See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/297728787

Ernest Bernea, reabilitarea omului

Chapter · December 2015

CITATIONS READS

0 507

1 author:

Gabriel Hasmaţuchi
Lucian Blaga University of Sibiu
17 PUBLICATIONS   0 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Ernest Bernea - articolele din revista Rânduiala View project

All content following this page was uploaded by Gabriel Hasmaţuchi on 10 March 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Gabriel Hasmaţuchi

Eseuri și (pre)texte critice

 Coperta: Radu Stănese

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HASMAŢUCHI, GABRIEL
Eseuri și (pre)texte critice / Hasmaţuchi Gabriel.
– Sibiu : Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu,
2015
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-12-1185-2

82.09

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

Anul înfiinţării: 1991
Str. Lucian Blaga nr. 2 A, Sibiu, România
Tel. şi fax : +40. 269. 21. 01. 22

© Gabriel Hasmaţuchi, 2015

 Gabriel Hasmaţuchi

Eseuri și (pre)texte critice

Editura ULBS
2015
 Ernest Bernea, reabilitarea omului

După cum mărturiseşte Ernest Bernea69, în

majoritatea scrierilor, problema omului necesită o atenţie
aparte, mai cu seamă în momentele în care omenirea
traversează o perioadă de criză profundă așa cum s-a
întâmplat în anii premergători celei de-a doua con-
flagraţii mondiale70.

Modernitatea și condiția omului

Criza omului și, implicit, a lumii, după cum

consideră Ernest Bernea, a atins un apogeu în perioada
interbelică. Filosoful observa că „suntem în faţa celei mai

69 Filosof, etnolog, sociolog, poet și antropolog creștin, Ernest Bernea

(1905-1990) face parte din pleiada de cărturari români de excepţie
din perioada interbelică. Este un om al secolului XX, dar un gânditor
cu o operă roditoare încă. Destinul său intelectual include, de
asemenea, şi un aspect politic. Ernest Bernea este o personalitate
tipică perioadei interbelice, deoarece în anul 1935 a aderat la
ideologia mişcării legionare, însă doi ani mai tarziu s-a dezis de
aceasta. După cum afirmă Horia Brad, Ernest Bernea „A fost mai
degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali
interbelici” (Vezi Horia Brad, „Ernest Bernea, un mistic rătăcit în
politică”, revista Rost, http://www.rostonline.org/rost/aug2004/-
bernea_mistic.shtml, 26.09.2012).
70 În aceeași măsură, fără nicio o îndoială, omenirea se află astăzi, de

asemenea, la o răscruce.

33
mari crize din câte a cunoscut umanitatea”71. Această fază
critică își avea cauza nu în faptul că economia și politica
se aflau într-un picaj necontrolat, ci pentru că omul, în
context global, suferea de pe urma intrării lui în
captivitatea pozitivistă, robit de iluzia materialistă:
„Marea dramă a lumii contemporane este centrată în altă
parte decât în crizele economice și politice, acolo de unde
pornesc izvoarele răului și de unde poate veni și binele:
în natura intimă a omului, în orizontul său, în spiritul care
îl guvernează și îl face să fie ceea ce este”72.
Remarcabil fenomenolog al crizei, Ernest Bernea
consideră că decadenţa unei societăţi se manifestă prin
prezenţa a patru tipuri de crize: economică, politică,
morală și spirituală. Primele două, deseori, dacă se
produc izolat unele de altele, se pot rezolva, dar
acţionând împreună sunt fatale când se răsfrâng asupra
omului: „Crizele economice și politice pot fi hotărâtoare,
când apar împreună cu celelalte două. […] Adevărata
criză începe cu aceea a omului, unde criza morală – în
înţeles de decădere a bunelor moravuri – este doar un
început propriu unei societăţi intrate pe făgașul unei
decadenţe”73.
Într-un astfel de ev, primatul spirit(ual)ului este
detronat de cel al unei gândiri materialiste în detrimentul
omului, deoarece, în acest mod, criza „poate angaja pe

71 Ernest Bernea, Criza lumii moderne, „Cuvânt înainte” de Daniel

Mazilu, Editura Predania, București, p. 45. Carte disponibilă pe
http://www.predania.ro/editura_ernest-bernea/criza-lumii-moder-
ne.html , accesare în 15.12. 2015.
72 Ibidem, pp. 45-46.
73 Ibidem, p. 18.

34
drumul căderilor și haosului întreg corpul de valori și
activităţi ale omului”74.
Modernitatea, epoca în care omul societăţilor
dezvoltate a reușit să cunoască binefacerile maxime(!) ale
știinţei și tehnicii, a înscris destinul omului într-un proces
de alienare, ce pare a nu se fi sfârșit încă nici acum în
secolul al XXI-lea. Fenomenul înstrăinării omului de
esenţa sa fiinţială, sesizat de Ernest Bernea în perioada
interbelică, își are originea în schimbarea centrului de
referinţă ontologică, de la Dumnezeu la om, fapt ce l-a
împins din forul interior pe Dumnezeu spre o periferie
inferioară a existenţei umane: „Omul modern a fost
sustras ordinei metafizice și religioase, pentru a fi dăruit
în întregime ordinei materiale.[…] Omul a fost
desumanizat; de aceea suntem atât de nefericiţi”75.
Omul modern, în viziunea lui E. Bernea, este un
om prăbușit lăuntric și însetat de senzaţii76, nu de
absolut: „Omul a uitat că arhitectura vieţii cere și o
cupolă, a uitat calea ascensională a marilor sale cuceriri,
gândul către ceva pur și perfect, setea de absolut”77. De
altfel, filosoful crede că fără o năzuinţă spirituală nu se
poate construi ceva durabil: „Nu poţi face istorie în sens
creator, fără metafizică și religie, după cum nu poţi să faci

74 Ibidem.
75 Ibidem, pp. 33-34.
76 Idem, Preludii, Editura Predania, Editura Predania, București, 2011,

p. 89, text disponibil pe http://www.predania.ro/editura_ernest-

bernea/preludii.html , accesare în 15.12.2015. Lucrarea reunește trei
cărţi semnate de Ernest Bernea: Îndemn la simplitate, Cel ce urcă
muntele și Treptele bucuriei.
77 Idem, Criza lumii moderne, „Cuvânt înainte” de Daniel Mazilu,

Editura Predania, București, pp. 34-35.

35
politică de ordonare și creaţie, fără a trece din temporal
în spiritual”78.
Omul modern este un om închis în propria fiinţă,
dar o fiinţă din care Dumnezeu a fost izgonit. Prin însăși
condiţia lui, omului nu-i este dat să existe astfel. Filosoful
E. Bernea nu concepe omul ca fiind un univers închis și
„autosuficient”, căci omul are un statut cu totul aparte:
„Omul nu este ceva dat definitiv. […] A fi sieși îndeajuns
înseamnă a fi animal sau Dumnezeu; omul nu e niciuna,
nici alta”79.
În esenţă, pentru E. Bernea - „Omul este o
făptură tragică”80. La acest destin contribuie însăși natura
îndoită a omului: „De ce suferă omul? Pentru că e dublu.
Și de ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine
biblică sau poate face figură satanică”81.
De aceea, pentru a trăi cum se cuvine, Ernest
Bernea (ne) îndeamnă să ne întoarcem la o viaţă înscrisă
în simplitate, pătrunsă de esenţele (con)vieţuirii cu
oamenii, cu natura și cu Dumnezeu, în împărăţia lui <<a
fi>>82, căci oamenii simpli sunt „stăpâni ai virtuţilor care
fac din lut esenţe”83 și ne întrec deseori în înţelepciune și
virtute”84. Una dintre soluţiile propuse de E. Bernea este
în strânsă legătură cu întoarcerea la „omul concret”, la
„omul spiritualizat” și cu izbânda „omului interior”

78 Ibidem, p. 26.
79 Idem, Preludii, Editura Predania, Editura Predania, București, 2011,
p. 148.
80 Ibidem, p. 92.
81 Ibidem, p. 91.
82 Ibidem, p. 97.
83 Ibidem, p. 116.
84 Ibidem.

36
asupra „omului exterior”: „Adevăratul om apare atunci
când omul interior devine stăpânul celui exterior, atunci
când inteligenţa și spiritul ne îndeamnă să facem ordine
și să ierarhizăm tot, ceea ce ne alcătuiește integral
fiinţa”85.

Chipurile înnoitorilor

Este cunoscut faptul că, într-un atare context,

gânditorii și doctrinarii - materialiști sau spiritualiști - au
căutat să elaboreze o formulă a unui om nou și s-o
propună sau s-o impună ca model. În această ordine de
idei, Vintilă Horia remarcă facilitatea tratării problemei
omului în prima jumătate a secolului trecut, deoarece „Cu
prea multă ușurinţă, s-a vorbit despre apariţia omului
nou, despre crearea uni nou stil de viaţă, a unei morale
noi”86, un om nou cu scop propagandistic și nu de o
renaștere propriu-zisă a omului din perspectivă creștină,
singura validă pentru autor, dar agreată de un număr
restrâns de gânditori: „Puţini au vrut să-și amintească
faptul că omul a renăscut doar odată, când Fiul Omului i-a
oferit, o dată pentru totdeauna această posbilitate”87.
În privinţa lui Ernest Bernea, vorbim de o
încercare de a salva omul ţinând cont de consacrata
învăţătură creștină, înainte de rătăcirea politică a

85 Ibidem, p. 147.
86 Vintilă Horia, Introducere în istoria filosofiei românești moderne,
versiunea românescă a textului francez de Cornelia Ștefănescu,
Editura „Jurnalul literar”, București, 1999, p. 27.
87 Ibidem.

37
gânditorului dintre anii 1935-1937, dar și după aceea. E.
Bernea, la fel ca teologul și filosoful Nichifor Crainic,
concepe existenţa călăuzită după „modul teandric”, căci
prin Iisus a venit salvarea omului și, în acelaşi timp, omul
devine, în măsura în care doreşte, „colaborator" al lui
Hristos şi „contribuie la opera divină", deoarece „Omul
viu mână pașii iuţi pe drumurile creaţiei; făptură a lui
Dumnezeu devine părtaș la lucrarea dumnezeiască”88.
Meditaţiile lui Ernest Bernea asupra problemei omului
sunt în relaţie cu teologia creștină. Scrierile lui reflectă
clar această filiaţie.
Ernest Bernea credea că lumea poate fi înnoită și
o astfel de schimbare putea fi realizată de patru categorii
de înnoitori, toţi modele de netăgăduit ale simplităţii:
copilul, femeia, poetul și sfântul, dearece aceste
paradigme sunt într-o legătură cu Dumnezeu, cu lumea și
cu permanenţele. Primele trei modele „sunt o familie de
spirit. Biruinţa lor luminează pământul acesta înnegrit de
atâta ură și decădere”89. Totuși, sfântul ocupă în această
ierarhie locul principal, deoarece „e cel mai mare înnoitor
de suflete și vremuri”90.
Raţiunea pentru care copilul este un simbol al
înnoirii este dată de convingerea că „este mai aproape
decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de

88 Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 43,

http://www.predania.ro/editura_ernest-bernea/preludii.html,
accesat în 15.12.2015.
89 Ibidem, p. 77.
90 Ibidem.

38
Dumnezeu”91, la care se adaugă calitatea de „fiinţă nouă și
neprihănită”92.
Filosoful Ernest Bernea, când vorbește despre
rolul copilului, nu face altceva decât să ne pună în faţa
unui miracol al lumii, a unei fiinţe de care depinde, până
la urmă, „împlinirea umanului” (Nichifor Crainic), căci
prin copil ne reîntoarcem la valorile, cu adevărat, umane:
„Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o
făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii,
este îndemn la simplitate și frumuseţe. În el vorbește
frântura de cer dată omului odată cu începutul”93. Ernest
Bernea se apropie, prin intermediul acestor meditaţii, de
un alt contemporan, teologul și filosoful Nichifor Crainic,
care susţinea că „În creștinism, măsura omului desăvârșit
nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca
noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii”94.
Femeia are, de asemenea, o relaţie certă cu
permanenţele, după cum desprindem din reflecţiile lui E.
Bernea, deoarece ea este „în legătură statornică cu
izvoarele vieţii”95. Percepută ca inferioară barbatului din
punctul de vedere al performanţelor, din acea vreme, din
artă, știinţă și politică, faţă de bărbat este superioară în
latura ei spirituală: „nu trebuie să uităm că ea l-a egalat,
dacă nu l-a și întrecut, în cea mai grea și mai de sus
valoare umană: sfinţenia”96. Cum o spune și în alte locuri,

91 Ibidem, p. 71.
92 Ibidem, p. 72.
93 Ibidem.
94 Nichifor Crainic, „Copilărie și sfinţenie”, Gândirea, Anul XVII, nr. 1,

ianuarie 1938, p. 3.
95 Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 73.
96 Ibidem.

39
principiul feminin, spre deosebire de cel masculin, care
are valoare de „nucleu solar” (subl. E. B.) și prin care
principiul feminin se împlinește în ceea ce se definește ca
androginitate creștină, este, totuși în legătură cu „apetitul
cosmic al corolei (subl. E. B.) – nu al terei – apetit care nu
trebuie înţeles în sensul concepţiei naturaliste ci în sens
spiritual”97. Ținând cont de această reprezentare, una
înscrisă în registrul spiritualului, „Așa se explică faptul că
– susţine Ernest Bernea – femeia se păstrează mai des
aproape de Dumnezeu și apare frecvent în treapta
superioară a sfinţeniei”98.
Rolul femeii în familie, în societate și în viaţa
economică și politică este, în concepţia lui E. Bernea,
acela de a se subordona valorilor tradiţionale, departe de
influenţele nefaste ale modernităţii: „Femeia, femeia
adevărată, nu trebuie cântată în uzină sau cazarmă, ci în
biserică, în cămin și în pajiști”99.
Poetul este, și el, un înnoitor al lumii, fiindcă este
„un adevărat creator și deschizător de drumuri”100.
Semnificaţia noţiunii de poet trebuie înţeleasă, de această
dată, în sens larg. Aici nu e vorba, pur și simplu, de
creatorul de poezie, ci de un spirit creator în relaţie cu
permanenţele și în opoziţie cu omul vanitos, realist, fără
viziune. Realiștii „trăiesc într-o zodie animală”101, pe când
poeţii „trăiesc înaripat”102. Poetului nu-i este specifică

97 Idem, Crist şi condiţia umană, Ed. Cartea Românească, Craiova 1996,

p. 30.
98 Ibidem.
99 Idem, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 74.
100 Ibidem, p. 75.
101 Ibidem, p. 76.
102 Ibidem.

40
blazarea și nu acceptă să trăiască în apatie, el este un om
de acţiune: „<<Realiștii>> spun în faţa unei murdării: așa
e viaţa. Poeţii răspund: nu este așa pentru că poate fi
altfel, poate fi mai bună”103, de aceea „Ei sunt oamenii
minunilor pentru că au credinţa în minune”104.
La fel ca N. Berdiaev și N. Crainic, E. Bernea
sesizează importanţa spirituală și morală a sfântului
pentru înnoirea sufletească a omului și a lumii. Spre
deosebire de Berdiaev, care dă sfântului și geniului o
importanţă egală105, Bernea adoptă ca Nichifor Crainic
ideea că „sfântul e mărimea maximă a vieţii spirituale”106.
În aceeași ordine de idei, Bernea afirmă că „treapta cea
mai de sus a omeniei este sfinţenia”107.
Izvorul înnoirii omului și al lumii este, pentru
autorul Preludiilor, sfântul: „Acolo unde apare sfântul
apare și omul nou, omul adevărat”108.
Precum Simion Mehedinţi, Nae Ionescu, Marcel
Mauss, Martin Heidegger, filosofi cărora le-a fost ucenic,
Ernest Bernea coboară spre adâncurile fiinţei, gândirii și
vieţii. Meditaţiile lui ne trimit nu la gânduri originale, ci la
gândirea originară. De aceea, poate, marea lui
consideraţie pentru sfinţi și, implicit, pentru sfinţenie pe

103 Ibidem.
104 Ibidem.
105 „Genialitatea e o altă cale religioasă, la fel de valoroasă și nobilă ca

cea a sfinţeniei”, vezi Nikolai Berdiaev, Sensul creației. Încercare de

îndreptățire a omului, trad. de Anca Oroveanu, prfaţă, cronologie și
bibliografie de Andrei Pleșu, Humanitas, București, 1992, p. 166.
106 Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, ediţie îngrijită de Magda

Ursache și Petru Ursache, Editura Moldova, Iași, 1994, p. 215.

107 Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 77.
108 Ibidem, p. 78.

41
care o definește ca fiind „semnul originarelor puteri și
frumuseţi în om”109. Căci tot ce fac sfinţii se desfășoară
sub lumina simplităţii . Până și Emil Cioran, care ar fi
preferat o lume fără sfinţi – „Parcă tot mai bine era fără
sfinţi”110, le recunoaște această calitate: „Sfinţii nu știu
carte. Atunci dece scriu așa de frumos? [...] Operile lor au
o simplitate supra-omenească”111.
În fond, sfântul nu adâncește, în concepţia lui
Bernea complexul imperfecţiunii umane ca la Cioran, care
spune că fără sfinţi „Ne-am fi văzut fiecare de treburile
noastre și eram veseli de imperfecţiune”112, ci „desprinde
omul de lumea noastră numai în ce are ea trecător și
supus morţii”113.
Înnoitorii lumii, copilul, femeia, poetul și sfântul,
sunt pentru Ernest Bernea soluţii solide pentru ieșirea
din impasul specific unui ev deja definit „modernitate
lichidă” (Zygmunt Baumann).

Reînnoirea omului după modelul creștin

După cum observă Constantin Bălăceanu-

Stolnici, Ernest Bernea își fundamentează judecăţile
despre om ţinând cont de structura dualistă a fiinţei
umane: suflet și materie: „Omul astfel compus – cu un
corp material integrat în lumea materiei și un suflet

109 Ibidem.
110 Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Editura Autorului, 1937, p. 21.
111 Ibidem, p. 53.
112 Ibidem, p. 21.
113 Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 78.

42
aparţinând sferelor spirituale ale existenţei – devine cea
mai complexă formă a Creaţiunii”114. Spre deosebire de
gnosticii timpurii de la începutul creștinismului, care
considerau trupul „drept un produs creat – ca și materia –
de un Demiurg nepriceput”115, Ernest Bernea adoptă
gândirea izvorâtă din tradiţia apostolică și patristică.
Concepţia antropologului se subordonează evident unei
astfel de perspective, care a influenţat discursul filosofic
românesc interbelic. Așadar, E. Bernea „privește corpul
uman drept o realitate pozitivă ce merită tot respectul ce
se cuvine unei creaţiuni a Divinităţii”116.
Readucerea omului în dimensiunea creștină a
existenţei constituie pentru antropologul creștin Ernest
Bernea un act responsabil, având ca menire aflarea unor
răspunsuri la două întrebări majore: „ce este omul și în ce
sens poate fi îndrumat pentru a-și desăvârși condiţia”117.
Autor de o rară profunzime, Ernest Bernea a fost
preocupat de problema omului şi a condiţiei lui din
perspectivă creștină și a publicat, pe această temă,
lucrarea Crist şi condiţia umană, subintitulată Încercare
de antropologie creştină, ce-l situează pe autor în rândul
gânditorile de esenţă creştină, precum Simion Mehedinţi,
Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Petre
Țuţea, sau misticii V. Soloviov, P. Florenski, S. Bulgakov,
N. Berdiaev, V. Losski şi, mai târziu, P. Nellas.

114 Constantin Bălăceanu-Stolnici, „Cuvânt inainte” în Ernest Bernea,

Crist şi condiţia umană, Ed. Cartea Românească, Craiova 1996, p. 8.
115 Ibidem, p. 8.
116 Ibidem, p. 9.
117 Ernest Bernea, Crist şi condiţia umană, Ed. Cartea Românească,

Craiova, 1996, p. 15.

43
 Contribuţia lui Ernest Bernea la realizarea unei
lucrări de antropologie creştină a fost impusă de
contextul în care trăia şi crea. Referindu-ne la perioada
interbelică, se ştie că a fost una în care oamenii au
conştientizat că omenirea trece printr-o criză reală, care a
cuprins varii dimensiuni: economică, politică, socială și
existenţială. De aceea, cu atât mai mult, se căutau şi se
propuneau soluţii. Urmarea lui Hristos era o alternativă,
în care Ernest Bernea a crezut cu tărie.
Pentru Bernea, antropologia creştină are o
valoare de netăgăduit: „Între diferitele moduri de a privi
problema omului, antropologia creştină aduce o
importantă contribuţie care merită să fie luată în
consideraţie şi supusă unui studiu atent, mai ales acum la
marea răscruce istorică în care ne aflăm”118.
La fel ca alţi autori contemporani, a căutat să se
implice în viaţa cetăţii, să propună alternative pentru o
ieşire din criza spirituală, implicit morală. Pentru
gânditor, problema omului include şi o problemă de
conştiinţă. În prefaţa de la Crist şi condiţia umană, E.
Bernea preciza, ţinând cont de starea critică în care se
afla societatea, că se impunea – ca act moral – o redefinire
a omului: „Criza lumii contemporane a impus conştiinţei
noastre să ne ocupăm îndeaproape de problema
omului”119.
Faţă de alte antropologii, precum cea biologică
sau filosofică, Bernea consideră antropologia creştină ca
fiind superioară, deoarece „Îşi fixează cercetarea în vastul
câmp al datelor şi al experienţei spirituale. Fără să

118 Ibidem, p. 19.

119 Ibidem, p. 15.

44
neglijeze datele materiale şi sociale această antropologie
centrează şi explică natura umană, manifestările şi
destinul ei prin ordinea spirituală”120, pe când filosofia
naturalistă – prin îngustimea specifică – „a năruit viaţa
interioară a omului şi l-a dezumanizat”121.
Concepţia despre om a lui Ernest Bernea se
situează pe axa creştină întemeiată de Hristos, întărită de
apostoli şi lamurită de Sfinţii Părinţi şi de alţi gânditori
creştini. Definirea omului, deşi include accente
existenţialiste, este, după cum autorul însuși o spune,
„împinsă până în limitele teologiei”122.
„Omul – susţine Ernest Bernea – este o existenţă
de răscruce, un pisc al acestei existenţe, omul este un
întreg nu parte a acestei lumi în care se află situat;
multitudinea de dimensiuni şi direcţii ce-i sunt proprii
face ca el să ocupe complicata poziţie de răscruce despre
care am pomenit”123.
Opunându-se filosofiei naturaliste, Bernea spune
despre om că „El există în lume, dar nu ca un lucru
oarecare şi nici măcar ca un individ: el acumulează în
condiţia sa fiinţa şi cosmosul, trăieşte prezenţa absolutului
divin; omul este o amplă manifestare a tot ceea ce îl face
să existe, fapt care creează şi tragica sa condiţie”.124 Într-o
interpretare accentuat teologică, Ernest Bernea concepe
omul ca fiind o persoană deschisă spre Dumnezeu. Omul,
prin spiritualitate şi libertate, depăşeşte natura şi

120 Ibidem, p. 20.

121 Ibidem.
122 Ibidem, p. 15.
123 Ibidem, pp. 20-21.
124 Ibidem, p. 21.

45
socialul: „Act liber şi spirit întrupat, omul creşte până
dicolo de dimensiunea naturală şi socială până în a se
angaja în actul creator al lumii făcând pasul ascensional
în transcendenţă pe care o face să creeze mereu şi prin
care el însuşi creşte şi se înalţă”.125 Rolul spiritului este
major. Acesta, prin întrupare, „umanizează însăşi
natura”126.
Omul, după Ernest Bernea, are o existenţă
multidimensională, deoarece „are mai multe dialoguri, de
la acelea cu lucrurile, cu cosmosul, cu sine însuşi şi cu
celălalt, până la sfârşit cu transcendenţa, cu realitatea
divină”127, dar ultimul dintre cele enumerate este
„determinant şi semnificativ pentru toate celelalte”.128
Concepţia lui Ernest Bernea este îndreptată
împotriva gândirii materialiste, care l-a „eliberat” pe om
de Dumnezeu. Astfel, „Omul lipsit de sensibilitate
metafizică şi religioasă este un om redus, cu temeiuri
strict materiale şi date periferice nesemnificative”129.
În lipsa unui dialog cu Dumnezeu, omul „se
descentrează şi cade în jocul tulburător al naturii sale
inferioare, al elementelor naturale care, rămase singure,
devin puteri subumane şi forţe ale negaţiei”130. Într-o
atare ipostază, omul „se apleacă cu pasiune în toate
direcţiile egoismului şi apetititului” şi „îşi caută puncte de
sprijin acolo unde succesul este mai uşor de realizat”131.

125 Ibidem, p. 22.

126 Ibidem.
127 Ibidem, p. 23.
128 Ibidem.
129 Ibidem, pp. 23-24.
130 Ibidem, p. 24.
131 Ibidem.

46
Însă credinţa în Dumnezeu este salvatoare, îi dă omului
un sens: „Credinţa că Dumnezeu există şi că prin el lumea
aceasta are un sens face ca omul să aibă încredere în tot
ce înfăptuieşte şi lucrurile să capete o transparenţa ce
duce la înţelegere şi împlinire”.132
Dialogul omului cu Dumnezeu - „realitatea
fundamentală şi principală a existenţei”133 – reabilitează
şi salvează omul134: „Poziţia omului în lume creată printr-
o libertate originară şi aderare divină este complexă şi
plină de responsabilitate. Lupta pe care trebuie să o
poarte îi aduce suferinţa, pe fundalul căreia credinţa în
absolut îi aduce sublimul biruitor”135.
Trupul şi sufletul omului, pentru gânditorul E.
Bernea, nu se află într-o stare conflictuală: „A avea un
trup este ceva firesc, dar numai atunci când spiritul îşi
face simţită prezenţa, altfel putem cădea în sfera
zoologică. [...] La om trupul are o natură umană [...] de aici
vine condiţia că trupul trebuie respectat pentru că are şi
el demnitatea lui şi poate însuma însuşiri de fond”136.
Ernest Bernea consideră că de la Descartes încoace s-a
declanșat „criza morală a omului modern”137, deoarece
filosoful francez a afirmat că „omul e dublu, suflet și corp
deosebite, principiu de la care plecând nu a fost greu să
se înlăture unitatea ontologică a omului – spirit întrupat -
și să se alunece după voie, când într-o parte, când în alta,

132 Ibidem.
133 Ibidem, p. 25.
134 Ibidem.
135 Ibidem.
136 Ibidem.
137 Ernest Bernea, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 49.

47
reţinând fiecare ce-i convenea și îndepărtând ceea ce i se
părea de prisos”138.

Femeia și bărbatul sau androginul creștin

Pe de altă parte, omul dă un înţeles spiritual

existenţei în trup şi prin producerea unităţii androgine a
dragostei139, deoarece „Existenţa umană este fundată pe
două principii – unul masculin şi altul feminin. Raportul
lor este de tensiune şi împlinire. Universul moral este
alcătuit din amândouă aceste principii”.140 Între aceste
două principii nu pune un semn de egalitate, însă autorul
susţine că existenţa unuia implică şi existenţa celuilalt; o
egalizare a lor, dar şi o înlăturare a unuia „este –
consideră E. Bernea – o mare eroare şi un mare rău
pentru umanitate; într-un fel sau altul omul rămâne
descoperit”141.
Care sunt rosturile acestor principii? Din
perspectiva lui Ernest Bernea principiul masculin este
„un stâlp al existenţei noastre care stimulează încrederea
în forţa de creaţie a omului. [...] Văzut simbolic acest
principiu al condiţiei omului este un nucleu solar, un fond
şi un potenţial care pătrunde în inima lucrurilor şi le
valorifică; nucleul solar depăşeşte starea naturală a
omului şi o transformă în act spiritual”142.

138 Idem, Crist şi condiţia umană, Ed. Cartea Românească, Craiova

1996, p. 25.
139 Ibidem, p. 28.
140 Ibidem, p. 29.
141 Ibidem.
142 Ibidem.

48
 Principiului feminin îi este caracteristică
generarea şi „apetitul cosmic al corolei – nu al terei –
apetit care nu trebuie înţeles în sensul concepţiei
naturaliste, ci în sens spiritual”143. Actul generării
evidenţiază „grandoarea umană cu atributele marilor
virtuţi de dragoste şi jertfă”.144
Din unghiul antropologiei creştine, „cele două
principii, masculin şi feminin, coexistă şi colaborează la
definirea sferei de existenţă umană.145 [...] În interiorul
experienţei creştine cele două principii nasc o nouă
realitate într-o formă ce-i aparţine într-un mod deplin”146.
Omul este, după cum precizează Ernest Bernea, „o fiinţă
dublă, care îşi poartă pasul spre o bipolaritate care se
contopeşte în focul viu şi elementar al principiilor
existenţei morale”147.

Pentru un primat al spiritului

Cum învinge omul angoasa? Cum trece el peste

condiţia lui tragică? Nişte posibile răspunsuri îşi găsesc
explicaţia în următoarea observaţie a lui Bernea: „În lume
şi viaţă lucrează un primat al spiritului care trebuie văzut
în ipostaze şi sensuri ce dăruie lumii noastre un mod
constituţional superior. [...] Pe primatul spiritului însă,
omul poate deveni creator şi întemeiază cultură”148.

143 Ibidem, p. 30.

144 Ibidem.
145 Ibidem.
146 Ibidem.
147 Ibidem.
148 Ibidem, p. 33.

49
 E. Bernea consideră că „Cea mai elocventă şi mai
bogată în urmări este viaţa spirituală aşa cum apare în
religie, mai precis în creștinism. Suntem aici în faţa unei
experienţe hotărâtoare care schimbă integral condiţia
omului şi chiar pe aceea a lumii. [...] Religia creştină este o
revelaţie a spiritului, Dumnezeu şi om prinşi în actul
colaborării”149.
Prin întruparea lui Dumnezeu în om, Ernest
Bernea susţine că „Între creator şi cel creat nu mai există
o mare distanţă şi nu mai există o despărţire între cele
două zone ale existenţei: realitatea transcendentă şi
aceea a lumii noastre aşa cum o vedem direct. În
creştinism Dumnezeu este un factor care înalţă conştiinţa
şi sufeltul omului şi face cu putinţă o profundă apropiere
între natura condiţionară a omului şi aceea sublimă,
liberă şi nezdruncinată a divinităţii”150. Rostul întrupării a
fost acela de a include omul în actul colaborării cu
divinitatea: „După venirea lui Isus lucrurile s-au schimbat
la faţă şi cerul spiritual şi-a deschis porţile; omul a
devenit un altul”151.
Bernea nu se abate de la dogmele creştin-
ortodoxe. Explicaţiile sale despre semnificaţia întrupării
sunt, de fapt, rescrieri ale adevărurilor de credinţă
revelate. „Dumnezeu, afirmă gânditorul, îşi asumă natura
umană pe care el însuşi a creat-o fără să schimbe ceva din
divinitatea sa, fără să o amestece cu elementul uman,
devenind Dumnezeu şi om deodată, o reunire desăvârşită
ale celor două firi, dincolo de modul nostru omenesc de a

149 Ibidem, p. 32.

150 Ibidem, p. 36.
151 Ibidem.

50
exista”152. De altfel, Bernea îl percepe pe Hristos ca întreg:
„În persoana lui Isus s-a realizat deplin această unire în
care spiritul şi trupul nu mai sunt de neconciliat; natura
şi supranatura nu mai sunt zone complet închise, am
putea spune chiar contradictorii, cum erau”153. Hristos a
fost conceput prin „dragoste mistică”, fiindcă „Natura
Fecioarei nu este totuna cu aceea a feminităţii. În
Fecioara Maria s-a împlinit sfinţenia maternităţii, care nu
era cu putinţă fără actul dragostei mistice”154. Autorul
mai susţine că „Isus persoană vie, concretă, este acela
care a făcut să se restituie omului calitatea lui spirituală,
pierdută prin păcatul originar”155.
Prin întruparea lui Hristos, omul are permanent
posibilitatea de a-şi schimba condiţia: „Om şi Dumnezeu
conlucrează şi operează o altă lume la care participă nu
numai graţia, ci şi forţa creatoare a omului”156. Într-o
atare ipostază, „Acum omul este viu, este liber şi creator
în faţa lui Dumnezeu. [...] Omul nu se arată numai prin
ceea ce el cere, ci şi prin ceea ce poate dărui”157.
Ernest Bernea sesizează o reciprocitate în relaţia
Dumnezeu – lume: „Dumnezeu-om a dat lumii noastre
calitatea de a exista în spirit – e primul pas al apropierii –
iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a
exista în trup – care e al doilea pas al apropierii. [...]

152 Ibidem.
153 Ibidem.
154 Ibidem, p. 39.
155 Ibidem, p. 40.
156 Ibidem.
157 Ibidem, p. 41.

51
Realitatea divină şi cea umană, cu toată deosebirea de
natură, alcătuiesc prin spirit o unitate armonioasă”158.
La fel ca Nichifor Crainic care consideră că prin
venirea și jerfa lui Hristos s-a produs „a doua creaţie a
lumii”159 și Ernest Bernea opinează că „Venirea lui Isus,
Dumnezeu întrupat, s-a produs pentru a aduce la viaţă un
nou spirit şi un nou om pătruns de puterea creaţiei în
sensul lucrurilor nepieritoare, a cugetului şi graiului
divin. Isus a încercuit păcatul şi tot ce este de natură
subumană, a cultivat forţa creatoare a spiritului, a
transformat cosmosul şi umanitatea, a pus în sufletul
nostru setea de absolut”160.

O morală evanghelică

Dintre toate tipurile de morală, cea evanghelică

sau creștină se diferenţiază, susţine autorul, prin
superioritatea pe care o deţine, căci „s-a impus prin
luarea ca model a vieţii lui Isus. Când ne apropiem de
conţinutul acestei vieţi, de valoarea şi căile ei, de misterul
ce le înconjoară, abia atunci înţelegem superioritatea
moralei evanghelice”161.
Ernest Bernea afirmă că morala evanghelică are
două trăsături majore: „Prima caracteristică a acestei
morale este că binele stăruie în datele creaţiunii ca un

158 Ibidem, p. 42.

159 Nichifor Crainic, op. cit., p. 319.
160 Ernest Bernea, Crist şi condiţia umană, Ed. Cartea Românească,

Craiova 1996, pp. 43-44.

161 Ibidem, p. 56.

52
fond real, ca un mod viu şi concret, nu abstract”162 şi „O
altă caracteristică este aceea de a avea o valabilitate
universală”163.
Din analizele lui E. Bernea rezultă că morala
raţionalistă sau empiristă este inferioară celei
evanghelice, deoarece acestea „nu se pot susţine fără
ideea de justiţie, fără funcţionalitatea dreptului. [...]
Morala evanghelică se dispensează de acest suport,
pentru că ea se desprinde din ordinea spirituală supremă
a divinităţii nu din social”164.
De altfel, Bernea nu este de acord nici cu
Nietzsche, care vorbea de o „morală a sclavilor”, atunci
când se referea la morala creştină. Morala creştină,
consideră Bernea, „este o morală eroică”, care are ca
fundament dragostea şi grija de aproapele165.
Acest fel de morală se (auto)defineşte prin faptul
că „a adus în viaţa sufletească a omului o mare rigoare
încercând să invingă în primul rând egocentrismul,
făcând să cadă accentul pe <<celălalt>>, act de dăruire
continuă”166.
Pătrunderea faptului moral nu este la îndemâna
oricui, ci presupune o bogată experienţă interioară167,
una la care nu mai are acces omul modern. Superioritatea
omului constă în eliberarea din robia unei gândiri
materialiste guvernate de principii de esenţă cantitativă:
„A fi superior cuiva înseamnă a-l întrece în dragoste, în

162 Ibidem.
163 Ibidem.
164 Ibidem, p. 58.
165 Ibidem, p. 59.
166 Ibidem, p. 58.
167 Idem, Preludii, Editura Predania, București, 2011, p. 49.

53
liberatate, în înţelegere ca act moral complex, în putere
de jertfă, a-l întrece adică în bogăţie spirituală”168, căci
omul ca „făptură a lui Dumnezeu devine părtaș la
lucrarea dumnezeiască”169.
În spiritul unei gândiri fundamentate pe
concepţia theandrică, omul de acţiune schiţat de Bernea
este o fiinţă ce participă la susţinerea ordinii divine:
„Fapta în înţeles de colaborare la opera lui Dumnezeu
este legată de sensul adânc și permanent al trecerii
omului prin lumea întrupării”170. Fapta, în dubla ei
manifestare - materială și spirituală, trebuie să fie într-o
strânsă legătură cu permanenţele. De aceea, fapta
spirituală este de preferat, pentru că implică, pentru a fi
definită astfel, chiar înfăptuirea și, mai mult decât atât,
generează creaţia: „În acest fel a făptui înseamnă a fi activ
spiritual, a rodi pe calea credinţei și dragostei, înseamnă
creaţie”171.
De ce propune Ernest Bernea o reîntoarcere la
principiile moralei creștine? Argumentul lui forte este dat
de faptul că „Creștinismul, ca învăţătură, nu este nici azi
mai puţin pur și revelator, iar în realitatea istorică a adus
cea mai avansată contribuţie la reabilitarea omului”172.
În condiţiile unui declin al omului, al culturii și al
civilizaţiei, stare deja confirmată de Oswald Spengler,
René Guénon, Mihai Ralea, de exemplu, Ernest Bernea
propune reîntoarcea la valorile moralei „de un adânc

168 Ibidem, p. 61.

169 Ibidem, p. 43.
170 Ibidem, pp. 43-44.
171 Ibidem.
172 Ibidem, p. 28.

54
înţeles creștin”173, după cum am amintit deja, a avea încă
un mare potenţial în vederea reabilitării omului,
deoarece etica modernă a astâmpărat „setea de senzaţii”
a omului și „a fost o etică a plăcerii”174 și a acţionat invers
faţă de ceea ce ar fi trebuit să facă, deoarece a tratat
efectele și nu cauzele îmbolnăvirii morale175. Drept
urmare, E. Bernea susţine că din perspectivă morală
suntem părtași la un epicureism reactualizat 176, prin care
se luptă împotriva suferinţei pierzându-se din vedere că
suferinţa „este o cale care duce la mântuire”177 și că „în
sensul ei spiritual, experienţa suferinţei devine cale a
ispășirii, dar și o cale a afirmaţiei binelui ca principiu
existenţial”178.
După cum am arătat mai sus, speranţele lui
Ernest Bernea privitoare la înnoirea omului și a lumii
sunt în reciprocitate spirituală cu patru arhetipuri ce au
ca efect regenerarea: copilul, femeia, poetul și sfântul.
Această abordare ce implică o înnoire este, de fapt, o
„îndumnezeire a omului” (vezi Panayotis Nellas, Omul –
animal îndumnezeit), cât și a lumii.
Căderea omului modern este, printre altele, și un
efect al lipsei de măsură179 și al faptului că „individul a
ajuns un univers închis”180, ceea ce duce la un eșec cu tine
însuţi și cu Dumnezeu. Omul a uitat folosul smereniei. Pe

173 Ibidem, p. 87.

174Ibidem, p. 93.
175 Ibidem.
176 Ibidem, p. 93.
177 Ibidem, p. 92.
178 Ibidem, p. 94.
179 Ibidem, p. 51.
180 Ibidem, p. 52.

55
aceeași linie cu Pascal, Bernea spune că „Omul este mare
atunci când se recunoaște mic, când își recunoaște
slăbiciunile”181. Umilinţa, așa cum o recomandă E. Bernea
de a fi practicată duce la iluminare: „A fi umil în sens
ontologic înseamnă a fi un iluminat”182 și tot la iluminare
duce și sărăcia: „Sărăcia voluntară este sărăcia
luminată”183.
Însă ceea ce atrage, până la urmă, o valoare vie
vieţii este dragostea, care „e cea dintâi virtute”184,
deoarece nu numai că „hrănește pe altu”185, dar este
„cheia și a veșniciei”186. Insist să redau un remarcabil
pasaj despre dragoste așa cum a reușit, cu mare iscusinţă,
să-l alcătuiască E. Bernea: „Întâi dragostea. Dragostea
care înflorește cireșul, care crește copilul, care mângâie
răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia sa”187.
Importante sunt, de asemenea, mila – „valoare
morală pozitivă”188, ospitalitatea, care este „legea omului
înnoit prin darurile lui Iisus”189, bunătatea „este o esenţă
a vieţii morale”190, este o stare a „omului duh”191, semn al
faptului că omul este creat de Dumnezeu: „A fi bun este în
firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în

181 Ibidem, p. 53.

182 Ibidem, p. 55.
183 Ibidem, p. 59.
184 Ibidem, p. 48.
185 Ibidem, p. 47.
186 Ibidem.
187 Ibidem, p. 48.
188 Ibidem, p. 63.
189 Ibidem, p. 64.
190 Ibidem, p. 69.
191 Ibidem, p. 66.

56
noi ca fiinţă spirituală, este odată cu omul făptură a lui
Dumnezeu”192.
Prietenia ocupă și ea un loc aparte în reflecţiile
lui E. Bernea. Filosoful consideră prietenia ca fiind „una
din alesele virtuţi ale omului”193 și este o „ordine nouă în
lumea renăscută a lui Iisus”194. Prin dragostea pentru
celălalt omul umblă pe căile permanenţelor195.

Concluzii

Meditaţiile lui Ernest Bernea asupra crizei

omului se concretizează și în logica unor soluţii ce
vizează reabilitarea omului: „Există, oare, ieșire? Da.
Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute
în Renaștere, formulă azi consumată, [...] și găsirea unor
altor formule, care să satisfacă nevoile temporale ale
momentului istoric într-o ordine spirituală specifică
naturii complexe a omului și destinului său”196.
Pe lângă subordonarea fiinţei umane ordinii
spirituale, Bernea propune și o reașezare a raporturilor
dintre „subiect și obiect, idee și realitate, spirit și
materie”197, care ar „aduce o mare eliberare și
reconstrucţie a omului și universului său”198.

192 Ibidem.
193 Ibidem, p. 65.
194 Ibidem, p. 66.
195 Ibidem, pp. 65-66.
196 Idem, Criza lumii moderne, „Cuvânt înainte” de Daniel Mazilu,

Editura Predania, București, p. 61.

197 Ibidem, p. 118.
198 Ibidem.

57
 Soluţionarea crizei omului ar mai putea fi
realizată și prin înlocuirea „omului abstrac (idee)” și a
„omului lucru” cu „omul concret”, „omul viu [...] care este
singur capabil de cultură și progres, care întreprinde și
suferă rodnic o condiţie proprie naturii sale, adică fiinţă
spiritualizată”199. Cu alte cuvinte, substituirea omului
epicureic cu un om cu o viziune creștină, nesustras
ordinii metafizice și religioase, un om aflat sub primatul
ordinii spirituale așa cum îl reflectă în propriul decalog.

Decalogul lui Ernest Bernea200

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real

un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e
lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.

2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie

că mărturisită e jumătate iertată.

3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o

faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când
aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.

4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi

integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale.

199 Ibidem, p. 50.

200 Text preluat din Ernest Bernea, Meditații filosofice. Note pentru o
filosofie inactuală, Notă asupra ediţiei de Ciprian Voicilă, Editura
Predania, 2010, lucrare disponibilă pe site-ul:
http://www.predania.ro/editura_ernest-bernea/# , 20.12. 2015.

58
Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o
vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.

5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice

acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva
înşelăciunea şi se plăteşte scump.

6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de

inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de
înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre;
consecvenţa întăreşte personalitatea.

8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o

dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi
putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un

instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi
răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele
cele mai pure, adică divinitatea.

10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când

Dumnezeu ar fi de faţă.

(24.I.1984 – Bucureşti)

59

View publication stats