Sistemul zecimii

Principii generale
1. Atât în Scripturi cât și în lucrările scrise de Ellen White, informația privitoare la un
subiect este distribuită ”puțin aici, puțin acolo” (Isaia 28: 10). Pentru o înțelegere completă și
obiectivă este important și necesar să fie consultate toate referințele, să fie ordonate
corespunzător și să fie în armonie unele cu altele și cu celelalte învățături biblice.

2. În multe situații adevărul este descoperit progresiv. Este important să ne raportăm la cea
mai înaltă cotă a adevărului revelat, fiind permanent deschiși pentru a primi mai mult.
Isus a procedat astfel atunci când a ridicat nivelul de înțelegere a standardelor divine:
”Ați auzit că s-a zis… dar Eu vă spun…” (Matei 5).
Și trebuie să admitem că Scripturile canonice pot să nu fie ultimul standard al
adevărului. Isus le-a spus ucenicilor că mai sunt lucruri pe care nu li le-a prezentat deoarece
ei nu erau în măsură să le înțeleagă (vezi Ioan 16: 12), pentru ca imediat să precizeze că
activitatea Duhului Sfânt va avea ca obiect și să ne ”călăuzească în tot adevărul” pentru a ne
”descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16: 13).
Această călăuzire a Duhului poate fi colectivă și/sau personală.

a) Călăuzire colectivă, pentru că Dumnezeu conduce un popor, nu indivizi sau

grupuri izolate:
”Dumnezeu conduce un popor afară din lume, pe platforma înaltă a adevărului
veşnic: poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. El va face din ei un popor disciplinat şi
destoinic. Ei nu vor fi împărţiţi unul crezând una şi altul altceva, având o credinţă şi vederi
total opuse, fiecare acţionând independent de corp. Prin diversitatea darurilor şi cârmuirea
pe care El a pus-o în Biserică, toţi vor ajunge la unitatea credinţei. Dacă unul îşi însuşeşte
vederile sale despre adevărul Bibliei fără a lua în consideraţie opinia fraţilor săi şi îşi
îndreptăţeşte purtarea susţinând că are dreptul să aibă vederile sale proprii şi apoi le
impune şi altora, cum poate să împlinească rugăciunea lui Hristos? Dacă unul şi apoi altul
se ridică pretinzând dreptul de a crede şi a vorbi ceea ce-i place fără să ţină cont de
credinţa corpului Bisericii, unde va fi acea armonie care există între Hristos şi Tatăl Său şi
despre care Hristos s-a rugat să existe între fraţii Săi ?” (Ellen White, Biserica Rămășiței și
viitorul Bisericii Advente, 20)
”Dumnezeu are un popor distinct, o biserică pe pământ. Ea nu ocupă un loc secundar
faţă de nicio altă biserică, ci este superioară tuturor celorlalte în ce priveşte înzestrările
necesare pentru a prezenta adevărul şi pentru a înălţa Legea lui Dumnezeu.” (Ellen White,
Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, 63)

b) Călăuzire personală deoarece fiecare dintre noi trebuie să ne raportăm la

Dumnezeu activând maximum potențialului de care dispunem. ”Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” (Matei 22: 37)
”Prima şi cea mai înaltă datorie a oricărei fiinţe raţionale este să înveţe din Scripturi
ce este adevărul şi apoi să meargă în lumină, încurajându-i şi pe alţii să-i urmeze exemplul.
Trebuie să studiem Biblia zi de zi, cu sârguinţă, cântărind fiecare gând şi comparând verset
cu verset. Cu ajutorul divin trebuie să ne formăm păreri personale, pentru că trebuie să
răspundem personal înaintea lui Dumnezeu.” (Ellen White, Tragedia Veacurilor, 598)

Declarațiile de mai sus, făcute de Ellen White, ne ajută să înțelegem că cineva, prin
călăuzire personală, nu poate ajunge la concluzii care să fie în contradicție cu rezultatele
călăuzirii colective. Însă poate să aibă o înțelegere mai profundă a unei învățături. Și este
dator să trăiască la înălțimea morală pe care este capabil să o descopere.

3. În multe situații avem nevoie să ne dezvățăm de concepte religioase adoptate mai mult
prin simpatie cu părinții, biserica sau societatea și nu prin cercetare personală a scrierilor
inspirate. Doar după ce ne eliberăm de asemenea concepte putem fi pregătiți să primim
adevărul.
”Many have, as had Moses, very much to unlearn in order to learn the very lessons
that they need to learn. He had need to be self-trained by severest mental and moral
discipline, and God wrought with him before he could be fitted to train others in mind and
heart. He had been instructed in the Egyptian courts. Nothing was left as unnecessary to
train him to become a general of armies. The false theories of the idolatrous Egyptians had
been instilled into his mind, and the influences surrounding him and things his eyes looked
upon could not be easily shaken off or corrected. Thus it is with many who have had a false
training in any line. All the idolatrous rubbish of heathen lore must be removed, bit by bit,
item by item, from Moses' mind. Jethro helped him in many things to a correct faith, as far as
he himself understood. He was working upward toward the light, when he could see God in
singleness of heart…
God has done everything for us. What have we done? Shall we become faithful
stewards of His grace?” (Ellen White, Manuscript 45, Nov. 8, 1890)

4. Dumnezeu nu se schimbă. El are un plan unic de mântuire în care este avută în vedere
recuperarea morală a omului; fie el iudeu, fie grec, atât atunci cât și acum.

Clasificare și lămuriri
Sistemul zecimii cuprinde:

1. Zecimea (prima)
2. A doua zecime
3. Contribuții obligatorii; religioase și de binefacere
- primele roade și întâii născuți
- anul al șaptelea și al cincizecilea (tot ce creștea de la sine în
agricultură, iertarea datoriilor, eliberarea robilor)
- colțurile holdelor, viilor și livezilor
- taxa anuală (singura taxă fixă) pentru întreținerea Templului
- jertfele cerute la cele trei sărbători unde participarea era obligatorie
4. Daruri de bună voie
5. Taxe și impozite cerute de stat (împărat)

Cuantumul contribuțiilor cerute de Dumnezeu, deci obligatorii, era de aproximativ

25% din venit.
”Contribuţiile cerute de la evrei pentru scopuri religioase şi de binefacere se ridicau
aproape la un sfert din veniturile lor.” (Ellen White, Patriarhi și Profeți, 527)

Cuantumul contribuțiilor unui iudeu credincios, care adăuga și daruri de bună voie la
cele obligatorii, ajungea la aproximativ 33% din venit.
”Nu mai puţin de o treime din venitul lor era consacrat scopurilor sfinte, religioase.”
(Ellen White, Mărturii 3, 395)
 Un calcul simplu ne arată că pe lângă cele 25 de procente obligatorii, un iudeu
credincios mai oferea de bună voie încă aproximativ 8 procente.
Punctul de plecare pentru noi este așadar un cuantum de 25% din venit ca
obligativitate religioasă și încă 8% din venit pentru daruri facultative. Pentru o înțelegere cât
mai bună vom analiza pe rând fiecare categorie dintre cele cerute de Dumnezeu (obligatorii)
și le vom aminti și pe cele de bună voie (facultative).
Mai înainte însă este necesar să înțelegem că orice cerere făcută de Dumnezeu este
”sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7: 12). Această afirmație a apostolului Pavel nu are în
vedere doar cele zece porunci, ci orice poruncă dată de Dumnezeu. Pe de altă parte este
evident că deciziile lui Dumnezeu sunt luate în baza planului de mântuire. El nu cere ceva
doar pentru a ne demonstra că poate să ceară. Orice cerere este făcută numai pentru că altă
cale nu există. De aceea spun Scripturile că ”orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat”
(Proverbe 30: 5). Este necesară ascultarea deplină, altfel planul divin de refacere a chipului
lui Dumnezeu în noi va eșua. Credincioșia în privința dărniciei este, indubitabil, necesară
pentru atingerea caracterului care ne califică pentru cer.

Declarații făcute de Ellen White în dreptul sistemului zecimii

(Este important să reținem că ea scrie de multe ori despre acest sistem menționând
doar cuvântul zecime. Din context ne putem edifica dacă se referă la prima zecime sau la
întreg sistemul.)

”El a dat poporului Său un plan în vederea obţinerii unor sume suficiente pentru a
face ca această iniţiativă să se autofinanţeze. Planul lui Dumnezeu în sistemul zecimilor este
minunat în simplitatea şi echitatea lui. Toţi oamenii îl pot îmbrăţişa cu credinţă şi curaj, căci
originea lui este divină.” (Ellen White, Mărturii 3, 388)

”Domnul a intenţionat să-l aducă pe om într-o legătură mai strânsă cu Sine şi într-o
relaţie de compasiune şi iubire cu semenii lui, punând asupră-i responsabilităţile unor fapte
care să anihileze egoismul şi să-i întărească iubirea faţă de Dumnezeu şi om. Planul
conceput prin sistemul de dăruire a urmărit binele omului, care este înclinat să fie egoist şi
să-şi împietrească inima faţă de faptele generoase. Domnul cere ca darurile să fie oferite la
perioade regulate, fiind astfel stabilit, încât dăruirea să devină obicei, iar generozitatea
înţeleasă ca fiind o datorie creştină.” (Ellen White, Mărturii 3, 393)

”Am văzut că inimile vor fi încercate prin sistemul dăruirii sistematice. Este un test
continuu, viu, prin care omul este condus să îşi cunoască propria inimă, să vadă dacă
predomină adevărul sau dragostea de lume. (Ellen White, Mărturii 1, 221)

”Sistemul special al zecimii s-a întemeiat pe un principiu care este la fel de imuabil
ca şi Legea lui Dumnezeu. Acest sistem al zecimii a fost o binecuvântare pentru evrei, căci
altfel Dumnezeu nu li l-ar fi dat. El va fi în acelaşi fel o binecuvântare pentru cei care îl
respectă până la sfârşitul timpului. Părintele nostru ceresc nu a conceput planul dăruirii
sistematice pentru a Se îmbogăţi, ci pentru ca acesta să fie o mare binecuvântare pentru om.
El a văzut că sistemul binefacerii era exact lucrul de care avea nevoie omul”. (Ellen White,
Mărturii 3, 404-405)

”Darurile reprezintă o parte a religiei Evangheliei. Luarea în consideraţie a preţului

infinit plătit pentru răscumpărarea noastră nu trezeşte în noi simţământul că avem solemne
obligaţii pecuniare (financiare) la fel de bine cum ne pretinde consacrarea tuturor puterilor
în lucrarea Stăpânului?
Vom avea în curând de pus lucrurile în ordine cu Stăpânul, când va spune: "Dă-ţi
socoteală de isprăvnicia ta". Dacă oamenii preferă să lase deoparte pretenţiile lui
Dumnezeu şi să apuce să-şi însuşească tot ceea ce le dă, El va păstra tăcerea pe moment şi
va continua în mod frecvent să-i pună la probă, sporindu-Şi darurile mărinimoase,
revărsându-Şi în continuare binecuvântările, iar aceştia ar putea trece mai departe primind
cinstirea oamenilor şi fără a fi mustraţi în comunitate; însă, în curând, El le va spune: "Dă-ţi
socoteală de isprăvnicia ta." (Ellen White, Mărturii 3, 390)

”Unii vor declara că aceasta era una dintre legile severe care îi apăsau pe evrei. Însă
ea nu era o povară pentru inima binevoitoare care Îl iubea pe Dumnezeu. Numai atunci când
firea lor egoistă era întărită prin oprirea darurilor, oamenii pierdeau din vedere raţiunile
veşnice şi preţuiau comorile lor pământeşti mai mult decât sufletele. Asupra Israelului lui
Dumnezeu din aceste ultime zile, apasă nevoi chiar mai urgente decât cele ale Israelului
antic. Într-un timp foarte scurt trebuie înfăptuită o lucrare mare şi importantă. Dumnezeu n-
a intenţionat niciodată ca legea sistemului zecimilor să ajungă fără nici o putere în
poporul Său; dimpotrivă, a avut în plan ca spiritul de sacrificiu să se adâncească şi să se
lărgească înspre sfârşitul lucrării.” (Ellen White, Mărturii 3, 396)

”Dumnezeu a fost jefuit de zecimi şi daruri. Este un lucru înfricoşător să fii vinovat
de faptul că ai reţinut ceea ce trebuia să pui în vistierie sau că L-ai jefuit pe Dumnezeu.
Pastorii care predică Cuvântul la marile noastre adunări simt păcătoşenia neglijării de a da
lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Ei ştiu că Dumnezeu nu-Şi va binecuvânta poporul atâta
timp cât ei nesocotesc planul Său de dăruire. Ei încearcă să trezească poporul la conştienţa
datoriei lor prin cuvântări directe, practice, arătând primejdia şi păcătoşenia egoismului şi
lăcomiei.” (Ellen White, Mărturii 3, 409)

”În zilele lui Israel era nevoie de zecime şi daruri pentru a susţine rânduielile
serviciului divin. Ar trebui oare ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să dea mai
puţin? Principiul aşezat de Domnul Hristos spune că trebuie să ne aducem darurile înaintea
lui Dumnezeu, după măsura luminii şi privilegiilor de care ne-am bucurat. "Cui i s-a dat
mult i se va cere mult" (Luca 12, 48). Domnul le-a spus ucenicilor Săi când i-a trimis: " Fără
plată aţi primit, fără plată să daţi" (Matei 10,8). Întrucât binecuvântările şi privilegiile
noastre sporesc fără măsură şi mai ales întrucât avem înaintea noastră jertfa de neasemuit a
slăvitului Fiu al lui Dumnezeu, n-ar trebui oare ca recunoştinţa noastră să se manifeste în
daruri tot mai bogate şi, în acelaşi timp, să le ducem şi altora solia mântuirii? Pe măsură ce
se întinde lucrarea de evanghelizare, se vor cere pentru întreţinerea ei mai multe mijloace
decât mai înainte; şi aceasta face ca legea zecimilor şi darurilor să fie acum o şi mai
urgentă necesitate decât era în economia ebraică.” (Ellen White, Patriarhi și Profeți, 528 –
529)

”Evanghelia, extinzându-se tot mai mult, a reclamat, după moartea lui Hristos,
mijloace mai numeroase pentru sprijinirea războiului, şi acest lucru a făcut ca legea
dăruirii să devină o necesitate mai urgentă ca aceea din timpul dispensaţiunii iudaice.
Acum Dumnezeu nu cere mai puţine, ci mai multe daruri decât în orice altă perioadă a
istoriei lumii. Principiul rânduit de Hristos este ca darurile şi jertfele să fie direct
proporţionale cu lumina şi binecuvântările de care ne bucurăm. El a spus: "Căci oricui i s-a
dat mult, i se va cere mult." (Ellen White, Mărturii 3, 392)
 1. Zecimea (prima)

- Este a lui Dumnezeu, într-un sens special (asemenea Sabatului).

”Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a
Domnului, este un lucru închinat Domnului.”
”Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială
închinată Domnului.” (Levitic 27: 30, 32)

”Exact acelaşi limbaj este folosit şi atunci când se vorbeşte despre Sabat, şi atunci
când se prezintă legea cu privire la zecime:„Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată
Domnului Dumnezeului tău." Omul nu are nici dreptul, nici puterea de a înlocui ziua a
şaptea cu ziua întâi. Deşi poate pretinde că a făcut acest lucru,„totuşi, temelia tare a lui
Dumnezeu stă nezguduită." Tradiţiile şi învăţăturile oamenilor nu micşorează cerinţele Legii
divine. Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea. Această perioadă de timp specificată, pusă deoparte
de Dumnezeu însuşi pentru închinare, continuă să rămână la fel de sacră azi ca şi atunci
când a fost sfinţită de Creatorul nostru.
Tot la fel, zecimea din venitul nostru este „un lucru închinat Domnului." Noul
Testament nu mai precizează legea zecimii, la fel cum nu mai aminteşte nici de cea a
Sabatului, întrucât se porneşte de la premisa că ambele sunt valide, iar importanţa lor
spirituală profundă este explicată. [...] Deşi ca popor căutăm să îi oferim cu fidelitate lui
Dumnezeu timpul pe care I-a pus deoparte pentru El, să nu îi restituim oare acea parte din
banii noştri asupra căreia are dreptul?” (Ellen White, R & H, 16 mai 1882)

Tot ceea ce avem îi aparține lui Dumnezeu.

(Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? 1 Corinteni 4: 7)
Noi suntem doar administratori.
Dar zecimea (prima) este declarată de Dumnezeu ca aparținându-I Lui într-un sens
special. Astfel că noi nu avem drept de administrare asupra acestor procente.

Încercând o exemplificare, să considerăm că noi și Dumnezeu suntem împreună

acționari într-o întreprindere. Noi avem 90% din acțiuni și Dumnezeu are 10%. Întrucât noi
avem majoritatea acțiunilor suntem cei care avem puterea de decizie asupra activității
întreprinderii. Dar, anual, zece procente din dividende sunt ale Partenerului. Nu avem nici un
drept asupra acestora.

- Dumnezeu (proprietarul de drept) oferă această zecime integral leviților (Numeri 18:
21, 24)

Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o
fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii.
Leviţilor le dau de moştenire zeciuielile pe care le vor aduce copiii lui Israel

Nu este nici o excepție. Toată zecimea trebuia dată leviților. Nici o altă activitate,
oricât de importantă ar fi fost ea, nu putea fi susținută din acest fond.

”Zecimea trebuia să fie folosită numai pentru leviţi, seminţia care fusese deosebită
pentru slujba aceasta. Cortul întâlnirii, ca şi templul de mai târziu, a fost construit în
întregime numai din daruri de bună voie, iar pentru ca să se acopere diferitele cheltuieli şi
reparaţiile, Moise rânduise ca, ori de câte ori se făcea numărătoarea poporului, fiecare să
contribuie cu o jumătate de siclu pentru slujba sanctuarului.” (Ellen White, Patriarhi și
Profeți, 526)

Avem două situații sensibile în administrarea zecimii în biserica noastră.

a. Astăzi, administratorii Conferinței Generale încearcă să argumenteze (cu atitudini

sau declarații scoase din context) că Ellen White ar fi spus că această zecime poate fi folosită
și pentru alte scopuri. Astfel s-a decis ca o parte din zecime să fie utilizată în diferite
departamente ale bisericii (care se presupune că ar contribui la propovăduirea Evangheliei).
Însă tot ceea ce eu am citit arată că propovăduirea Evangheliei trebuie susținută din daruri,
doar slujitorii Evangheliei pot fi susținuți din zecime.

”Unii spun că zecimea poate fi folosită pentru susținerea școlilor noastre. Alţii, că
evangheliștii cu literatură, colportorii ar trebui susținuți din zecime. Dar se face o mare
greșeală, atunci când zecimea este deturnată de la scopul pentru care trebuie să fie folosită –
susținerea pastorilor.” (Ellen White, Mărturii 9, 248-249)
”Resursele rezervate de Dumnezeu nu trebuie să fie folosite la întâmplare. Zecimea
este a Domnului, iar aceia care se amestecă în folosirea ei, dacă nu se pocăiesc, vor fi
pedepsiți cu pierderea comorii lor cerești. Nu lăsați ca lucrarea să mai fie împiedicată
pentru că zecimea a fost deturnată și îndrumată pe alte canale decât cel pe care Domnul a
spus că trebuie să meargă. Trebuie să se asigure mijloace și pentru aceste ramuri ale
lucrării. Ele trebuie să fie susținute, dar nu din zecime. Dumnezeu nu s-a schimbat; zecimea
încă trebuie să fie folosită pentru susținerea lucrării pastorale.” (Ellen White, Mărturii 9,
249-250)

Zecimea este sfântă, ea este păstrată de Dumnezeu pentru Sine şi trebuie să fie
adusă în vistieria Sa spre a fi folosită pentru susţinerea slujitorilor Evangheliei în lucrarea
lor. (Ellen White, GW, 226)

b. Un alt punct sensibil este dat de faptul că, în câteva rânduri, Ellen White nu a trimis
zecimea la Conferință ci a oferit-o direct unor slujitori ai Evangheliei.

Administratorii Conferinței Generale evită, pe cât se poate, să discute acest subiect.

Unii teologi au lansat ipoteza că Ellen White ar fi primit instrucțiuni de la Dumnezeu în acele
cazuri să procedeze așa.
Ce putem spune?
Mai întâi este important să reținem că regula respectată de Ellen White a fost aceea de
a trimite zecimea la Conferință. Așa se procedează. Așa este corect. Însă pot fi excepții. Dar
dacă sunt prea dese excepțiile atunci situația are altă conotație.
În cazul excepțiilor trebuie notat că nu s-a schimbat destinația zecimii. Ea a fost dată
unor slujitori ai Evangheliei, adică în conformitate cu intenția divină. Fără îndoială că și
astăzi pot fi situații de criză în viața unui pastor când resursele de care dispune sunt
insuficiente. Dacă în asemenea situații cineva decide să ofere zecimea direct acelui pastor, în
principiu nu este vinovat de deturnarea fondurilor lui Dumnezeu, dar trebuie ca atât cel ce dă
zecimea, cât și cel care o primește să fie răspunzători înaintea lui Dumnezeu care va judeca
acel caz. Dumnezeu vrea să fim ascultători, însă și să dezvoltăm o responsabilitate care să ne
califice să luăm decizii. Uneori deciziile pot fi dificil de luat și există riscul să fugim de
asumarea răspunderii. Să fim credincioși responsabili, acesta este obiectivul.
 2. A doua zecime

Dacă prima zecime nu suntem abilitați să o administrăm noi, deoarece îi aparține lui
Dumnezeu, a doua zecime și încă o serie de contribuții (unele obligatorii și altele facultative)
sunt date de Dumnezeu în responsabilitatea noastră.
Prin legământul făcut cu Dumnezeu noi devenim împreună lucrători cu El. Și pentru
că este lucrarea Lui, nu a noastră, El este cel care ne precizează ce, cât și cum să folosim în
această lucrare.
Cele mai importante responsabilități date omului (intrat în legământ) sunt purtarea de
grijă pentru cei săraci și salvarea păcătoșilor. Între Israel și biserică avem o diferență –
metoda misionară. Grija pentru cei săraci nu se poate elimina. Dar acum se adaugă
dimensiunea lucrării misionare. Israelul trebuia să fie lumină (prin ascultare deplină de
Dumnezeu) și binecuvântările rezultate ar fi atras privirea și interesul lumii (vezi împărăteasa
din Seba). Acum suntem trimiși; ”mergeți…”. Asta implică nevoi financiare. Așadar asupra
bisericii responsabilitatea dărniciei crește. Și susținerea lucrării apostolilor s-a făcut de către
biserica Noului Testament cu multe sacrificii. Toate exemplele acestor pionieri ai
creștinismului stau ca mărturie a ceea ce înseamnă responsabilitatea noastră, a celor ce sunt
atât de aproape de ceasul revenirii.

”Înţelepciunea divină a prevăzut în planul de mântuire legea interacţiunii, făcând ca lucrarea

de binefacere să fie de două ori binecuvântată, în toate ramurile ei. Cel care dă celor în nevoie îi
binecuvântează pe alţii şi este el însuşi binecuvântat într-o măsură încă şi mai mare. Dumnezeu Şi-ar
fi putut atinge obiectivul de a-i salva pe cei păcătoşi fără ajutorul omului; dar El ştia că omul nu
putea fi fericit fără a juca un rol în marea lucrare în care şi-ar fi putut cultiva tăgăduirea de sine şi
generozitatea.
Pentru ca omul să nu piardă rezultatele binecuvântate ale facerii de bine, Răscumpărătorul
nostru a făcut planul de a-l numi pe acesta împreună lucrător cu El. Printr-un şir de împrejurări care
să reclame mărinimia lui, El revarsă asupra omului cele mai bune mijloace de a cultiva generozitatea
şi îi formează obiceiul de a dărui pentru ajutorarea celor săraci şi pentru înaintarea cauzei Sale. El îi
trimite pe cei săraci ca reprezentanţi ai Săi. Prin nevoia lor, o lume ruinată scoate de la noi talanţii
influenţei şi ai mijloacelor materiale pentru a le prezenta adevărul, fără de care sunt în primejdie de
moarte. Şi, când luăm aminte la aceste chemări prin lucrare şi prin fapte de milostenie, ne
transformăm după chipul Aceluia care a devenit sărac de dragul nostru.” (Ellen White, Mărturii 3,
382)

Așadar, conform legământului, suntem răspunzători pentru susținerea a două lucrări:

săracii și Evanghelia.
Pentru săraci Dumnezeu ne cere (atenție!! – nu este singura obligație față de săraci, ci
prima) să oferim a doua zecime.

”Să iei zeciuiala din tot ce-ţi va aduce sămânţa, din ce-ţi va aduce ogorul în fiecare
an;
Şi să mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-
Şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul tău şi din untdelemnul tău, şi întâii
născuţi din cireada şi turma ta, ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul
tău.
Poate când te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, drumul va fi prea lung ca să-ţi
poţi duce zeciuiala acolo, din pricina depărtării tale de locul pe care-l va alege Domnul,
Dumnezeul tău, ca să-Şi pună acolo Numele Lui.
 Atunci, să-ţi prefaci zeciuiala în argint, să strângi argintul acela în mână, şi să te
duci la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău.
Acolo, să cumperi cu argintul acela tot ce vei dori: boi, oi, vin şi băuturi tari, tot ce-ţi
va place, să le mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, şi să te bucuri tu şi familia ta.
Să nu părăseşti pe Levitul care va fi în cetăţile tale, căci n-are nici parte de moşie,
nici moştenire cu tine.
După trei ani, să scoţi toată zeciuiala din venitul tău din anul al treilea, şi s-o pui în
cetăţile tale.
Atunci să vină Levitul, care n-are nici parte, nici moştenire cu tine, străinul, orfanul
şi văduva, care vor fi în cetăţile tale, şi să mănânce şi să se sature, pentru ca Domnul,
Dumnezeul tău, să te binecuvânteze în toate lucrările pe care le vei face cu mâinile tale.”
(Deuteronomul 14: 22 – 29)

”Este în general admis că zeciuiala despre care se vorbeşte în aceste versete este a
doua zeciuială care trebuia să fie consumată ca un ospăţ sfânt înaintea Domnului, la Cortul
Întâlnirii. Despre această a doua zeciuială se mai vorbeşte şi în Deuteronom 14,28 şi 26,12-
15. A doua zeciuială era deosebită de prima zeciuială, care era consacrată exclusiv pentru
sprijinirea preoţilor şi a leviţilor (Numeri 18,21.26).” (SDABC, Deut. 14: 22)

”Pentru a încuraja adunarea poporului în vederea serviciului divin şi, de asemenea,

pentru a se purta de grijă de cei sărmani, se cerea o a doua zecime din toate veniturile. Cu
privire la zecimea dintâi, Domnul spusese: "Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice
zeciuială în Israel" (Numeri 18,21). Cu privire la a doua, El poruncise aşa: "Să mănânci
înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Şi aşeze Numele
acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul tău şi din untdelemnul tău şi întâii născuţi din
cireada şi turma ta, ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău" (Deut.
14,23.29; 16, 11-14). Zecimea aceasta, sau echivalentul ei în bani, trebuia să fie adusă timp
de doi ani la locul unde se afla sanctuarul. După ce Îi aduceau lui Dumnezeu un dar de
mulţumire şi o anumită parte o dădeau preotului, închinătorii trebuia să folosească restul
pentru o sărbătoare sfântă la care trebuia să ia parte leviţii, străinii, orfanii şi văduvele. În
felul acesta erau luate măsuri pentru jertfa de mulţumire şi mesele de sărbătoare anuale, iar
poporul era adus în societatea preoţilor şi leviţilor, pentru ca să fie învăţat de aceştia cele cu
privire la serviciul divin şi încurajat să ia parte la el.
Totuşi, la fiecare al treilea an, această a doua zecime trebuia să fie folosită acasă,
pentru întreţinerea leviţilor şi a săracilor, aşa cum a spus Moise: "Ei să mănânce şi să se
sature în cetăţile tale" (Deut. 26, 12). Această zecime forma un fond cu scopuri de binefacere
şi ospitalitate.” (Ellen White, Patriarhi și Profeți, 530)

Felul în care trebuie să folosim astăzi această zecime nu este stabilit în mod clar, așa
cum era stabilit pentru iudei. Noul Testament oferă însă o serie de principii edificatoare în
acest sens și vom reveni asupra subiectului cu mai multe detalii după ce vom înțelege și
celelalte obligații față de săraci, în afară de cea de-a doua zecime.
 3. Contribuții obligatorii; religioase și de binefacere

Este necesar să înțelegem că datorită limbajului folosit – daruri – o serie de contribuții

religioase și de binefacere, stabilite de Dumnezeu ca obligații în cadrul legământului, au
ajuns astăzi să fie socotite facultative. Dacă darurile ar fost facultative, Dumnezeu nu ar fi
putut acuza Israelul de înșelăciune, în cazul că aceste daruri nu ar fi fost aduse. Dar
Dumnezeu face această acuzație în cartea lui Maleahi, unde nu doar credincioșia în zecimi
este imputată iudeilor ci și cea în dreptul darurilor (Maleahi 3: 8). Dumnezeu este jefuit în
daruri la fel ca și în zecimi. Așadar darurile în cauză nu pot fi considerate facultative. Cele
care se încadrează în această categorie sunt numite explicit daruri de bună voie.
Vom enumera contribuțiile obligatorii (altele decât zecimile) și vom încerca să înțelegem
importanța lor și obligativitatea noastră. La fel ca în dreptul Sabatului sau alimentației,
Dumnezeu nu se schimbă nici în dreptul legilor dărniciei sistematice.

a. Primele roade și întâii născuți

"Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui
Israel, atât dintre oameni cât şi dintre dobitoace: este al Meu." Exod 13: 2
Să aduci în casa Domnului, Dumnezeului tău, pârga celor dintâi roade ale pământului.
Exod 23: 19

”Cu ocazia secerişului sau la culesul viilor, primele roade ale câmpului - cereale, vin,
untdelemn - erau consacrate ca un dar Domnului. (…) Pârga lânii, atunci când oaia era
tunsă, sau a boabelor, atunci când grâul era treierat, era pusă deoparte pentru Dumnezeu.
Tot la fel era şi cu primii născuţi ai tuturor animalelor, iar pentru fiul cel întâi născut se
plătea un preţ de răscumpărare. Primele roade trebuia prezentate înaintea Domnului la
sanctuar şi după aceea erau destinate folosirii preoţilor.
Prin această rânduială, de dovedire a bunăvoinţei, Domnul căuta să-l înveţe pe Israel că
El trebuia să fie primul în toate. În felul acesta, li se reamintea că Dumnezeu era stăpânul
câmpurilor, al turmelor şi cirezilor lor; că El era Acela care le trimitea soarele şi ploaia ce
făceau să crească şi să se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât
administratorii bunurilor Sale.
Nu este în intenţia lui Dumnezeu ca creştinii, ale căror privilegii întrec cu mult pe acelea
ale naţiunii iudaice, să dăruiască mai puţin decât ei. "Cui i s-a dat mult", a spus Mântuitorul,
"i se va cere mult" (Luca 12,48). Dărnicia cerută evreilor în cea mai mare măsură avea să
fie spre binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde peste tot pământul. În
mâinile urmaşilor Săi, Hristos a pus comorile Evangheliei, şi asupra lor a aşezat
răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu siguranţă, obligaţiile noastre
sunt mult mai mari decât au fost cele ale Vechiului Israel.” Ellen White, Faptele
Apostolilor, 337 - 338

”Chiar înainte de a fi pusă zecimea deoparte avea loc o recunoaştere a cerinţelor lui
Dumnezeu. Lui I se consacrau cele dintâi roade din produsele ţării. Cea dintâi lână, la
tunderea oilor, cel dintâi grâu, la treieratul cerealelor, cel dintâi ulei şi cel dintâi vin erau
puse deoparte pentru Dumnezeu. La fel şi cel dintâi născut al tuturor dobitoacelor; iar
pentru fiul cel întâi născut se plătea o sumă de răscumpărare. Cele dintâi roade trebuia să
fie înfăţişate Domnului la sanctuar şi apoi erau consacrate preoţilor pentru folosul lor.
În felul acesta, i se amintea poporului fără încetare că Dumnezeu este adevăratul
proprietar al ţarinelor, oilor şi vitelor; că El a trimis lumina soarelui şi ploaie în timpul
semănatului şi secerişului şi că toate câte le aveau erau de la El, iar ei erau rânduiţi numai
ca administratori ai bunurilor Sale. Când se adunau la cortul întâlnirii, încărcaţi cu cele
dintâi roade din ţarini, livezi şi vii, bărbaţii lui Israel recunoşteau public bunătatea lui
Dumnezeu.” Ellen White, Patriarhi și Profeți, 526

Am subliniat aspectele menționate de Ellen White ca fiind reflectarea semnificației

acestor daruri. Înțelegem că nu poate fi vorba ca biserica să considere că aceste aspecte pot fi
declarate ceremoniale și eliminate. Am explicat, sper destul de limpede, că zecimea (prima –
cea dată integral leviților) nu este a noastră și că nu avem nici drept de administrare asupra ei.
A doua zecime este în obligația credinciosului, aflat în legământ ca împreună lucrător cu
Dumnezeu, să fie folosită pentru săraci. Și să fim atenți; categoriile defavorizate sunt cele cu
care se identifică Isus – ”cei neînsemnați” – avertizându-ne că orice atitudine facă de oamenii
din aceste categorii va fi considerată ca fiind făcută direct Mântuitorului (Matei 25: 40).
Așadar credincioșia în a doua zecime va fi considerată ca modul în care L-am fi ajutat pe Cel
ce a ales ca în timpul vieții Sale pe pământ să fie între cei săraci.
Și prima și a doua zecime sunt obligații prea sacre ca măcar să ne gândim că am putea să
ne atingem de aceste fonduri, folosindu-le altfel de cum a fost rânduit, fără să intrăm sub
blestemul mâniei divine. Însă nici ceea ce ne rămâne nu putem considera că este proprietatea
noastră de drept. Suntem ai Domnului cu tot ce avem. Și recunoașterea acestei apartenențe,
care ne face să fim doar administratori, este realizată prin darul primelor roade și ai întâilor
născuți. Refuzul de a oferi aceste daruri este sinonim cu refuzul de a recunoaște statutul de
Stăpân de drept al lui Dumnezeu.
Dacă în ceea ce privește întâii născuți nu era de făcut nici o alegere între ceva mai bun și
mai puțin bun, fiindcă, indiferent de calitatea animalului în cauză, acela trebuia oferit
Domnului și nu altul, iar în privința copiilor era o taxă unică (fie că era din familie bogată, fie
că era săracă) stabilită de preot (cinci sicli – Numeri 18: 16), în ceea ce privește primele roade
era lăsată la latitudinea închinătorului să aleagă roadele și cantitatea. Așa că puteai oferi
câteva mere - nu chiar pe cele mai mari - sau un coș plin cu cele mai mari și mai frumoase.
Dumnezeu observa diferența. Sigur, Israelul a alunecat spre o încercare de păstra aparențele
ascultării oferind daruri minime și defecte. Dar o asemenea ascultare este contrară spiritului
cerut de Dumnezeu. Ascultarea din iubire este singura acceptată. Și iubirea oferă întotdeauna
mult, fără să considere că a oferit cine știe ce. Iar în absența iubirii și doi lei ne pot părea un
dar exagerat de mare așa că optăm să oferim doar un leu.

b. Anul al șaptelea și al cincizecilea

Voi atașa aici doar comentariul făcut de Ellen White. Este complet și edificator. Fiind
atenți la principiile care au stat la baza acestor rânduieli putem înțelege că sunt principii
nepieritoare. Trebuie doar să căutăm mijlocul prin care, în biserica și societatea de astăzi, să
putem împlini aceleași idealuri divine care privesc relațiile dintre oameni. Cei ce au resurse
mai mult decât strictul necesar și cei ce sunt prea săraci pentru a-și acoperi cheltuielile
existențiale.

În fiecare al şaptelea an se luau măsuri deosebite pentru îngrijirea celor săraci. Anul
sabatic, aşa cum era numit, începea după terminarea strângerii recoltei. În timpul
semănatului care urma îndată după aceea, poporul nu trebuia să semene; primăvara nu
trebuia să aştepte vreo recoltă. Din ceea ce producea pământul de la sine puteau să mănânce
cât timp produsele erau proaspete, dar nu trebuia să strângă nimic în hambare. Recolta
anului acestuia trebuia să rămână pentru îndestularea străinilor, orfanilor şi văduvelor şi
chiar a păsărilor şi animalelor câmpului (Ex. 23, 10-11; Lev. 25,5).
 „Dar, dacă de obicei pământul producea numai atât cât să acopere nevoile poporului,
din ce aveau să trăiască în cursul anului când nu adunau recolta? În privinţa aceasta se luau
măsuri îndestulătoare prin făgăduinţa Domnului: "Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul
al şaselea şi pământul va da roadă pentru trei ani. Când veţi semăna în anul a optulea, veţi
mânca tot din vechile roduri, până în al nouălea, până la noile roduri, veţi mânca tot din cele
vechi" (Lev. 25, 21.22).
Ţinerea anului sabatic trebuia să fie atât spre binele pământului, cât şi spre binele
poporului. Dacă un an pământul rămânea nelucrat, aducea apoi rod şi mai bogat. Oamenii
erau eliberaţi de munca grea a câmpului şi chiar dacă anumite ramuri de lucrare tot mai
puteau fi săvârşite în cursul anului acestuia, se bucurau totuşi cu toţii de mai mult timp liber,
se oferea prilej pentru refacerea forţelor corpului şi-i făcea mai în stare pentru eforturile
anului următor. Aveau mai mult timp pentru meditaţie şi rugăciune, pentru a face
cunoştinţă mai îndeaproape cu învăţăturile şi cerinţele Domnului şi pentru a da învăţături
familiilor lor.
În anul sabatic, sclavii evrei trebuia să fie eliberaţi, dar nu să fie lăsaţi să plece cu
mâna goală. Porunca Domnului spunea astfel în privinţa aceasta: "Şi, când îi vei da drumul
ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală; să-i dai daruri din
cireada ta, din aria ta, din teascul tău, din ce vei avea, prin binecuvântarea Domnului,
Dumnezeului tău" (Deut. 15, 13.14).
(…)
Pentru cei săraci, anul al şaptelea era un an de iertare a datoriilor. Era poruncit
evreilor să-i sprijinească pe fraţii lor nevoiaşi în orice timp, împrumutându-le bani fără
dobândă. Era cu desăvârşire oprit a lua camătă de la un sărac: "Dacă fratele tău sărăceşte
şi nu mai poate munci la tine, să-l sprijineşti, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască
împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău,
şi fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobândă şi să nu-i
împrumuţi merindele tale pe camătă" (Lev. 25, 35-37). Dacă datoria rămânea neplătită până
în anul iertării, nici chiar suma iniţială nu mai putea fi încasată. Poporului i se atrăgea
atenţia să nu refuze să dea ajutor fraţilor pe motivul acesta. "Dacă va fi la tine vreun sărac
între fraţii tăi ... să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău lipsit
... Vezi să nu fii aşa de rău ca să zici în inima ta: 'Ah! se apropie anul al şaptelea, anul
iertării'. Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit şi să nu-i dai. Căci atunci
el ar striga către Domnul împotriva ta şi te-ai face vinovat de un păcat... Totdeauna vor fi
săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: 'Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă
de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta ... Să-ţi deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu ce-i
trebuie, ca să facă faţă nevoilor lui" (Deut. 15, 7.9.11.8).
Nimeni nu trebuia să se teamă că dărnicia îl va duce la sărăcie. Ascultarea de
poruncile lui Dumnezeu duce în mod sigur la prosperitate. "Aşa încât vei da cu împrumut
multor neamuri", spunea El, "dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste
multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine" (Deut. 15,6).
După "şapte ani sabatici", de şapte ori şapte ani, venea marele an de eliberare - anul
veseliei. "În ziua a zecea a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare în toată
ţara voastră. Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi
locuitorii ei; acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia
lui şi fiecare din voi să se întoarcă la familia lui." (Lev. 25, 9.10).
"În ziua a zecea a lunii a şaptea, şi anume în ziua împăcării", trebuia să se sune cu
trâmbiţa răsunătoare. În tot locul pe unde locuiau iudeii se auzea trâmbiţa răsunătoare,
îndemnându-i pe toţi copiii lui Israel să întâmpine anul jubiliar. În ziua cea mare a ispăşirii,
se făcea ispăşire pentru păcatele lui Israel şi poporul putea să întâmpine cu veselie anul
jubiliar.
 Ca şi în anul sabatic, pământul nu trebuia să fie semănat şi nici recolta strânsă, iar
ceea ce se producea de la sine era socotit ca un venit îndreptăţit al săracilor. Anumite
categorii de robi evrei - toţi aceia care nu-şi primiseră libertatea în anul sabatic - erau acum
eliberaţi. Dar ceea ce caracteriza în mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor
pământurilor către vechii lor stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu,
pământul fusese împărţit prin sorţi. După împărţeala aceasta, nimeni nu era liber să-şi
vândă averea. Şi nici nu trebuia să-şi vândă pământul, în afara cazului când sărăcia îl obliga
s-o facă; şi, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l răscumpere,
cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar dacă nu era răscumpărat, venea iarăşi în
stăpânirea primului lui proprietar în anul jubiliar.
Domnul i-a spus lămurit lui Israel: "Pământurile să nu se vândă pe veci, căci ţara
este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici" (Lev. 25,23). Trebuia să se
întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu şi că ei nu-l puteau
folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, şi că voia ca
săracul şi nenorocitul să fie luaţi în consideraţie în chip deosebit. Trebuia să fie clar pentru
toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca şi cei avuţi.
Aşa a fost purtarea de grijă pe care a dovedit-o milostivul nostru Creator, pentru a
alina suferinţele şi pentru a aduce în viaţa celor lipsiţi şi suferinzi o rază de nădejde şi de
lumină.
Dumnezeu dorea să pună stavilă iubirii nesăţioase după avere şi putere. Din
acumularea neîncetată de averi realizată de unii şi sărăcia şi mizeria altora aveau să iasă
multe rele. Dacă puterea celor bogaţi nu ar fi fost stăvilită, ar fi ajuns în cele din urmă aşa
de mare, încât săracul, cu toate că înaintea lui Dumnezeu este la fel de merituos, ar fi fost
privit de fraţii săi mai bogaţi ca fiind mai prejos. Simţul acestei apăsări ar fi făcut, pe de altă
parte, să izbucnească patimile şi resentimentul claselor mai sărace. Ar fi domnit un
simţământ de deznădejde, care ar fi demoralizat societatea şi ar fi deschis poarta spre crime
de tot felul. Rânduielile puse de Dumnezeu aveau ca scop să sprijinească egalitatea socială.
Instituţia anului sabatic, şi îndeosebi a anului jubiliar puneau din nou în rânduială, în cea
mai mare măsură, ceea ce se întâmplase rău între timp în viaţa socială şi politică a naţiunii.
Rânduielile acestea serveau ca o binecuvântare atât pentru bogaţi, cât şi pentru
săraci. Ele puneau stavilă avariţiei şi înclinaţiei spre înălţarea de sine şi creau un spirit nobil
de bunătate, iar faptul că întreţineau în toate clasele bunătatea şi încrederea susţinea
ordinea socială şi statornicia conducerii. Noi suntem cuprinşi în marea familie a omenirii şi
ce facem pentru a le fi de folos altora şi a-i ridica se înapoiază la noi sub forma
binecuvântărilor. Legea dependenţei reciproce străbate toate clasele societăţii. Săracii nu
sunt mai dependenţi de cei bogaţi, decât sunt bogaţii dependenţi de cei săraci. În timp ce una
din clase cere o parte din binecuvântările pe care Dumnezeu le dăruieşte celor mai înstăriţi,
ceilalţi au şi ei nevoie de serviciul credincios, de puterea şi capacitatea creierului şi
muşchilor, care sunt capitalul celor săraci.
Mari binecuvântări i-au fost făgăduite lui Israel, cu condiţia ascultării de poruncile
Domnului. "Vă voi trimite ploi la vreme", a spus El, "pământul îşi va da roadele şi pomii de
pe câmp îşi vor da rodurile. Abia veţi treiera grâul şi veţi începe culesul viei şi culesul viei va
ţine până la semănătură, veţi avea grâu din belşug, veţi mânca şi vă veţi sătura şi veţi locui
fără frică în ţara voastră. Voi da pace în ţară şi nimeni nu vă va tulbura somnul; voi face să
piară din ţară fiarele sălbatice ... voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi
voi veţi fi poporul Meu ... Dar dacă nu Mă ascultaţi şi nu împliniţi toate aceste porunci, aşa
încât ... să rupeţi legământul Meu ... sămânţa voastră o veţi semăna în zadar, căci o vor
mânca vrăjmaşii voştri. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi şi veţi fugi
dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc vă vor subjuga şi veţi fugi fără să fiţi urmăriţi
chiar" (Lev. 26, 4-17). Ellen White, Patriarhi și Profeți, 531-535
 Nu este foarte clar dacă, și de câte ori, iudeii au respectat anul sabatic, însă din
declarația Scripturilor reiese că robia Israelului în Babilon era și o pedeapsă pentru
neascultarea lor în această privință:
”Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. Ei i-au fost
supuşi, lui şi fiilor lui până la stăpânirea împărăţiei Perşilor,
ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până ce ţara şi-a
ţinut Sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită, până la împlinirea celor
şaptezeci de ani.” (2Cronici 36: 20-21)
În ceea ce privește anul jubiliar, al cincizecilea, nu există nici o daovadă că ar fi fost
respectat vreodată.

Mai putem trage o concluzie: pe lângă faptul că Dumnezeu ne cere să fim darnici din ceea
ce avem, anul al șaptelea și al cincizecilea aduceau în viața omului un concept nou. Să te
oprești din a câștiga. Să nu cauți să câștigi cât poți. Să pui o limită dorinței firești de a câștiga
mai mult și mai mult.

c. Colțurile holdelor, viilor și livezilor, dreptul săracului de a mânca din lanurile,

livezile și viile prin care trecea

Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău, şi să nu strângi
spicele rămase pe urma secerătorilor.
Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta şi să nu strângi boabele care vor
cădea din ei. Să le laşi săracului şi străinului. (Levitic 19: 9-10)

Când îţi vei secera ogorul, şi vei uita un snop pe câmp, să nu te întorci să-l iei: să fie al
străinului, al orfanului şi al văduvei, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvinteze
în tot lucrul mâinilor tale.
Când îţi vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri: ele să
fie ale străinului, ale orfanului şi ale văduvei.
Când îţi vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân pe urma ta: ele
să fie ale străinului, ale orfanului şi ale văduvei. (Deuteronom 24: 19-21)

Legea lui Dumnezeu le dădea săracilor dreptul la o parte a produselor pământului. Dacă
cineva era flămând, avea dreptul să intre în ogorul, livada sau via aproapelui său şi să ia din
cereale sau din fructe pentru a-şi potoli foamea. Pe temeiul acestor rânduieli, ucenicii
Domnului, când au trecut în Sabat printre lanurile de grâu, au smuls spice şi au mâncat.
Tot ce se putea aduna în urma recoltării holdelor, livezilor şi viilor era al săracilor.
Ellen White, Patriarhi și Profeți, 531

Este demn de reținut modul în care erau oferite posibilități de trai pentru cei săraci. Nu li
se ducea ajutorul acasă. Fie găseau ajutor la Templu, de regulă cu ocazia sărbătorilor, fie
găseau pe câmp ceea ce nu fusese cules, dar nu primeau un ajutor fără muncă și fără să
participe la sărbători (sau alte ocazii de închinare publică). Sunt pricipii de care ar trebui să
ținem cont și astăzi. Desigur, sunt excepții. Oameni care, din cauze medicale, nu pot munci
sau nici măcar nu se pot deplasa. Dar în afara unor asemenea situații, noi nu suntem datori să
ajutăm pe cel care nu participă la închinare și cel care nu vrea să muncească. Ajutorul, așa
cum a fost prevăzut de Dumnezeu, nu încuraja nici absența de la Templu cu ocazia închinării
și nici lenea.
 d. Construirea și întreținerea Templului (Sanctuarului din pustie)

”Cortul întâlnirii, ca şi templul de mai târziu, a fost construit în întregime numai din
daruri de bună voie, iar pentru ca să se acopere diferitele cheltuieli şi reparaţiile, Moise
rânduise ca, ori de câte ori se făcea numărătoarea poporului, fiecare să contribuie cu o
jumătate de siclu pentru slujba sanctuarului. Pe timpul lui Neemia, se aduna în fiecare an o
astfel de contribuţie pentru acelaşi scop (vezi Exod 30,12-16; 2 Regi 12, 4.5; 2 Cron. 24, 4-
13; Neemia 10, 32.33).” Ellen White, Patriarhi și Profeți, 526

Resursele necesare pentru construirea Sanctuarului din pustie și a Templului de mai târziu
au fost obținute din donații și daruri de bună voie, altele decât cele pe care le-am enumerat
deja. Nu s-a folosit zecime pentru aceste construcții și nici din zecimea pentru săraci nu a au
fost luate aceste resurse. Iar pe lângă darurile oferite toți cei care aveau pricepere în lucrările
care se desfășurau erau chemați să lucreze, fără plată, pentru ridicarea cortului.
Moise a vorbit întregii adunări a copiilor lui Israel, şi a zis: "Iată ce a poruncit Domnul.
Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să-i aducă prinos Domnului ce-
l lasă inima: aur, argint, şi aramă;
materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subţire şi păr de capră;
piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm,
untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia
mirositoare;
pietre de onix şi alte pietre pentru împodobirea efodului şi a pieptarului.
Toţi cei iscusiţi dintre voi să vină şi să facă tot ce a poruncit Domnul; Exod 35: 4-10

Trebuie să înțelegem că, o dată în viață, fiecare suntem poate datori să oferim daruri
substanțiale pentru a construi o casă de rugăciune ca loc de închinare pentru Dumnezeu
nostru.
Iar în ceea ce privește cheltuielile de întreținere, Dumenzeu a poruncit ca fiecare iudeu să
plătească o taxă fixă anuală.
Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:
"Când vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare din ei să dea
Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu fie loviţi de nici o
urgie, cu prilejul acestei numărători.
Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o jumătate de siclu,
după siclul sfântului locaş, care este de douăzeci de ghere; o jumătate de siclu va fi darul
ridicat pentru Domnul.
Orice om cuprins în numărătoare de la vârsta de douăzeci de ani în sus va plăti darul
ridicat pentru Domnul.
Bogatul să nu plătească mai mult, şi săracul să nu plătească mai puţin de o jumătate de
siclu, ca dar ridicat pentru Domnul, pentru răscumpărarea sufletelor.
Să ridici de la copiii lui Israel argintul pentru răscumpărare, şi să-l întrebuinţezi pentru
slujba cortului întâlnirii; aceasta va fi pentru copiii lui Israel o aducere aminte înaintea
Domnului pentru răscumpărarea sufletelor lor." Exod 30: 11-16

Taxa a fost diferită de-a lungul timpului, în funcție de puterea economică a Israelului, dar
nu a fost niciodată anulată.
Este datoria noastră să construim o Casă de Rugăciune și să o întreținem. Și asta nu din
zecimile și darurile prevăzute de Dumnezeu pentru alte scopuri. Este bine de reținut că taxa
pentru întreținerea Templului nu a fost considerată un dar făcut Domnului, ci o obligație care
îi revine închinătorului. În acest sens, în toate bisericile unde cheltuielile de întreținere sunt
făcute din darurile oferite în Sabat se comite un păcat. Aceste cheltuieli trebuie plătite
separat, de fiecare închinător, în mod egal.

Iată ce spune Ellen White ce privire la construirea caselor de rugăciune:

”Am văzut că mulţi dintre cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat mijloace se simt
liberi să le folosească oricum, după bunul lor plac, pentru a-şi face casele cât mai plăcute
aici; însă, atunci când construiesc o casă în care să se închine lui Dumnezeu, în care este
cuprinsă toată veşnicia, ei nu-şi pot permite să-L lase pe El să folosească mijloacele pe care
li le-a împrumutat spre folosinţă. Nu există acea dorinţă de a întrece pe altul în arătarea
recunoştinţei faţă de Dumnezeu pentru adevăr, prin a face tot ce se poate pentru a pregăti un
loc potrivit de închinare; însă unii încearcă să facă cât se poate de puţin; şi ei socotesc că
banii folosiţi pentru locul de închinare pentru Cel Prea Înalt sunt ca şi pierduţi. Astfel de
daruri nu sunt corespunzătoare şi nu sunt acceptate de Dumnezeu. Am văzut că ar fi mult mai
plăcut pentru Dumnezeu dacă poporul Său ar arăta tot atâta înţelepciune când Îi pregătesc
Lui o casă, ca şi atunci când îşi fac locuinţe pentru ei.
Copiilor lui Israel li se cerea ca darurile şi jertfele pe care le aduceau să fie fără
cusur, fără pată, cele mai bune din turmă, şi tot poporul era chemat să participe la această
lucrare. În aceste vremuri, lucrarea lui Dumnezeu este de proporţii mult mai mari. Dacă Îi
zidiţi o casă lui Dumnezeu, consideraţi-o ca pe cel mai preţios bun al vostru; daţi-vă tot
interesul să fie un loc potrivit, confortabil. Unii gândesc că aceste lucruri nu au importanţă,
deoarece timpul este atât de scurt. Este adevărat, însă atunci să facă acelaşi lucru şi cu
locuinţele lor din viaţa aceasta vremelnică.” Ellen White, Mărturii 1, 196

e. Jertfele

Pe lângă toate contribuțiile menționate, iudeilor li se cerea să aducă jertfe. Și jertfele erau
costuri pe care închinătorul trebuia să și le asume, pentru ca închinarea lui să fie primită de
Dumenzeu.
Jerrfele erau diferite ca valoare, de la un vițel până la un pumn de floarea făinii (griș),
în funcție de puterea economică a fiecărui închinător.
Cele mai uzuale jerftfe erau cele pentru păcat și cele de mulțumire.
Astăzi suntem destul de bine edificați în ceea ce privește continuitatea jertfei de
mulțumire. Se regăsește, și pe chitanțele din plicurile pentru zecimi și în registrele bisericii,
ca dar de mulțumire. Ceea ce nu pare să se fi înțeles bine este jertfa pentru păcat. Iudeii nu
plăteau păcatele. Mânturiea s-a acordat întotdeauna pe aceleași criterii. Și dacă iudeului i se
cerea ca după ce îndeplinea toți pașii pocăinței să aducă și o jertfă pentru păcat (numai după
aceea i se confirma primirea iertării – Levitic 6: 6-7), atunci acea jertfă nu putea fi
considerată plata pentru păcat. Deși nu avem nici o explicațe cu privire la semnificația acestei
jertfe, cea mai plauzibilă interpretare ar fi că ea reprezintă un dar de mulțumire pentru că
păcatul a fost iertat. Avem așadar tot o jertfă de mulțumire, doar că în privința celei numite
efectiv așa este vorba de mulțumirea pentru binecuvântările primite, iar în dreptul jertfei
pentru păcat este exprimarea mulțumirii că Dumnezeu ne iartă. Prețul păcatului (oricât de mic
am considera noi un păcat) este echivalent cu viața Fiului lui Dumnezeu. Și noi nu am putea
plăti un asemenea preț. De aceea jertfa pentru păcat nu are de a face cu prețul păcatului ci cu
mulțumirea că Dumnezeu ne iartă păcatul.
Acum, revenind la situația bisericii de astăzi, nu suntem învățați că ar mai fi cerut un
asemenea dar (de mulțumire că ne sunt iertate păcatele). Însă nici unde în Sripturi nu se
menționează că s-ar fi abrogat această cerință. Da, la fel ca în cazul jertfei de mulțumire, nu
aducem și nu jertfim un animal, însă valoarea în bani a animaleleor de jertfe cerute iudeilor
trebuie să se regăsească și acum în închinarea celor ce așteaptă iertarea și mântuirea. Dar noi
suntem deficitari (și aici), deși nu vom putea să ne scuzăm. Și în dreptul acestei obligații
Ellen White a fost inspirată să scrie că porunca lui Dumnezeu rămâne în picioare:
”Dacă toţi cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu bogăţiile pământului ar împlini
planul Său de a dărui cu credincioşie a zecea parte din toate veniturile lor şi dacă n-ar ţine
pentru ei jertfele pentru păcat şi cele pentru mulţumire, vistieria ar fi în mod constant
împrospătată.” Ellen White, Mărturii 3, 408-409
”Însă a existat o mare neglijare a datoriei. Mulţi au reţinut mijloace pe care
Dumnezeu le pretinde ca fiind ale Sale şi, făcând astfel, s-au făcut vinovaţi de jaf faţă de
Dumnezeu. Inimile lor egoiste nu au dat cea de-a zecea parte din tot venitul lor, pe care o
pretinde Dumnezeu. Şi nici la adunările anuale nu s-au înfăţişat cu darurile lor de bunăvoie,
cu darurile lor de mulţumire şi cu jertfele lor pentru păcat. Mulţi au venit înaintea Domnului
cu mâinile goale.” Ellen White, Mărturii 3, 510
”În conformitate cu cantitatea atribuită, va fi şi cantitatea solicitată. Cu cât este mai
mare capitalul încredinţat, cu atât mai valoros este darul pe care-l cere Dumnezeu să-I fie
retrocedat. Dacă un creştin are zece sau douăzeci de mii de dolari, cerinţele lui Dumnezeu
sunt obligatorii pentru el nu numai în a da partea sa proporţională după sistemul
zecimii, ci să prezinte lui Dumnezeu şi jertfa sa pentru păcat şi jertfa sa de mulţumire.
Dispensaţiunea levitică s-a evidenţiat într-o manieră remarcabilă, prin sfinţirea proprietăţii.
Când vorbim despre zecime, ca standard al contribuţiilor iudaice pentru scopuri religioase,
noi nu vorbim în mod înţelept. Domnul Şi-a păstrat pretenţiile Sale înalte şi prin fiecare
produs, lor li se amintea de Dătător, cerându-li-se să I se facă restituiri. Li se cerea să
plătească o răscumpărare pentru fiul lor întâi născut, pentru primele roade ale turmelor lor şi
pentru primul cules al recoltelor. Tot ceea ce cădea la cules era lăsat pentru săraci şi, o dată la
fiecare şapte ani, ţarinile erau lăsate să producă de la sine pentru cei nevoiaşi. Apoi erau
jertfele de ispăşire, jertfele pentru vină, jertfele pentru păcat şi scutirea de toate datoriile la
fiecare al şaptelea an. Mai erau şi numeroase cheltuieli pentru ospitalitate şi daruri pentru
săraci şi erau şi impozite asupra proprietăţilor lor.
La perioade stabilite, pentru a păstra integritatea legii, oamenii erau chestionaţi dacă
şi-au îndeplinit juruinţele cu credincioşie sau nu. O minoritate conştiincioasă a restituit lui
Dumnezeu cam o treime din tot venitul pentru folosul intereselor religioase şi pentru cei
săraci. Aceste lucruri nu erau cerute din partea unei anumite clase de oameni, ci de la toţi,
cerinţa fiind proporţională cu cantitatea avută. În afară de toate aceste donaţii sistematice şi
regulate, mai erau şi scopuri speciale care apelau la daruri de bunăvoie, precum clădirea
cortului întâlnirii din pustie şi templul construit la Ierusalim. Proiectele acestea au fost făcute
de Dumnezeu şi puse asupra poporului spre binele lor, precum şi spre a susţine lucrarea Lui.
În privinţa aceasta trebuie să aibă loc printre noi, ca popor, o trezire.” Ellen
White, Mărturii 4, 467-468

f. Taxele cerute de împărat

Nu vom intra în amănunte. Să reținem că dreptul împăratului de a pune taxe a fost dat de
Dumnezeu, dar aceste taxe, indiferent cât de mari și nedrepte ar fi putut fi, nu anulau
obligațiile cerute de Deumnezeu.
"Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!"
(Matei 22: 21)
Revenind strict la ceea ce a cerut Dumnezeu, se ajungea cam la o treime din venit,
fără să fie socotite darurile speciale cum au fost cele de la construirea Sanctuarului sau
Templului. Și cei credincioși au ascultat de Dumnezeu și în privința acestui sistem de
dărnicie sistematică.
 ”O minoritate conştiincioasă a restituit lui Dumnezeu cam o treime din tot venitul
pentru folosul intereselor religioase şi pentru cei săraci. Aceste lucruri nu erau cerute din
partea unei anumite clase de oameni, ci de la toţi, cerinţa fiind proporţională cu cantitatea
avută. În afară de toate aceste donaţii sistematice şi regulate, mai erau şi scopuri speciale
care apelau la daruri de bunăvoie, precum clădirea cortului întâlnirii din pustie şi templul
construit la Ierusalim. Proiectele acestea au fost făcute de Dumnezeu şi puse asupra
poporului spre binele lor, precum şi spre a susţine lucrarea Lui.” Ellen White, Mărturii 4,
467-468

Și în fiecare an i se cerea iudeului să meargă la Sanctuar, înaintea lui Dumnezeu, în

fața preotului și să își rostească declarația de credincioșie. Această declarație includea și
credincioșia în sistemul dăruirii sistematice (Deuteronom 26: 13-14
”La perioade stabilite, pentru a păstra integritatea legii, oamenii erau chestionaţi
dacă şi-au îndeplinit juruinţele cu credincioşie sau nu.” Ellen White, Mărturii 4, 467

4. Darurile de bună voie

Un singur aspect poate ar trebui menționat aici. Dacă toate celelalte contribuții
religioase și de binefacere (obligatorii) indicau măsura ascultării închinătorului, darurile de
bună voie erau și sunt și acum (însă numai după achitarea completă de datoria față de cele
obligatorii) măsura iubirii față de Dumnezeu.
Ce putem spune despre starea în care ne găsim noi, Biserica lui Dumnezeu de astăzi?
Israelul a fost găsit vinovat. I-a lipsit și ascultarea și iubirea. Dar noi…? Dacă este să judecăm
doar pe baza acstui singur reper – dărurirea sistematică – înțelegem că foarte puțini adventiști
vor fi mântuiți. Foarte puțini. Căci ascultarea, fie este completă, fie nu se pune. Iar în ceea ce
privește iubirea…

Tematica poate fi extinsă și la împrumuturi (pentru săraci și pentru afaceri), asigurări

(de viață, de sănătate etc.), burse de studii pentru elevii merituoși, categorii de persoane care
nu trebuie ajutate, moșteniri și testamente, cheltuirea incorectă a banilor, felul în care
angajatorii adventiști își plătesc angajații, ce stă scris despre cei ce au bogății mari (dubla
responsabilitate ce va fi cercetată la judecată în această privință – cum au fost obținuți banii și
cum au fost cheltuiți).
Cine să le spună celor bogați ce viziune solemnă a avut profetul bisericii cu privire la
ei…??
Îngerul a spus: "Va îngădui Dumnezeu ca cei bogaţi să-şi păstreze bogăţiile şi
să intre în Împărăţia lui Dumnezeu?" Un alt înger a răspuns: "Nu, niciodată".
Ellen White, Mărturii 1, 173