Voia lui Dumnezeu şi călăuzirea în viaţa creştină

(Iacov 4:13-17)

I. Dumnezeu are un plan (J.I. Packer)

Credinţa că Dumnezeu Îşi călăuzeşte poporul se bazează pe două adevăruri fundamentale: primul,
realitatea planului lui Dumnezeu pentru noi; al doilea, capacitatea lui Dumnezeu de a comunica cu noi.
Despre adevărurile enunţate mai sus, Biblia are multe de spus.
Are Dumnezeu un plan pentru oameni, în mod individual? Evident că da. El a conceput un plan veşnic
(literal, un „plan al veacurilor”), un plan „ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor”, potrivit căruia,
El „face toate după sfatul voii Sale” (Efes. 3:11; 1:10, 11).
Avea deja un plan de răscumpărare al poporului Său din robia egipteană, când i-a călăuzit prin mare şi
deşert printr-un stâlp de nor ziua şi printr-un stâlp de foc noaptea. Avea şi un plan pentru întoarcerea
poporului Său din exilul babilonian, în care călăuzirea Lui s-a manifestat prin aşezarea pe tron a lui Cirus şi
„trezirea duhului acestuia” (Ezra 1:1), pentru a-i trimite pe iudei acasă ca să-şi construiască Templul. El avea
un plan pentru Isus (vezi Luca 18:31; 22:22); întreaga preocupare a lui Isus pe pământ a fost de a face voia
Tatălui Său (loan 4:34; Evrei 10:7, 9). A avut un plan pentru Pavel (vezi Fapte 21:14; 22:14; 26:16-19; 1 Tim.
1:16); în cinci din epistolele sale, Pavel se recomandă ca apostol „prin voia lui Dumnezeu”. Dumnezeu are un
plan pentru fiecare copil al Său.
Dar oare poate Dumnezeu să ne comunice planul Său? Sigur că da. Aşa cum omul este o fiinţă
comunicativă, tot astfel Creatorul său este un Dumnezeu comunicativ. Şi-a făcut cunoscută voia pentru şi prin
proorocii Vechiului Testament. I-a călăuzit pe Isus şi pe Pavel. Cartea Faptele Apostolilor cuprinde mai multe
exemple de călăuzire minuţioasă. (Filip, trimis în pustie să-l întâlnească pe famenul etiopian, 8:26, 29; Petru,
îndemnat să accepte invitaţia lui Corneliu, 10:19, 20; biserica din Antiohia, însărcinată să-i trimită pe Pavel şi
Barnaba ca misionari, 13:2; Pavel şi Sila, chemaţi în Europa, 16:6-10; Pavel, instruit să-şi continue lucrarea
la Corint, 18:9, 10); şi, deşi călăuzirea prin vise, vedenii şi mesaje verbale directe trebuie considerată excepţia
şi nu regula, chiar şi pentru apostoli şi contemporanii lor, totuşi asemenea evenimente arată, cel puţin, că
Dumnezeu nu are dificultăţi în a-Şi face voia cunoscută slujitorilor Săi.
În plus, Scriptura conţine promisiuni explicite despre călăuzirea divină, prin care putem cunoaşte voia
lui Dumnezeu pentru acţiunile noastre. „Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie
s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta”, îi spune Dumnezeu lui David (Ps. 32:8).
Isaia 58:11 conţine asigurarea că, dacă poporul se va pocăi şi va asculta, „Domnul te va călăuzi neîncetat”.
Călăuzirea este tema principală în Psalmul 25, unde citim: „Domnul este bun şi drept; de aceea arată El
păcătoşilor calea. El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa... Cine
este omul care se teme de Domnul? Aceluia, Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă” (v. 8, 9, 12).
La fel în Proverbe 3:6: „Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările”.
În Noul Testament apare aceeaşi aşteptare a călăuzirii. Rugăciunea lui Pavel pentru Coloseni: „Să vă
umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească”, şi rugăciunea lui
Epafra de „a stărui în voia lui Dumnezeu” (Col. 1:9; 4:12), presupun în mod clar că Dumnezeu este gata şi
dispus să-Şi facă cunoscută voia. „Înţelepciunea” în Scriptură înseamnă întotdeauna cunoaşterea cursului
acţiunii care va plăcea lui Dumnezeu şi care va asigura viaţa, astfel că promisiunea din Iacov 1:5 — „Dacă
vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără
mustrare, şi ea îi va fi dată” — este, într-adevăr, promisiunea unei călăuziri. „Să vă prefaceţi, prin înnoirea
minţii voastre”, sfătuieşte Pavel, „ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi
desăvârşită” (Rom. 12:2).
Alte pasaje ale învăţăturii biblice intervin aici pentru a confirma încrederea că Dumnezeu va călăuzi.
1) Întâi, creştinii sunt copiii Lui; şi dacă părinţii omeneşti au responsabilitatea de a-şi îndruma copiii
în probleme în care neştiinţa şi neputinţa ar atrage după sine primejdia, să nu ne îndoim că în familia lui
Dumnezeu se aplică acelaşi adevăr. „Dacă voi, deci, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri,
cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer”? (Matei 7:11).
2) Citim din nou că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu „de folos să înveţe, să mustre, să
îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:16). „Să înveţe” se referă la instruirea cuprinzătoare în
materie de doctrină şi etică, la lucrarea lui Dumnezeu şi voia Lui; „să mustre”, „să îndrepte” şi „să dea
înţelepciune în neprihănire”, înseamnă aplicarea acestei învăţături în vieţile noastre dezordonate; „destoinic
pentru orice lucrare bună” – adică o viaţă dedicată căii lui Dumnezeu – este rezultatul promis.
3) Din nou, creştinii au ca învăţător lăuntric pe Duhul Sfânt. „Voi aţi primit ungerea din partea
Celui Sfânt... ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi... ungerea Lui vă învaţă despre toate
lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună...” (1 Ioan 2:20, 27). Îndoiala cu privire la valabilitatea
călăuzirii ar fi o defăimare adusă credincioşiei Duhului Sfânt faţă de lucrarea Sa. Se observă în Faptele
Apostolilor 8:29; 10:19; 13:2; 16:6 şi în modul cel mai evident în hotărârea Conciliului de la Ierusalim – „s-a
părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă...” (15:28) – că acordarea călăuzirii este atribuită în mod precis Duhului
Sfânt.
4) Din nou, Dumnezeu primeşte slavă prin vieţile noastre şi este proslăvit în noi doar când
ascultăm de voia Lui. Prin urmare, ca un mijloc pentru atingerea scopului Său, trebuie să fie gata să ne
înveţe calea Lui, ca să putem umbla pe ea. Încrederea că Dumnezeu este gata să-i înveţe pe cei care doresc să
asculte stă la baza întregului Psalm 119. În Psalmul 23:3, David proclamă realitatea călăuzirii lui Dumnezeu,
în vederea slavei Sale – „El mă călăuzeşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său”.
Este imposibil să te îndoieşti că îndrumarea este o realitate în intenţia lui Dumnezeu şi că ea este
promisă fiecărui copil al Său. Creştinii care nu o au, dovedesc prin aceasta doar că nu au căutat-o cum se
cuvine. E bine de aceea să fim preocupaţi de propria receptivitate la călăuzire şi să învăţăm cum s-o căutăm.

II. Perspective greşite asupra călăuzirii

Creştinii sinceri în căutarea călăuzirii dau adesea greş. De ce? De multe ori motivul este că ideea lor
despre natura şi metoda călăuzirii divine este deformată. Ei caută o himeră; trec cu vederea călăuzirea care le
este la îndemână şi se deschid faţă de tot felul de amăgiri. Greşeala fundamentală este că ei consideră
călăuzirea ca fiind în esenţă un îndemn lăuntric al Duhului Sfânt separat de Cuvântul lui Dumnezeu. Ideea
este un teren favorabil în care se pot dezvolta toate formele de fanatism şi absurditate.
Cum de unii creştini, oameni care gândesc, ajung să facă această greşeală? Se pare că se întâmplă
următorul lucru: ei aud cuvântul călăuzire şi se gândesc îndată la o categorie anume de „probleme legate de
călăuzire” – asupra cărora, poate, cărţile pe care le-au citit şi mărturiile auzite au avut tendinţa de a insista în
exclusivitate. Este categoria de probleme care tratează ceea ce am putea numi „opţiuni vocaţionale” – adică
alegere între opţiuni concurente, toate părând în sine îngăduite şi bune. Câteva exemple: ar trebui să mă
gândesc sau nu la căsătorie? Să mă căsătoresc sau nu cu persoana aceasta? Ar trebui să mai avem un copil?
Să mă alătur acestei biserici sau alteia? Să-L slujesc pe Dumnezeu în ţara mea de origine sau peste hotare, ca
misionar? Ce profesie să urmez, dintre cele la care am acces? Ce ofertă de serviciu să accept, în cadrul
profesiei mele? Este domeniul în care lucrez cel mai potrivit pentru viitor? Ce drepturi are persoana sau
sentimentul acesta în ce priveşte grija, energia şi generozitatea mea? Care din opţiunile care solicită timpul
meu de slujire voluntară au prioritate? Şi aşa mai departe.
Două trăsături referitoare la călăuzirea divină în cazul „opţiunilor vocaţionale” sunt distinctive. Ambele
decurg din însăşi natura situaţiei. Întâi, problemele de mai sus nu pot fi rezolvate printr-o aplicare directă a
învăţăturii biblice. Tot ce se poate face din Scriptură este delimitarea posibilităţilor îngăduite între care
trebuie făcută alegerea.
În al doilea rând, tocmai pentru că Scriptura nu poate hotărî în mod direct asupra alegerii cuiva, factorul
predispoziţiei şi al îndemnului din partea lui Dumnezeu – prin care suntem înclinaţi să ne dedicăm unui set de
responsabilităţi şi nu altuia, şi suntem cu conştiinţa împăcată când medităm la ele – devine decisiv. Suportul
greşelii pe care încercăm să o punem în evidenţă este de a presupune, întâi, că toate problemele legate de
călăuzire au aceste două caracteristici comune şi, apoi, că întreaga viaţă ar trebui tratată ca un domeniu care
necesită căutarea unei astfel de călăuziri.
Consecinţele acestei greşeli în rândurile creştinilor sinceri au fost şi comice, şi tragice. Ideea unei vieţi
în care vocea interioară a Duhului decide şi îndrumă totul pare cât se poate de atrăgătoare, căci pare să
intensifice lucrarea Lui şi să promită cea mai mare intimitate cu Dumnezeu; însă în practică, căutarea
superspiritualităţii duce numai la alienare sau tulburare delirantă.
Hannah Whitall Smith (doamna R. Pearsall Smith) a văzut o mulţime de astfel de lucruri şi a scris
despre ele în mod instructiv în „articolele ei despre fanatism” (publicate postum de Ray Strachey, întâi sub
titlul Religious Fanaticism, 1928, apoi ca Group Movements of the Past and Experiments in Guidance,
1934). Ea a scris despre o femeie care, în fiecare dimineaţă, după ce dedica Domnului acea zi îndată ce se
trezise, „îl întreba apoi dacă trebuie să se scoale sau nu” şi nu se mişca până când „vocea” nu-i spunea să se
îmbrace. „Pe măsură ce lua fiecare articol vestimentar, ea îl întreba pe Domnul dacă trebuia să-l îmbrace şi
foarte adesea Domnul îi spunea să încalţe pantoful drept şi să renunţe la celălalt; uneori trebuia să ia doar
ciorapii, fără pantofi; uneori pantofii, nu şi ciorapii; la fel se întâmpla cu toate articolele de îmbrăcăminte...”
Apoi, cazul invalidei care, atunci când gazda ei, vizitând-o, a lăsat din greşeală bani pe masa de toaletă,
a avut „impresia”... că Domnul dorea ca ea să ia acei bani, pentru a ilustra adevărul textului că „toate
lucrurile sunt ale voastre” – lucru pe care l-a şi făcut şi i-a ascuns sub pernă, ocolind adevărul când gazda ei
s-a întors după bani, fiind în cele din urmă dată afară ca hoaţă.
Ceea ce explică astfel de conduite este neputinţa de a înţelege că modul fundamental prin care
Creatorul nostru raţional îşi călăuzeşte creaturile Sale raţionale este aplicarea şi înţelegerea raţională a
Cuvântului Său scris. Acest mod de călăuzire este fundamental atât pentru că limitează domeniul în care
călăuzirea „vocaţională” este necesară şi dată, dar şi deoarece numai cei care s-au armonizat cu ea probabil că
vor putea discerne călăuzirea „vocaţională” când va fi cazul.
Însă, modalitatea corectă de a-L cinsti pe Duhul Sfânt ca îndrumător al nostru este de a cinsti
Sfintele Scripturi prin care El ne călăuzeşte. Călăuzirea fundamentală pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a
ne forma vieţile — adică insuflarea de convingeri, atitudini, idealuri şi criterii de apreciere a valorilor în
lumina cărora trebuie să trăim — nu este o chestiune de sugestie interioară separată de Cuvântul lui
Dumnezeu, ci o imprimare în propriile conştiinţe a descrierii caracterului şi voii lui Dumnezeu, aşa cum apar
ele în Biblie, pe care Duhul Sfânt ne luminează să le înţelegem şi să le aplicăm nouă înşine.
Forma de bază a călăuzirii divine este deci prezentarea idealurilor pozitive ca linii directoare pentru
întreaga noastră viaţă. „Fii genul de om care a fost Isus”; „caută cutare şi cutare virtute şi trăieşte-le la
superlativ”; „cunoaşteţi-vă responsabilităţile – soţilor, faţă de soţiile voastre; soţiilor, faţă de soţii voştri;
părinţi, faţă de copii; şi cu toţii, faţă de toţi fraţii voştri creştini şi faţă de toţi semenii voştri; cunoaşteţi-le şi
căutaţi constant puterea de a vă achita de ele” – iată cum ne călăuzeşte Dumnezeu prin intermediul Bibliei,
aşa cum va descoperi curând oricine studiază Psalmii, Proverbele, Proorocii, Predica de pe Munte şi aspectele
etice ale epistolelor. „Depărtează-te de rău şi fă binele” (Ps. 34:14; 37:27) — este calea pe care Biblia se
preocupă să ne conducă şi toate îndemnurile ei sunt destinate să ne păzească pe cale. Să observăm că
referinţa la a fi „călăuziţi de Duhul” din Romani 8:14 are în vedere nu „voci” interioare sau vreo experienţă
asemănătoare, ci mortificarea păcatului conştientizat şi faptul de a nu mai trăi după îndemnurile firii.
Doar în limitele acestei călăuziri ne inspiră lăuntric Dumnezeu în probleme de hotărâri „vocaţionale”.
Aşa că nu aştepta niciodată să fii călăuzit să te căsătoreşti cu un necredincios sau să fugi cu o persoană
căsătorită, atâta vreme cât rămân în vigoare 1 Corinteni 7:39 şi porunca a şaptea! Autorul acestor rânduri a
cunoscut persoane pretinzând că au călăuzire divină în cazul ambelor acţiuni de mai sus. Fără îndoială că
existau înclinaţii interioare, însă ele, în mod evident, nu erau de la Duhul lui Dumnezeu, căci se împotriveau
Cuvântului. Duhul Sfânt conduce în limitele pe care le stabileşte Cuvântul şi nu dincolo de ele. „El mă
povăţuieşte pe cărări drepte” (Ps. 23:3) — dar nu altundeva.

III. Cei 6 paşi biblici ai călăuzirii divine (Peter Masters)

Noi trebuie să căutăm adevărata călăuzire de la Dumnezeu în ce priveşte toate deciziile majore ale
vieţii, iar El ne va arăta cu siguranţă voia Sa sau îşi va exercita stăpânirea peste circumstanţele noastre. Care
sunt deciziile „majore”? Acestea reprezintă, aşa cum am afirmat, decizii de tip „cale şi direcţie” care privesc
orientarea şi călătoria vieţii. Cariera, locul în care să ne stabilim şi partenerul de viaţă sunt toate exemple
evidente privind deciziile luate pe drumul vieţii. Tipul de pastă de dinţi pe care îl alegem sau ce mâncăm la
micul dejun sau alegerea hainelor pe care le purtăm zilnic pot fi cu greu privite ca având o influenţă deosebită
asupra călătoriei vieţii.
Acum ne vom întoarce către paşii biblici pentru căutarea călăuzirii din partea Domnului nostru slăvit.

Pasul 1. Rugăciune şi supunere

Psalmul 25 a fost considerat de secole de către iubitorii Scripturii, un mare psalm despre călăuzire.
Strict vorbind, este un psalm de pocăinţă, dar nevoia lui David de eliberare şi călăuzire este o temă majoră.
Iar pentru a ne concentra asupra etapelor călăuzirii divine, ar trebui să trecem peste multele lecţii spirituale
bogate ale acestui psalm. David începe prin a-şi încredinţa viaţa sa purtării de grijă şi stăpânirii lui Dumnezeu
şi prin a se ruga pentru protecţie: „La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul. În Tine, Dumnezeule, mă încred: să nu
fiu dat de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii mei de mine!”
Prima regulă a călăuzirii se regăseşte în aceste cuvinte, şi este aceasta – supune-te pe deplin lui
Dumnezeu şi roagă-te cu fervoare pentru călăuzire şi protecţie. Nu te aventura pe autostrada vieţii luând
decizii energice şi bazate pe resursele sinelui. Noua perspectivă asupra călăuzirii ne învaţă opusul. Ne spune:
„Dumnezeu te tratează ca pe un adult! Mergi înainte şi foloseşte înţelepciunea care ţi-a fost dată de
Dumnezeu pentru a-ţi lua propriile decizii. Nu există o persoană specială destinată de Dumnezeu pentru a-ţi
fi soţ sau soţie. Atât timp cât vei lua decizii pertinente şi etice, Dumnezeu te va binecuvânta. Alegerea este în
mâinile tale. Fii responsabil, dar fii liber!”
 David, dimpotrivă, îşi afirmă dependenţa sa totală de Dumnezeu. El cere să i se arate căile şi cărările lui
Dumnezeu, sau direcţii şi principii. Abordarea de tip business nu este calea Bibliei. A ne trăi vieţile ca şi cum
nu ar fi nicio altă voie supremă care trebuie înţeleasă înseamnă o reîntoarcere la atitudinea de auto-
determinare de dinainte de convertire, iar acesta este un lucru greşit.
Mulţi creştini obişnuiesc să schimbe cu uşurinţă slujbe, să aleagă cariere sau studii universitare având
drept criteriu unic faptul că le place sau să se mute într-o anumită regiune ori ţară doar pentru că îi încântă
peisajul. Orice ar alege să facă, fie că este vorba despre decizii majore sau minore, autoritatea şi domnia lui
Hristos nu par să opereze foarte mult în vieţile lor. Deseori ei pot să cânte: „Ia-mă pe mine însumi. Şi eu voi
fi, pe veci, în întregime, doar al Tău,” dar ei uită aceste cuvinte imediat ce se confruntă cu următoarea decizie
majoră.
Cât de vital este pentru noi să experimentăm la începutul vieţii creştine măreţia faptului de a fi călăuzit
de Domnul! Gândul că Atotputernicul Dumnezeu al cerului şi al pământului are calea trasată pentru noi este o
cinste şi un privilegiu covârşitor. Aşadar, primul pas în căutarea călăuzirii este să ne supunem pe noi înşine în
totalitate şi cu sinceritate lui Dumnezeu, recunoscând slăbiciunea noastră, vulnerabilitatea şi nevoia, iar în
acest duh să ne rugăm cu toată convingerea şi stăruinţa pentru direcţie din partea lui Dumnezeu.
În Psalmul 25 (versetele 4-6), David foloseşte câteva expresii diferite în timp ce se roagă pentru o
înţelegere a căii Domnului pentru el. El pledează pentru a fi arătat, pentru a fi învăţat şi pentru a fi condus.
El cere în mod special să fie călăuzit înspre o mai profundă înţelegere a Adevărului, un subiect pe care îl vom
dezvolta la momentul potrivit. Momentan, este suficient să observăm că rugăciunea lui David este plină de
termeni care denotă supunerea.
O dorinţă reală de a-L asculta pe Dumnezeu, indiferent de ceea ce va indica El, deseori ne lipseşte, deşi
aceasta este prima cerinţă în căutarea călăuzirii. Roagă-te asupra problemei în cauză. Roagă-te ca ochii să
vadă învăţătura Cuvântului asupra subiectului (vezi Pasul 3). Roagă-te pentru eliberare de motivaţii egoiste
sau greşite (vezi Pasul 2). Roagă-te pentru claritate mentală în a gândi comprehensiv asupra situaţiei (vezi
Pasul 4). Roagă-te ca Domnul să intervină şi să preia conducerea dacă este necesar în vederea împlinirii voii
Sale (vezi Pasul 5). Roagă-te pentru a primi un sfat bun din partea altora. Şi roagă-te pentru smerenie sinceră
şi pregătire de a asculta.
Lauda este, de asemenea, parte a rugăciunilor noastre când căutăm călăuzire, pentru că lauda şi
recunoştinţa pentru călăuzirea oferită în trecut zideşte încredere şi dedicare – cei doi stâlpi ai supunerii.
David îşi pleacă capul şi exclamă – „Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele... Adu-Ţi aminte, Doamne, de
îndurarea şi bunătatea Ta; căci sunt veşnice.” Noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru felul în care El i-
a condus pe eroii credinţei în Vechiul şi Noul Testament, cât şi pentru călăuzirea poporului Său de-a lungul
secolelor care au urmat. Apoi, noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru propriile noastre experienţe ale
rugăciunii ascultate, fără să dăm uitării nicio experienţă semnificativă a eliberării sau vreo altă dovadă a
mâinii Sale ocrotitoare, în cele din urmă, noi trebuie să ne punem sub stăpânirea Sa şi să folosim toată
înzestrarea noastră în a căuta să discernem voia Sa parcurgând toţi paşii biblici ai călăuzirii.
Sumarizând, primul pas pe care îl face David în dorinţa de a fi călăuzit este o rugăciune serioasă,
incluzând lauda pentru călăuzirea din trecut şi o declaraţie de supunere totală faţă de Dumnezeu.

Pasul 2. Eliminarea motivaţiilor egoiste

Al doilea pas în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu este cel esenţial de „curăţire a punţilor” pentru a
identifica şi a elimina toate dorinţele, atitudinile şi motivaţiile greşite. A neglija această etapă este la fel de
catastrofal pe cât este construirea unei case fără fundaţie. Această curăţire a punţilor este exact ceea ce face
David. De-a lungul Psalmului 25, el conştientizează intens puterea vrăjmaşilor săi, cât şi propriile sale
eşecuri din trecut. El se roagă, „Nu-Ţi aminti de păcatele tinereţii mele.” El strigă: „Vezi cât de mulţi sunt
vrăjmaşii mei şi cu ce ură mare mă urmăresc.” El spune: „Nu mă lăsa să fiu dat de ruşine” (sau dezonorat
prin nebunie sau eşec personal).
Şi noi avem numeroase slăbiciuni, dar şi mulţi vrăjmaşi spirituali în afară şi înăuntru. Noi avem dorinţe
nebuneşti, ambiţii egoiste, scopuri ascunse, împreună cu mulţi alţi factori care ne influenţează. Cum putem
cunoaşte noi călăuzirea lui Dumnezeu atât timp cât toate acestea nu sunt recunoscute şi scoase afară? Se
poate întâmpla, de exemplu, ca în timp ce ne rugăm pentru călăuzire, noi să fi hotărât deja ce avem de gând
să facem. Ne-am pus inimile deja pe o direcţie de acţiune. Am decis asupra problemei în cauză. Atunci, de ce
ne mai rugăm? Ca să ne amăgim singuri că Dumnezeu este de acord cu noi şi că ne susţine. Noi vrem propria
cale, dar şi binecuvântarea Domnului.
Probabil că mai dorim să îi convingem şi pe alţii că suntem oameni spirituali şi devotaţi şi că suntem
călăuziţi de Dumnezeu. În postura de creştini, nu suntem imuni la căutarea dorinţei propriului eu, riscând
astfel să fim uluitor de încăpăţânaţi şi ipocriţi. Pentru a fi călăuziţi de Domnul, trebuie să identificăm o serie
de situaţii şi să ne pocăim de ele.
Am recunoscut şi respins orice tendinţă de a dori ceva numai pentru că acel ceva ne va asigura un statut
şi o reputaţie în faţa lumii? În cazul deciziilor pe care le luăm privitor la carieră, de exemplu, astfel de dorinţe
ne pot face incapabili de a căuta în mod sincer călăuzirea lui Dumnezeu. Ce spuneţi însă de dorinţele
persistente? Suntem deja „prinşi” de unele posesiuni de mult dorite? Toate fanteziile inimii trebuie
mărturisite cu onestitate înaintea Domnului dacă dorim în mod hotărât călăuzirea Lui.
Ca pastor, scriitorul a avut tangenţă cu multe situaţii când anumiţi creştini sinceri i-au cerut sfatul în
privinţa unui pas viitor din vieţile lor, în timp ce ei luaseră deja o decizie în acea privinţă. Păstorul trebuia
doar să simpatizeze şi să fie de acord.
Cu toate acestea, pentru că observase o scăpare importantă în scenariul deja realizat, s-a simţit obligat
să remarce cu delicateţe acel lucru, însă fără niciun folos, întrucât prietenul care venise să se consulte cu el
intenţiona oricum să meargă înainte cu propriul plan. Bineînţeles, păstorul nu este persoana ale cărui păreri
contează în cele din urmă, dar este trist să vezi că unii credincioşi se folosesc de pastori şi de alţi prieteni ca
de nişte plăci de sunet pentru a justifica planurile lor.
Unii oameni, atunci când caută călăuzire, tind să caute calea uşoară a cursului acţiunii lor viitoare.
Tendinţa acestora este să opteze pentru ruta cea mai accesibilă a vieţii. Alţii fug de necunoscut, înlăturând
orice i-ar duce spre un teren care nu le este familiar sau care le-ar pretinde cunoaşterea unor noi domenii. Ne
cunoaştem noi propria slăbiciune şi, mai ales, ţinem cont de ea? Unii găsesc „voia Domnului” într-o cale de
scăpare atractivă, care promite să îi elibereze de povara greutăţilor prezente sau de persecuţie, chiar şi de
frustrări şi plictiseală. Unii credincioşi îşi risipesc vieţile în fuga de o greutate iminentă sau alta şi, foarte
surprinzător, fiecare mişcare pe care o fac este „de la Domnul”!
Nu este neobişnuit ca tinerii credincioşi să îşi îndrepte inima către slujirea creştină plătită cu normă
întreagă după primele luni în noua lor slujbă. Într-un fel, acest lucru este sănătos pentru că orice credincios ar
trebui să îşi dorească înainte de toate să Îl slujească pe Domnul. Şi, uneori, acesta este începutul unei chemări
autentice din partea Domnului. Însă, pe de altă parte, după o viaţă trăită la şcoală şi universitate, realităţile
dure ale muncii plătite produc deseori dorinţa de evadare. Suntem noi gata să ne cercetăm inimile şi să
aşteptăm cu răbdare perioada reuşitei atât în domeniul secular, cât şi în biserica locală? Căutarea călăuzirii
cere sinceritate cu sinele, dar şi lăsarea la o parte a ideilor deja conturate şi fixate.
Unii credincioşi visează atât de mult la scopul dorit, încât devin incapabili să gândească obiectiv,
convinşi fiind că aceea este voia lui Dumnezeu pentru ei. Să îţi imaginezi evenimente viitoare înseamnă să
reduci călăuzirea la un nonsens şi să te dai pe mâna unor puternice pofte lăuntrice. Ca popor al Domnului, noi
nu trebuie niciodată să creăm o experienţă plăcută imaginându-ne într-o situaţie diferită. Unii credincioşi, de
pildă, au pierdut mult timp imaginându-se căsătoriţi cu anumite persoane sau lucrând într-un anumit domeniu
(sau formă de slujire) sau având şi bucurându-se de o anumită maşină sau de o altă posesiune materială sau
trăind într-o anumită casă şi aşa mai departe.
Proiecţia minţii într-o situaţie fictivă pe o perioadă de timp ca tehnică de obţinere a unei intense
satisfacţii este un joc mintal periculos, care în mod sigur va distruge o atitudine onestă şi obiectivă în căutare
de călăuzire. Această avertizare poate suna dur, însă ea este însoţită de bunătate pentru a-l elibera pe poporul
Domnului de cursa şi de căderea dureroasă care decurge din aceasta.
Să ne întoarcem privirea spre un nou duşman al călăuzirii – include oare ţelul nostru dorit şi egoism?
Când studiem mişcările apostolului Pavel, aflăm că, în cazul său, punctul de pornire al călăuzirii este o mare
nevoie venită din partea sufletelor pierdute, dar şi din partea bisericilor. Inima sa a fost îndreptată spre nevoi,
iar el putea fi mişcat pentru a împlini acele nevoi. „Ni s-a părut nimerit”, spune el, să fie trimis Timotei să
viziteze Biserica din Tesalonic, chiar dacă această trimitere l-a privat de un membru al echipei sale.
Pe de altă parte, trebuie să fim gata să luăm decizii care nu îi iau în considerare pe aceia care au nevoie
de prezenţa şi slujirea noastră. Păstrăm încă în minţile noastre bunul mers spiritual şi emoţional al familiilor
noastre? S-ar putea să trebuiască să ne eliberăm de gândirea egoistă pentru a obţine călăuzire.
Există şi o altă problemă de atitudine care poate zădărnici căutarea călăuzirii şi aceasta este tendinţa de
a dori să cunoaştem toate detaliile viitoare ale vieţilor noastr e. Aceasta poate fi o trăsătură de caracter,
pentru că există oameni care nu găsesc odihnă până când planifică şi organizează fiecare părticică a oricărui
proiect. Aceştia sunt foarte buni organizatori, însă nu foarte buni la „a se încrede” în planul Domnului.
Căutarea călăuzirii nu înseamnă cunoaşterea tuturor detaliilor viitorului pentru că scopul Domnului nu este
întotdeauna să le pună la dispoziţie.
Viaţa creştină este o viaţă de credinţă, în cadrul căreia suntem antrenaţi să ne încredem în Domnul din
ce în ce mai mult. El îşi călăuzeşte poporul în moduri tainice şi minunate, astfel că noi nu ar trebui să
pretindem o viziune clară asupra fiecărui pas viitor. Există şi raţiuni practice pentru care Domnul nu ne arată
toate detaliile vieţilor noastre în viitor. În primul rând, dacă ar face asta, pur şi simplu nu I-am înţelege
scopul. Întrebarea noastră pusă în mod constant ar fi: „De ce crede Domnul că eu aş avea nevoie de această
experienţă?”
În plus, dacă Domnul ne-ar arăta evenimentele viitoare din vieţile noastre, am putea fugi în direcţia
opusă, ca Iona în vechime. Dacă am putea vedea aspectele dure, umilitoare ori porţiunile de disciplinare, ne-
am supune lor? Când căutăm voia Domnului, s-ar putea ca Dumnezeu să conducă circumstanţele într-un
asemenea fel încât să ajungem într-o situaţie în care nu ne place. Au ieşit lucrurile greşit? Nu în mod necesar.
El ştie ce este bine pentru noi. El ştie cum va continua sfinţirea noastră sau cum ne va cizela darurile sau cum
va folosi mărturia noastră. Deci să abandonăm orice tendinţă de a dori să cunoaştem totul dinainte şi de a
avea totul pe placul nostru.
Un alt impediment în calea călăuzirii este eşecul în a recunoaşte unde am greşit în trecut. Uneori,
nevoia noastră de călăuzire se află în legătură cu propria noastră neghiobie. Am făcut greşeli sau am păcătuit,
iar acest lucru a dus la multe probleme pe care trebuie acum să le rezolvăm. Noi am creat problemele, dar
suntem noi gata să acceptăm acest lucru? Dacă Domnul ne-ar da călăuzire şi ne-ar elibera înainte să învăţăm
lecţia, atunci nu ar fi un Tată perfect. S-ar face vinovat de răsfăţarea unui copil încăpăţânat, iar El nu ar face
niciodată acest lucru. Greşeala sau neghiobia noastră trebuie să fie mai întâi mărturisită şi iertată.
Comportamentul nostru greşit trebuie să fie recunoscut şi regretat. Este obligatoriu să ne întrebăm: „De ce mă
aflu acum în această situaţie din care am nevoie de scăpare şi de călăuzire?” Mila iertătoare este cea care vine
întotdeauna înaintea călăuzirii. (Iată ce scrie în Evrei 4.16: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de
scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”. Mila
vine înaintea harului.)
Acţiunile trecute ale lui David îi copleşesc mintea în timp ce se roagă: „Nu-ţi aduce aminte de păcatele
tinereţii mele, nici de călcările mele de lege.” Dar de ce se pocăieşte el de nişte păcate făcute cu atâţia ani în
urmă? Nu s-a pocăit el de acestea cu mulţi ani în urmă? Nu sunt ele încă de atunci iertate şi şterse? Cu
siguranţă că da, însă David nu spune aceste cuvinte atât de mult pentru a se pocăi din nou de ele, ci în semn
de recunoaştere şi de regret faţă de acele acţiuni. El practic spune: „încă mă gândesc cu ruşine la lucrurile
nesăbuite pe care le-am făcut în trecut. Îmi cunosc abilitatea de a o lua pe un drum greşit şi de a evalua
lucrurile dintr-o perspectivă firească şi egoistă. Cunosc prea bine laţurile deziluzionării şi ale încăpăţânării.
O, Doamne, am învăţat aceste lecţii în trecut; de aceea, fii Tu călăuzitorul meu în această încercare prezentă.”
Ca să rezumăm, al doilea pas în căutarea călăuzirii din partea Domnului constă într-o cercetare reală a
inimii, în lăsarea la o parte a amăgirii de sine, a căutării egoiste, a deciziilor formulate mai dinainte, a
atitudinilor greşite şi a acţiunilor păcătoase. Rugăciunea de cercetare a lui David din Psalmul 139 poate fi
foarte bine aplicată căutării călăuzirii: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima: încearcă-mă şi
cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei.”

Pasul 3. Folosirea Scripturilor

Cel de-al treilea pas al călăuzirii inspirat din Psalmul 25 se referă la a-ţi fi arătată calea prin „adevăr”
sau prin Scripturile inspirate. Unele decizii, este adevărat, nu par a avea acoperire în Scriptură. Probleme cum
ar fi o anumită firmă la care să lucrezi, sau la care universitate să te înscrii sau cu care anume persoană să te
căsătoreşti nu pot fi întotdeauna rezolvate prin referirea la texte biblice. Din acest motiv, noua învăţătură
despre călăuzire susţine că nu poate fi vorba despre o voie a lui Dumnezeu precisă în privinţa acestor
probleme pentru credincios.
Scriptura, totuşi, se pronunţă asupra unor probleme mult mai variate decât credem noi. Ea cuprinde,
după cum vom vedea, principii referitoare la felul în care să ne folosim timpul şi banii, principii cu ajutorul
cărora decidem asupra oricărei achiziţii majore, chiar şi asupra felului de petrecere a timpului liber. Pasaje
cum ar fi: 1 Corinteni 6:12 şi 10:23 sunt teste esenţiale la care supunem astfel de decizii (aşa cum vom vedea
şi în capitolul 3). Niciodată voia Domnului nu va însemna să acţionăm în contradicţie cu Cuvântul Său.
Cărei biserici ar trebui să i se alăture un creştin? Acum câţiva ani, un mare lider creştin spunea că
Dumnezeu îi călăuzeşte pe unii creştini înspre a se alătura mişcării ecumenice, iar pe alţii spre a rămâne în
afara acestei mişcări. Putem fi însă siguri că, dacă Cuvântul Domnului nu ne îndeamnă la cooperare cu
învăţătorii falşi, atunci El nu va călăuzi pe nimeni ca să se închine şi să slujească împreună cu aceşti
învăţători falşi.
Unii credincioşi iau hotărâri fără a depune vreun efort în scopul descoperirii unui anume principiu
biblic care este aplicabil în situaţia în care se găsesc. Acest scriitor cunoaşte cazuri în care unii credincioşi s-
au lansat în a cumpăra case extrem de scumpe şi care cu siguranţă că le-au întrecut nevoia, pentru ca mai apoi
să descopere că acest lucru îi împiedică să se supună lui Dumnezeu prin practicarea unei slujiri credincioase.
Uneori tinerii aleg să studieze pentru a intra în lucrare fără a verifica principiile scripturale care ar trebui să îi
călăuzească.
Într-un asemenea caz, un frate s-a înscris la un colegiu spunându-şi că acceptarea sau respingerea ar fi
un indiciu al voii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în cazul său, Biblia vorbeşte clar împotriva promptitudinii
sale de a intra în lucrare. Se convertise recent (iar Biblia spune, nu un nou convertit), până în acel moment nu
dovedise vreo competenţă spirituală semnificativă (Scriptura spune, în stare să înveţe pe alţii), nu purtase pe
umeri nici o responsabilitate în slujire, nici nu se dovedise de încredere (Biblia spune, pentru oameni
credincioşi şi să fie mai întâi încercaţi), nu era susţinut de întreaga biserică (Biblia spune, să fie trimis de
fraţi), nici măcar prietenii lui nu îl susţineau (Biblia spune, prin mulţimea sfătuitoruilor eşti în siguranţă).
Colegiul biblic l-a acceptat pe acest tânăr, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul colegiilor biblice, iar la
vremea potrivită a ajuns să slujească într-o biserică. Munca sa însă, nu a avut succes şi, după câţiva ani de
frământări şi nefericire, a renunţat la slujire.
Verificarea Scripturilor este o treaptă indispensabilă a călăuzirii, una care poate implica asistenţă din
partea pastorilor şi a prietenilor de încredere care se pot asigura că suntem conştienţi de principiile şi pasajele
biblice care au relevanţă pentru cazul nostru. Care este slujba pe care o acceptă un căutător al călăuzirii?
Către care firmă îl îndreaptă Dumnezeu? Există texte relevante pentru astfel de situaţii? Foarte adesea există.
Există, de pildă, texte care cer credincioşie faţă de biserica în care ne-a pus Dumnezeu, aceste realităţi
contrazicând o slujbă care cere ore suplimentare solicitante şi prelungite.
Există, de asemenea, multe texte care cer să facem din slujirea Domnului o prioritate. Acestea vor
susţine cu siguranţă cazul de faţă. S-ar putea ca o slujbă să implice şi călătorii, ceea ce va tulbura slujirea
credinciosului în biserică. El va trebui să îşi petreacă sfârşitul de săptămână în altă localitate şi aşa mai
departe.
Dacă oamenii sunt privilegiaţi pentru că pot alege între mai multe companii, astfel de principii învăţate
din Cuvânt se vor dovedi factori de decizie puternici, chiar hotărâtori. Lumina dată de Biblie este mult mai
puternică decât ne-am aştepta.

Pasul 4. Cântărirea argumentelor pro şi contra

Al patrulea pas al căutării călăuzirii acoperă acele decizii care nu se pot rezolva prin principii
scripturale. Este stadiul discernământului personal. În Psalmul 25, David spune: „El face pe cei smeriţi să
umble în tot ce este drept [în hotărâri]”. Apoi adaugă că persoana care se teme de Domnul va fi învăţată de
Dumnezeu în privinţa căii care i-a fost pregătită. Este clar că David nu se referea la o revelaţie directă asupra
minţii. Cu toate că el, fiind prooroc, a beneficiat de o mare lumină direct de la Dumnezeu (fiind, de exemplu
inspirat să scrie o mare parte dintre psalmi), totuşi aici vorbeşte despre o formă de călăuzire care le este
accesibilă tuturor credincioşilor sinceri, nu doar proorocilor. El se referă la cei smeriţi şi la cei care îl
onorează pe Domnul. Asemenea oameni vor fi susţinuţi şi călăuziţi de Dumnezeu în discernerea căii pregătite
de El. David aşteaptă ajutorul plin de milă de la Domnul, nu numai în recunoaşterea principiilor din Cuvânt,
care se aplică în cazul lui, ci şi în ajutorarea sa pentru a ajunge să facă o judecată sănătoasă şi să ia o hotărâre
atunci când trebuie să facă uz în special de propria minte pentru a cântări situaţia în care se găseşte. În Noul
Testament, Iacov spune că „Dacă cuiva îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu.”
În aspecte pentru care Biblia pare să nu aibă vreun verdict clar, trebuie să cântărim toate elementele cu
grijă, cerând ajutor în rugăciune de la Domnul. Dacă facem aşa, el ne va ascuţi minţile şi ne va creşte
înţelepciunea, după promisiunile Sale. În timp ce cântărim argumentele pro şi contra vom fi în stare să
observăm factori care altfel ne-ar scăpa. Acest nivel al călăuzirii se află în deplină armonie cu întregul naturii
vieţii creştine. În tot ceea ce facem, ne rugăm pentru ajutorul Domnului, inclusiv pentru ajutor în procesul de
luare a deciziilor.
Unii credincioşi optează pentru a nu-şi analiza deciziile. Aceştia doresc un cuvânt direct din partea
Domnului. Ei doresc să „se simtă” călăuziţi pentru că această variantă este mai puţin dificilă (şi măgulitoare
pentru cei ce cochetează cu o spiritualitate superioară). Însă, din postura de creştini, nu suntem scutiţi de la o
cântărire atentă a tuturor aspectelor în vederea luării unei decizii. Abilitatea de a gândi nu trebuie anulată.
Dumnezeu dăruieşte poporului Său un Duh de putere şi de dragoste, dar şi de chibziunţă şi o minte sănătoasă
(2 Timotei 1:7). Multe alte versete ne îndeamnă să ne folosim de această înzestrare preţioasă. În mod natural,
noi gândim o decizie şi cântărim opţiunile, verificând dacă nu suntem atraşi de una sau alta dintre influenţele
greşite menţionate mai sus.
Ne vom întreba în ce fel vor afecta diferite alegeri conflictuale lucrarea şi slujba pentru Domnul,
închinarea, slujirea, mărturia, bătăliile spirituale, familia şi propria sfinţire. Slujirea Domnului este primul
aspect al căutării călăuzirii. David spune că cei smeriţi vor fi învăţaţi calea aleasă a Domnului, cuvântul
evreiesc folosit aici însemnând umil. Acesta descrie oameni care au un duh de slujire. Slujitorii Domnului
sunt cei ce beneficiază de privilegiul călăuzirii, nu creştinii plini de sine, auto-suficienţi, care sunt cei mai
pasibili de pedeapsă.
David se mai roagă să nu fie dat de ruşine, iar aici el se referă la mărturie. Mai presus de toate, pe
David îl preocupă mărturia. Dacă ne preocupă acelaşi lucru, iar mărturia este prima prioritate, atunci
discernământul nostru se ascute, iar Dumnezeu ne va binecuvânta în deciziile pe care le luăm.
Acest nivel al călăuzirii presupune şi primirea de sfaturi de la persoane de încredere – nu doar de la
persoane despre care ştim că vor fi de acord cu orice idee am avea. Cel ce se lasă sfătuit este înţelept, spune
Solomon şi, mai mult, în mulţimea sfătuitorilor găseşti siguranţă. Atunci când credincioşii devin prea
misterioşi şi tăcuţi, ţinându-şi deciziile doar pentru ei, acesta este un indicator al faptului că obiectivele lor se
îndreaptă pe un drum cu care ei sunt conştienţi că prietenii lor nu vor fi de acord.
Ca să rezumăm, cel de-al patrulea pas al călăuzirii este constituit din cântărirea atentă a tuturor
aspectelor, în timp ce ne rugăm Domnului pentru a primi binecuvântarea Sa peste gândirea noastră. Totuşi, în
cadrul acestui pas noi nu gândim problemele în termenii unor persoane care au dreptul să aleagă pentru ei
înşişi, ci în termenii celor care cred că trebuie să găsească voia Domnului. Pentru a beneficia de călăuzirea
Sa, cuvântul cheie este smerenia.
Pasul 5. Conducerea lui Dumnezeu
Cel de-al cincilea pas al căutării călăuzirii este acela al cercetării oricărei intervenţii a lui Dumnezeu
prin circumstanţe. Cât de bun este Dumnezeu! Dacă suntem sinceri când ne rugăm pentru direcţie, ascultători
în aplicarea principiilor Cuvântului şi sârguincioşi în cântărirea aspectelor problemei, şi totuşi ajungem la o
concluzie greşită, atunci El va indica deseori direcţia corectă printr-o intervenţie directă. Acest lucru nu
înseamnă că Dumnezeu va vorbi direct minţilor noastre, ci înseamnă că va închide foarte hotărât o uşă pentru
a deschide o alta.
în Psalmul 25, David foloseşte doi termeni diferiţi pentru a reda ideea de învăţătură. Unul dintre
cuvintele alese de el este termenul care în evreieşte înseamnă a îndemna, cu sensul „a antrena, a instrui”.
(Acesta este cuvântul folosit în versetele 4, 5 şi 9). Un alt cuvânt (folosit în versetele 8 şi 12) înseamnă a
arunca sau a trage o săgeată sau a semnala. Cu alte cuvinte, acesta înseamnă a învăţa pe cineva prin
semnalarea a ceea ce este bine. Aceste două cuvinte evreieşti reflectă două metode prin care studentul este
„instruit” pentru a înţelege. În primul caz, este indicată calea dreaptă. Iar al doilea termen este de ordin
practic.
Aşadar, David se roagă pentru două tipuri de călăuzire. El doreşte să înţeleagă (Cuvântul şi situaţia în
care se află), dar în plus, el doreşte ca Domnul să îi arate calea dreaptă. În versetul 8, David spune: „Domnul
este bun şi drept, de aceea arată [indică direcţia] păcătoşilor calea”. Iar în versetul 12 spune: „Cine este omul
care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată [indică sau direcţionează] calea pe care trebuie s-o
aleagă.”
Aici se vede clar conducerea lui Dumnezeu 'prin circumstanţe, atât de adesea observată în viaţa lui
David, dar şi în viaţa lui Pavel, care spune: „căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă”. Cât de reconfortant
poate să fie când, cu toate că totul mergea pe dos, în ultimul moment, Domnul regizează lucrurile astfel încât
să nu poată exista decât o singură cale de ieşire. Credeam că o anumită slujbă ni se potriveşte, dar nu am
primit nici o ofertă. Sau credeam că o anumită casă este cea potrivită, dar înţelegerea a căzut în al
doisprezecelea ceas.
A te supune conducerii Domnului nu înseamnă să ne alarmăm la fiecare mică piedică sau să vedem o
semnificaţie importantă într-o simplă coincidenţă. Unii oameni sunt aproape superstiţioşi în abordarea lor
privind călăuzirea. Când lui Pavel i s-a deschis acolo o uşă mare şi largă, existau mulţi împotrivitori, însă el
nu le-a acordat nici un fel de atenţie. Unii creştini se agaţă de orice mică coincidenţă, considerând-o un
„semn” de la Domnul. Dar noi nu ne ocupăm aici de „semne”, ci de o regizare perfectă prin intermediul
circumstanţelor.
Regizarea este adesea folosită de Dumnezeu pentru a ne conduce înspre o situaţie despre care nu
credeam că ni s-ar potrivi. Toate raţionamentele noastre ne-ar putea îndepărta de scopul intenţionat de
Dumnezeu. Privim din nou la experienţa apostolului Pavel. Cine s-ar fi putut gândi că singurul apostol din
„biserica” iudeilor care a absolvit universitatea evreiască, fiind instruit în ştiinţa conducerii, va fi chemat de
Dumnezeu apostol al neamurilor? Dar dacă lui Pavel i se dădea responsabilitatea să îşi aleagă propriul viitor,
s-ar fi gândit el vreodată că ar fi potrivit pentru slujirea printre neamuri? Ne mai amintim şi că, atunci când
Dumnezeu a ales ca Pavel să fie de folos într-un mod unic, El a permis ca Pavel să fie arestat şi aruncat în
închisoare. Cel ce caută în mod sincer călăuzirea va experimenta pe parcursul vieţii multe situaţii în care
Dumnezeu regizează lucrurile.
Ca să concluzionăm, al cincilea pas al călăuzirii este atenţia faţă de orice călăuzire clară a Domnului
prin intermediul circumstanţelor. Căutătorul sincer după călăuzire beneficiază de asigurarea că, dacă toate
raţionamentele atent formulate conduc în direcţia greşită, atunci Domnul va interveni.

Pasul 6. Siguranţă sau tulburare

Pasul al şaselea şi cel care rezumă căutarea călăuzirii este reprezentat de sensibilitatea faţă de orice
acţiune a Duhului Domnului în inimile sau conştiinţa noastră, prin care, fie suntem avertizaţi asupra unei
decizii greşite, fie suntem reasiguraţi că suntem pe calea pe care El a pregătit-o. În Psalmul 25, David spune
că persoana care deprinde modul în care lucrează Domnul „va locui în fericire”.
Generaţii la rând, poporul lui Dumnezeu a căutat pacea interioară pentru a le fi confirmat că se află pe
o direcţie bună sau, dimpotrivă, au ştiut să privească cu respect povara incertitudinii şi a tulburării înţelegând
că este o avertizare în faţa unei direcţii greşite. Trebuie să precizăm că deseori creştinii au defăimat această
parte a călăuzirii transformând-o practic în singurul nivel al său. Drept urmare, au luat hotărâri fără a se ruga
sincer înainte, fără a se dedica lui Dumnezeu, fără a-şi cerceta inimile (curăţirea punţilor), fără a aplica serios
principiile Scripturii şi fără a cântări atent argumentele pro şi contra. Aceşti prieteni încăpăţânaţi au trecut
direct la ultimul pas, cel mai vulnerabil manipulării de sine. Inevitabil, propriile sentimente le dau răspunsuri
favorabile la orice doresc.
Acest ultim pas al călăuzirii se aplică numai credinciosului sincer care a trecut cu grijă şi cu o atitudine
rugativă prin toţi ceilalţi paşi. Pentru cel ce caută călăuzire superficial şi la întâmplare, acesta se poate foarte
bine transforma într-un pas către dezastru. Cele mai preţioase beneficii spirituale pot deveni distrugătoare
dacă se află pe mâini nepotrivite, aşa cum susţine şi apostolul Petru când vorbeşte despre cei care au sucit
epistolele apostolului Pavel, dar şi alte Scripturi, „spre pieirea lor”.
Dintre cei şase paşi sau nivele ale căutării călăuzirii, în cazul ultimelor două Domnul poate suna un
clopoţel de avertizare dacă copiii Săi sunt sinceri dar au greşit în concluziile la care au ajuns. La al cincilea
nivel, Dumnezeu poate interveni pentru a regiza şi a închide cu fermitate o uşă greşită. La nivelul al şaselea,
El ne poate lua pacea interioară pe care o aveam cu privire la direcţia aleasă, iar conştiinţa poate fi puternic
tulburată.
Cu toate acestea, se impune să repetăm avertismentul că dacă pretindem că „avem pace” în privinţa a
ceva, atunci când nu am urmat mai dinainte primii paşi ai călăuzirii, atunci înseamnă că nu facem altceva
decât să ne comportăm arogant, dar şi neghiob. Nici un credincios nu poate să „cunoască” ce este bine înainte
de a depune un efort în acest sens. Inima, după cum spune leremia, este – „nespus de înşelătoare şi
deznădăjduit de rea: cine poate să o cunoască?” Dacă, pentru a fi călăuziţi, ne bazăm numai pe un sentiment
de pace pentru a ne fi confirmată o decizie corectă, atunci putem fi siguri că inima va confirma exact ceea ce
dorim noi. Totuşi, pentru cei ce caută în mod sincer călăuzirea lui Dumnezeu, sentimentele contrastante de
pace sau tulburare reprezintă fie o valoroasă confirmare, fie o nepreţuită avertizare.
Este oare surprinzătoare declaraţia lui David (care vine după multe versete despre călăuzire) şi care
spune: „Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ”? Dacă suntem
oneşti şi grijulii în căutarea voii Domnului, şi totuşi intrăm în mijlocul problemelor, Dumnezeu ne va salva
fie prin circumstanţe, fie printr-o puternică tulburare interioară, iar de acest lucru putem fi foarte siguri. Dacă,
totuşi, suntem încăpăţânaţi şi egoişti, atunci poate fi voia lui Dumnezeu să luăm decizii greşite şi să intrăm
într-o perioadă de încercare şi disciplinare pentru binele viitorului nostru şi pentru binele spiritual veşnic.
David foloseşte o expresie fascinantă în Psalmul 25:14, unde spune: Prietenia Domnului este pentru cei
ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură”. Cuvântul tradus din ebraică prin „prietenie”
înseamnă „discuţie confidenţială”; o şedinţă cu uşile închise; a sta împreună în acelaşi loc pentru consultări
cu caracter intim. Ce mod plin de forţă de a-i descrie sensul profund (la sfârşitul procesului de călăuzire) că
Dumnezeu ne-a ajutat să îi cunoaştem calea. „Prietenia Domnului” este un privilegiu special de pace şi de
comuniune, dar se adresează doar celor care se tem de Domnul; care doresc calea Lui, nu calea lor.
în Psalmul 25 descoperim toţi cei şase paşi pentru căutarea călăuzirii divine. În primul rând, ne predăm
în totalitate şi cu sinceritate Domnului şi ne rugăm cu sinceritate ca El să ne arate calea. În al doilea rând, să
îndepărtăm orice scop dinainte stabilit şi toate dorinţele şi motivaţiile greşite. (Acest lucru este tot atât de
vital ca şi rugăciunea.) în al treilea rând, cinstim şi folosim Cuvântul lui Dumnezeu plin de autoritate, căutând
să aplicăm corect toate principiile biblice care se aplică deciziei ce va fi luată de noi. În al patrulea rând, ne
exercităm discernământul personal, cântărind cu grijă toate elementele deciziei care nu sunt acoperite de
Scriptură, rugându-ne ca Domnul să ne ajute să privim problemele clar şi să judecăm cu înţelepciune. Celor
ce se roagă li se dăruieşte ceea ce numim un „bun simţ sfinţit”. În al cincilea rând, ne plecăm în faţa modului
în care Dumnezeu aranjează lucrurile prin circumstanţe. Şi în al şaselea rând, dorim şi ne rugăm pentru o
asigurare de la Dumnezeu în privinţa acelei decizii sau luăm foarte serios în considerare orice tulburare sau
discomfort pe care îl experimentăm la nivelul conştiinţei.
Aceşti paşi sunt esenţiali pentru luarea tuturor deciziilor majore – „căile şi cărările” vieţii. Dacă
rămâneţi cu ceva din cartea aceasta, atunci este clar că, din postura de cititori, apreciaţi aceşti paşi şi nu
încercaţi o reorientare a lor. Majoritatea capitolelor următoare se vor concentra asupra unor arii precise ale
vieţii, acolo unde este nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu, amplificând pasul al treilea şi demonstrând cum se
aplică anumite versete. Următorul capitol, de exemplu, evidenţiază principiile biblice care se aplică
diferitelor activităţi şi posesiuni. Chiar dacă nu sunt neapărat decizii majore, deciziile aparţinânând acestor
domenii răpesc mare parte a timpului nostru, a angajamentelor şi banilor noştri. De aceea este vital să
cunoaştem şi să urmăm principiile puse la dispoziţia noastră de Domnul.