Texte biblice şi patristice privind Taina Căsătoriei
I. Căsătoria în Vechiul Testament
A. Căsătoria lui Isaak cu Rebecca Facere 24
(1) Καὶ Αβρααμ ἦν πρεσβύτερος προβεβηκὼς
ἡμερῶν, καὶ κύριος εὐλόγησεν τὸν Αβρααμ
κατὰ πάντα. (2) καὶ εἶπεν Αβρααμ τῷ παιδὶ
αὐτοῦ τῷ πρεσβυτέρῳ τῆς οἰκίας αὐτοῦ τῷ
ἄρχοντι πάντων τῶν αὐτοῦ Θὲς τὴν χεῖρά σου
ὑπὸ τὸν μηρόν μου, (3) καὶ ἐξορκιῶ σε κύριον
τὸν θεὸν τοῦ οὐρανοῦ καὶ τὸν θεὸν τῆς γῆς, ἵνα
μὴ λάβῃς γυναῖκα τῷ υἱῷ μου Ισαακ ἀπὸ τῶν
θυγατέρων τῶν Χαναναίων, μεθ’ ὧν ἐγὼ οἰκῶ
ἐν αὐτοῖς, (4) ἀλλὰ εἰς τὴν γῆν μου, οὗ
ἐγενόμην, πορεύσῃ καὶ εἰς τὴν φυλήν μου καὶ
λήμψῃ γυναῖκα τῷ υἱῷ μου Ισαακ ἐκεῖθεν. (5)
εἶπεν δὲ πρὸς αὐτὸν ὁ παῖς Μήποτε οὐ
βούλεται ἡ γυνὴ πορευθῆναι μετ’ ἐμοῦ ὀπίσω
εἰς τὴν γῆν ταύτην· ἀποστρέψω τὸν υἱόν σου
εἰς τὴν γῆν, ὅθεν ἐξῆλθες ἐκεῖθεν; (6) εἶπεν δὲ
πρὸς αὐτὸν Αβρααμ Πρόσεχε σεαυτῷ, μὴ
ἀποστρέψῃς τὸν υἱόν μου ἐκεῖ. (7) κύριος ὁ
θεὸς τοῦ οὐρανοῦ καὶ ὁ θεὸς τῆς γῆς, ὃς
ἔλαβέν με ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ πατρός μου καὶ ἐκ
τῆς γῆς, ἧς ἐγενήθην, ὃς ἐλάλησέν μοι καὶ
ὤμοσέν μοι λέγων Σοὶ δώσω τὴν γῆν ταύτην
καὶ τῷ σπέρματί σου, αὐτὸς ἀποστελεῖ τὸν
ἄγγελον αὐτοῦ ἔμπρο- σθέν σου, καὶ λήμψῃ
γυναῖκα τῷ υἱῷ μου Ισαακ ἐκεῖθεν. (8) ἐὰν δὲ
μὴ θέλῃ ἡ γυνὴ πορευθῆναι μετὰ σοῦ εἰς τὴν
γῆν ταύτην, καθαρὸς ἔσῃ ἀπὸ τοῦ ὅρκου
τούτου· μόνον τὸν υἱόν μου μὴ ἀποστρέψῃς
ἐκεῖ. (9) καὶ ἔθηκεν ὁ παῖς τὴν χεῖρα αὐτοῦ ὑπὸ
τὸν μηρὸν Αβρααμ τοῦ κυρίου αὐτοῦ καὶ
ὤμοσεν αὐτῷ περὶ τοῦ ῥήματος τούτου (10)
Καὶ ἔλαβεν ὁ παῖς δέκα καμήλους ἀπὸ τῶν
καμήλων τοῦ κυρίου αὐτοῦ καὶ ἀπὸ πάντων
τῶν ἀγαθῶν τοῦ κυρίου αὐτοῦ μεθ’ ἑαυτοῦ καὶ
ἀναστὰς ἐπορεύθη εἰς τὴν Μεσοποταμίαν εἰς
τὴν πόλιν Ναχωρ. (11) καὶ ἐκοίμισεν τὰς
καμήλους ἔξω τῆς πόλεως παρὰ τὸ φρέαρ τοῦ
ὕδατος τὸ πρὸς ὀψέ, ἡνίκα ἐκπορεύονται αἱ
ὑδρευόμεναι. (12) καὶ εἶπεν Κύριε ὁ θεὸς τοῦ
κυρίου μου Αβρααμ, εὐόδωσον ἐναντίον ἐμοῦ
σήμερον καὶ ποίησον ἔλεος μετὰ τοῦ κυρίου
μου Αβρααμ. (13) ἰδοὺ ἐγὼ ἕστηκα ἐπὶ τῆς
1. Avraam era acum bătrân şi vechi de zile şi
Domnul binecuvântase pe Avraam cu de toate.
2 Atunci a zis Avraam către sluga cea mai
bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte
avea: «Pune mâna ta sub coapsa mea
3 Şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi
pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac
nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în
mijlocul cărora locuiesc eu, 4 Ci vei merge în
ţara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele,
şi vei lua de acolo femeie lui Isaac, fiul meu».
5 Iar sluga a zis către el: «Dar poate nu va vrea
femeia să vină cu mine în pământul acesta;
întoarce-voi, oare, pe fiul tău în pământul de
unde ai ieşit?»
6 Avraam însă a zis către el: «Ia seama să nu
întorci pe fiul meu acolo! 7 Domnul
Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului,
Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din
pământul în care m-am născut, Care mi-a grăit
şi Care mi S-a jurat, zicând: ţie-ţi voi da
pământul acesta şi urmaşilor tăi, Acela va
trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua
femeie feciorului meu de acolo.
8 Iar de nu va voi femeia aceea să vină cu tine
în pământul acesta, vei fi slobod de jurământul
meu, dar pe fiul meu să nu-l întorci acolo!»
9 Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui
Avraam, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate
acestea.
10 Apoi a luat sluga cu sine zece cămile din
cămilele stăpânului său şi tot felul de lucruri
scumpe de ale stăpânului său şi, sculându-se, s-
a dus în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor.
11 Şi, într-o zi, spre seară, când ies femeile să
scoată apă, a poposit cu cămilele la o fântână,
afară din cetate.
12 Şi a zis: «Doamne Dumnezeul stăpânului
meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă
milă cu stăpânul meu Avraam!†
13 Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele
locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă.
1
πηγῆς τοῦ ὕδατος, αἱ δὲ θυγατέρες τῶν
οἰκούντων τὴν πόλιν ἐκπορεύονται ἀντλῆσαι
ὕδωρ,
(14) καὶ ἔσται ἡ παρθένος, ᾗ ἂν ἐγὼ εἴπω
Ἐπίκλινον τὴν ὑδρίαν σου, ἵνα πίω, καὶ εἴπῃ
μοι Πίε, καὶ τὰς καμήλους σου ποτιῶ, ἕως ἂν
παύσωνται πίνουσαι, ταύτην ἡτοίμασας τῷ
παιδί σου Ισαακ, καὶ ἐν τούτῳ γνώσομαι ὅτι
ἐποίησας ἔλεος τῷ κυρίῳ μου Αβρααμ. (15)
καὶ ἐγένετο πρὸ τοῦ συντελέσαι αὐτὸν
λαλοῦντα ἐν τῇ διανοίᾳ, καὶ ἰδοὺ Ρεβεκκα
ἐξεπορεύετο ἡ τεχθεῖσα Βαθουηλ υἱῷ Μελχας
τῆς γυναικὸς Ναχωρ ἀδελφοῦ δὲ Αβρααμ
ἔχουσα τὴν ὑδρίαν ἐπὶ τῶν ὤμων αὐτῆς.
(16) ἡ δὲ παρθένος ἦν καλὴ τῇ ὄψει σφόδρα·
παρθένος ἦν, ἀνὴρ οὐκ ἔγνω αὐτήν. καταβᾶσα
δὲ ἐπὶ τὴν πηγὴν ἔπλησεν τὴν ὑδρίαν καὶ
ἀνέβη. (17) ἐπέδραμεν δὲ ὁ παῖς εἰς
συνάντησιν αὐτῆς καὶ εἶπεν Πότισόν με μικρὸν
ὕδωρ ἐκ τῆς ὑδρίας σου. (18) ἡ δὲ εἶπεν Πίε,
κύριε. καὶ ἔσπευσεν καὶ καθεῖλεν τὴν ὑδρίαν
ἐπὶ τὸν βραχίονα αὐτῆς καὶ ἐπότισεν αὐτόν,
(19) ἕως ἐπαύσατο πίνων. καὶ εἶπεν Καὶ ταῖς
καμήλοις σου ὑδρεύσομαι, ἕως ἂν πᾶσαι
πίωσιν. (20) καὶ ἔσπευσεν καὶ ἐξεκένωσεν τὴν
ὑδρίαν εἰς τὸ ποτιστήριον καὶ ἔδραμεν ἔτι ἐπὶ
τὸ φρέαρ ἀντλῆσαι καὶ ὑδρεύσατο πάσαις ταῖς
καμήλοις. (21) ὁ δὲ ἄνθρωπος κατεμάνθανεν
αὐτὴν καὶ παρεσιώπα τοῦ γνῶναι εἰ εὐόδωκεν
κύριος τὴν ὁδὸν αὐτοῦ ἢ οὔ.
(22) ἐγένετο δὲ ἡνίκα ἐπαύ- σαντο πᾶσαι αἱ
κάμηλοι πίνουσαι, ἔλαβεν ὁ ἄνθρωπος ἐνώτια
χρυσᾶ ἀνὰ δραχμὴν ὁλκῆς καὶ δύο ψέλια ἐπὶ
τὰς χεῖρας αὐτῆς, δέκα χρυ- σῶν ὁλκὴ αὐτῶν.
(23) καὶ ἐπηρώτησεν αὐτὴν καὶ εἶπεν Θυγάτηρ
τίνος εἶ; ἀνάγγειλόν μοι· εἰ ἔστιν παρὰ τῷ
πατρί σου τόπος ἡμῖν καταλῦσαι; (24) καὶ
εἶπεν αὐτῷ Θυγάτηρ Βαθουηλ εἰμὶ ἐγὼ τοῦ
Μελχας, ὃν ἔτεκεν τῷ Ναχωρ. (25) καὶ εἶπεν
αὐτῷ Καὶ ἄχυρα καὶ χορτάσματα πολλὰ παρ’
ἡμῖν καὶ τόπος τοῦ καταλῦσαι.
(26) καὶ εὐδοκήσας ὁ ἄνθρωπος προσεκύνησεν
κυρίῳ (27) καὶ εἶπεν Εὐλογητὸς κύριος ὁ θεὸς
τοῦ κυρίου μου Αβρααμ, ὃς οὐκ ἐγκατέλιπεν
τὴν δικαιοσύνην αὐτοῦ καὶ τὴν ἀλήθειαν ἀπὸ
τοῦ κυρίου μου· ἐμὲ εὐόδωκεν κύριος εἰς οἶκον
τοῦ ἀδελφοῦ τοῦ κυρίου μου. (28) Καὶ
δραμοῦσα ἡ παῖς ἀπήγγειλεν εἰς τὸν οἶκον τῆς
14 Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă urciorul
tău să beau şi care-mi va răspunde: «Bea! Ba şi
cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura»,
aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău
Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă
cu stăpânul meu Avraam. 15 Dar nu sfârşise el
încă a cugeta acestea în mintea sa, când iată că
ieşi cu urciorul pe umăr Rebeca, fecioara care
se născuse lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui
Nahor, fratele lui Avraam.
16 Aceasta era foarte frumoasă la chip,
fecioară, pe care nu o cunoscuse încă un
bărbat. Şi venind ea la fântână, şi-a umplut
urciorul şi a pornit înapoi.
17 Atunci sluga lui Avraam a alergat înaintea
ei şi i-a zis: «Dă-mi să beau puţină apă din
urciorul tău!»
18 Iar ea a zis: «Bea, domnul meu!» Şi îndată
şi-a lăsat urciorul pe braţe şi i-a dat să bea apă
până a încetat de a mai bea.
19 Apoi a zis: «Şi cămilelor tale am să le scot
apă până vor bea toate».
20 Şi îndată şi-a deşertat urciorul în adăpătoare
şi a alergat iar la fântână să scoată apă şi a
adăpat toate cămilele.
21 Iar omul acela se uita la ea cu mirare şi
tăcea, dorind să ştie de i-a binecuvântat
Domnul călătoria sau nu.
22 Şi dacă au încetat toate cămilele de a mai
bea, a luat omul acela şi i-a dat un inel de aur,
în greutate de o jumătate siclu, şi două brăţări
la mâinile ei, în greutate de zece sicli de aur.
23 Apoi a întrebat-o şi a zis: «A cui fată eşti
tu? Spune-mi, te rog, dacă se află în casa
tatălui tău loc, ca să rămânem?» 24 Iar ea i-a
zis: «Sunt fata lui Batuel al Milcăi, pe care ea
l-a născut lui Nahor». 25 Apoi i-a mai zis:
«Avem şi paie şi fân mult şi la noi este şi loc,
ca să rămâneţi».
26 Atunci s-a plecat omul acela şi s-a închinat
Domnului şi a zis: 27 «Binecuvântat să fie
Domnul Dumnezeul stăpânului meu Avraam,
Care n-a părăsit pe stăpânul meu cu mila şi
bunăvoinţa Sa, de vreme ce m-a adus Domnul
drept la casa fratelui stăpânului meu».
28 Iar fata a alergat acasă la mama sa şi a
2
μητρὸς αὐτῆς κατὰ τὰ ῥήματα ταῦτα. (29) τῇ
δὲ Ρεβεκκα ἀδελφὸς ἦν, ᾧ ὄνομα Λαβαν· καὶ
ἔδραμεν Λαβαν πρὸς τὸν ἄνθρωπον ἔξω ἐπὶ
τὴν πηγήν.
(30) καὶ ἐγένετο ἡνίκα εἶδεν τὰ ἐνώτια καὶ τὰ
ψέλια ἐπὶ τὰς χεῖρας τῆς ἀδελφῆς αὐτοῦ καὶ
ὅτε ἤκουσεν τὰ ῥήματα Ρεβεκκας τῆς ἀδελφῆς
αὐτοῦ λεγούσης Οὕτως λελάληκέν μοι ὁ
ἄνθρωπος, καὶ ἦλθεν πρὸς τὸν ἄνθρωπον
ἑστηκότος αὐτοῦ ἐπὶ τῶν καμήλων ἐπὶ τῆς
πηγῆς (31) καὶ εἶπεν αὐτῷ Δεῦρο εἴσελθε·
εὐλογητὸς κύριος· ἵνα τί ἕστηκας ἔξω; ἐγὼ δὲ
ἡτοίμακα τὴν οἰκίαν καὶ τόπον ταῖς καμήλοις.
(32) εἰσῆλθεν δὲ ὁ ἄνθρωπος εἰς τὴν οἰκίαν καὶ
ἀπέσαξεν τὰς καμήλους. καὶ ἔδωκεν ἄχυρα καὶ
χορτάσματα ταῖς καμήλοις καὶ ὕδωρ νίψασθαι
τοῖς ποσὶν αὐτοῦ καὶ τοῖς ποσὶν τῶν ἀνδρῶν
τῶν μετ’ αὐτοῦ. (33) καὶ παρέθηκεν αὐτοῖς
ἄρτους φαγεῖν. καὶ εἶπεν Οὐ μὴ φάγω ἕως τοῦ
λαλῆσαί με τὰ ῥήματά μου. καὶ εἶπαν
Λάλησον. (34) Καὶ εἶπεν Παῖς Αβρααμ ἐγώ
εἰμι. (35) κύριος δὲ εὐλόγησεν τὸν κύριόν μου
σφόδρα, καὶ ὑψώθη· καὶ ἔδωκεν αὐτῷ πρόβατα
καὶ μόσχους, ἀργύριον καὶ χρυσίον, παῖδας καὶ
παιδίσκας, καμήλους καὶ ὄνους. (36) καὶ
ἔτεκεν Σαρρα ἡ γυνὴ τοῦ κυρίου μου υἱὸν ἕνα
τῷ κυρίῳ μου μετὰ τὸ γηρᾶσαι αὐτόν, καὶ
ἔδωκεν αὐτῷ ὅσα ἦν αὐτῷ. (37) καὶ ὥρκισέν
με ὁ κύριός μου λέγων Οὐ λήμψῃ γυναῖκα τῷ
υἱῷ μου ἀπὸ τῶν θυγατέρων τῶν Χαναναίων,
ἐν οἷς ἐγὼ παροικῶ ἐν τῇ γῇ αὐτῶν, (38) ἀλλ’
ἢ εἰς τὸν οἶκον τοῦ πατρός μου πορεύσῃ καὶ εἰς
τὴν φυλήν μου καὶ λήμψῃ γυναῖκα τῷ υἱῷ μου
ἐκεῖθεν. (39) εἶπα δὲ τῷ κυρίῳ μου Μήποτε οὐ
πορεύσεται ἡ γυνὴ μετ’ ἐμοῦ. (40) καὶ εἶπέν
μοι Κύριος, ᾧ εὐηρέστησα ἐναντίον αὐτοῦ,
αὐτὸς ἀπο- στελεῖ τὸν ἄγγελον αὐτοῦ μετὰ σοῦ
καὶ εὐοδώσει τὴν ὁδόν σου, καὶ λήμψῃ
γυναῖκα τῷ υἱῷ μου ἐκ τῆς φυλῆς μου καὶ ἐκ
τοῦ οἴκου τοῦ πατρός μου. (41) τότε ἀθῷος
ἔσῃ ἀπὸ τῆς ἀρᾶς μου· ἡνίκα γὰρ ἐὰν ἔλθῃς εἰς
τὴν ἐμὴν φυλὴν καὶ μή σοι δῶσιν, καὶ ἔσῃ
ἀθῷος ἀπὸ τοῦ ὁρκισμοῦ μου. (42) καὶ ἐλθὼν
σήμερον ἐπὶ τὴν πηγὴν εἶπα Κύριε ὁ θεὸς τοῦ
κυρίου μου Αβρααμ, εἰ σὺ εὐοδοῖς τὴν ὁδόν
μου, ἣν νῦν ἐγὼ πορεύομαι ἐπ’ αὐτήν,
(43) ἰδοὺ ἐγὼ ἐφέστηκα ἐπὶ τῆς πηγῆς τοῦ
ὕδατος, καὶ αἱ θυγατέρες τῶν ἀνθρώπων τῆς
povestit toate acestea.
29 Rebeca însă avea un frate, anume Laban. Şi
a alergat Laban afară, la fântână, la omul acela,
30 Căci el văzuse inelul de aur şi brăţările la
mâinile surorii sale Rebeca, şi auzise vorbele
Rebecăi, sora sa, care spusese: «Aşa şi aşa mi-
a vorbit omul acela!» Şi ajungând la el, l-a
găsit stând cu cămilele la fântână.
31 Şi i-a zis: «Intră, binecuvântatul Domnului!
Pentru ce stai afară? Eu ţi-am gătit casă şi sălaş
pentru cămilele tale!»
32 Şi a intrat omul acela în casă. Iar Laban a
luat povara de pe cămile şi le-a dat paie şi fân,
iar lui şi oamenilor, care erau cu el, le-a dat
apă, ca să-şi spele picioarele.
33 Apoi le-a adus de mâncare. Eliezer însă a
zis: «Nu voi mânca până nu voi spune la ce am
venit». Zis-a Laban: «Spune!»
34 Atunci Eliezer a zis: «Eu sunt sluga lui
Avraam. 35 Domnul a binecuvântat foarte pe
stăpânul meu şi l-a mărit şi i-a dat oi şi boi,
argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi asini.
36 Iar Sarra, femeia stăpânului meu, fiind
acum bătrână, a născut stăpânului meu un fiu,
căruia el i-a dat toate câte are. 37 Şi m-a jurat
stăpânul meu, zicând: «Să nu iei femeie
feciorului meu din fetele Canaaneilor, în
pământul cărora trăiesc,
38 Ci să mergi la casa tatălui meu, la rudele
mele şi să iei de acolo femeie pentru feciorul
meu!»
39 Iar eu am zis către stăpânul meu: «Dar de
nu va vrea femeia să vină cu mine?» 40 El însă
mi-a răspuns: «Domnul Dumnezeu, înaintea
Căruia umblu, va trimite cu tine pe îngerul
Său, va binecuvânta calea ta şi vei lua femeie
pentru feciorul meu din rudele mele şi din casa
tatălui meu. 41 Atunci vei fi slobod de
jurământul meu, când te vei duce la rudele
mele şi de nu ţi-o vor da, vei fi dezlegat de
jurământul meu. 42 Deci, ajungând eu astăzi la
fântână, am zis: «Doamne, Dumnezeul
stăpânului meu Avraam, de este să mă faci să
izbutesc în calea ce fac,
43 Iată, eu stau la fântână; şi fata căreia eu îi
voi zice când va veni să scoată apă: «Dă-mi să
3
πόλεως ἐξελεύσονται ὑδρεύσασθαι ὕδωρ, καὶ
ἔσται ἡ παρθένος, ᾗ ἂν ἐγὼ εἴπω Πότισόν με
μικρὸν ὕδωρ ἐκ τῆς ὑδρίας σου, (44) καὶ εἴπῃ
μοι Καὶ σὺ πίε, καὶ ταῖς καμήλοις σου
ὑδρεύσομαι, αὕτη ἡ γυνή, ἣν ἡτοίμασεν κύριος
τῷ ἑαυτοῦ θεράποντι Ισαακ, καὶ ἐν τούτῳ
γνώσομαι ὅτι πεποίηκας ἔλεος τῷ κυρίῳ μου
Αβρααμ. (45) καὶ ἐγένετο πρὸ τοῦ συντελέσαι
με λαλοῦντα ἐν τῇ διανοίᾳ εὐθὺς Ρεβεκκα
ἐξεπορεύετο ἔχουσα τὴν ὑδρίαν ἐπὶ τῶν ὤμων
καὶ κατέβη ἐπὶ τὴν πηγὴν καὶ ὑδρεύσατο. εἶπα
δὲ αὐτῇ Πότισόν με. (46) καὶ σπεύσασα
καθεῖλεν τὴν ὑδρίαν αὐτῆς ἀφ’ ἑαυτῆς καὶ
εἶπεν Πίε σύ, καὶ τὰς καμήλους σου ποτιῶ. καὶ
ἔπιον, καὶ τὰς καμήλους μου ἐπότισεν. (47) καὶ
ἠρώτησα αὐτὴν καὶ εἶπα Τίνος εἶ θυγάτηρ; ἡ δὲ
ἔφη Θυγάτηρ Βαθουηλ εἰμὶ τοῦ υἱοῦ Ναχωρ,
ὃν ἔτεκεν αὐτῷ Μελχα. καὶ περιέθηκα αὐτῇ τὰ
ἐνώτια καὶ τὰ ψέλια περὶ τὰς χεῖρας αὐτῆς·
(48) καὶ εὐδοκήσας προσεκύνησα κυρίῳ καὶ
εὐλόγησα κύριον τὸν θεὸν τοῦ κυρίου μου
Αβρααμ, ὃς εὐόδωσέν μοι ἐν ὁδῷ ἀληθείας
λαβεῖν τὴν θυγατέρα τοῦ ἀδελφοῦ τοῦ κυρίου
μου τῷ υἱῷ αὐτοῦ. (49) εἰ οὖν ποιεῖτε ὑμεῖς
ἔλεος καὶ δικαιοσύνην πρὸς τὸν κύριόν μου,
ἀπαγγείλατέ μοι, εἰ δὲ μή, ἀπαγγείλατέ μοι, ἵνα
ἐπι- στρέψω εἰς δεξιὰν ἢ εἰς ἀριστεράν.
(50) Ἀποκριθεὶς δὲ Λαβαν καὶ Βαθουηλ εἶπαν
Παρὰ κυρίου ἐξῆλθεν τὸ πρόσταγμα τοῦτο· οὐ
δυνησόμεθα οὖν σοι ἀντειπεῖν κακὸν καλῷ.
(51) ἰδοὺ Ρεβεκκα ἐνώπιόν σου· λαβὼν
ἀπότρεχε, καὶ ἔστω γυνὴ τῷ υἱῷ τοῦ κυρίου
σου, καθὰ ἐλάλησεν κύριος. (52) ἐγένετο δὲ ἐν
τῷ ἀκοῦσαι τὸν παῖδα τὸν Αβρααμ τῶν
ῥημάτων τούτων προσεκύνησεν ἐπὶ τὴν γῆν
κυρίῳ. (53) καὶ ἐξενέγκας ὁ παῖς σκεύη
ἀργυρᾶ καὶ χρυσᾶ καὶ ἱματισμὸν ἔδωκεν
Ρεβεκκα καὶ δῶρα ἔδωκεν τῷ ἀδελφῷ αὐτῆς
καὶ τῇ μητρὶ αὐτῆς. (54) καὶ ἔφαγον καὶ ἔπιον,
αὐτὸς καὶ οἱ ἄνδρες οἱ μετ’ αὐτοῦ ὄντες, καὶ
ἐκοιμήθησαν. Καὶ ἀναστὰς πρωὶ εἶπεν
Ἐκπέμψατέ με, ἵνα ἀπέλθω πρὸς τὸν κύριόν
μου.
(55) εἶπαν δὲ οἱ ἀδελφοὶ αὐτῆς καὶ ἡ μήτηρ
Μεινάτω ἡ παρθένος μεθ’ ἡμῶν ἡμέρας ὡσεὶ
δέκα, καὶ μετὰ ταῦτα ἀπελεύσεται. (56) ὁ δὲ
εἶπεν πρὸς αὐτούς Μὴ κατέχετέ με, καὶ κύριος
εὐόδωσεν τὴν ὁδόν μου· ἐκπέμψατέ με, ἵνα
beau puţină apă din urciorul tău!»
44 Iar ea îmi va zice: «Bea şi tu, şi cămilele
tale le voi adăpa», aceea să fie femeia, pe care
Domnul a rânduit-o pentru Isaac, robul Său şi
fiul stăpânului meu, şi prin aceasta voi
cunoaşte că Te milostiveşti spre stăpânul meu
Avraam. 45 Dar nu isprăvisem eu încă a grăi
acestea în mintea mea, când iată a ieşit Rebeca,
cu urciorul pe umăr; se pogorî la fântână şi
scoase apă, şi eu i-am zis: «Dă-mi să beau!»
46 Şi ea şi-a lăsat îndată urciorul de pe umăr,
zicând: «Bea tu şi cămilele tale le voi adăpa».
Şi am băut şi mi-a adăpat şi cămilele.
47 Apoi am întrebat-o şi am zis: «A cui fată
eşti tu? Spune-mi te rog!» Şi ea a zis: «Sunt
fata lui Batuel, fiul lui Nahor, pe care i l-a
născut Milca». Atunci i-am dat un inel şi
brăţări la mâini.
48 După aceea m-am plecat şi m-am închinat
Domnului şi am binecuvântat pe Domnul
Dumnezeul stăpânului meu Avraam, Care m-a
povăţuit de-a dreptul, ca să iau pe fata fratelui
stăpânului meu pentru fiul lui. 49 Acum deci
spuneţi-mi de vreţi să arătaţi milă şi bunăvoinţă
stăpânului meu; iar de nu, să caut alta în
dreapta şi în stânga».
50 Şi răspunzând Laban şi Batuel au zis: «De
la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem
spune nimic nici de bine, nici de rău.
51 Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi
să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit
Domnul!» 52 Şi auzind cuvintele lor, sluga lui
Avraam s-a închinat Domnului până la pământ.
53 Apoi a scos sluga lucruri de argint şi
lucruri de aur şi haine şi le-a dat Rebecăi. Dat-
a de asemenea daruri şi fratelui şi mamei ei.
54 După aceea au mâncat şi au băut, el şi
oamenii cei ce erau cu dânsul şi au rămas
acolo. Iar dacă s-a sculat dimineaţa, a zis:
«Lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu!»
55 Iar fratele şi mama Rebecăi au zis: «Să mai
rămână fata cu noi măcar vreo zece zile şi apoi
te vei duce!» 56 El însă le-a zis: «Nu mă
zăboviţi! Căci Domnul m-a făcut să izbutesc în
calea mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul
meu!»
57 Răspuns-au ei: «Să chemăm copila şi s-o
4
ἀπέλθω πρὸς τὸν κύριόν μου. (57) οἱ δὲ εἶπαν
Καλέσωμεν τὴν παῖδα καὶ ἐρωτήσωμεν τὸ
στόμα αὐτῆς. (58) καὶ ἐκάλεσαν Ρεβεκκαν καὶ
εἶπαν αὐτῇ Πορεύσῃ μετὰ τοῦ ἀνθρώπου
τούτου; ἡ δὲ εἶπεν Πορεύσομαι. (59) καὶ ἐξέ-
πεμψαν Ρεβεκκαν τὴν ἀδελφὴν αὐτῶν καὶ τὰ
ὑπάρχοντα αὐτῆς καὶ τὸν παῖδα τὸν Αβρααμ
καὶ τοὺς μετ’ αὐτοῦ. (60) καὶ εὐλόγησαν
Ρεβεκκαν τὴν ἀδελφὴν αὐτῶν καὶ εἶπαν αὐτῇ
Ἀδελφὴ ἡμῶν εἶ· γίνου εἰς χιλιάδας μυριάδων,
καὶ κληρονομησάτω τὸ σπέρμα σου τὰς πόλεις
τῶν ὑπεναντίων. (61) ἀναστᾶσα δὲ Ρεβεκκα
καὶ αἱ ἅβραι αὐτῆς ἐπέβησαν ἐπὶ τὰς καμήλους
καὶ ἐπορεύθησαν μετὰ τοῦ ἀν- θρώπου, καὶ
ἀναλαβὼν ὁ παῖς τὴν Ρεβεκκαν ἀπῆλθεν. (62)
Ισαακ δὲ ἐπορεύετο διὰ τῆς ἐρήμου κατὰ τὸ
φρέαρ τῆς ὁρά- σεως· αὐτὸς δὲ κατῴκει ἐν τῇ
γῇ τῇ πρὸς λίβα. (63) καὶ ἐξῆλθεν Ισαακ
ἀδολεσχῆσαι εἰς τὸ πεδίον τὸ πρὸς δείλης καὶ
ἀναβλέψας τοῖς ὀφθαλμοῖς εἶδεν καμήλους
ἐρχομένας. (64) καὶ ἀναβλέψασα Ρεβεκ- κα
τοῖς ὀφθαλμοῖς εἶδεν τὸν Ισαακ καὶ
κατεπήδησεν ἀπὸ τῆς καμή- λου (65) καὶ εἶπεν
τῷ παιδί Τίς ἐστιν ὁ ἄνθρωπος ἐκεῖνος ὁ
πορευ- όμενος ἐν τῷ πεδίῳ εἰς συνάντησιν
ἡμῖν; εἶπεν δὲ ὁ παῖς Οὗτός ἐστιν ὁ κύριός μου.
ἡ δὲ λαβοῦσα τὸ θέριστρον περιεβάλετο. (66)
καὶ διηγήσατο ὁ παῖς τῷ Ισαακ πάντα τὰ
ῥήματα, ἃ ἐποίησεν. (67) εἰσῆλθεν δὲ Ισαακ εἰς
τὸν οἶκον τῆς μητρὸς αὐτοῦ καὶ ἔλαβεν τὴν
Ρεβεκκαν, καὶ ἐγένετο αὐτοῦ γυνή, καὶ
ἠγάπησεν αὐτήν· καὶ παρεκλήθη Ισαακ περὶ
Σαρρας τῆς μητρὸς αὐτοῦ.
Elementele căsătoriei din Facere 24:
1. Căutarea soţiei,
2. Găsirea ei,
3. Dăruirea de daruri
4. Masa comună
5. Binecuvântarea soţiei
6. Alaiul de nuntă şi ducerea soţiei la casa mirelui
B. Căsătoria lui Booz şi Rut, Cartea Rut
Rut 1, 15-22
Şi a zis Noemina către Rut: «Iată cumnata ta s-a întors la poporul său şi la dumnezeii săi.
Întoarce-te şi tu după cumnata ta!» 16 Iar Rut a zis: «Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la
întrebăm ce gânduri are ea».
58 Şi au chemat pe Rebeca şi i-au zis: «Vrei să
te duci oare cu omul acesta?» Şi ea a zis: «Mă
duc!» 59 Atunci a lăsat Laban să plece Rebeca,
sora sa, şi doica ei, şi sluga lui Avraam şi cei
ce erau cu el.
60 Şi au binecuvântat pe Rebeca şi i-au zis:
«Sora noastră, să se nască din tine mii şi zeci
de mii şi să stăpânească urmaşii tăi porţile
vrăjmaşilor lor!» 61 Atunci, sculându-se
Rebeca şi slujnicele ei şi suindu-se pe cămile,
s-au dus cu omul acela, şi sluga lui Avraam,
luând pe Rebeca, a plecat.
62 Isaac însă venise din Beer-Lahai-Roi, căci
el locuia în părţile de miazăzi.
63 Iar spre seară a ieşit Isaac la câmp să se
plimbe şi, ridicându-şi ochii, a văzut cămilele
venind.
64 Rebeca însă, căutând, a văzut pe Isaac şi s-a
dat jos de pe cămilă
65 Şi a zis către slugă: «Cine este omul acela
care vine pe câmp în întâmpinarea noastră?»
Iar sluga i-a zis: «Acesta-i stăpânul meu!»
Atunci ea şi-a luat vălul şi s-a acoperit.
66 Şi sluga povesti lui Isaac toate câte făcuse.
67 Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale Sarra
şi a luat pe Rebeca şi aceasta s-a făcut femeia
lui şi a iubit-o. Şi s-a mângâiat Isaac de
pierderea mamei sale, Sarra.
5
tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău
va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; 17 Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi
voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea mă va despărţi de tine!» 18
Văzând Noemina că este aşa de hotărâtă să meargă cu ea, a încetat de a o mai îndemna să se
întoarcă. 19 Şi au plecat amândouă şi au venit la Betleem. Iar dacă au sosit aici, s-a zvonit de ele
în toată cetatea şi se zicea: «Oare aceasta este Noemina?» 20 Iar ea zicea: «Nu mă mai numiţi
Noemina, ci numiţi-mă Mara, pentru că amărăciune mare mi-a trimis Atotţiitorul. 21 Îndestulată
am ieşit eu de aici, iar Domnul m-a întors cu mâinile goale. La ce să mă mai numiţi Noemina,
când Domnul m-a făcut să sufăr şi Atotţiitorul mi-a trimis necaz?» 22 Aşa s-a întors Noemina cu
nora sa Rut moabiteanca, venind din şesul Moabiţilor şi au intrat în Betleem pe la începutul
secerişului orzului.
Capitolul 2 Rut adună spice în ţarina lui Booz. 1 Noemina avea rudă după bărbatul său
pe un om foarte bogat, din neamul lui Elimelec, al cărui nume era Booz. 2 Şi a zis Rut
moabiteanca Noeminei: «Mă duc în ţarină să adun spice pe urma aceluia la care voi afla trecere».
Şi aceasta a zis către ea: «Du-te, fiica mea!» 3 Şi plecând ea, s-a dus în ţarină să adune spice de
pe urma secerătorilor. Şi s-a întâmplat că acea parte de ţarină era a lui Booz, din neamul lui
Elimelec. 4 Şi iată a venit Booz de la Betleem şi a zis către secerători: «Domnul să fie cu voi!»
Iar aceştia i-au răspuns: «Domnul să te binecuvânteze!» 5 Apoi a zis Booz către sluga sa, care
era pusă peste secerători: «Cine este această femeie tânără?» 6 Iar sluga care era pusă peste
secerători a răspuns şi a zis: «Această femeie tânără este moabiteanca aceea care a venit cu
Noemina din ţara Moabiţilor. 7 Ea m-a rugat: «Voi culege şi voi aduna spice printre snopi pe
urma secerătorilor» Şi se află aici de azi dimineaţă şi acasă şade foarte puţin». 8 Atunci Booz a
zis către Rut: «Ascultă, fiica mea, să nu te duci să strângi în altă ţarină şi să nu te depărtezi de
aici, ci rămâi aici cu slujnicele mele; 9 Să ai înaintea ochilor tăi ţarina unde seceră ele şi să mergi
după ele. Iată am poruncit slugilor mele să nu te atingă. Când vei vrea să bei, mergi şi bea de
unde beau slugile mele». 10 Şi a căzut ea cu faţa la pământ şi s-a închinat până la pământ şi a zis
către el: «Cu ce am dobândit eu milă înaintea ta de mă primeşti, cu toate că sunt străină?» 11
Răspuns-a Booz şi i-a zis: «Mie mi s-au spus toate cele ce ai făcut tu cu soacra ta, după moartea
bărbatului tău, că ţi-ai lăsat pe tatăl tău şi pe mama ta şi ţara ta de naştere şi ai venit la poporul pe
care nu l-ai cunoscut nici ieri, nici alaltăieri. 12 Să-ţi plătească Domnul pentru această faptă a ta
şi să ai plată deplină de la Domnul Dumnezeul lui Israel, la care ai venit, ca să te adăposteşti sub
aripile Lui!» 13 Iar ea a zis: «Domnul meu, fie să am milă înaintea ochilor tăi! Tu m-ai mângâiat
şi ai vorbit după inima roabei tale, deşi nu sunt măcar ca una din slujnicele tale!» 14 Atunci Booz
a zis către ea: «E vremea prânzului; vino de mănâncă pâine şi-ţi moaie bucătura în oţet». Şi a
şezut lângă secerători, iar el i-a dat pâine şi ea a mâncat şi sa săturat şi i-a mai şi rămas. 15 Apoi
s-a sculat şi s-a apucat de strâns. Iar Booz a dat poruncă slugilor sale, zicând: «Lăsaţi-o să adune
şi printre snopi şi să nu o stânjeniţi! 16 Ba şi din snopi să aruncaţi şi să lăsaţi pentru ea; lăsaţi-o
să adune şi să mănânce; să n-o ocărâţi». 17 Şi aşa a adunat ea în ţarină până seara şi a bătut cele
adunate şi i-a ieşit aproape o efă de orz. 18 Şi luând aceasta, s-a dus în cetate şi soacra sa a văzut
ce adunase. Apoi a scos Rut din sân şi i-a dat ceea ce-i rămăsese după ce se săturase. 19 Şi a zis
soacra sa către ea: «Unde ai adunat tu astăzi şi unde ai lucrat? Binecuvântat să fie cel ce te-a
primit!» Şi Rut a spus soacrei sale la cine a lucrat şi a zis: «Pe omul acela, la care am lucrat
astăzi, îl cheamă Booz». 20 Şi a zis Noemina către nora sa: «Binecuvântat este el de Domnul,
Care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morţi!» Apoi Noemina a adăugat: «Omul
acela e aproape de noi, e una din rudeniile noastre». 21 Şi a zis Rut moabiteanca soacrei sale: «El
chiar mi-a zis: «Rămâi cu slujnicele mele până când vor isprăvi secerişul meu». 22 A zis
Noemina către nora sa Rut: «Este bine, fiica mea, că ai să umbli cu slujnicele lui şi nu vei fi

6
stânjenită, ca în altă ţarină». 23 Şi aşa a rămas ea cu slujnicele lui Booz şi a adunat spice până
când s-a isprăvit secerişul orzului şi secerişul grâului. Trăia însă la soacra sa.
Capitolul 3 Făgăduinţă pentru căsătorie. 1 După aceea a zis către ea Noemina, soacra sa:
«Fiica mea, n-ar fi bine oare să-ţi cauţi un adăpost, ca să-ţi fie bine? 2 Iată Booz, cu ale cărui
slujnice ai fost, îmi este rudă şi iată el în noaptea aceasta treieră orzul la arie. 3 Spală-te şi te
unge, îmbracă-ţi hainele tale cele bune şi du-te la arie, dar nu te arăta lui până nu va fi isprăvit de
mâncat şi de băut. 4 Iar după ce se va culca să doarmă, află locul unde este culcat şi fă-ţi loc la
picioarele lui şi te culcă, şi el îţi va spune ce să faci». 5 Atunci Rut a zis: «Voi face tot ce mi-ai
grăit». 6 Ducându-se deci la arie, a făcut toate cum îi poruncise soacra sa. 7 Iar Booz a mâncat, a
băut, s-a veselit inima lui şi s-a dus de s-a culcat lângă un stog. Iar ea a venit încetişor, şi-a făcut
loc la picioarele lui şi s-a culcat acolo. 8 Pe la miezul nopţii însă a tresărit el şi s-a ridicat; şi iată
la picioarele lui o femeie culcată. 9 Şi a zis Booz către ea: «Cine eşti tu?» Iar ea a zis: «Eu sunt
Rut, roaba ta. Întinde-ţi aripa ta peste roaba ta, că îmi eşti rudă!» 10 Zis-a Booz: «Binecuvântată
eşti tu de Domnul Dumnezeu, fiica mea! Această de pe urmă faptă bună a ta este încă şi mai
frumoasă decât celelalte, căci nu te-ai dus să cauţi oameni tineri, săraci sau bogaţi. 11 Deci, fiica
mea, nu te teme, îţi voi face tot ce ai zis, căci în toate părţile poporului meu se ştie că eşti femeie
vrednică. 12 Adevărat e că îţi sunt rudă, dar mai ai o rudă încă şi mai aproape decât mine. 13
Rămâi noaptea aceasta aici şi mâine, de va vrea acela să te răscumpere, bine, să te răscumpere;
iar de nu va vrea să te răscumpere el, te voi răscumpăra eu; viu este Domnul! Dormi aici până
mâine!» 14 Şi a dormit ea la picioarele lui până dimineaţa. Apoi s-a sculat înainte de a se fi putut
ei cunoaşte unul pe altul. Şi a zis Booz: «Să nu se ştie că a venit femeia la arie!» 15 Iar către ea a
zis: «Dezbracă-ţi haina ta cea de deasupra şi ţine-o». Şi ea a ţinut-o, iar el i-a măsurat şase măsuri
de orz şi i le-a pus pe umăr şi s-a dus în cetate. 16 Atunci a venit Rut la soacra sa şi i-a zis: «Ce
e, fiica mea?» Şi ea i-a povestit tot ce i-a făcut omul acela şi a zis: 17 «Aceste şase măsuri de orz
mi le-a dat el, zicându-mi: «Să nu te duci la soacra ta cu mâinile goale!» 18 Iar soacra a zis: «Ai
răbdare fiica mea, până vei afla cum se va isprăvi lucrul acesta; căci omul acela nu se va linişti
până nu va isprăvi chiar astăzi lucrul acesta».

Capitolul 4 Căsătoria lui Booz cu Rut

(1) Καὶ Βοος ἀνέβη ἐπὶ τὴν πύλην καὶ
ἐκάθισεν ἐκεῖ, καὶ ἰδοὺ ὁ ἀγχιστευτὴς
παρεπορεύετο, ὃν εἶπεν Βοος. καὶ εἶπεν πρὸς
αὐτὸν Βοος Ἐκκλίνας κάθισον ὧδε, κρύφιε·
καὶ ἐξέκλινεν καὶ ἐκάθισεν. (2) καὶ ἔλαβεν
Βοος δέκα ἄνδρας ἀπὸ τῶν πρεσβυτέρων τῆς
πόλεως καὶ εἶπεν Καθίσατε ὧδε· καὶ ἐκάθισαν.
(3) καὶ εἶπεν Βοος τῷ ἀγχιστεῖ Τὴν μερίδα τοῦ
ἀγροῦ, ἥ ἐστιν τοῦ ἀδελφοῦ ἡμῶν τοῦ
Αβιμελεχ, ἣ δέδοται Νωεμιν τῇ ἐπιστρεφούσῃ
ἐξ ἀγροῦ Μωαβ,
(4) κἀγὼ εἶπα Ἀποκαλύψω τὸ οὖς σου λέγων
Κτῆσαι ἐναντίον τῶν καθημένων καὶ ἐναντίον
τῶν πρεσβυτέρων τοῦ λαοῦ μου· εἰ ἀγ-
χιστεύεις, ἀγχίστευε· εἰ δὲ μὴ ἀγχιστεύεις,
1 În ziua aceea a ieşit Booz la poarta cetăţii şi a
şezut acolo. Şi iată trecea pe acolo ruda de care
grăise Booz; şi Booz i-a zis: «Vino încoace şi
şezi aici». Şi acela s-a dus şi a şezut.
2 Şi a luat Booz zece oameni dintre bătrânii
cetăţii şi a zis: «Şedeţi aici!» şi ei au şezut.
3 Apoi a zis Booz către ruda sa: «Noemina,
întorcându-se din şesul Moabiţilor, vinde
partea de ţarină, cuvenită fratelui nostru
Elimelec; şi eu m-am hotărât să fac cunoscut
auzului tău şi să-ţi spun: Cumpăr-o în faţa
celor ce şed aici şi în faţa bătrânilor poporului
meu. 4 De vrei s-o cumperi, cumpăr-o, iar de
nu vrei s-o cumperi, spune-mi, ca să ştiu şi eu.
Căci afară de tine n-are cine s-o cumpere, iar
după tine vin eu». Şi acela a zis: «O cumpăr!»

7
ἀνάγγειλόν μοι καὶ γνώσομαι· ὅτι οὐκ ἔστιν
πάρεξ σοῦ τοῦ ἀγχιστεῦσαι, κἀγώ εἰμι μετὰ σέ.
ὁ δὲ εἶπεν Ἐγώ εἰμι ἀγχιστεύσω. (5) καὶ εἶπεν
Βοος Ἐν ἡμέρᾳ τοῦ κτήσασθαί σε τὸν ἀγρὸν
ἐκ χειρὸς Νωεμιν καὶ παρὰ Ρουθ τῆς
Μωαβίτιδος γυναικὸς τοῦ τεθνηκότος, καὶ
αὐτὴν κτή- σασθαί σε δεῖ ὥστε ἀναστῆσαι τὸ
ὄνομα τοῦ τεθνηκότος ἐπὶ τῆς κληρονομίας
αὐτοῦ. (6) καὶ εἶπεν ὁ ἀγχιστεύς Οὐ δυνήσομαι
ἀγχιστεῦσαι ἐμαυτῷ, μήποτε διαφθείρω τὴν
κληρονομίαν μου· ἀγχί- στευσον σεαυτῷ τὴν
ἀγχιστείαν μου, ὅτι οὐ δυνήσομαι ἀγχιστεῦσαι.
(7) καὶ τοῦτο τὸ δικαίωμα ἔμπροσθεν ἐν τῷ
Ισραηλ ἐπὶ τὴν ἀγ- χιστείαν καὶ ἐπὶ τὸ
ἀντάλλαγμα τοῦ στῆσαι πᾶν λόγον, καὶ
ὑπελύετο ὁ ἀνὴρ τὸ ὑπόδημα αὐτοῦ καὶ ἐδίδου
τῷ πλησίον αὐτοῦ τῷ ἀγχιστεύοντι τὴν
ἀγχιστείαν αὐτοῦ, καὶ τοῦτο ἦν μαρτύριον ἐν
Ισραηλ. (8) καὶ εἶπεν ὁ ἀγχιστεὺς τῷ Βοος
Κτῆσαι σεαυτῷ τὴν ἀγχιστείαν μου· καὶ
ὑπελύσατο τὸ ὑπόδημα αὐτοῦ καὶ ἔδωκεν
αὐτῷ. (9) καὶ εἶπεν Βοος τοῖς πρεσβυτέροις καὶ
παντὶ τῷ λαῷ Μάρτυρες ὑμεῖς σήμερον ὅτι
κέκτημαι πάντα τὰ τοῦ Αβιμελεχ καὶ πάντα,
ὅσα ὑπάρχει τῷ Χελαιων καὶ τῷ Μααλων, ἐκ
χειρὸς Νωεμιν· (10) καί γε Ρουθ τὴν Μωαβῖτιν
τὴν γυναῖκα Μααλων κέκτημαι ἐμαυ- τῷ εἰς
γυναῖκα τοῦ ἀναστῆσαι τὸ ὄνομα τοῦ
τεθνηκότος ἐπὶ τῆς κληρονομίας αὐτοῦ, καὶ
οὐκ ἐξολεθρευθήσεται τὸ ὄνομα τοῦ τεθνη-
κότος ἐκ τῶν ἀδελφῶν αὐτοῦ καὶ ἐκ τῆς φυλῆς
λαοῦ αὐτοῦ· μάρτυρες ὑμεῖς σήμερον. (11) καὶ
εἴποσαν πᾶς ὁ λαὸς οἱ ἐν τῇ πύλῃ Μάρτυρες.
καὶ οἱ πρεσβύτεροι εἴποσαν Δῴη κύριος τὴν
γυναῖκά σου τὴν εἰσπορευομένην εἰς τὸν οἶκόν
σου ὡς Ραχηλ καὶ ὡς Λει- αν, αἳ ᾠκοδόμησαν
ἀμφότεραι τὸν οἶκον Ισραηλ καὶ ἐποίησαν δύ-
ναμιν ἐν Εφραθα, καὶ ἔσται ὄνομα ἐν
Βαιθλεεμ· (12) καὶ γένοιτο ὁ οἶκός σου ὡς ὁ
οἶκος Φαρες, ὃν ἔτεκεν Θαμαρ τῷ Ιουδα, ἐκ
τοῦ σπέρματος, οὗ δώσει κύριός σοι ἐκ τῆς
παιδίσκης ταύτης. (13) καὶ ἔλαβεν Βοος τὴν
Ρουθ, καὶ ἐγενήθη αὐτῷ εἰς γυναῖκα, καὶ
εἰσῆλθεν πρὸς αὐτήν, καὶ ἔδωκεν αὐτῇ κύριος
κύησιν, καὶ ἔτεκεν υἱόν. (14) καὶ εἶ- παν αἱ
γυναῖκες πρὸς Νωεμιν Εὐλογητὸς κύριος, ὃς
οὐ κατέλυσέ σοι σήμερον τὸν ἀγχιστέα, καὶ
καλέσαι τὸ ὄνομά σου ἐν Ισραηλ, (15) καὶ
5 Răspuns-a Booz: «De cumperi ţarina de la
Noemina, atunci trebuie să cumperi şi pe Rut
moabiteanca, femeia celui mort, şi trebuie să o
iei de soţie, ca să păstrezi numele celui mort în
moştenirea lui».
6 Iar ruda aceea a zis: «Nu pot să o iau, ca să
nu-mi stric moştenirea mea; ia-o tu, căci eu nu
pot să o iau!»
7 Înainte, la facerea unei cumpărături sau a
unui schimb, pentru întărirea lucrului, era în
Israel obiceiul acesta: unul îşi descălţa sandaua
sa şi o da celuilalt, care primea dreptul de
rudenie mai apropiată şi aceasta era mărturie în
Israel.
8 Şi a zis ruda aceea către Booz: «Cumpăr-o
pentru tine!», şi şi-a descălţat sandaua sa şi a
dat-o acestuia.
9 Iar Booz a zis către bătrâni şi către tot
poporul: «Voi sunteţi martori astăzi, că eu am
cumpărat de la Noemina toate ale lui Elimelec
şi toate ale lui Chilion şi toate ale lui Mahlon.
10 De asemenea şi pe Rut moabiteanca, femeia
lui Mahlon, o iau de soţie, ca să păstrez numele
celui mort în moştenirea lui şi ca să nu piară
numele celui mort dintre fraţii lui şi din poarta
locuinţei lui; voi astăzi sunteţi martori la
aceasta».
11 Şi tot poporul care era la poartă şi bătrânii
au zis: «Suntem martori! Să facă Domnul pe
femeia care intră în casa ta ca pe Rahila şi ca
pe Lia, care amândouă au ridicat casă lui
Israel. Să câştigi avere în Efrata şi numele tău
să fie mărit în Betleem.
12 Iar casa ta să fie cum a fost casa lui Fares,
pe care l-a născut Tamara lui Iuda, şi să se
slăvească prin sămânţa ce ţi-o va da Domnul
din această femeie tânără». 13 Şi a luat Booz
pe Rut şi ea s-a făcut soţia lui. Şi intrând el la
ea, Domnul i-a dat ei sarcină şi a născut un fiu.
14 Şi ziceau femeile către Noemina:
«Binecuvântat este Domnul, că nu te-a lăsat
fără moştenitor! Slăvit să fie numele lui Israel!
15 Acesta îţi va fi bucurie şi hrănitor la
bătrâneţile tale, căci l-a născut nora ta, care
8
ἔσται σοι εἰς ἐπιστρέφοντα ψυχὴν καὶ τοῦ este mai bună pentru tine decât şapte fii». 16 Şi
διαθρέψαι τὴν πολιάν σου, ὅτι ἡ νύμφη σου ἡ a luat Noemina pe copilul acesta şi l-a purtat în
ἀγαπήσασά σε ἔτεκεν αὐτόν, ἥ ἐστιν ἀγαθή σοι braţele sale şi i-a fost doică.
ὑπὲρ ἑπτὰ υἱούς. (16) καὶ ἔλαβεν Νωεμιν τὸ
παιδίον καὶ ἔθηκεν εἰς τὸν κόλπον αὐτῆς καὶ
ἐγενήθη αὐτῷ εἰς τιθηνόν. (17) καὶ ἐκάλεσαν
αὐτοῦ αἱ γείτονες ὄνομα λέγουσαι Ἐτέχθη υἱὸς
τῇ Νωεμιν· καὶ ἐκάλεσαν τὸ ὄνομα αὐτοῦ
Ωβηδ· οὗτος πατὴρ Ιεσσαι πατρὸς Δαυιδ.
C. Căsătoria lui Tobie şi Sara, Tobie 7 şi 8
(1) Καὶ ἦλθον εἰς Ἐκβάτανα καὶ παρεγένοντο
εἰς τὴν οἰκίαν Ραγουηλ, Σαρρα δὲ ὑπήντησεν
αὐτοῖς καὶ ἐχαιρέτισεν αὐτοὺς καὶ αὐτοὶ αὐτήν,
καὶ εἰσήγαγεν αὐτοὺς εἰς τὴν οἰκίαν.
(2) καὶ εἶπεν Ραγουηλ Εδνα τῇ γυναικὶ αὐτοῦ
Ὡς ὅμοιος ὁ νεανίσκος Τωβιτ τῷ ἀνεψιῷ μου.
(3) καὶ ἠρώτησεν αὐτοὺς Ραγουηλ Πόθεν ἐστέ,
ἀδελφοί; καὶ εἶπαν αὐτῷ Ἐκ τῶν υἱῶν Νεφθαλι
τῶν αἰχμαλώτων ἐν Νινευη.
(4) καὶ εἶπεν αὐτοῖς Γινώσκετε Τωβιτ τὸν
ἀδελφὸν ἡμῶν; οἱ δὲ εἶπαν Γινώσκομεν.
(5) καὶ εἶπεν αὐτοῖς Ὑγιαίνει; οἱ δὲ εἶπαν Καὶ
ζῇ καὶ ὑγιαίνει· καὶ εἶπεν Τωβιας Πατήρ μού
ἐστιν. (6) καὶ ἀνεπήδησεν Ραγουηλ καὶ
κατεφίλησεν αὐτὸν καὶ ἔκλαυσε καὶ εὐλόγησεν
αὐτὸν καὶ εἶπεν αὐτῷ Ὁ τοῦ καλοῦ καὶ ἀγαθοῦ
ἀνθρώπου· καὶ ἀκούσας ὅτι Τωβιτ ἀπώλεσεν
τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ, ἐλυπήθη καὶ ἔκλαυσεν.
(7) καὶ Εδνα ἡ γυνὴ αὐτοῦ καὶ Σαρρα ἡ
θυγάτηρ αὐτοῦ ἔκλαυ- σαν καὶ ὑπεδέξαντο
αὐτοὺς προθύμως. (8) καὶ ἔθυσαν κριὸν
προβάτων καὶ παρέθηκαν ὄψα πλείονα. (9)
Εἶπεν δὲ Τωβιας τῷ Ραφαηλ Αζαρια ἄδελφε,
λάλησον ὑπὲρ ὧν ἔλεγες ἐν τῇ πορείᾳ, καὶ
τελεσθήτω τὸ πρᾶγμα.
(10) καὶ μετέδω- κεν τὸν λόγον τῷ Ραγουηλ.
καὶ εἶπεν Ραγουηλ πρὸς Τωβιαν Φάγε καὶ πίε
καὶ ἡδέως γίνου· σοὶ γὰρ καθήκει τὸ παιδίον
μου λαβεῖν· πλὴν ὑποδείξω σοι τὴν ἀλήθειαν.
(11) ἔδωκα τὸ παιδίον μου ἑπτὰ ἀνδράσιν, καὶ
ὁπότε ἐὰν εἰσεπορεύοντο πρὸς αὐτήν,
ἀπεθνῄσκοσαν ὑπὸ τὴν νύκτα. ἀλλὰ τὸ νῦν
ἔχων ἡδέως γίνου. (12) καὶ εἶπεν Τωβιας Οὐ
γεύσομαι οὐδὲν ὧδε, ἕως ἂν στήσητε καὶ
1 Şi sosind ei la Ecbatana, s-au dus la casa lui
Raguel, iar Sara i-a întâmpinat şi i-a salutat şi
au salutat-o şi ei, şi ea i-a dus în casă.
2 Şi a zis Raguel către Edna, femeia sa: «Cât
de bine seamănă acest tânăr, cu Tobit, fratele
meu!» 3 Şi i-a întrebat Raguel: «De unde
sunteţi voi, fraţilor?» Iar ei au răspuns: «Noi
suntem fiii lui Neftali, care sunt robi la
Ninive». 4 Şi i-a mai întrebat Raguel:
«Cunoaşteţi voi pe fratele nostru, Tobit?» Şi ei
au răspuns: «Cunoaştem». Apoi el i-a întrebat:
«E sănătos?» 5 Şi ei au răspuns: «Este în viaţă,
este sănătos». Şi Tobie a adăugat: «El este tatăl
meu». 6 Atunci Raguel s-a aruncat la gâtul lui
şi l-a sărutat şi a plâns.
7 Apoi a vorbit şi a zis: «Binecuvântat să fii
copilul meu! Tu eşti fiul unui om foarte bun şi
cinstit». Auzind însă că Tobit a pierdut
vederea, s-a întristat şi a plâns. 8 Şi a plâns şi
Edna, femeia lui, şi fata lui, Sara. 9 Şi aşa i-a
primit foarte bine, şi au junghiat un berbec şi
le-au dat mâncare din belşug.
10 Iar Tobie a zis către Rafael: «Frate Azaria,
grăieşte de cele ce mi-ai spus pe cale şi să se
tocmească şi lucrul acesta».
11 Şi el a spus vorba aceasta lui Raguel, şi
Raguel a zis către Tobie: «Mănâncă, bea şi te
veseleşte, că ţie ţi se cuvine să iei pe fata mea!
Dar am să-ţi spun adevărul. Eu am măritat pe
fata mea cu şapte bărbaţi şi când intrau la ea,
9
σταθῆτε πρός με. καὶ εἶπεν Ραγουηλ Κομίζου
αὐτὴν ἀπὸ τοῦ νῦν κατὰ τὴν κρίσιν· σὺ δὲ
ἀδελφὸς εἶ αὐτῆς, καὶ αὐτή σού ἐστιν· ὁ δὲ
ἐλεήμων θεὸς εὐοδώσει ὑμῖν τὰ κάλλιστα. (13)
καὶ ἐκάλεσεν Σαρραν τὴν θυγα- τέρα αὐτοῦ
καὶ λαβὼν τῆς χειρὸς αὐτῆς παρέδωκεν αὐτὴν
τῷ Τωβια γυναῖκα καὶ εἶπεν Ἰδοὺ κατὰ τὸν
νόμον Μωυσέως κομίζου αὐτὴν καὶ ἄπαγε
πρὸς τὸν πατέρα σου· καὶ εὐλόγησεν αὐτούς.
(14) καὶ ἐκάλεσεν Εδναν τὴν γυναῖκα αὐτοῦ·
καὶ λαβὼν βιβλίον ἔγραψεν συγγραφήν, καὶ
ἐσφραγίσαντο. καὶ ἤρξαντο ἐσθίειν. (15) καὶ
ἐκάλεσεν Ραγουηλ Εδναν τὴν γυναῖκα αὐτοῦ
καὶ εἶπεν αὐτῇ Ἀδελφή, ἑτοίμασον τὸ ἕτερον
ταμίειον καὶ εἰσάγαγε αὐτήν. (16) καὶ ἐποίησεν
ὡς εἶπεν καὶ εἰσήγαγεν αὐτὴν ἐκεῖ, καὶ
ἔκλαυσεν· καὶ ἀπεδέξατο τὰ δάκρυα τῆς
θυγατρὸς αὐτῆς καὶ εἶπεν αὐτῇ (17) Θάρσει,
τέκνον, ὁ κύριος τοῦ οὐρανοῦ καὶ τῆς γῆς δῴη
σοι χάριν ἀντὶ τῆς λύπης σου ταύτης θάρσει,
θύγατερ.
8. (1) Ὅτε δὲ συνετέλεσαν δειπνοῦντες,
εἰσήγαγον Τωβιαν πρὸς αὐ- τήν. (2) ὁ δὲ
πορευόμενος ἐμνήσθη τῶν λόγων Ραφαηλ καὶ
ἔλαβεν τὴν τέφραν τῶν θυμιαμάτων καὶ
ἐπέθηκεν τὴν καρδίαν τοῦ ἰχθύος καὶ τὸ ἧπαρ
καὶ ἐκάπνισεν. (3) ὅτε δὲ ὠσφράνθη τὸ
δαιμόνιον τῆς ὀσμῆς, ἔφυγεν εἰς τὰ ἀνώτατα
Αἰγύπτου, καὶ ἔδησεν αὐτὸ ὁ ἄγγε- λος. (4) ὡς
δὲ συνεκλείσθησαν ἀμφότεροι, ἀνέστη Τωβιας
ἀπὸ τῆς κλίνης καὶ εἶπεν Ἀνάστηθι, ἀδελφή,
καὶ προσευξώμεθα, ἵνα ἡμᾶς ἐλεήσῃ ὁ κύριος.
(5) καὶ ἤρξατο Τωβιας λέγειν Εὐλογητὸς εἶ, ὁ
θεὸς τῶν πατέρων ἡμῶν, καὶ εὐλογητὸν τὸ
ὄνομά σου τὸ ἅγιον καὶ ἔνδοξον εἰς τοὺς
αἰῶνας· εὐλογησάτωσάν σε οἱ οὐρανοὶ καὶ πᾶ-
σαι αἱ κτίσεις σου.
(6) σὺ ἐποίησας Αδαμ καὶ ἔδωκας αὐτῷ
βοηθὸν Ευαν στήριγμα τὴν γυναῖκα αὐτοῦ· ἐκ
τούτων ἐγενήθη τὸ ἀνθρώ- πων σπέρμα. σὺ
εἶπας Οὐ καλὸν εἶναι τὸν ἄνθρωπον μόνον,
ποιή- σωμεν αὐτῷ βοηθὸν ὅμοιον αὐτῷ. (7) καὶ
νῦν, κύριε, οὐ διὰ πορ- νείαν ἐγὼ λαμβάνω τὴν
ἀδελφήν μου ταύτην, ἀλλ’ ἐπ’ ἀληθείας·
ἐπίταξον ἐλεῆσαί με καὶ ταύτῃ
συγκαταγηρᾶσαι. (8) καὶ εἶπεν μετ’ αὐτοῦ
Αμην. (9) καὶ ἐκοιμήθησαν ἀμφότεροι τὴν
νύκτα. (10) Καὶ ἀναστὰς Ραγουηλ ἐπορεύθη
mureau chiar în noaptea aceea. Dar tu fii vesel
acum». Şi a zis Tobie: «Nu voi mânca nimic
aici, până când nu vă tocmiţi şi nu vă învoiţi cu
mine!» Iar Raguel a zis: «Ia-o chiar acum căci
ţi se cade. Tu eşti fratele ei şi ea este sora ta!
Milostivul Dumnezeu să vă facă parte de toate
cele bune!» 12 Şi a chemat pe Sara, fiica sa şi,
luând-o de mână, a dat-o lui Tobie de femeie şi
a zis: 13 «Iată, după legea lui Moise, ia-o şi du-
o la tatăl tău!» Şi i-a binecuvântat. 14 Şi
chemând pe Edna, femeia sa, şi luând o hârtie,
a scris învoiala şi a pecetluit-o; apoi au început
a mânca. 15 Şi a chemat Raguel pe Edna,
femeia sa, şi a zis: «Pregăteşte, soro, cealaltă
cameră de culcare şi du-o acolo». 16 Şi făcând
cum a zis el, a dus-o acolo, şi aceasta a plâns,
şi împărtăşind şi ea lacrimile fiicei sale, i-a zis:
17 «Îndrăzneşte, fiică! Domnul cerului şi al
pământului îţi va da bucurie în locul întristării.
Îndrăzneşte, fiică!»
Capitolul 8 Căsătoria lui Tobie cu Sara;
1 Şi după ce au sfârşit cina, au condus pe Tobie
la Sara, în cameră. 2 Iar acesta, mergând, şi-a
adus aminte de cuvintele lui Rafael şi a luat
căţuia şi a pus inima şi ficatul peştelui şi a
afumat. 3 Şi simţind demonul mirosul acesta, a
fugit în părţile de sus ale Egiptului, şi îngerul l-
a legat.
4 Iar când au rămas numai amândoi în cameră,
Tobie s-a sculat din pat şi a zis: «Scoală, soro,
să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul!»
5 Şi a început Tobie a zice: «Binecuvântat eşti
Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi
binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit
întru toţi vecii! Să Te binecuvânteze pe Tine
cerurile şi toate făpturile Tale!
6 Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva,
femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din
ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: «Nu
este bine să fie omul singur; să-i facem un
ajutor asemenea lui». 7 Şi acum, Doamne, nu
plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu
inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de
ea şi de mine şi a ne duce împreună până la
bătrâneţe!» 8 Şi a zis şi ea cu el: «Amin!» 9
Apoi au dormit amândoi liniştiţi în noaptea
aceea. 10 Iar Raguel, sculându-se, s-a dus şi a
10
καὶ ὤρυξεν τάφον λέγων Μὴ καὶ οὗτος
ἀποθάνῃ. (11) καὶ ἦλθεν Ραγουηλ εἰς τὴν
οἰκίαν ἑαυτοῦ (12) καὶ εἶπεν Εδνα τῇ γυναικὶ
αὐτοῦ Ἀπόστειλον μίαν τῶν παιδι- σκῶν, καὶ
ἰδέτωσαν εἰ ζῇ· εἰ δὲ μή, ἵνα θάψωμεν αὐτὸν
καὶ μηδεὶς γνῷ. (13) καὶ εἰσῆλθεν ἡ παιδίσκη
ἀνοίξασα τὴν θύραν καὶ εὗρεν τοὺς δύο
καθεύδοντας. (14) καὶ ἐξελθοῦσα ἀπήγγειλεν
αὐτοῖς ὅτι ζῇ. (15) καὶ εὐλόγησεν Ραγουηλ τὸν
θεὸν λέγων Εὐλογητὸς εἶ σύ, ὁ θεός, ἐν πάσῃ
εὐλογίᾳ καθαρᾷ καὶ ἁγίᾳ, καὶ εὐλογείτωσάν σε
οἱ ἅγιοί σου καὶ πᾶσαι αἱ κτίσεις σου, καὶ
πάντες οἱ ἄγγελοί σου καὶ οἱ ἐκ- λεκτοί σου
εὐλογείτωσάν σε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας. (16)
εὐλογητὸς εἶ ὅτι ηὔφρανάς με, καὶ οὐκ ἐγένετό
μοι καθὼς ὑπενόουν, ἀλλὰ κατὰ τὸ πολὺ ἔλεός
σου ἐποίησας μεθ’ ἡμῶν. (17) εὐλογητὸς εἶ ὅτι
ἠλέησας δύο μονογενεῖς· ποίησον αὐτοῖς,
δέσποτα, ἔλεος, συντέ- λεσον τὴν ζωὴν αὐτῶν
ἐν ὑγιείᾳ μετὰ εὐφροσύνης καὶ ἐλέους. (18)
ἐκέλευσεν δὲ τοῖς οἰκέταις χῶσαι τὸν τάφον.
(19) Καὶ ἐποίησεν αὐτοῖς γάμον ἡμερῶν δέκα
τεσσάρων. (20) καὶ εἶ- πεν αὐτῷ Ραγουηλ πρὶν
ἢ συντελεσθῆναι τὰς ἡμέρας τοῦ γάμου
ἐνόρκως μὴ ἐξελθεῖν αὐτόν, ἐὰν μὴ
πληρωθῶσιν αἱ δέκα τέσσαρες ἡμέραι τοῦ
γάμου, (21) καὶ τότε λαβόντα τὸ ἥμισυ τῶν
ὑπαρχόντων αὐτοῦ πορεύεσθαι μετὰ ὑγιείας
πρὸς τὸν πατέρα· καὶ τὰ λοιπά, ὅταν ἀποθάνω
καὶ ἡ γυνή μου.
săpat o groapă, zicând: «Nu cumva va muri şi
acesta?» 11 Şi, venind în casă, Raguel a zis
către Edna, femeia sa: 12 «Trimite pe una din
slujnice să vadă de este viu; iar de nu, să-l
îngropăm fără să ştie nimeni». 13 Şi,
deschizând slujnica uşa, a intrat şi a văzut că
dorm amândoi. 14 Şi ieşind, le-a spus că este
viu. 15 Şi a binecuvântat Raguel pe Dumnezeu
şi a zis: «Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeule, cu
tot felul de binecuvântare curată şi sfântă! Să
Te binecuvânteze pe Tine drepţii Tăi şi toate
făpturile Tale şi toţi îngerii Tăi, şi toţi aleşii
Tăi să Te binecuvânteze în veci! 16
Binecuvântat eşti Tu că m-ai bucurat şi nu mi
s-a întâmplat cum socoteam, ci ai făcut cu noi
după mila Ta cea mare! 17 Binecuvântat eşti
Tu, că ai miluit pe doi copii, singuri la părinţii
lor! Miluieşte-i pe ei, Stăpâne, şi dă-le să-şi
termine viaţa cu sănătate, cu veselie şi cu
milă!» 18 Apoi a poruncit robilor săi să astupe
groapa. 19 Şi le-a făcut ospăţ de nuntă,
paisprezece zile. 20 Şi a zis Raguel către el cu
jurământ, înainte de a se isprăvi zilele
ospăţului de nuntă: «Nu pleca până nu se
împlinesc aceste paisprezece zile ale nunţii. 21
Şi atunci, luând jumătate din avere, mergi cu
sănătate la tatăl tău, iar cealaltă jumătate o vei
primi când voi muri eu şi femeia mea».

Elementele căsătoriei în Tobie 7-8

1. Anunţarea şi încheierea căsătoriei 7,12

2. Dăruirea mânii miresei, 7,13
3. Contractul de căsătorie
4. Cina
5. Ducerea miresei la casa mirelui

D. Remarci conclusive:

Ceea marchează însă radical concepţia iudaică despre familie şi căsătorie este alianţa
încheiată de Dumnezeu cu poporul ales: căsătoria este înţeleasă ca o imagine ce revelează alianţa
între Dumnezeu şi poporul Său iar textele profetice fac mereu referire la această realitate.
Cartea lui Tobie descrie, în cadrul religios al Vechiului Testament, piscul vieţii conjugale
şi familiale, întru totul pus sub protecţia Proniei divine şi a voinţei mântuitoare a lui Dumnezeu
— Creator. Această literatură sapienţială dă mărturia unei concepţii nobile asupra căsătoriei, care

11
este punctul de convergenţă al tradiţiei referatului biblic al creaţiei, ce decurge din Cartea
Facerii, şi glasul profeţilor: unirea spirituală a lui Dumnezeu cu poporul Său.

În Israel, căsătoria era din punct de vedere social mai întâi de toate o tranzacţie, o
convenţie între două familii: doi părinţi (tatăl tânărului şi tatăl tinerei), de comun acord cu soţiile
lor, merg să discute şi să ia decizia finală în privinţa căsătoriei copiilor lor (Fac. 24, 1-4; 38, 1-2,
6-8; 29, 18; 26, 34-35; 27, 46; 34, 4 ş.a.).
Comparativ cu lumea greco-romană, în care consimţământul celor doi era foarte
important, în antichitatea iudaică acesta aparţinea părinţilor. În mod obişnuit, mirele trebuia să
plătească «moharul» tatălui fetei (Fac. 34, 12; Ieş. 22, 16; Deut. 22, 29; Os. 3, 2.), adică un fel de
cadou, o „dotă"; acest gest marca încheierea „logodirii". Din acest moment, legătura cu a treia
persoană sau repudierea femeii era considerată adulter (Deut. 22, 23-27; Judec. 15, 6; Os. 2, 19-
20.), deşi căsătoria nu era deplin încheiată şi relaţiile conjugale nu erau încă permise
logodnicilor. După Exil, căsătoria era confirmată juridic printr-un contract scris (Tob. 7, 16).

Punctul culminant al festivităţilor consta în alaiul solemn care o conducea pe logodnică la

casa logodnicului ei (a se vedea detalii în Fac. 29, 22, Judec. 14, 11; I Mac. 9, 390; acesta era
momentul în care avea loc actul socotit juridic: tatăl fetei o dădea logodnicului pe fiica sa şi tatăl
logodnicului o lua pentru fiul său (Fac. 11, 29; 24, 51; 30, 4, 9; 34, 11; 38, 2; leş. 2, 21; 21, 4, 10;
34, 16).
Alaiul intona cântece de nuntă (Ps. 44), despre care Ieremia profeţeşte că vor fi curmate
din cauza păcatelor (Ier. 16, 9). În momentul în care logodnica părăsea casa părintească, tatăl
său, mama sa, rudele şi cunoscuţii îi dădeau binecuvântarea tradiţională (Fac. 24, 6, Tob. 7, 13).
Serbările durau cel puţin o săptămână (Fac. 29, 27-28, Judec. 14, 12).

Ceremoniile nunţii, descrise de literatura rabinică iudaica, se derulau astfel: după

înmânarea dotei (mohar) - o sumă de bani stabilită sau încheierea unui document (ketbuba), urma
actul conjugal. Atunci când căsătoria nu avea loc într-un cadru intim, festivităţile începeau la
părinţii mirelui, care era îmbrăcat de părinţi şi de prieteni în costumul nupţial.

La ora stabilită, mirele, însoţit de prieteni, venea la mireasă pentru a o lua la el acasă.
Tatăl miresei pronunţa asupra ei o scurtă rugăciune de binecuvântare. Mirii purtau câte o
coroană; când mireasa era fără reproş, purta coroana pe o litieră. Mirele era însoţit de un cavaler
de onoare (prietenul mirelui) şi de alţi prieteni; un număr mare de oameni participau la această
bucurie şi, în timp ce defila acest alai, erau interpretate cântece de nuntă.
Masa prilejuită de această sărbătoare avea loc la casa mirelui, care era luminata chiar şi în
plină zi.
În timpul mesei avea loc şi consacrarea religioasă, care consta într-o binecuvântare.
Talmudul babilonian (Keth a 8-a) citează sub numele lui Rabi Jehuda (299) următoarea formulă:
Rabi Jehuda a zis: Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Regele nostru, Regele lumii, Care ai creat totul
întru slava Ta; Tu, Care i-ai făcut pe oameni după Chipul Tău, spre asemănarea Ta; Tu, Care ai
zidit pe femeie din bărbat pentru veşnicie. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Creatorul oamenilor!
Cea stearpă (Sionul lipsit de copiii săi) să se bucure şi să se veselească, atunci când copiii ei se
adună în juru-i cu voioşie. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Care eşti bucuria Sionului! Covârşeşte
de bucurie acest cuplu mult-iubit, aşa cum ai făcut odinioară în grădină pentru creaţia Ta, Chipul
Tău. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Care eşti bucuria mirelui şi a miresei! Binecuvântat să fii Tu,
Dumnezeul nostru, Regele lumii, Tu, Care ai făcut plăcerea şi bucuria, mirele şi mireasa, veselia,
bucuria inimii şi înfrăţirea, înţelegerea şi prietenia! Să se audă curând, o, Iahve, Dumnezeul

12
nostru, în oraşele lui Iuda şi pe străzile Ierusalimului strigătul de desfătare şi strigătul de bucurie,
vocea mirelui şi vocea miresei, strigătele de desfătare ale mirilor în camera nupţială şi cele ale
tinerilor la masa de nuntă"

Aceste binecuvântări se dădeau asupra unei cupe de vin, de mai multe ori în timpul
festivităţilor, de către tatăl mirelui. La masă mirele avea locul de onoare, în timp ce mireasa se
aşeza lângă el. După-masă, tinerii erau însoţiţi într-un cort sau un baldachin, ceea ce numim în
traducere greco-romană cameră nupţială. Serbarea dura şapte zile; în al doilea sabat după
căsătorie, avea loc o petrecere post-maritală (post-nupţială), de obicei la familia tinerei femei.

Schematic, ritualul căsătoriei iudaice cuprindea următoarele elemente:

1) tatăl miresei unea mâinile mirilor;

2) îi binecuvânta;
3) se semna acordul de căsătorie (hbvtk - ketuva[h]) – element foarte important al nunţii la
iudei7;
4) masa ceremonială;
5) mirele intra în cămara de nuntă a miresei;
6) în dimineaţa celei de-a doua zile, nunta se relua şi se putea prelungi mai multe zile.
Din textele biblice se observă că rugăciunile de binecuvântare sunt foarte simple şi scurte.
Începând cu sec. II d. Hr., rabinii au dezvoltat un rit mai complex, cu două părţi componente:
logodna şi nunta. Iniţial ele se făceau separat, dar de prin sec. XI - erau împlinite împreună. Se
binecuvintează un pahar comun al mirilor, apoi mirele pune inel în dreapta miresei şi se continuă
cu masa ceremonială.

13
 II. Căsătoria în antichitatea greco-romană

Concepţia antică despre căsătorie a fost dominată de „fecunditate" împletită cu ideea de

procreare a neamului omenesc şi cu cea de creaţie - reminiscenţă a vocaţiei creatoare, împărtăşite
de Dumnezeu omului. Dominată de practici idolatre, antichitatea păgâna a pus întotdeauna
căsătoria şi mai ales darul femeii de a naşte prunci sub protecţia zeilor, mai cu seamă a celor care
- în concepţia lor - deţineau „puterea fecundităţii". Această concepţie este departe de revelaţia
dumnezeiască şi mai ales a Noului Testament; rămâne o realitate pur terestră, iar relaţia
conjugală dintre bărbat şi femeie nu are nici o perspectivă a transcendenţei, conferindu-i-se cel
mult un statut şi un rol social cu un scop imediat şi o finalitate în sine.

Pentru greci, ca pentru întreaga Antichitate clasica de altfel, căsătoria era o problemă care
se rezolva între familii, fără ingerinţe din partea cetăţii sau a puterii religioase. Casa era primul
loc de exercitare a cultului prezidat de tată. Acest caracter privat era încă mai accentuat prin
faptul ca educaţia se făcea în mod separat fetelor de băieţi. Părinţii aveau obiceiul de a recurge la
un intermediar (pro-mnestia), care avea rolul de a face legătura, de a face cunoscute condiţiile, de
a formula întrebările în privinţa viitorilor părinţi în ceea ce priveşte dreptul matrimonial54,
trebuie subliniat faptul ca în Orientul Apropiat se considera esenţială încheierea formală a unui
contract de căsătorie, ceea ce implica un contract scris, pe care unii istorici de drept îl pun în
legătură cu „căsătoria cumpărată". Demersurile făcute de intermediar pentru încheierea căsătoriei
culminau cu stabilirea garanţiei (gajului, arvunei - egguesis) între tânărul care urma să se
căsătorească (mirele) şi kurios (tutorele) sau tatăl miresei. Se stabilea dota, sub formă de arvună,
logodnicului, care urma fie să o înapoieze, fie sa o păstreze - în cazul în care contractul ar fi fost
desfăcut, indiferent din vina cărei părţi. Acestea constituiau doar logodna. Fără inel, fără ritualuri
speciale: un act juridic, materializat prin dotă. Logodnica nu avea nici un cuvânt de spus, cu atât
mai puţin cu cât, ca şi la Roma, era adesea foarte tânără.
Nunta era împlinirea juridică a arvunei (egguesis). Tânăra fată trece de sub autoritatea
tutorelui sau a tatălui sub cea a soţului său. Dar această trecere făcea obiectul unei ceremonii cu
două puncte culminante: ekdosis-ul (trecerea fetei la soţ) şi gamos-ul (intrarea efectivă în viaţa
conjugală).
Ekdosis-ul are două semnificaţii: de „rămas-bun" spus tinereţii, părinţilor şi de schimbare
a statutului social, prin căsătorie. Iată de ce tânăra fată îşi sacrifica o şuviţa de păr sau jucăriile
zeiţelor fecioare care o protejaseră până atunci; se împodobea, făcând o baie căreia anumite
ritualuri îi confereau alura unei adevărate ceremonii (loutrophorie). Erau oferite sacrificii, cel
mai adesea de către tată, acasă; mai rar şi într-o perioadă mai târzie, de către preoţi, în temple.
Urma apoi masa, în timpul căreia tutorele o dădea pe mireasă mirelui, unindu-le mâinile şi
punând cununi pe capetele lor. Mirele mulţumea, oferind cadouri.
Târziu, în noapte, se formează un alai (pompa, domutnductio). Alaiul precede trăsura în
care au luat loc mirii şi se îndreaptă spre domiciliul conjugal, la lumina torţelor; se cântă şi
prietenii se dedau la glume adesea triviale, cu ajutorul cărora atât mireasa cât şi tinerele care o
însoţesc sunt puse Ia curent cu ceea ce le aşteaptă, prin aluzii împotriva cărora episcopii se vor
ridica apoi cu fermitate.
Ajunşi acasă, socrii o primesc pe mireasă, îi prezintă casa (în care nu mai intrase
niciodată) şi o introduc, în cele din urmă, în camera nupţială. Nunta continuă adesea până a doua
zi sau chiar până în zilele următoare, prin masa oferită ta rândul lor de părinţii mirelui familiei
miresei.

14
 Căsătoria este deci mai curând o afacere privată, şi pe plan juridic, şi pe plan religios.
Doar festivităţile o fac publica şi îi consfinţesc efectele şi obligaţiile.

Căsătoria în lumea romană

Vechii romani, în timpul Republicii, au cunoscut mai ales căsătoria „sub tutelă" (sub
mânu), care nu era altceva decât o modalitate de contract de schimb între tată şi viitorul ginere.
Logodna fiilor romanilor avea loc încă din timpul copilăriei şi au cunoscut şi ei, ca şi grecii, rolul
unui intermediar.
Trecerea de la o putere la alta era semnificată, în funcţie de clasa socială din care făceau
parte familiile, în trei moduri:
conferreatio, pentru elite; ceremonia era atât de solemnă şide complicata, încât a şi
dispărut în timpul imperiului;
eoemptio (literalmente: cumpărarea de comun acord);
şi, în fine, usus; folosirea, mai precis coabitarea, pentru care, în lipsa garanţiilor sau a
festivităţilor care să consfinţească statutul căsătoriei (în cazul claselor sociale mai sărace), juriştii
se mulţumeau să-i recunoască efectele juridice printr-o consuetuâo vitae, cu condiţia să fi durat
cel puţin un an, aproape fără întrerupere.
În timpul imperiului, această formă de căsătorie sub mânu lasă loc căsătoriei sine mânu
(căsătorie „liberă"). Aceasta cere în acelaşi timp părţilor în cauză şi pentru binele societăţii alte
tipuri de garanţie, pe care le vor hotărî legile imperiale şi judecătorii, şi care ePiscopii şi
comunităţile se vor conforma, corectând sau completând ceea ce putea fi corectat sau completat.
Cea dintâi originalitate a concepţiei romane clasice asupra căsătoriei este diferenţa netă între
logodnă (sponsalia) şi căsătorie (matrimonium, nuptiae). Fără îndoială, întâlnim elemente
comune la nivelul ceremoniilor, dar efectele juridice sunt diferite. Logodna este un angajament
serios şi ruptura ei neîntemeiată poate duce la despăgubire. Dar nici nu se va putea cere să se
oficieze căsătoria în numele logodnei încheiate anterior, adesea, din cauza diferenţei de vârstă, cu
mult timp înainte.
A doua caracteristică este concepţia pe care şi-au format-o juriştii cu privire la încheierea
căsătoriei, chiar dacă pe alocuri prevalau obiceiurile. Este vorba de consimţământ care, de fapt,
„face" căsătoria, şi nu actul conjugal în sine. Dictonul va fi reluat de nenumărate ori de către
anumiţi Părinţi: nupttae} non concubitus sed consensus fadt. însă orientată spre procreare, nunta
nu definea decât unul dintre scopurile căsătoriei, nu starea conjugală.

Structura căsătoriei în lumea antică

Scopul: naşterea de copii şi ajutorul şi iubirea reciprocă

Elementele principale:
1. Logodna (contract cu caracter juridic la care se dădea un dar în prezenţa unor martori)
2. Căsătoria (caracter liturgic şi festiv: cină festivă, jertfe aduse zeilor, ducerea miresei
la casa mirelui, intrarea în camera de nuntă)
Caracterul căsătoriei: la evrei căsătoria a fost socotită ca fiind întemeiată de Iahve şi El
continuă să o încheie şi acum în sânul poporului Său ales; la greci zeii întemeiază căsătoria, iar
oamenii îi imită şi se aseamănă cu mysteriile ca iniţiere în veşnicie prin repetarea unor ritualuri
care imită şi aduce între oameni viaţa zeilor; la romani, căsătoria era un contract care era încheiat
în ambianţa lumii divinităţilor având o importanţă sacramentală pentru statul roman păgân.

15
 III. Taina căsătoriei în secolele I-IV

E greu însă de spus cum se făcea nunta la primii creştini. Simpla participare a
Mântuitorului la Nunta din Cana Galileii (Ioan, 2), nu spune aproape nimic despre nunta la creştini,
căci Domnul nu a schimbat nimic în ritualul nunţii (care era unul iudaic), ci doar a asistat la ea,
iar la momentul potrivit a prefăcut apa în vin. Deci binecuvântarea lui Dumnezeu la această
nuntă s-a făcut prin însăşi prezenţa Domnului la nuntă şi nu prin anumite rituri sau rugăciuni cu
specific creştin.
Tocmai această idee a prezenţei lui Hristos la nuntă, va marca şi mai departe nunta
creştină, pentru că primele mărturii istorice nu vorbesc despre nici un element specific al nunţii
la creştini, decât acela că ea trebuie să fie făcută „în Domnul" (I Cor. 7:39; 11:11). Adică,
însoţirea dintre mire şi mireasă trebuie să reflecte mistic idealul unirii dintre Hristos şi Biserică
(Ef. 5). În rest, forma exterioară a nunţii era, probabil, ca în tot Imperiul Roman, cu excepţia aducerii
de jertfe idolilor - aceasta fiind înlocuită, încă de la început, cu împărtăşirea euharistică a mirilor.

A. Epistola către Diognet

O primă mărturie despre viaţa creştinilor căsătoriţi poate fi găsită în Epistola către Diognet
5, 1-10 în acare autorul astfel descrie modul în care cei care sunt botezaţi ştiu să trăiască poruncile
1

Evangheliei şi în viaţa conjugală:

(1) Χριστιανοὶ γὰρ οὔτε γῇ οὔτε φωνῇ οὔτε
ἔσθεσι διακεκριμένοι τῶν λοιπῶν εἰσιν
ἀνθρώπων. (2) Οὔτε γάρ που πόλεις ἰδίας
κατοικοῦσιν οὔτε διαλέκτῳ τινὶ παρηλ-
λαγμένῃ χρῶνται οὔτε βίον παράσημον
ἀσκοῦσιν. (3) Οὐ μὴν ἐπινοίᾳ τινὶ καὶ φροντίδι
πολυπραγμόνων ἀνθρώπων <μάθημα> τοῦτ’
αὐτοῖς ἐστὶν εὑρημένον, οὐδὲ δόγματος
ἀνθρωπίνου προεστᾶσιν ὥσπερ ἔνιοι.
(4) Κατοικοῦντες δὲ πόλεις Ἑλληνίδας τε καὶ
βαρβάρους ὡς ἕκαστος ἐκληρώθη, <καὶ> τοῖς
ἐγχωρίοις ἔθεσιν ἀκολουθοῦντες ἔν τε ἐσθῆτι
καὶ διαίτῃ καὶ τῷ λοιπῷ βίῳ, θαυμαστὴν καὶ
ὁμολογουμένως παράδοξον ἐνδείκνυνται τὴν
κατάστασιν τῆς ἑαυτῶν πολιτείας.
(5) Πατρίδας οἰκοῦσιν ἰδίας, ἀλλ’ ὡς
πάροικοι· μετέχουσι πάντων ὡς πολῖται, καὶ
πανθ’ ὑπομένουσιν ὡς ξένοι· πᾶσα ξένη πατρίς
ἐστιν αὐτῶν, καὶ πᾶσα πατρὶς ξένη.
(6) Γαμοῦσιν ὡς πάντες, τεκνογονοῦσιν· ἀλλ’
οὐ ῥίπτουσι τὰ γεννώμενα. (7) Τράπεζαν
κοινὴν παρατίθενται, ἀλλ’ οὐ <κοίτην>. (8) Ἐν
σαρκὶ τυγχάνουσιν, ἀλλ’ οὐ κατὰ σάρκα ζῶσιν.
(9) Ἐπὶ γῆς διατρίβουσιν, ἀλλ’ ἐν οὐρανῷ
πολιτεύονται. (10) Πείθονται τοῖς ὡρισμένοις
1
Epistula ad Diognetum 5, 1-10, H.-I. Marrou, A Diognète, 2nd edn. [Sources chrétiennes 33 bis. Paris: Éditions du
Cerf, 1965]: 52-84; trad rom la Pr. Dumitru Fecioru în Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, Bucureşti, 1979, p. 340
Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici
prin pâmântul în care trâiesc, nici prin limbă şi
nici prin port. 2. Nu locuiesc în oraşe ale lor şi
nici nu vorbesc o limbă diferită şi nici nu duc o
viaţă ieşită din comun. 3. Învăţătura lor nu e
născocită de cugetarea şi grija unor oameni
curioşi (care cercetează cu nesocotinţă) şi nici
nu o prezintă ca pe o dogmă omenească cum
fac unii.
4. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum i-a
fost rânduit fiecăruia şi urmează obiceiurilor
localnicilor atât în îmbrăcăminte cât şi în hrană
şi în toate celelalte ale vieţii, dar arată
mărturisind că modul vieţuirii lor este minunat
şi pradoxal.
5. Locuiesc în ţările lor, dar vieţuiesc ca străini;
iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le
rabdă ca străini; orice ţără străină le este patrie
şi orice patrie le e ţară străină.
6. Se căsătoresc ca toţi şi nasc copii, dar nu
aruncă pe cei născuţi. 7. Întind masă comună,
dar nu şi pat. 8. Sunt în trup dar nu vieţuiesc
după trup.
9. Pe pământ trăiesc, dar sunt cetăţeni ai cerului.
Se supun legilor rânduite de stat, dar prin vieţile

16
νόμοις, καὶ τοῖς ἰδίοις βίοις νικῶσι τοὺς lor biruiesc legile
νόμους.

Textul de mai sus indică un fapt atestat mai târziu, în secolul 4 prin canonul 54 al
Sinodului de la Elvila din anul 306 prin care se adminte ca toţi creştinii să se căsătorească şi după
legile civle. Totuşi, Biserica a fost preocupată de a acestei validităţi juridice un nou conţinut, cel al
vieţii în Hristos prin Sfintele Taine, prin binecuvântarea şi rugăciunile Bisericii.

B. Sfântul Ignatie Teoforul

La începutul secolului II, Sf. Ignatie Teoforul (t 107) vorbeşte în Epistola sa către
Smirnieni (cap. VIII) despre prezenţa obligatorie a episcopului la Euharistie, Botez şi Agapă, dar nu
şi la Nuntă8. Totuşi, în Epistola sa către Sf. Policarp (V, 2)2 el afirmă:

Πρέπει δὲ τοῖς γαμοῦσι καὶ ταῖς
γαμουμέναις μετὰ γνώμης τοῦ ἐπισκόπου
τὴν ἕνωσιν ποιεῖσθαι, ἵνα ὁ γάμος ᾖ κατὰ
κύριον καὶ μὴ κατ’ ἐπιθυμίαν. Πάντα εἰς
τιμὴν θεοῦ γινέσθω.
Trebuie ca cei care se însoară şi cele care se
mărită, să facă unirea lor cu cunoştinţa
episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul
şi nu după poftă. Toate acestea să se facă spre
cinstea lui Dumnezeu"

Nu e clar dacă acesată „cunoştinţă" (probabil cu sensul de aprobare) însemna şi prezenţa

episcopului lui nuntă sau săvârşirea unei anumite slujbe liturgice de binecuvântare a ei?
Această cunoştinţă / aprobare a episcopului, de care vorbeşte Sf. Ignatie, însemna şi o
binecuvântare, dar că aceasta avea loc într-un cadru restrâns, nu public, din cauza legilor
păgâne valabile pe atunci.
Textul ridică următoarele întrebări: de ce în opinia Sfântului Ignatie este nevoie de
părerea episcopului în încheierea căsătoriei şi sub ce formă cuplul avea parte de binecuvântarea
ierarhului locului pentru ca taina cununiei să fie după Domnul. (κατὰ κύριον).
Pentru Sfântul Ignatie episcopul este în locul lui Dumnezeu în Biserică (Magnesieni 6,1)
şi chipul desăvârşit al Tatălui (Tall 3,1). Episcopul definea orice comunitate, era centrul ei şi
capul ei văzut. Prin analogie el era şi un pater familias, capul familiilor ţinând astfel unitatea
comunităţii. Este astfel logic că părerea lui conta în toate domeniile vieţii sociale, ca unul care
era garantul că în familia lui Dumnezeu, adică în Biserică este pace şi unitate. El era şi garantul
curăţiei şi autenticităţii credinţei celor doi miri iar legătura lor cu un cap văzut făcea căsătoria lor
de nedesfăcut, fiind făcută nu din poftă, ci din ascultare. Ascultarea de episcop era rădăcina vieţii
duhovniceşti într-o comunitate comunităţi creştină: „Se cuvine vouă tuturor să ascultaţi de voia
episcopului, aşa cum şi faceţi” (Efes 4,1)
Este limpede din mărturia Sfântului Ignatie că ritualul păgân al căsătoriei a fost umplut cu
conţinut creştin. Rolul tatălui în celebrarea şi încheierea căsătoriei a fost preluat de episcop care
era şi garantul şi sprijinul unei căsătorii făcute după voia lui Dumnezeu.

2
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp (V,2), P.T. Camelot, Ignace d'Antioche. Polycarpe de Smyrne.
Lettres. Martyre de Polycarpe, 4th edn. [Sources chrétiennes 10. Paris: Éditions du Cerf, 1969], p. 150, . trad rom. în
PSB 1: Scrierile Părinţilor Apostolici, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1995, p. 227.

17
C. Căsătoria în textele apologeţilor

Scrisoarea lui Atenagoras (176-178) către împăraţii Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius
Commodus, apără creştinii de acuzele de ateism, canibalism şi incest şi prezintă căsătoria
creştină astfel: Legatio sive Supplicatio pro Christianis, W.R. Schoedel, Athenagoras. Legatio
and De resurrectione, Oxford: Clarendon Press, 1972: 2-86; J. Geffcken, Zwei griechische
Apologeten, Leipzig, Berlin, 1907, p. 152, 14.

Ἐλπίδα οὖν ζωῆς αἰωνίου ἔχοντες, τῶν ἐν
τούτῳ τῷ βίῳ καταφρονοῦμεν μέχρι καὶ
τῶν τῆς ψυχῆς ἡδέων, γυναῖκα μὲν ἕκαστος
ἡμῶν ἣν ἠγάγετο κατὰ τοὺς ὑφ’ ἡμῶν
τεθειμένους νόμους νομίζων καὶ ταύτην
μέχρι τοῦ παιδοποιήσασθαι.
(2) ὡς γὰρ ὁ γεωργὸς καταβαλὼν εἰς γῆν
τὰ σπέρματα ἄμητον περιμένει οὐκ
ἐπισπείρων, καὶ ἡμῖν μέτρον ἐπιθυμίας ἡ
παιδοποιία.
εὕροις δ’ ἂν πολλοὺς τῶν παρ’ ἡμῖν καὶ
ἄνδρας καὶ γυναῖκας καταγηράσκοντας
ἀγάμους ἐλπίδι τοῦ μᾶλλον συνέσεσθαι τῷ
θεῷ.
(3) εἰ δὲ τὸ ἐν παρθενίᾳ καὶ ἐν εὐνουχίᾳ
μεῖναι μᾶλλον παρίστησι τῷ θεῷ, τὸ δὲ
μέχρις ἐννοίας καὶ ἐπιθυμίας ἐλθεῖν ἀπάγει,
ὧν τὰς ἐννοίας φεύγομεν, πολὺ πρότερον
τὰ ἔργα παραιτούμεθα.
(4) οὐ γὰρ ἐν μελέτῃ λόγων ἀλλ’ ἐπιδείξει
καὶ διδασκαλίᾳ ἔργων τὰ ἡμέτερα ἢ οἷός
τις ἐτέχθη μένειν ἢ ἐφ’ ἑνὶ γάμῳ· ὁ γὰρ
δεύτερος εὐπρεπής ἐστι μοιχεία.
(5) “ὃς” γὰρ “ἂν ἀπολύσῃ”, φησί, “τὴν
γυναῖκα αὐτοῦ καὶ γαμήσῃ ἄλλην,
μοιχᾶται”, οὔτε ἀπολύειν ἐπιτρέπων ἧς
ἔπαυσέ τις τὴν παρθενίαν οὔτε ἐπιγαμεῖν.
(6) ὁ γὰρ ἀποστερῶν ἑαυτὸν τῆς προτέρας
γυναικός, καὶ εἰ τέθνηκεν, μοιχός ἐστιν
παρακεκαλυμμένος, παραβαίνων μὲν τὴν
χεῖρα τοῦ θεοῦ, ὅτι ἐν ἀρχῇ ὁ θεὸς ἕνα
ἄνδρα ἔπλασεν καὶ μίαν γυναῖκα, λύων δὲ
τὴν † σάρκα πρὸς σάρκα κατὰ τὴν ἕνωσιν
πρὸς μῖξιν τοῦ γένους κοινωνίαν. †    trup prin unire spre comuniunea
Prin urmare, având speranța vieții veșnice,
disprețuim lucrurile din această viață, chiar
și plăcerile sufletului iar fiecare dintre noi
socotind-o pe soția sa, cu care s-a căsătorit
în conformitate cu legile stabilite de noi, ca
fiind rânduită numai pentru scopul de a
avea copii. Căci, în timp ce ţăranul care
aruncă sămânța în pământ așteaptă recolta,
nu semănând mai mult pe ea, la noi
procrearea copiilor este măsura abstinenţei
noastre în pofte.
Ai putea găsi mulţi dintre noi, atât bărbați,
cât și femei, care îmbătrânesc necăsătoriți,
în speranța de a trăi mai mult cu
Dumnezeu. Dar, dacă rămânerea în feciorie
și starea de abstinenţă apropie de
Dumnezeu, în timp ce venirea, primirea
până şi a gândurilor şi a plăcerilor
îndepărtează de El, iar pentru a fugi de
aceste gânduri mai întâi de toate ne
lepădăm de faptele păcătoase.
Căci cele ale noastre nu sunt în studiul
cuvintelor, ci în didascalia faptelor, adică
cineva să rămână fie așa cum s-a născut, fie
să se mulțumească cu o singură căsătorie;
pentru o a doua căsătorie este doar un
adulter. „Căci cine îşi lasă soţia, spune El,
„ și se căsătorește cu altul, comite adulter; ”
nepermițând unui bărbat să o lase pe o
femeie a cărei feciorii el i-a pus capăt și
nici să se căsătorească din nou. Căci cel
care lipseşte, desparte de prima sa soție,
chiar dacă prin moarte, este un adulter
ascuns, căzând în mâna lui Dumnezeu,
pentru că la început Dumnezeu a făcut un
bărbat și o femeie desfăcând trupul prin
amestecului firii omeneşti.

18
Hippolit romanul în lucrarea Refutatio omnium haeresium (= Philosophumena) îl atacă pe papa
Calist (217-222) care a luat decizii împotriva dreptului roman privind căsătoria
M. Marcovich, Hippolytus. Refutatio omnium haeresium [Patristische Texte und Studien 25.
Berlin: De Gruyter, 1986]: 53-417.

καὶ γὰρ καὶ γυναιξὶν ἐπέτρεψεν, εἰ
ἄνανδροι εἶεν καὶ ἡλικίᾳ γε τε εἰς ἄνδρα ἐκ
καίοιντο, αἱ ἐν ἀξίᾳ, εἰ τὴν ἑαυτῶν ἀξίαν ἣν
μὴ βούλοιντο καθαιρεῖν διὰ τοῦ νομίμως
γαμηθῆναι, ἔχειν ἕνα, ὃν ἂν αἱρήσωνται,
σύγκοιτον, εἴτε οἰκέτην εἴτε ἐλεύθερον, καὶ
τοῦτον κρίνειν ἀντὶ ἀνδρὸς τὴν μὴ νόμῳ
γεγαμημένην
El a şi permis unor femei de vază, dacă
erau nemăritate şi în vârstă şi s-au aprins
spre bărbat şi dacă nu au vrut să îşi piardă
poziţia socială prin căsătorie, să aibă un
concubin ales fie dintre sclavi fie din cei
liberi şi să ea, cea necăsătorită după lege să
îl socotească ca bărbatul ei.

E limpede din text că perechea avea nevoie de acceptul episcopului şi clar ea se delimita
de simpla împreuna vieţuire, de concubinaj. Se deduce imperativul unei binecuvântări din partea
Bisericii pentru ca cei doi să poată forma o familie

D. Tertulian (sec III)

Încă de la începuturile Bisericii, creştinii duceau un mod de viaţă diferit de cel al păgânilor.
O mărturie concretă în acest sens întâlnim la Tertulian (aprox. 160-220) în scrierea sa Tertulian,
Ad Uxorem (Către soţia mea) 2,8,6, în care afirmă următoarele: 3

Unde (vero) sufficiamus ad De unde vom găsi (cuvinte) îndeajuns

enarrandam felicitatem eius matrimonii, pentru a spune fericirea acelei căsătorii
quod ecclesia conciliat (1) pe care Biserica o întemeiază, (1)
et confirmat oblatio (2) şi Jertfa euharistică o confirmă, (2)
et obsignat benedictio, (3) şi pe care binecuvântarea o înseamnă şi
angeli renuntiant, (4) o pecetluieşte, (3)
pater rato habet (5) pe care îngerii o duc către cer (4)
şi pe care Tatăl o aprobă? (5)

Scrierea provine din perioada în care Tertulian era în credinţa adevărată şi nu căzuse în
erezia montanistă care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugală și
disciplina penitențială practicate de Biserică. Tertulian arată în operele sale a fi familiarizat cu
toate etapele căsătoriei, adică Logodna şi Căsătoria cu toate elementele lor: cererea în căsătorie
prin dăruirea inelului, împodobirea miresei, alaiul miresei, cununa miresei, contractul scris,
femeia care împreuna mânile mirilor (pronuba), cadoul de nuntă şi cămara de nuntă. Tertulian
permitea participarea la nunţile păgânilor dar interzicea să poarte cununile păgânilor pentru că
erau în opinia lui legate de jertfele idoleşti.
Textul din Ad uxorem are cinci elemente. Primele trei se referă la nunta ca eveniment
pământesc iar ultimele două ca la un eveniment ceresc. Se subliniază faptul că şi puterile cereşti
iau parte la această sărbătoare iar culminarea ei este primirea şi aprobarea ei de către Părintele

3
Tertulian, Ad uxorem CCL 1, 393, p. 37.

19
ceresc. Totul ce se face pe pământ are ecou în cer şi acolo se încheie propriu-zis căsătoria. Tatăl
din cer este cel care încheie căsătoria care este făcută de Biserică, aici cu rolul de Mamă
duhovnicească: ecclesia conciliat. Conciliare înseamnă aici a întemeia.
Pecetluirea (obsignare) şi acceptarea căsătoriei de către Biserică se arată prin două acte
vizibile: confirmarea prin Jertfa euharistică şi pecetluirea prin binecuvântare. Aceasta este prima
menţiune concretă privind binecuvântarea nunţii de către Biserică şi sfinţirea ei prin Euharistie.
Sfânta Liturghie este actul comunităţii unde putea fi pecetluită prin binecuvântarea episcopului
căsătoria. Pentru Tertulian actul cultic este o pecetluire a unei lucrări tainice nevăzute, iar
benedictio indică în mod cert rugăciunile prin care se binecuvânta căsătoria.
Îngerii sunt prezenţi la această Taină şi ei sunt martorii acestui eveniment care se petrece în
cer. Aşa cum pe pământ toată comunitatea participă la unirea dintre cei doi miri, tot aşa şi în cer
oştile îngereşti alcătuiesc alaiul de nuntă care îi duc pe miri la cina Împărăţiei.
Primirea şi acceptarea căsătoriei de către Tatăl, legitimarea ei este ultimul act al Tainei
Cununiei. Mirii se află între cele două lumi, cea văzută şi cea nevăzută. Familia de aici de pe
pământ a Bisericii îi pregăteşte pentru intrarea în lumea veşnică a iubirii Tatălui în care vor prăznui
dea pururi la Cina de Taină a Fiului în Sfântul Duh.

Căsătoria creştină cuprindea următoarele elemente şi se petrece pe două planuri:

Planul nevăzut Planul văzut

Ecclesia conciliat Pronubia unea mâinile celor doi

miri
Confirmat oblatio Participarea la Jertfa euharistică
Obsignat benedictio Rugăciunea de binecuvântare a
căsătoriei
Angeli renuntiant Veselia poporului la alaiul de nuntă
Pater rato habet Binecuvântarea tatălui şi ducerea la
casa mirelui

E. Clement Romanul

O altă mărturie din acest secol despre căsătorie poate fi găsită la Sfântul Clement
Alexandrinul în lucrarea sa Stromate 4, 204 în care el afirmă următoarele:

Se sfinţeşte căsătoria fiind împlinită prin  ἁγιάζεται γοῦν καὶ γάμος κατὰ λόγον
cuvântul rugăciunii, dacă soţii se supun lui τελειούμενος, ἐὰν ἡ συζυγία
Dumnezeu şi dacă îşi chivernisesc viaţa cu ὑποπίπτῃ τῷ θεῷ καὶ διοικῆται μετὰ ἀληθινῆς
inimă curată întru adeverirea credinţei, καρδίας ἐν πληροφορίᾳ πίστεως, ἡγνισμένων τὰς
curăţindu-şi inimile de orice cugete rele, καρδίας ἀπὸ συνειδήσεως πονηρᾶς καὶ
spălându-şi trupul cu apă curată şi ţinând λελουμένων τὸ σῶμα ὕδατι καθαρῷ καὶ ἐχόντων
mărturisirea nădejdii, pentru că este τὴν ὁμολογίαν (2) τῆς ἐλπίδος· πιστὸς γὰρ ὁ
credincios Cel ce a făgăduit. E nevoie ca o ἐπαγγειλάμενος.» χρὴ δὲ τὸν εὐδαίμονα γάμον
nuntă să fie bogată niciodată de bogăţie, ci οὔτε πλούτῳ ποτὲ οὔτε κάλλει κρίνεσθαι, ἀλλ’
de virtute. ἀρετῇ.
4
Clemens Alexandrinus, Stromata, 4, 20 sectiunea 94: L. Früchtel, O. Stählin, and U. Treu, Clemens Alexandrinus,
Die griechischen christlichen Schriftsteller 52(15), 17, Berlin: Akademie Verlag, 1960, p. 128, , Clement
Alexandrinul Scrieri, partea a II-a, PSB 5, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1982, p. 290

20
 Un alt pasaj din aceeaşi scriere Sfântul Clement chiar vorbeşte despre un har al
căsătoriei:5

3.14.94.
(1)   Αὐτίκα βιάζεται τὸν Παῦλον ἐκ τῆς
ἀπάτης τὴν γένεσιν συνεστάναι λέγειν διὰ
τούτων· «φοβοῦμαι δὲ μή, ὡς ὁ ὄφις Εὔαν
ἐξηπάτησεν, φθαρῇ τὰ νοήματα ὑμῶν ἀπὸ
τῆς ἁπλότητος τῆς εἰς (2) τὸν Χριστόν.»
ἀλλὰ καὶ ὁ κύριος ἐπὶ τὰ πεπλανημένα
ὁμολογουμένως ἦλθε, πεπλανημένα δὲ οὐκ
ἄνωθεν εἰς τὴν δεῦρο γένεσιν (κτιστὴ γὰρ
ἡ γένεσις καὶ κτίσις τοῦ παντοκράτορος, ὃς
οὐκ ἄν ποτε (3) ἐξ ἀμεινόνων εἰς τὰ χείρω
κατάγοι ψυχήν), ἀλλ’ εἰς τοὺς πεπλανη-
μένους τὰ νοήματα, εἰς ἡμᾶς ὁ σωτὴρ
ἀφίκετο, ἃ δὴ ἐκ τῆς κατὰ τὰς ἐντολὰς
παρακοῆς ἐφθάρη φιληδονούντων ἡμῶν,
τάχα που προλαβόντος ἡμῶν τὸν καιρὸν
τοῦ πρωτοπλάστου καὶ πρὸ ὥρας τῆς τοῦ
γάμου χάριτος ὀρεχθέντος καὶ
διαμαρτόντος ὅτι «πᾶς ὁ βλέπων γυναῖκα
πρὸς τὸ ἐπιθυμῆσαι ἤδη ἐμοίχευσεν
αὐτήν», οὐκ ἀναμείνας τὸν καιρὸν τοῦ
θελήματος.
Mai departe (Iulius Cezar) se sileşte să spună că
Pavel susţine că naşterea din înşelare se face,
atunci când spune: Dar mă tem ca nu cumva,
precum şarpele a amăgit pe Eva să abată
gândurile voastre de la simplitatea cea în Hristos.
Dar este cert că Domnul a venit la cei rătăciţi,
rătăciţi însă nu de sus într-o naştere ce a urmat
(aici pe pământ), (căci naşterea este creaţie şi
creaţie a Pantocratorului, Care niciodată nu ar
coborî un suflet din cele bune în cele rele), ci spre
noi cei rătăciţi cu gândurile a venit Mântuitorul,
gânduri care s-au stricat din neascultarea de
porunci atunci când am început să iubim
plăcerile, îndată ce cel întâi zidit dintre noi a luat-
o înaintea timpului şi dorind înainte de vreme
farmecul, harul căsătoriei şi a păcătuit
neaşteptând timpul voii dumnezeieşti, deoarece
oricine se uită la femeie poftindu-o a şi păcătuit
cu ea.

F. Căsătoria în secolul IV

După 313 Biserica creştină a fost recunoscută oficial şi episcopii vor deveni persoane
oficiale, înconjuraţi de colaboratori, „basilicile" vor deveni locul unde se va săvârşi
Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe, se va dezvolta cultul şi chiar o disciplină canonică,
mai ales că perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII va coincide şi cu perioada marilor
frământări, dar şi a marilor sinoade.
Instituţia matrimonială rămâne în întregime condusă de legislaţia imperială. Chiar
deveniţi creştini, împăraţii trebuiau să ţină cont de necesităţile sociale şi au rânduit ca instituţia
matrimonială să fie oficiată printr-o multitudine de ritualuri alături de cel creştin.
Dacă în timpul primelor trei secole nu existau diferenţe între Apus şi Răsărit, între
secolele al IV-lea şi al VlII-lea apar diferenţe între cele două lumi creştine. Până în secolul al IV-
lea, nu cunoaştem o slujbă aparte, specială pentru căsătorie, în afara Euharistiei. în mod obişnuit,
după căsătoria civilă, cuplul creştin participa la Dumnezeiasca Liturghie împărtăşindu-se şi
această împărtăşire era, după Tertulian, pecetea căsătoriei, pecete care implica toate
responsabilităţile vieţii de creştin.

5
Clemens Alexandrinus, Stromata 3, 14 secţiunea 94: L. Früchtel, O. Stählin, and U. Treu, Clemens Alexandrinus,
Die griechischen christlichen Schriftsteller 52(15), 17, Berlin: Akademie Verlag, 1960, p. 128, , Clement
Alexandrinul Scrieri, partea a II-a, PSB 5, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1982, p. 228

21
 După pacea adusă de împăratul Constantin (313), plecând de la practicile familiale se va
elabora o rânduială, constând în binecuvântarea lui Hristos exprimată liturgic (prin episcop, preot
şi, uneori, prin părinţi), la care se adaugă fie velatio nuptialis — „înmânarea voalului" sau
„acoperirea miresei" (la Roma şi la Milano), fie stephanoma - „încununarea" - (în Răsărit), fie
dextrarum iunctio — „intrarea mirilor în camera nupţială" (în Galia, Spania şi ţinuturile celtice).
Înmânarea voalului (velatio nuptialis), ritual specific Apusului, apare în Italia în secolul
al IV-lea, drept ceremonial liturgic, în acelaşi timp în care apare un alt ceremonial liturgic, pentru
consacrarea fecioarelor, velatio virginum (punerea unui voal special fecioarelor consacrate).
Impunerea sau înmânarea voalului era un act liturgic, deoarece Sfântul Ambrozie afirmă: „Se
cuvine să fie sfinţită căsătoria prin impunerea voalului şi binecuvântarea preotului"6.
Binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat, ca şi în Apus. Această
binecuvântare privată se întâlneşte începând cu secolul al IV-lea şi era acordată cu ocazia unei
vizite pe care episcopul sau preotul o făcea familiei, în vederea felicitării. începând cu sfârşitul
secolului al IV-lea, această binecuvântare de circumstanţă se va dezvolta şi va constitui un
act liturgic cu rugăciuni şi cu cântări. Ceremoniile familiale şi civile au devenit astfel ceremonii
liturgice mai devreme decât în Apus. În Răsărit, gestul care avea sensul cel mai profund era
încununarea (stephanoma)', act liturgic ce însoţea actul juridic esenţial de transferare a tinerei
fete (ekdosis) de la casa părintească la casa mirelui. Aşadar, chiar din vremea formării rânduielii,
Taina cunoaşte două părţi distincte: Logodna şi Cununia

1. Logodna cuprindea în principiu toate elementele unei căsătorii din lumea antică
păgână dar care au fost cu timpul creştinate prin participarea comunităţii şi a episcopului la acest
eveniment. Etapa următoare va fi integrarea acestor cutume în ceremonii liturgice în viaţa
liturgică a Bisericii. Logodna era însoţită de „arvună" = arrha sponsalicia = „arvună de logodnă"
(arrabôn): logodnicul oferea logodnicei un dar de logodnă.
Din punct de vedere juridic, aceste daruri (arvuna) reprezentau o garanţie reală, care, în
caz de ruptură unilaterală a logodnei (din partea donatorului, a logodnicului), era pierdută (şi
logodna, în consecinţă); în cazul unei rupturi din partea primitorului (a logodnicei), darurile
(arvuna) erau restituite multiplu, în acord cu dispoziţiile juridice în vigoare.
Pe lângă suma de bani, se obişnuia să se ofere ca „arvună" inelul, act care urmează, cu
timpul, să se transforme în slujba logodnei, cu atât mai uşor cu cât, pierzându-şi sensul unei
garanţii reale, arvuna nu mai avea decât o valoare simbolică Aceste elemente contribuiau la
ratificarea logodnei: inelul, un dar de garanţie, sărutul şi, uneori, unirea mâinilor.
In ceremonialul logodnei cu arvună, urmau schimbul sărutului între logodnici şi unirea
mâinilor. Originea acestui gen de logodnă vine din dreptul popular din ţările orientale şi din
ideea de căsătorie cumpărată. Din vremea împăratului Constantin, acest gen de logodnă este luat
în consideraţie şi de legislaţia romană.
Logodna cu arvună, însoţită de formalităţile menţionate, aşa cum o demonstrează
cercetătorii în istoria dreptului, a fost predominantă în Imperiul Bizantin după împăratul
Justinian; dacă nu în dreptul scris, cel puţin în cel cutumiar sau în uzanţele populare. Aceasta este
raţiunea pentru care canoniştii bizantini vor da Canonul 98 al Sinodului Trulan (691), referitor la
logodnă, canon care asimilează căsătoria unui bărbat cu logodnica altui bărbat, aflat încă în viaţă,
adulterului161.
Serbările ocazionate de logodnă devin ecclesiale, deşi încă nu găsim până în secolul al
VIII-lea urme ale existenţei vreunei binecuvântări date de episcop sau de preot

6
Epistola XIX, 7, PL 16, 1026.

22
 Aşadar, până în perioada evhologiilor şi chiar până în secolele X-XI, în perioada
începând cu secolul al IV-lea şi până în secolul al VlII-lea, fără a avea la dispoziţie documente
care să ateste concret cum era săvârşită slujba logodnei, putem concluziona: se păstrează logodna
civilă cu uzanţele ei, la care se adaugă binecuvântarea Bisericii; pentru un timp, actul civil şi cel
religios s-au săvârşit separat (pentru creştini actul civil era valabil faţă de legea civilă, însă ceea
ce consfinţea logodna era binecuvântarea Bisericii), iar treptat acestea s-au unit, devenind o
singură lucrare, caracterul privat fiind înlocuit cu cel public, iar cel familial, cu cel ecclesial.

2. Cununia propriu-zisă.
Este adevărat că nici un izvor liturgic din secolele III-IV (Tradiţia Apostolică,
Evhologhionul lui Serapion de Tmuis, Papirusul de la Barcelona, Constituţiile Apostolice,
Testamentum Domini ş.a.) deşi conţin uneori rugăciuni pentru anumite ierurgii mai puţin
importante, nu amintesc de vreo rugăciune de binecuvântare a nunţii. Despre ritualul căsătoriei din
această perioadă vorbesc însă textele patristice care arată pe de o parte implicarea Bisericii în actul de
binecuvântare a căsătoriei dar şi reminiscenţa elementelor păgâne din cadrul acestor evenimente.
Căsătoria a continuat să fie atât un eveniment privat, celebrat în casa mirilor însă cu timpul prin
ritualul solemn al încununării însoţite de binecuvântarea preotului ea este şi un eveniment eclesial
fiind în mod cert legată şi de celebrarea Euharistiei.

Iată cum apare descries contextul profane al unei nunţi din secolul IV: serbarea începea la
logodnică acasă, precum şi la logodnic; erau pregătite covoarele, vestimentaţia preţioasă,
oglinzile, torţele, toate lucrurile necesare, care, adesea, erau împrumutate de la vecini, în ziua
stabilită, invitaţii se adunau pentru masa de prânz şi de seară; se mergea apoi în alai la logodnic.
în timpul serbării, se întreceau cântăreţii din flaut şi din chitară, actorii şi dansatoarele Pompa
(domumductio) miresei era precedată de o încredinţare solemnă a acesteia mirelui. Respectiva
încredinţare (ekdosis) o îndeplinea de obicei tatăl miresei, care punea apoi coroanele nupţiale pe
capul mirilor168. încununarea mirilor făcea parte încă din antichitatea clasică din obiceiurile
nupţiale din Grecia şi urma înmânării tinerei, de către tatăl ei, soţului. Acest alai, după un obicei
vechi, avea loc în timpul nopţii, într-un vehicul închis, însoţit de purtători de torţe. Cu această
ocazie, se dezlănţuia petrecerea pe stradă; izbucnea nu numai nebunia comedianţilor, a
cântăreţilor şi a prostituatelor, ci intrau în scena petrecerii şi tinerii cetăţii, chiar şi femeile tinere,
astfel încât cele care, de obicei, erau rezervate intimităţii gineceului deveneau libere în aceste zile
si se desfăşurau într-un dans fără reţineri sau pudoare, atunci când apărea alaiul în centrul cetăţii.
Cu muzica de flaut si de chitară se amestecau cântece obscene si glume grosiere la adresa soţilor.
Ajunşi la mire, părinţii îi conduceau pe tinerii căsătoriţi în camera nupţială, în care, în zilele
precedente, în prezenţa invitaţilor, în mod solemn avusese Ioc decorarea patului nupţial.
Petrecerea continua până în ziua următoare si uneori chiar o săptămână

Se înţelege că, în condiţiile respective, sinoadele şi episcopii au luat măsuri împotriva

acestor obiceiuri păgâne; spre exemplu, Canoanele 53 şi 54 ale Sinodului de la Laodiceea171
(~386) hotărăsc pentru creştini un comportament cuviincios la nuntă; aceleaşi hotărâri le ia şi
Canonul 24 al Sinodului Trulan.
Iar în timpul posturilor, nunţile şi alte petreceri au fost interzise. Şi, mai ales, se poruncea
creştinilor să se retragă înainte de intrarea comedianţilor şi a prostituatelor pe scenă (Can. 54
Laod.).

După 313 situaţia în întreg cultul Bisericii se schimbă. Episcopii devin persoane oficiale ale
imperiului, iar invitarea lor la o căsătorie devine un lucru tot mai rar dar şi de mare importanţă.

23
Căsătoria avea în continuare o formă cultică ce se petrecea în familie dar cu timpul acest ritual a
fost îmbisericit. Totodată o discrepanţă tot mai mare a apărut între petrecerile de nuntă obişnuite
în societatea păgână şi morala creştină. Preoţilor le este interzis de Sfântul Ioan Gură de Aur să
participe la petrecerile de nuntă, aşa cum o face şi Sinodul de la Laodiceea în canonul 53 care
spune: Ὅτι οὐ δεῖ χριστιανοὺς εἰς γάμους ἀπερχομένους βαλλίζειν ἢ ὀρχεῖσθαι, ἀλλὰ σεμνῶς
δειπνεῖν ἢ ἀριστᾶν, καθὼς πρέπει χριστιανοῖς. [căci nu se cade creştinilor mergând, plecând spre
nunţi să danseze sau să cânte, ci să cineze cu cuviinţă sau să prânzească aşa cum se cuvine
creştinilor].
Creştinii au căutat astfel să dezvolte un ritual propriu în contrapunct cu cel păgân. Astfel
căsătoria creştină s-a despărţit de ritualul păgân atât ca timp cât şi ca spaţiu. Încă de pe vremea
Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunile şi binecuvântările aveau loc înainte de intrarea în cămara
de nuntă: „să chemaţi preoţii, ca prin rugăciunile şi binecuvântările lor, să întărească unirea
(împreună locuirea) între soţi, pentru ca dragostea soţului să crească, iar cuminţenia soţiei să se
mărească..” PG 54, 443.
Căsătoria a început să primească un specific creştin. În Orient încă din vremea păgână
după ce era dată mireasa mirelui avea loc încununarea cu o cunună de lauri. În lumea creştină,
atât împreunarea mâinilor mirilor cât şi încununarea erau făcute de episcop, dar nu era văzut ca
un mijlocitor, conciliator pentru a nu putea fi acuzat de eşecul unei căsătorii.
a. Punerea voalului, velatio. La început doar mireasa, apoi ambii miri erau înfăşuraţi cu
un voal, numit velamen, ca un simbol al unirii lor, act amintit de Papa Siriciu, 384-399, de Sf.
Ambrosie al Mediolanului, de Paulin de Nola. În Apus acest act era definitoriu pt căsătorie care
era numită velatio.
b. Punerea cununii. În Răsărit cununa de lauri era semnul şi simbolul biruinţei. Sfântul
Ioan Gură de Aur vorbeşte de cununile biruinţei asupra patimilor trupului: De aceea li se aşază
cununi pe cap, deoarece sunt nebiruiţi şi de aceea păşesc aşa spre căsătorie pentru că nu au fost
biruiţi de poftă..” Întreg ritualul se numeşte στεφάνωμα.7
c. Punerea inelului. Inelul avea rolul de dar la logodnă şi a primit o semnificaţie
simbolică, dar el era un gaj, o garanţie, un depozit, annulus fidei inelul credinţei, annului arrhae,
inelul gajului. În vest era doar un inel pe care mireasa îl primea de la mire. În Răsărit au fost
două inele care erau schimbate între ele.
d. Intrarea în cămara de nuntă. În euhologiile bizantine apare rânduiala de la uşa cămării
de nuntă, aşa cum apare menţionată în Istoria lausiacă a lui Palladie unde apare descrisă căsătoria
lui Ammun8:

Περὶ Ἀμοῦν τοῦ Νιτριώτου Despre Amoun din Nitria

ὅτι ὀρφανὸς ὑπάρχων, νεανίσκος ὡς ἐτῶν Fiind orfan, la vârsta tinerească de

εἴκοσι δύο βίᾳ παρὰ τοῦ ἰδίου θείου douăzeci şi doi de ani, a fost căsătorit cu
ἐζεύχθη γυναικί· καὶ μὴ δυνηθεὶς ἀντισχεῖν sila cu o femeie, de unchiul său. Şi
τῇ τοῦ θείου ἀνάγκῃ, ἔδοξε καὶ neputându-se împotrivi silei impuse de
στεφανοῦσθαι καὶ καθέζεσθαι ἐν παστῷ, unchiul său, a primit să se încununeze şi să
καὶ πάντα ὑπομεμενηκέναι τὰ κατὰ τὸν stea în cămara de nuntă şi să suporte toate
γάμον. Μετὰ δὲ τὸ ἐξελθεῖν πάντας cele ale nunţii. Dar după ce au ieşit toţi cei
κοιμήσαντες αὐτοὺς ἐν τῷ παστῷ καὶ τῇ ce au plecat toţi, dormind ei doi în pat în
7
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a 9-a la I Timotei, PG 62, 546.
8
PALLADIUS, Historia Lausiaca (recensio G), G.J.M. Bartelink, Palladio. La storia Lausiaca, Verona: Fondazione
Lorenzo Valla, 1974, p. 4-292, C. Buttler, ed., History of Palladius, Cambridge, 1904, p. 26şu; Paladie, Istoria
Lausiacă, Lavsaikon, traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 2007, p. 28-29.

24
κλίνῃ, ἀναστὰς ὁ Ἀμοῦν ἀποκλείει τὴν
θύραν, καὶ καθίσας προσκαλεῖται τὴν
μακαρίαν αὐτοῦ σύμβιον καὶ λέγει αὐτῇ·
Δεῦρο, κυρία, λοιπὸν διηγήσομαί σοι τὸ
πρᾶγμα· ὁ γάμος ὃν ἐγαμήσαμεν οὗτός
ἐστι περισσὸν ἔχων οὐδέν. Καλῶς οὖν
ποιήσωμεν ἐὰν ἀπὸ τοῦ νῦν ἕκαστος ἡμῶν
κατ’ ἰδίαν καθευδήσῃ, ἵνα καὶ τῷ θεῷ
ἀρέσωμεν φυλάξαντες ἄθικτον τὴν
παρθενίαν». Καὶ ἐξενεγκὼν ἐκ τοῦ κόλπου
αὐτοῦ βιβλιδάριον ἐκ προσώπου τοῦ
ἀποστόλου καὶ τοῦ σωτῆρος ἀνεγίνωσκε τῇ
κόρῃ ἀπείρῳ οὔσῃ γραφῶν, καὶ τῷ πλείστῳ
μέρει πάντα προστιθεὶς τῇ ἰδίᾳ διανοίᾳ τὸν
περὶ παρθενίας καὶ ἁγνείας εἰσηγεῖτο
λόγον· ὡς ἐκείνην τῇ χάριτι τοῦ θεοῦ
πληροφορηθεῖσαν εἰπεῖν·Κἀγὼ
πεπληροφόρημαι, κύριε· καὶ τί κελεύεις
λοιπόν;» Κελεύω, φησίν, ἵνα ἕκαστος ἡμῶν
ἀπὸ τοῦ νῦν κατ’ ἰδίαν μείνῃ». Ἡ δὲ οὐκ
ἠνέσχετο, εἰποῦσα· «Ἐν τῷ αὐτῷ οἴκῳ
μείνωμεν, ἐν διαφόροις δὲ κλίναις».
Ζήσας οὖν ἔτη δεκαοκτὼ μετ’ αὐτῆς ἐν τῷ
αὐτῷ οἴκῳ,   (5) διὰ πάσης ἡμέρας
ἐσχόλαζε τῷ κήπῳ καὶ τῷ βαλσαμῶνι·
βαλσαμουργὸς γὰρ ἦν. Ἥτις βάλσαμος
ἀμπέλου δίκην φυτεύεται, γεωργουμένη
καὶ κλαδευομένη, πολὺν ἔχουσα πόνον.
Ἑσπέρας οὖν εἰσερχόμενος εἰς τὸν οἶκον
ἐποίει εὐχὰς καὶ ἤσθιε μετ’ αὐτῆς· καὶ
νυκτερινὴν πάλιν ποιήσας εὐχὴν ἐξήρχετο.
(4) Τούτων οὕτως ἐπιτελουμένων, καὶ
ἀμφοτέρων εἰς ἀπάθειαν ἐληλακότων,
ἐνήργησαν αἱ εὐχαὶ τοῦ Ἀμοῦν, καὶ λέγει
αὐτῷ τελευταῖον ἐκείνη· «Ἔχω σοί τι
εἰπεῖν, κύριέ μου· ἵνα, ἐάν μου ἀκούσῃς,
πληροφορηθῶ ὅτι κατὰ θεόν με ἀγαπᾷς».
Λέγει αὐτῇ· «Εἰπὲ ὃ βούλει». Ἡ δὲ λέγει
αὐτῷ· «Δίκαιόν ἐστι πρᾶγμα ἄνδρα σε
ὄντα καὶ δικαιοσύνην ἀσκοῦντα, ὁμοίως
κἀμὲ ἐζηλωκυῖαν τὴν αὐτήν σοι ὁδόν, κατ’
ἰδίαν μένειν. Ἄτοπον γάρ ἐστι κρύπτεσθαί
σου τὴν τοιαύτην ἀρετὴν συνοικοῦντά μοι
ἐν ἁγνείᾳ». (5) Ὁ δὲ εὐχαριστήσας τῷ θεῷ,
λέγει αὐτῇ· «Οὐκοῦν ἔχε σὺ τοῦτον τὸν
οἶκον· ἐγὼ δὲ ποιήσω ἐμαυτῷ ἕτερον
οἶκον». Καὶ ἐξελθὼν κατέλαβε τὸ
ἐνδότερον τοῦ τῆς Νιτρίας ὄρους· οὔπω
camăra de nuntă, ridicându-se Amun şi a
încuiat uşa, şi şezând a chemat-o pe fericita
lui soţie şi i-a spus: Vino, doamnă, îti voi
povesti în sfârşit cum stau lucrurile: nunta
pe care am primit-o nu are în ea nimic mai
mult. Vom face deci bine dacă de acum
fiecare din noi se va culca deosebit, ca să
facem plăcere lui Dumnezeu, păzind
fiecare neatinsă fecioria", şi scoţând din
sânul lui o cărticică, a citit fetei, care nu
cunoştea scrisul, despre persoana
Apostolului şi a Mântuitorului, adăugând
celei mai mari părţi, din înţelegerea lui,
toate temeiurile pentru feciorie şt curăţie în
aşa fel, că şi aceea, convinsă de harul lui
Dumnezeu, a spus: "Şi eu m-am convins,
domnule. Deci ce porunceşti acum?".
"Poruncesc, zise el, ca fiecare dintre noi să
rămână singur". Dar ea n-a primit, ci a zis:
"Să rămânem in aceeaşi casă, dar in paturi
deosebite".
Trăind deci cu ea optsprezece ani in aceeaşi
casă, în fiecare zi se ocupa cu grădina şi cu
arborele care produce balsam (acest arbore
african se cultiva ca viţa de vie, fiind lucrat
şi udat cu multă osteneală). Iar fâcându-se
seara, făcea rugăciunea în casă şi mânca
împreună cu ea; şi după ce făcea
rugăciunea de noapte, ieşea iarăşi.
Acestea astfel săvârşindu-se, şi amândoi
ajungând la nepătimire, rugăciunile Iui
Amun arâtându-şi puterea, la urmă ea îi
spuse: Am să-ţi spun ceva, domnul meu.
De mă vei asculta, voi fi convinsă că mă
iubeşti in Dumnezeu". îi zise ei: 'Spune-mi
ce voieşti". Iar ea îi spuse: "E un lucru
drept ca, fiind tu bărbat şi nevoindu-te cu
dreptatea, şi eu râvnind să umblu pe aceeaşi
cale, să vieţuim fiecare în mod deosebit.
Căci nu se cuvine să-ti ascunzi o astfel de
virtute, vieţuind cu mine în curăţie". Iar ei,
mulţumind lui Dumnezeu, i-a zis ei: "Deci
să ai această casă. Iar eu îmi voi face mie
altă casă".
Şi ieşind, s-a aşezat în partea cea mai
dinlăuntru a muntelui Nitria. in care nu
25
γὰρ ἦν τότε μοναστήρια· καὶ ποιεῖ ἑαυτῷ
δύο θόλους κελλίων. Καὶ βιώσας ἄλλα   (5)
εἴκοσι δύο ἔτη ἐν τῇ ἐρήμῳ ἐτελεύτησε,
μᾶλλον δὲ ἐκοιμήθη, δὶς τοῦ ἔτους ὁρῶν
τὴν μακαρίαν σύμβιον αὐτοῦ.
erau încă atunci mănăstiri. Şi-şi făcu lui
două mici chilii. Şi trăind alţi douăzeci şi
doi de ani în pustie, a murit, mai bine zis a
adormit, văzând de două ort pe an pe
fericita lui soţie.

e. Punerea mâinilor peste miri cu rostirea unei binecuvântări, aşa cum apare în actele
apocrife ale lui Toma
f. Aducerea căsătoriei în cadrul Sfintei Liturghii. Liturghiile se făceau în epoca primară şi
în case particulare şi nu este exclus ca ele să fie celebrate şi urmate de o căsătorie. Cert este că
binecuvântările pentru căsătorie au ajuns să fie rostite după celebrarea euharistică
g. Rugăciunea de binecuvântare, ca şi punct culminant al Tainei căsătoriei. Rugăciunile
care apar în euhologiile bizantine de mai târziu îşi au originile în aceste binecuvântări ale epocii
primare.
h. Cântarea psalmilor. Psalmul 128 era folosit aşa cum menţionează Sf. Grigorie
Teologul.
Acestea sunt elementele fundamentale ale Tainei Căsătoriei în primele patru secole.
Unele ritualuri au fost preluate din păgânism şi creştinate şi umplute cu un nou conţinut.

G. Părinţii capadocieni şi celebrarea căsătoriei în secolul IV

1. Sfântul Grigorie Teologul, Epistula 231, la P. Gallay, Saint Grégoire de Nazianze.

Lettres, 2 vols., Paris: Les Belles Lettres, 1:1964; 2:1967: 1:1-118; 2:1-148, vol 2, p. 122-123

231.(T) ΕΥΣΕΒΙΩΙ (1) Către Eusebiu

Εὐώπιον ἡ φιλτάτη, καὶ γάμου καιρός, καὶ
βίου κρηπίς, καὶ πατέρων εὐχαὶ
πληρούμεναι. Ἡμεῖς δὲ  ἄπεσμεν, οὓς
μάλιστα παρεῖναι καὶ συνεύχεσθαι δίκαιον
ἦν. (2) Καίτοι καὶ ὑπεσχόμην, τὸ γὰρ
ἐλπίζειν ὑπῆν τῷ  ποθεῖν· ἱκανὸν δὲ εἰς
ἀπάτην τὸ βούλεσθαι. Καὶ πολλάκις  μὲν
ὁρμήσας, πολλάκις δὲ κατοκνήσας, τέλος
ἡττήθην  τῆς ἀρρωστίας. (3) Ἄλλοι μὲν οὖν
καλείτωσαν ἔρωτας, —ἐπειδὴ γαμικὸν καὶ
τὸ παίζειν, —καὶ παρθένου κάλλος
γραφέτωσαν καὶ νυμφίου χάριν
ἀντεγειρέτωσαν καὶ βαλλέτωσαν λόγοις
μετὰ τῶν ἀνθέων τὰς παστάδας.  (4) Ἐγὼ
δὲ ὑμῖν προσᾴσω τὸν ἐμὸν ἐπιθαλάμιον·
Εὐλογήσαι Κύριος ὑμᾶς ἐκ Σιών, καὶ αὐτὸς
ἁρμόσαι τὴν συζυγίαν, καὶ ἴδοις υἱοὺς τῶν
υἱέων, οὐ πολὺ δ’ εἰπεῖν ὅτι καὶ
κρείσσονας. (5) Τοῦτο καὶ παρὼν
ἐπηυξάμην ἂν ὑμῖν καὶ νῦν ἐπεύχομαι.
Τἄλλα δὲ ὑμῖν μελέτω καὶ στεφανούτω
πατήρ, ὡς εὔξατο. Τοῦτο γὰρ καὶ εἴ που
Evopia, iubita, a ajuns să se mărite şi să işi
întemeieze o viaţă şi aşa se împlinesc rugăciunile
părinţilor. Noi nu suntem de faţă, noi care ar fi
trebuit să fim prezenţi şi împreună să ne rugăm. 2.
Cu atât mai mult cu cât am şi promis căci
speranţa îmi întărea dorinţa: a vrea însă ceva mult
te poate iluziona. De multe ori m-am pornit, de
multe ori am ezitat şi în final am fost biruit de
boală. 3. Alţii să cheme pe Erotas căci este
specific nunţilor acest joc; să descrie frumuseţea
fecioarei şi să exalte din cauza şarmului mirelui şi
să umple cămara de nuntă cu discursuri alături de
flori. 4. Cât despre mine voi aduce şi eu cântarea
mea de nuntă: Să vă binecuvinteze Dumnezeu din
Sion şi acesta să aducă armonie în căsătorie şi să
vezi pe fiii fiilor tăi şi fără a spune multe: să fie şi
excepţionali. 5. Aceasta v-aş fi urat dacă aş fi fost
de faţă şi aceasta vă urez şi acum. De celelalte ale
voastre să se ocupe şi să vă încununeze tatăl,
precum a dorit. Aceasta am şi stabilit când am
participat la cununii: părinţii să pună cununile, iar
nouă ne revin rugăciunile, care, stiu, nu sunt

26
γάμοις παραγεγόναμεν, ἐτυπώσαμεν· limitate de locuri.
ἐκείνων μὲν  εἶναι τοὺς στεφάνους, ἡμῶν
δὲ τὰς εὐχάς, ἃς οἶδα μὴ (5) τόποις
ὁριζομένας. 
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, J.-P. Migne, Patrologiae cursus completus
(series Graeca) (MPG) 53:21-385; 54:385-580, Paris: Migne, 1857-1866
PG 54, 442A Omilia 48
Εἴδετε ὅπως τὸ παλαιὸν ἐσπούδαζον
γυναῖκας ἄγεσθαι τοῖς ἑαυτῶν παισίν; ὅπως
πρὸ τῶν χρημάτων ψυχῆς εὐγένειαν
ἐπεζήτουν; Οὐδαμοῦ γραμματεῖα, οὐδαμοῦ
συνθῆκαι, καὶ τὰ ἄλλα τὰ καταγέλαστα, ἃ
νῦν γίνεται, καὶ αἱ αἱρέσεις ἐκεῖναι αἱ τοῖς
γραμματείοις ἐντιθέμεναι· Ἐὰν ἄπαις,
φησὶ, τελευτήσῃ, ἐὰν τόδε καὶ τόδε συμβῇ·
ἀλλὰ παρ’ ἐκείνοις οὐδὲν τοιοῦτον, ἀλλὰ
τὸ μέγιστον καὶ ἀσφαλὲς γραμματεῖον, τῆς
κόρης ὁ τρόπος·οὐδαμοῦ κύμβαλα καὶ
χορεῖαι
PG 54, 443BC
Ἡ δὲ Ῥεβέκκα ἰδοῦσα τὸν Ἰσαὰκ,
κατεπήδησεν ἀπὸ τῆς καμήλου, καὶ εἶπε τῷ
παιδί· Τίς ἐστιν ὁ ἄνθρωπος ἐκεῖνος ὁ
πορευόμενος ἐν τῷ πεδίῳ εἰς συνάντησιν
ἡμῶν; Ὅρα τῆς κόρης τὴν εὐγένειαν·
ἐπειδὴ εἶδε τὸν Ἰσαὰκ, ἐπυνθάνετο τίς εἴη.
Καὶ μαθοῦσα ὅτι αὐτός ἐστιν ὁ μέλλων
αὐτὴν ἄγεσθαι, περιεβάλλετο, φησὶ, τὸ
θέριστρον, καὶ παραγενόμενος ὁ παῖς
διηγήσατο πάντα μετὰ ἀκριβείας τῷ Ἰσαάκ.
Ἐνταῦθα σκόπει μοι, ἀγαπητὲ, πῶς
οὐδαμοῦ τὰ περιττὰ ταῦτα καὶ ἀνόνητα,
οὐδαμοῦ πομπὴ διαβολικὴ, οὐδαμοῦ
κύμβαλα καὶ αὐλοὶ καὶ χορεῖαι, καὶ τὰ
σατανικὰ ἐκεῖνα συμπόσια, καὶ αἱ
λοιδορίαι αἱ πάσης ἀσχημοσύνης γέμουσαι,
ἀλλὰ πᾶσα σεμνότης, πᾶσα σοφία, πᾶσα
ἐπιείκεια. Εἰσῆλθε δὲ, φησὶν, Ἰσαὰκ εἰς τὸν
οἶκον τῆς μητρὸς αὐτοῦ, καὶ ἔλαβε τὴν
Ῥεβέκκαν, καὶ ἐγένετο (35) αὐτῷ γυνὴ, καὶ
ἠγάπησεν αὐτὴν, καὶ παρεκλήθη Ἰσαὰκ
Ai văzut cum cei vechi căutau să ia femei pentru
copiii lor? Căutau nobleţe sufletească înainte de
bani. Nicăieri nu era vorbă de dotă, de învoieli şi de
toate acele lucruri de batjocură care se fac azi.
Nicăieri nu era vorba de condiţiile acelea care se
înscriau în actele de căsătorie, adică ce se va
întâmpla dacă soţul moare fără să lase copii, dacă
se întâmplă cutare şi cutare lucru. Nu, la cei vechi
nu era vorba de aşa ceva, ci dota cea mare şi cea
mai sigură era purtarea fetei. Nu erau cântece şi
dansuri….
Şi văzând Rebecca pe Isaak a sărit de pe cămilă şi a
spus către rob: Cine este omul acela care merge pe
câmp în întâmpinarea noastră? Vezi bună cuviinţa
fetei, deorece când a văzut pe Isaac a întrebat cine
ar putea fi. Şi aflând că acesta este cel care o va lua
s-a acoperit cu vălul, spune Scriptura iar slujitorul
ajungând la Isaac i-a povestit totul.
Cercetează acestea, iubite, că nu vezi deloc lucruri
şi fapte de prisos şi fără de folos, nu vezi adunătura
drăcească, nu vezi chimvale şi flaute şi dansuri, nu
vezi ospeţele acelea drăceşti şi petrecerile acelea
pline de ruşine, ci peste tot cuminţenie,
înţelepciune, modestie.
„Şi a intrat Isaac in casa mamei sale şi a luat-o pe
Rebecca şi i-a fost lui femeie;şi a iubit-o;şi s-a
mîngiiat Isaac pentru Sarra, mama lui". Facere
24,67
27
περὶ Σάῤῥας τῆς μητρὸς αὐτοῦ.
Ταύτην μιμείσθωσαν αἱ γυναῖκες· τοῦτον
ζηλούτωσαν οἱ ἄνδρες· οὕτω τὰς νύμφας
ἀγαγέσθαι σπουδαζέτωσαν. Τίνος γὰρ
ἕνεκεν, εἰπέ μοι, ἐξ ἀρχῆς καὶ ἐκ προοιμίων
κηλίδων (40) πληρῶσαι συγχωρεῖς τῆς
κόρης τὰς ἀκοὰς διὰ τῶν αἰσχρῶν
ᾀσμάτων, διὰ τῆς ἀκαίρου πομπῆς ἐκείνης;
Οὐκ οἶσθα ὅπως ἡ νεότης εὔκολος πρὸς
ὄλισθον; τί τὰ σεμνὰ τοῦ γάμου
ἐκπομπεύεις μυστήρια; δέον ἅπαντα ταῦτα
ἀπελαύνειν, καὶ τὴν αἰδὼ ἐκ προοιμίων
ἐκπαιδεύειν τὴν κόρην, καὶ ἱερέας καλεῖν
καὶ δι’ εὐχῶν καὶ εὐλογιῶν τὴν ὁμόνοιαν
τοῦ συνοικεσίου συσφίγγειν, ἵνα καὶ ὁ
πόθος τοῦ νυμφίου αὔξηται, καὶ τῆς κόρης
ἡ σωφροσύνη ἐπιτείνηται· καὶ διὰ πάντων
τὰ τῆς ἀρετῆς ἔργα εἰσελεύσεται εἰς τὴν
οἰκίαν ἐκείνην, καὶ πᾶσαι τοῦ διαβόλου αἱ
μηχαναὶ ἐκποδὼν ἔσονται, καὶ αὐτοὶ μεθ’
ἡδονῆς τὸν βίον διάξουσιν, ὑπὸ τῆς τοῦ
Θεοῦ ῥοπῆς συγκροτούμενοι·
3. Sf Ioan Gura de Aur, Omilii la Episola către Efeseni, In epistulam ad Colossenses
(homiliae 1-12) PG 62, 299-392.
386 Ταῦτα ὑμῖν οὐχ ἁπλῶς εἴρηται, ἀλλ’ ὥστε
ὑμᾶς μὴ γάμοις, μὴ ὀρχήμασι, μὴ χοροῖς
παραγίνεσθαι σατανικοῖς. Ὅρα γὰρ τί εὗρεν ὁ
διάβολος· Ἐπειδὴ τῆς σκηνῆς καὶ τῶν
ἀσέμνων τῶν ἐκεῖ ἡ φύσις αὐτὴ τὰς γυναῖκας
ἀπήγαγεν, εἰς τὴν γυναικωνῖτιν εἰσήγαγε (20)
τὰ τοῦ θεάτρου, μαλακοὺς λέγω καὶ πόρνας.
Ταύτην τὴν λύμην ὁ τῶν γάμων ἐπεισήγαγε
νόμος· μᾶλλον δὲ οὐχ ὁ τοῦ γάμου, μὴ γένοιτο,
ἀλλὰ τῆς ἡμετέρας βλακείας. Τί ποιεῖς,
ἄνθρωπε; οὐκ οἶδας τί πράττεις. Γυναῖκα ἄγῃ
ἐπὶ σωφροσύνῃ καὶ παιδοποιίᾳ· τί οὖν αἱ
πόρναι βούλονται; Ἵνα ἡ εὐφροσύνη, φησὶ,
γένηται μείζων. Καὶ μὴν ταῦτα οὐκ
ἀφροσύνης; ὑβρίζεις τὴν νύμφην, ὑβρίζεις τὰς
κεκλημένας. Εἰ γὰρ τοιούτοις τέρπονται, ὕβρις
τὸ πρᾶγμα. Εἰ τὸ γυναῖκας πόρνας ὁρᾷν
ἀσχημονούσας φέρει τινὰ (30) φιλοτιμίαν, διὰ
τί μὴ καὶ τὴν νύμφην ἕλκεις, ἵνα κἀκείνη
θεωρῇ; Πάντως ἄσχημον καὶ αἰσχρὸν,
μαλακοὺς ἄνδρας καὶ ὀρχουμένους, καὶ πᾶσαν
Pe Rebeca s-o imite femeile! Ca Isaac să rânească
să fie bărbaţii şi astfel să se străduiască să îşi ia
neveste! Spuneţi-mi, pentru ce îngăduiţi ca de la
început să se murdărească urechile fetei voastre cu
cîntece de ruşine, cu petrecerile acelea nepotrivite?
Nu ştiţi cît de uşor -alunecă tineretul? Pentru ce
pîngăriţi taina căsătoriei? De ce împodobeşti tainele
cuviincioase ale căsătoriei?
Se cuvine să alungaţi de la nunţi toate acestea, să o
învăţaţi pe copilă de la început cu ruşinea; să
chemaţi preoţii, ca prin rugăciunile şi
binecuvântările lor, să întărească unirea (împreună
locuirea) între soţi, pentru ca dragostea soţului să
crească, iar cuminţenia soţiei să se mărească. Astfel
prin toate vor intra în casa aceea fapte de virtute şi
vor fi alungate toate uneltirile diavolului; soţii vor
duce o viaţă plină de bucurii, întăriţi de ajutorul lui
Dumnezeu,
Acestea nu v-au fost spuse doar aşa, ci ca să nu
mai faceţi nunţi şi dânţuiri şi cântări satanice.
Ia aminte ce a găsit diavolul.
Fiindcă însăşi firea le-a depărtat pe femei de
scenă şi de necuviinţele de acolo, [diavolul] a
băgat cele de la teatru în apartamentele
femeilor, adică pe afemeiaţi şi desfrânate.
Această vătămare a introdus-o mai pe urmă
legea nunţii. Dar mai bine zis nu legea nunţii –
să nu fie! -, ci prostia noastră. Ce faci, omule?
Nu ştii ce faci? O iei pe femeie pentru întreagă
înţelepciune şi pentru facere de prunci! Deci ce
caută desfrânatele? Ca să fie veselia mai mare,
ar zice [careva]. Şi nu ţin acestea de nebunie?
Batjocoreşti mireasa, batjocoreşti pe cei
chemaţi. Căci dacă prin asemenea lucruri se
desfătează, batjocură e acest lucru. Căci dacă a
vedea femei desfrânate şi necuviincioase este
semn de oarecare cinste, de ce nu o tragi şi pe
mireasă ca şi aceea să le vadă? Întru totul
necuviincios şi ruşinos lucru este să bagi în
28
τὴν πομπὴν τὴν σατανικὴν ἐπεισάγειν τῇ οἰκίᾳ.
Μνημονεύετέ μου, φησὶ, τῶν δεσμῶν.
Δεσμός ἐστιν ὁ (35) γάμος, δεσμὸς ὡρισμένος
παρὰ Θεοῦ· λύσις ἡ πόρνη καὶ διάλυσις.
Ἔξεστιν ἑτέροις φαιδρύνειν τὸν γάμον, οἷον
τραπέζαις πληθούσαις, καὶ ἱματίοις· οὐ
περικόπτω ταῦτα, ἵνα μὴ δόξω σφόδρα εἶναι
ἄγριος· καίτοι ἤρκεσε τῇ Ῥεβέκκᾳ θέριστρον
μόνον· ἀλλ’ (40) οὐ περικόπτω. Ἔξεστιν
ἱματίοις φαιδρύνεσθαι, ἔξεστι παρουσίαις
αἰδεσίμων ἀνδρῶν, αἰδεσίμων γυναικῶν.
Τί τὰ ἐπιχάρματα ἐκεῖνα, τί τὰ τέρατα
ἐπεισάγεις; Εἰπὲ ἃ ἀκούεις παρ’ αὐτῶν. Ἀλλ’
ἐρυθριᾷς εἰπεῖν; Σὺ ἐρυθριᾷς, κἀκείνους
ἀναγκάζεις ποιεῖν; (45) Εἰ καλὸν, διὰ τί μὴ καὶ
αὐτὸς ποιεῖς; εἰ δὲ αἰσχρὸν, διὰ τί ἕτερον
ἀναγκάζεις;
Πάντα σωφροσύνης ἐμπεπλῆσθαι δεῖ, πάντα
σεμνότητος, πάντα κοσμιότητος· νῦν δὲ
τοὐναντίον ὁρῶ, σκιρτῶντας ὡς αἱ κάμηλοι, ὡς
αἱ ἡμίονοι. Τῇ παρθένῳ θάλαμος ἐπιτήδειον
μόνον.
Ἀλλὰ πενιχρά ἐστι, φησίν. Ἐπειδὴ πενιχρά
ἐστι, καὶ κόσμιος ὀφείλει εἶναι· ἐχέτω τὸν
τρόπον ἀντὶ πλούτου. Οὐκ ἔχει προῖκα
ἐπιδοῦναι; τί αὐτὴν καὶ ἑτέρως
εὐκαταφρόνητον ποιεῖς ἀπὸ τῆς ἀναστροφῆς;
Ἐπαινῶ ὅτι παρθένοι παραγίνονται τὴν
ὁμήλικα τιμῶσαι, ὅτι παραγίνονται γυναῖκες
τὴν εἰς αὐτὰς καταχθεῖσαν τιμῶσαι·
καλῶς τοῦτο ὥρισται. Δύο γάρ εἰσιν οὗτοι
χοροὶ, ὁ τῶν παρθένων, καὶ ὁ τῶν
γεγαμημένων· αὗται παραδιδόασιν, ἐκεῖναι
δέχονται. Ἡ νύμφη μεταξὺ τούτων ἐστὶν, οὔτε
παρθένος, οὔτε γυνή· ἐκεῖθεν μὲν γὰρ
ἐξέρχεται. ταύτης δὲ ἐπιβαίνει τῆς συμμορίας.
(387) Αἱ δὲ πόρναι, διὰ τί; Δέον αὐτὰς
ἐγκαλύπτεσθαι ὅταν γάμος ᾖ, δέον αὐτὰς
κατορύττεσθαι (φθορὰ γὰρ γάμου πορνεία),
ἡμεῖς δὲ ἄγομεν αὐτὰς εἰς γάμους.
Καὶ ὅταν μέν τι ποιῆτε, καὶ μέχρι ῥήματος
οἰωνίζεσθε τὰ ἐναντία· οἷον, ὅταν σπείρῃς,
ὅταν ἀπαντλῇς (5) τῶν ὑποληνίων τὸν οἶνον,
τὰ ὀξίνην σημαίνοντα οὐδ’ ἂν ἀποκρίνοιο·
ἐνταῦθα δὲ σωφροσύνης γινομένης, ἐπεισάγετε
casă bărbaţi desfrânaţi şi dansatori şi orice alai
satanic [pompe satanice]. „Aduceţi-vă aminte
de lanţurile mele”, zice Pavel (Coloseni 4,18).
Lanţ este nunta, lanţ orânduit de la Dumnezeu.
Iar dezlegarea lui este desfrâu şi împrăştiere.
Este cu putinţă să luminăm nunta şi cu altele,
cum ar fi mese bogate şi haine. Nu opresc
acestea, ca să nu par că sunt foarte sălbatic,
deşi Rebecăi i-a fost de-ajuns doar voalul, însă
nu le opresc. Este cu putinţă [ca nunta] să fie
împodobită strălucit cu haine, cu venirea
bărbaţilor cu bun-simţ, cu a femeilor
cuviincioase.
Pentru ce bagi [în casă] „minunăţiile” acelea şi
pe monştrii ce aduc bucuria cea rea? Spune ce
auzi de la ei! Te ruşinezi să spui? Tu te ruşinezi
şi pe aceia îi sileşti să facă? Dacă e bine [ce
fac], de ce nu faci şi tu? Dacă e ruşinos, de ce-l
sileşti pe altul? Toate [cele de la nuntă] trebuie
să fie pline de întreaga înţelepciune, toate de
cinste, toate de cuviinţă. Iar acum văd
dimpotrivă: sar ca nişte cămile, ca nişte asini.
Fecioarei numai cămara de nuntă îi este
potrivită.
Pentru este săracă, trebuie să fie şi
cuviincioasă. Să aibă [bune] deprinderi în loc
de bogăţie. Nu are să dea zestre? De ce o mai
înjoseşti si în alt chip, făcând-o să se poarte
[destrăbălat]? Laud când sunt [la nuntă]
fecioare de faţă care cinstesc pe cea deopotrivă
cu ele, şi că femei sunt de faţă ca să o
cinstească pe cea care vine din rândul lor.
Bine a fost rânduit acest lucru. Căci două sunt
aceste cete [choroi], una a fecioarelor şi una a
celor căsătorite. Acestea [fecioarele] o predau
şi acelea [cele căsătorite] o primesc. Mireasa
este între acestea două: nici fecioară, nici
femeie. Căci de acolo iese şi în partea aceasta
păşeşte în compania acestora. Iar de desfrânate
de ce [e nevoie]? Ar trebui ca ele să plece când
e nuntă, ar trebui băgate în groapă (căci
stricarea nunţii este desfrâul), iar noi le aducem
la nuntă.
Când faceţi ceva, ţineţi cont până în amănunt
de cele contrare. De pildă, când semeni, când
scoţi vinul din butoaie nu îngădui elemente de
acreală. Iar aici, unde e întreaga bună cuviinţă,
băgaţi acreală? Că acreală e desfrânata.
29
τὴν ὀξίνην; τοῦτο γὰρ ἡ πόρνη. Ὅταν μύρον
κατασκευάζητε, οὐδὲν δυσῶδες ἀφίετε πλη-
σιάζειν. Μύρον ἐστὶν ὁ γάμος· τί τοίνυν τὴν
τοῦ (10) βορβόρου δυσωδίαν ἐπεισάγεις τῇ τοῦ
μύρου κατασκευῇ; Τί λέγεις; ὀρχεῖται ἡ
παρθένος, καὶ οὐκ αἰσχύνεται τὴν ὁμήλικα;
Ταύτης γὰρ σεμνοτέραν αὐτὴν εἶναι δεῖ· ἐξ
ἀγκάλης γε, οὐκ ἐκ παλαίστρας ἐξῆλθε.
Φαίνεσθαι γὰρ ὅλως ἐν γάμοις τὴν παρθένον
οὐ δεῖ.
εʹ. Οὐχ ὁρᾷς ἐν τοῖς βασιλείοις, ὅτι οἱ μὲν τε-
τιμημένοι ἔνδον περὶ τὸν βασιλέα εἰσὶν, οἱ δὲ
ἄτιμοι ἔξω; Καὶ σὺ ἔνδον ἔσο περὶ τὴν νύμφην.
Ἀλλὰ ἁγνὸς μένε ἐπὶ τῆς οἰκίας· μὴ ἐκπόμπευε
τὴν παρθενίαν. (20) Παρέστηκεν ἑκάτερος ὁ
χορὸς, ὁ μὲν οἵαν διδόασι δεικνὺς, ὁ δὲ ἵνα
ταύτην φυλάττωσι· τί καταισχύνεις τὴν
παρθενίαν; Εἰ γὰρ σὺ τοιαύτη, τοιαῦτα καὶ περὶ
ἐκείνης ὁ νυμφίος ὑποπτεύσει·
εἰ σὺ ἐρᾶσθαι θέλεις, παντοπώλιδος καὶ
λαχανοπώλιδος καὶ δημιουργοῦ (25) ταῦτα.
Οὐκ ἔστι ταῦτα αἰσχύνη; Αἰσχύνη ἐστὶ τὸ
ἀσχημονεῖν, κἂν βασιλέως θυγάτηρ ᾖ. Μὴ γὰρ
ἡ πενία κωλύει; μὴ γὰρ τὸ ἐπιτήδευμα; Κἂν
δούλη τις ᾖ παρθένος, ἐν σωφροσύνῃ μενέτω·
Ἐν γὰρ Χριστῷ Ἰησοῦ οὔτε δοῦλος, οὔτε
ἐλεύθερος. Μὴ γὰρ θέατρόν ἐστιν ὁ γάμος;
Μυστήριόν ἐστι, καὶ τύπος μεγάλου
πράγματος· κἂν αὐτὸ μὴ αἰδῇ, αἰδέσθητι οὗ
τύπος ἐστί. Τὸ μυστήριον τοῦτο, φησὶ, μέγα
ἐστίν· ἐγὼ δὲ λέγω εἰς Χριστὸν, καὶ εἰς τὴν
Ἐκκλησίαν. Τῆς Ἐκκλησίας τύπος ἐστὶ καὶ τοῦ
Χριστοῦ, καὶ πόρνας (35) εἰσάγεις;
Ἂν τοίνυν, φησὶ, μήτε παρθένοι ὀρχῶνται,
μήτε γεγαμημέναι, τίς ὀρχήσεται; Μηδείς· ποία
γὰρ ὀρχήσεως ἀνάγκη; Ἐν τοῖς τῶν Ἑλλήνων
μυστηρίοις αἱ ὀρχήσεις, ἐν δὲ τοῖς ἡμετέροις
σιγὴ καὶ εὐκοσμία, αἰδὼς καὶ καταστολή.
Μυστήριον τελεῖται μέγα· ἔξω (40) αἱ πόρναι,
ἔξω οἱ βέβηλοι. Πῶς μυστήριόν ἐστι;
Συνέρχονται, καὶ ποιοῦσιν οἱ δύο ἕνα. Διὰ τί,
ὅτε μὲν εἰσῄει, οὐκ ὄρχησις, οὐ κύμβαλα, ἀλλὰ
Când pregătiţi mir nu lăsaţi nimic rău mirositor
în vecinătate. Mir este nunta. Pentru ce, dar,
introduci răul miros al noroiului în alcătuirea
mirului?
Ce zici? Dănţuieşte fecioara şi nu se ruşinează
de cea de o vârstă cu ea? Căci ea [fecioara]
trebuie să fie mai de cinste decât aceasta [decât
mireasa]. Din braţele [mamei] a ieşit, nu de la
scoala de lupte. Căci nu trebuie nicidecum să
se arate la nuntă fecioara.
Nu vezi în palatele împărăteşti că cei cinstiţi
sunt înăuntru, în jurul împăratului, pe când cei
fără cinste sunt afară? Şi tu, [fecioară],
înăuntru vei fi, în jurul miresei, însă rămâi
curată în casă. Nu îţi afişa fecioria. Se
înfăţişează fiecare ceată: una arătând ce anume
dă, iar una că o păzeşte pe aceasta [pe
mireasă]. De ce te ruşinezi [fecioară] de
feciorie? Iar dacă tu, [fecioară], eşti în acest
fel, ceva la fel va bănui mirele şi despre aceea
[de mireasă].
Dacă vrei, [fecioară], să fii dorită, acestea ţin
de vânzătoarele de toate, de vânzătoarele de
legume şi de bucătărese. Nu sunt acestea de
ruşine? Ruşine este să fii necuviincioasă chiar
fiică de împărat de ai fi. Nu cumva sărăcia te
opreşte [să fii cuviincioasă]? Nu cumva
îndeletnicirea ta? Chiar dacă o roabă ar fi
fecioară, să rămână în întreaga înţelepciune
[feciorie]. Căci în Hristos nu există nici rob,
nici liber. Nu cumva teatru [spectacol] este
nunta? |Nu, ci] taină [mysterion] este şi simbol
[typos] al unei mari realităţi. Şi dacă nu te
ruşinezi de ea [de taina nunţii], ruşinează-te de
realitatea al cărei simbol [typos] este. „Taina
aceasta”, zice, „mare este, iar eu zic în Hristos
şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Simbol [typos]
al Bisericii şi al lui Hristos este, şi tu introduci
desfrânate?
„Aşadar”, ar zice [careva], „dacă nici
fecioarele nu joacă, nici cele măritate, atunci
cine va juca?” Nimeni. Că ce nevoie e de dans?
La misterele păgânilor sunt dansuri, dar la
tainele noastre tăcere şi bunăcuviintă, sfială şi
măsură. Se săvârşeşte o taină mare! Afară
desfrânatele, afară cei necuraţi! Cum este
taină? Se adună şi se fac cei doi unu. De ce
când intră [idolul la misteriile păgâne] nu e
30
πολλὴ σιγὴ, πολλὴ ἡσυχία· ὅταν δὲ συνίωσιν,
οὐκ εἰκόνα ἄψυχον, οὐδὲ εἰκόνα τινὸς τῶν ἐπὶ
γῆς, ἀλλ’ αὐτοῦ ποιοῦντες (45) τοῦ Θεοῦ,
τοσοῦτον ἐπεισάγεις θόρυβον, καὶ ταράττεις
τοὺς ὄντας, καὶ αἰσχύνεις τὴν ψυχὴν, καὶ θο-
ρυβεῖς; Ἔρχονται ἓν σῶμα γενησόμενοι. Ἰδοὺ
πάλιν ἀγάπης μυστήριον. Ἂν οἱ δύο μὴ
γένωνται ἓν, οὐκ ἐργάζονται πολλοὺς, ἕως ἂν
δύο μένωσιν· ὅταν δὲ εἰς (50) ἑνότητα ἔλθωσι,
τότε ἐργάζονται.
Τί μανθάνομεν ἀπὸ τούτου; Ὅτι πολλὴ τῆς
ἑνώσεως ἡ ἰσχύς. Τὸ εὐμή- χανον τοῦ Θεοῦ
τὸν ἕνα εἰς δύο διεῖλε παρὰ τὴν ἀρχὴν, καὶ
θέλων δεῖξαι ὅτι μετὰ τὸ διαιρεθῆναι καὶ εἷς
μένει, οὐκ ἀφῆκεν ἕνα ἀρκεῖν πρὸς τὴν
γέννησιν. Οὐ γάρ (55) ἐστιν εἷς [ὁ] οὐδέπω,
ἀλλ’ ἥμισυ τοῦ ἑνός· καὶ δῆλον, ὅτι οὐ
παιδοποιεῖ, καθάπερ καὶ πρότερον.
Εἶδες τοῦ γάμου τὸ μυστήριον; Ἐποίησεν ἐξ
ἑνὸς ἕνα, καὶ πάλιν τοὺς δύο τούτους ἕνα
ποιήσας οὕτω ποιεῖ ἕνα· ὥστε καὶ νῦν ἐξ ἑνὸς
τίκτεται ἄνθρωπος. Γυνὴ γὰρ καὶ (388) ἀνὴρ
οὐκ εἰσὶν ἄνθρωποι δύο, ἀλλ’ ἄνθρωπος εἷς·
καὶ παρὸν καὶ πολλαχόθεν αὐτὸ πιστώσασθαι,
οἷον ἀπὸ τοῦ Ἰακώβου, ἀπὸ τῆς Μαρίας τῆς
μητρὸς τοῦ Χριστοῦ, ἀπὸ τοῦ λέγειν· Ἄρσεν
καὶ θῆλυ ἐποίησεν αὐτούς. Εἰ ὁ μὲν κεφαλὴ, ἡ
δὲ σῶμα, πῶς δύο; Διὰ (5) τοῦτο ἡ μὲν
μαθητοῦ, ὁ δὲ διδασκάλου τάξιν ἐπέχει· ὁ μὲν
ἄρχοντος, ἡ δὲ ἀρχομένης. Καὶ ἀπ’ αὐτῆς δὲ
τῆς τοῦ σώματος διαπλάσεως ἴδοι τις ἂν, ὅτι ἕν
εἰσιν ἀπὸ γὰρ τῆς πλευρᾶς γέγονε, καὶ ὥσπερ
ἡμίτομα δύο εἰσί.
Διὰ τοῦτο καὶ βοηθὸν καλεῖ, ἵνα δείξῃ (10) ὅτι
ἕν εἰσι· διὰ τοῦτο καὶ πατρὸς καὶ μητρὸς
προτιμᾷ τὴν συνοίκησιν, ἵνα δείξῃ ὅτι ἕν εἰσι.
Καὶ ὁ πατὴρ ὁμοίως χαίρει καὶ θυγατρὸς καὶ
υἱοῦ γαμούντων, ὡς πρὸς οἰκεῖον μέλος
ἐπειγομένου τοῦ σώματος· καὶ τοσαύτη
δαπάνη γίνεται καὶ χρημάτων ἐλάττωσις, (15)
καὶ ὅμως οὐκ ἀνέχεται ἄγαμον περιορᾷν.
Ὥσπερ γὰρ ἀπεσχισμένης αὐτῇ τῆς σαρκὸς,
ἀτελὴς πρὸς παιδοποιίαν ἑκάτερος, ἀτελής ἐστι
πρὸς βίου σύστασιν τοῦ παρόντος ἑκάτερος.
dans, nu chimvale, ci multă tăcere, multă
liniştire, iar când [mirii] se unesc, nu făcând un
chip neînsufleţit, nici un chip a ceva din cele de
pe pământ, ci un chip al lui Dumnezeu însuşi,
tu introduci zgomot şi tulburi pe cei ce sunt
[acolo] şi faci de ruşine sufletul şi îl tulburi?
Mirii vin să devină un singur trup. Iată, iarăşi,
taina iubirii! Dacă cei doi nu devin una, nu
produc [odrăslesc] mulţi astfel încât rămân doi.
Dar când vin la unitate, atunci vor lucra
(naştere de fii).
Ce învăţăm din aceasta? Că multă e puterea
unirii [enosis]. Buna mesteşugire a lui
Dumnezeu a împărţit la început pe cel unul în
doi; şi vrând să arate că şi după ce l-a împărţit
rămâne unu, nu a lăsat să fie îndeajuns unul
[singur] pentru a da naştere. Că [fiecare din cei
doi] nu este nicidecum unul ci jumătatea lui
unu. Şi e limpede că [doar unul singur din ei]
nu poate face copii, după cum a fost şi mai
înainte [de nuntă].
Ai văzut taina nunţii? A făcut din unul pe unul
şi, iarăşi, pe aceştia doi facându-i unu, în acest
mod îi face unu, încât şi acum din unul se naşte
omul. Căci femeia şi bărbatul nu sunt doi
oameni ci un singur om. Şi de aici şi din multe
alte locuri [primim] încredinţare pentru [acest]
lucru. De pildă, de la Iacov, de la Maria, maica
lui Hristos, din zicerea „Bărbat şi femeie i-a
făcut pe ei” (Facerea l, 27). Dacă unul e capul
iar altul trupul, cum sunt doi? De aceea ea
[femeia] ţine locul ucenicului, iar el al
învăţătorului. El al conducătorului, iar ea al
celei stăpânite. Şi din însăşi plăsmuirea
trupului va putea vedea cineva că una sunt cei
doi, căci din coastă s-a făcut [femeia] şi cei doi
sunt ca două jumătăţi tăiate. De aceea şi
„ajutor” o numeşte, ca să arate că una sunt [cei
doi]. De aceea mai întâi a cinstit împreuna
locuire a tatălui şi a mamei, ca să arate că sunt
una. Şi tatăl, asemenea [mamei], se bucură şi
de fiica şi de fiul care se căsătoresc, ca un trup
pornit spre propriul mădular. Şi atâta cheltuială
se face şi atâta risipă de bani; şi asta pentru ca
nu suferă să-l vadă necăsătorit.
Ca un trup rupt [în două], aşa fiecare [din cei
doi, de unul singur], este nedeplin pentru
facerea de copii; fiecare, [de unul singur], e
31
Διὰ τοῦτο καὶ ὁ προφήτης φησίν· Ὑπόλειμμα
πνεύματός σου. Πῶς δὲ καὶ γίνονται εἰς σάρκα
μίαν; Καθάπερ χρυσοῦ τὸ καθαρώτατον ἂν
ἀφέλῃς καὶ ἑτέρῳ ἀναμίξῃς χρυσῷ, οὕτω δὴ
καὶ ἐνταῦθα, τὸ πιότατον τῆς ἡδονῆς χω-
νευούσης ἡ γυνὴ δεχομένη τρέφει καὶ θάλπει,
καὶ τὰ παρ’ ἑαυτῆς συνεισενεγκαμένη ἄνδρα
ἀποδίδωσι.
Καὶ γέφυρά τίς ἐστι τὸ παιδίον. Ὥστε οἱ τρεῖς
σὰρξ γίνονται μία, τοῦ παιδὸς ἑκατέρωθεν
ἑκατέρους συνάπτοντος. Ὥσπερ γὰρ εἰ δύο
πόλεων οὐσῶν, καὶ ποταμοῦ διόλου
διαιροῦντος, μία γίνεται πόλις, γεφύρας
ἑκατέρωθεν ἁπτομένης· οὕτως ἐστὶν ἐνταῦθα,
(30) καὶ πλέον· αὐτὴ γὰρ ἡ γέφυρα ἐκ τῆς
ἑκατέρων οὐσίας. Καὶ τῷ λόγῳ τούτῳ ἕν εἰσιν,
ὡς τὸ σῶμα καὶ κεφαλὴ ἓν σῶμα· τῷ γὰρ
τραχήλῳ διαιρεῖται· ἀλλ’ οὐ διαιροῦνται
μᾶλλον, ἢ συνάπτονται· μέσος γὰρ ὢν
ἑκατέρους συνάγει· καὶ ταυτὸν γίνεται, ὥσπερ
(35) ἂν εἰ χορὸς διεσπασμένος τὸ μὲν ἓν αὐτοῦ
μέρος ἐντεῦθεν λαβὼν, τὸ δὲ ἕτερον ἐκ τῆς
δεξιᾶς, ἕνα ποιήσειεν· ἢ ὥσπερ οἱ
συνεσταλμένοι οὗτοι καὶ τὰς χεῖρας
ἐκτείνοντες ἓν γίνονται· αἱ γὰρ χεῖρες ἐκ-
ταθεῖσαι, οὐκ ἀφιᾶσιν εἶναι δύο. Διὰ τοῦτο
γοῦν καὶ (40) ἀκριβῶς εἶπεν, οὐκ, Ἔσονται μία
σὰρξ, ἀλλ’, Εἰς σάρκα μίαν, τὴν τοῦ παιδὸς
συναπτόμενοι δηλονότι.
Τί οὖν, ὅταν παιδίον μὴ ᾖ, οὐκ ἔσονται δύο καὶ
τότε; Εὔδηλον· ἡ μίξις γὰρ τοῦτο ἐργάζεται,
ἀναχέασα καὶ ἀναμίξασα ἀμφοτέρων τὰ
σώματα. Καὶ (45) ὥσπερ εἰς ἔλαιον μύρον
ἐμβαλὼν, τὸ πᾶν ἐποίησεν ἓν, οὕτω δὴ καὶ
ἐνταῦθα.
ϛʹ. Οἶδα ὅτι πολλοὶ αἰσχύνονται τοῖς
λεγομένοις· καὶ τούτου αἴτιον ἡ ἀσέλγεια καὶ ἡ
ἀκολασία. Τὸ οὕτω τοὺς γάμους γίνεσθαι, τὸ
παραφθείρεσθαι, τὸ πρᾶγμα διέβαλεν· ἐπεὶ
Τίμιος ὁ γάμος, καὶ ἡ κοίτη ἀμιάντῳ; Ταῦτα
αἱρετικῶν ἐστι, ταῦτα τῶν τὰς πόρνας
ἐπεισαγόντων. Διὰ τοῦτο αὐτὸν ἐκκαθαίρεσθαι
βούλομαι, ὥστε ἐπὶ τὴν οἰκείαν εὐγένειαν
ἀναγαγεῖν, (55) ὥστε τῶν αἱρετικῶν ἐμφράξαι
τὰ στόματα. Ὕβρισται τὸ τοῦ Θεοῦ δῶρον, ἡ
ῥίζα τῆς ἡμετέρας γενέσεως· (389) πολλὴ γὰρ
nedeplin pentru susţinerea vieţii prezente. De
aceea şi proorocul zice: „Rămăşiţă este a
duhului tău” (Maleahi 2, 15). Şi cum devin un
singur trup? După cum desparţi partea cea mai
curată a aurului şi o amesteci cu alt aur, aşa şi
aici: primind femeia ceea ce este mai bun din
plăcerea pe care o gustă, îl hrăneşte şi îl
îngrijeşte cu atenţie şi, punând şi ea dragostea
din partea ei, dă înapoi bărbatului [pe copil].
Un oarecare pod [între cei doi] este copilul,
încât cei trei sunt un singur trup, copilul
unindu-i din amândouă părţile pe fiecare
[dintre cei doi]. Căci după cum dacă sunt două
oraşe şi un râu care le desparte, ele devin un
singur oraş dacă se atinge un pod de fiecare
parte, aşa e şi aici. Ba şi mai mult [în cazul de
faţă], căci însuşi podul este din fiinţa fiecăruia
din cei doi. Şi prin această raţiune sunt una,
precum trupul şi capul sunt un singur trup.
Căci se despart prin gât. Dar, mai bine zis, nu
se despart [prin gât] ci se unesc. Căci fiind la
mijloc, adună pe amândoi. Şi este acelaşi lucru
ca în cazul unui cor alcătuit dintr-o parte de
aici şi dintr-o parte din dreapta, şi [astfel]
devine unul. Căci cei din cor, strângându-se şi
întinzând unii altora mâinile, devin una, pentru
că mâinile întinse nu îi lasă să fie două [coruri].
De aceea a şi vorbit exact. Căci nu a spus „Vor
fi un trup”, ci „într-un trup”; şi e limpede [că a
spus aşa], fiind legaţi [uniţi] împreună de copil.
Dar ce, când nu este copil, nu vor fi cei doi şi
atunci [un sigur trup]? E limpede [că sunt].
Căci împreunarea produce acest lucru,
revărsând [unul spre altul] şi amestecând
trupurile amândurora. Şi după cum, punând
mir în ulei, întregul [amestec] s-a făcut una, aşa
şi aici.
Ştiu că mulţi se ruşinează de cele spuse, dar
pricina acestui fapt este neînfrânarea şi
destrăbălarea. [Tocmai] faptul că aşa se fac
nunţile, că sunt stricate, a făcut să fie învinuită
[nunta]. „Fiindcă cinstită este nunta şi patul
neîntinat” (Evrei 13, 4). De ce să se ruşineze de
ceea ce e cinstit? De ce să roşească pentru ceea
ce e neîntinat? Acestea sunt ale ereticilor,
aceste sunt ale celor ce introduc desfrânate. De
aceea vreau să curăţ cu totul nunta, încât să o
ridic la nobleţea ei proprie şi să astup gurile
32
περὶ τὴν ῥίζαν ἡ κόπρος καὶ ὁ βόρβορος.
Τοῦτον οὖν ἐκκαθάρωμεν τῷ λόγῳ. Ἀνέχεσθε
τοίνυν μικρὸν ἐπεὶ καὶ ὁ βόρβορον κατέχων
δυσωδίας ἀνέχεται. Βούλομαι δεῖξαι ὅτι οὐ χρὴ
ἐπὶ τούτοις αἰσχύνεσθαι, ἀλλὰ τούτοις οἷς
ποιεῖτε· σὺ δὲ ἐπ’ ἐκείνοις αἰσχύνεσθαι ἀφεὶς,
τούτοις αἰσχύνῃ· οὐκοῦν τοῦ Θεοῦ
καταγινώσκεις τοῦ οὕτω θεσπίσαντος.
Εἴπω πῶς καὶ μυστήριον τῆς Ἐκκλησίας ἐστίν·
Ὁ Χριστὸς ἦλθε πρὸς τὴν Ἐκκλησίαν, καὶ ἐξ
αὐτῆς γέγονε, καὶ αὐτῇ συνεισῆλθε συνουσίᾳ
πνευματικῇ. Ἡρμοσάμην γὰρ (10) ὑμᾶς, φησὶν,
ἑνὶ ἀνδρὶ παρθένον ἁγνήν. Ὅτι δὲ ἐξ αὐτοῦ
ἐσμεν, ἄκουε πῶς φησιν· Ἐκ τῶν μελῶν αὐτοῦ,
καὶ ἐκ τῆς σαρκὸς αὐτοῦ πάντες ἡμεῖς. Ταῦτα
δὴ πάντα ἐννοοῦντες, μὴ αἰσχύνωμεν τὸ
τηλικοῦτον μυστήριον.
Τύπος τῆς τοῦ Χριστοῦ παρουσίας ἐστὶν ὁ (15)
γάμος, σὺ δὲ μεθύεις; Εἰπέ μοι, εἰ εἰκόνα εἶδες
τοῦ βασιλέως, ἆρα ἂν αὐτὴν ᾔσχυνες;
Οὐδαμῶς. Δοκεῖ μὲν οὖν ἀδιάφορα εἶναι τὰ
περὶ τὸν γάμον γινόμενα, ἔστι δὲ μεγάλων
αἴτια κακῶν. Πάντα παρανομίας γέμει.
Αἰσχρότης καὶ μωρολογία καὶ εὐτραπελία (20)
μὴ ἐκπορευέσθω, φησὶν, ἐκ τοῦ στόματος
ὑμῶν.
Πάντα δὲ ἐκεῖνα, αἰσχρότης καὶ μωρολογία
καὶ εὐτραπελία, οὐχ ἁπλῶς, ἀλλὰ μετὰ
ἐπιτάσεως· τέχνη γὰρ τὸ πρᾶγμά ἐστι, καὶ
ἐγκώμια μεγάλα τοῖς αὐτὴν μετιοῦσι· τὰ
ἁμαρτήματα τέχνη γέγονεν. Οὐχ ἁπλῶς (25)
αὐτὰ μετερχόμεθα, ἀλλὰ μετὰ σπουδῆς, μετὰ
ἐπι- στήμης· καὶ στρατηγεῖ λοιπὸν ὁ διάβολος
τῶν αὑτοῦ ταγμάτων. Ὅπου γὰρ μέθη,
ἀκολασία· ὅπου αἰσχρο- λογία, ὁ διάβολος
πάρεστι τὰ παρ’ ἑαυτοῦ εἰσφέρων. Τούτοις
ἑστιώμενος, εἰπέ μοι, μυστήριον Χριστοῦ (30)
τελεῖς, καὶ τὸν διάβολον καλεῖς;
Τάχα με φορτικὸν εἶναι νομίζετε. Καὶ γὰρ καὶ
τοῦτο τῆς διαστροφῆς τῆς πολλῆς, ὅτι καὶ ὁ
ἐπιτιμῶν, γέλωτα ὀφλισκάνει ὡς αὐστηρός.
Οὐκ ἀκούετε Παύλου λέγοντος, Πᾶν ὅ τι ἂν
ποιῆτε, εἴτε ἐσθίετε, εἴτε πίνετε, εἴτε τι ποιεῖτε,
(35) πάντα εἰς δόξαν Θεοῦ ποιεῖτε; Ὑμεῖς δὲ
ereticilor. Este batjocorit darul lui Dumnezeu,
rădăcina venirii noastre la fiinţă. Căci mult e
gunoiul şi mocirla în jurul rădăcinii.
Aşadar, să curăţăm nunta prin cuvânt. Răbdaţi
puţin, fiindcă şi cel ce se bagă în mocirla suferă
răul miros. Vreau să dovedesc că nu trebuie să
vă ruşinaţi de aceste lucruri, ci de cele pe care
le faceţi. Iar tu, lăsând ruşinea pentru acelea
[pentru păcatele făcute], te ruşinezi de acestea.
Deci nu osândi pe Dumnezeu Cel Ce a rânduit
aşa.
Dar să spun cum şi taină a Bisericii este
[nunta]. Hristos a venit către Biserică şi S-a
născut din Ea şi a intrat laolaltă cu Ea într-o
împreună vieţuire duhovnicească. „Căci v-am
logodit”, zice, „unui singur bărbat fecioară
curată” (II Corinteni 11,2). Iar că dintru El
suntem, ascultă cum zice: „Din mădularele Lui
şi din carnea Lui suntem toţi”. Cugetând toate
acestea acestea, să nu ne ruşinăm de o astfel de
taină.
Typos al venirii lui Hristos este nunta, iar tu te
îmbeţi? Spune-mi, dacă ai vedea chipul
împăratului, oare te-ai ruşina de el [de chip]?
Nicidecum. Pricepe că nu sunt diferite cele ce
se întâmplă în cazul nunţii, ci este pricină de
mari rele. Căci toate [la nuntă] sunt pline de
fărădelege. „Cuvânt de ruşine şi vorbe
nebuneşti şi glume să nu iasă din gura voastră”,
Zice [apostolul] (Efeseni 5,4; 4,29). Şi [la
nuntă] sunt toate acelea: cuvântul de ruşine şi
vorbe nebuneşti şi glume, şi nu doar aşa pur şi
simplu [în treacăt], ci se fac mult şi bine. Căci
artă a devenit [acest] lucru şi laudă mare pentru
cei ce se dedau ei. Păcatele au devenit o artă. Şi
nu le urmăm pur şi simplu, ci cu sârguinţă şi cu
ştiinţă. Şi mai departe diavolul îşi conduce
cetele lui. Căci unde e beţie, e neînfrânare.
Unde e vorbă de ruşine, diavolul este de faţă,
introducând cele ale sale. Spune-mi, cum
săvârşeşti taina lui Hristos când tu întemeiezi
[nunta] pe acestea şi chemi pe diavolul?
Poate socotiţi că sunt cam împovărător, însă şi
aceasta ţine de multa pervertire [a lucrurilor];
fiindcă şi cel ce ceartă, sever fiind, nu îngăduie
râsul. Nu auziţi pe Pavel cum zice: „Tot ce
faceţi, fie mâncaţi, fie beţi, fie altceva de faceţi,
toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (l
33
εἰς δυσφημίαν καὶ ἀδοξίαν. Οὐκ ἀκούετε τοῦ
Προφήτου λέγοντος, Δουλεύσατε τῷ Κυρίῳ ἐν
φόβῳ, καὶ ἀγαλλιᾶσθε αὐτῷ ἐν τρόμῳ; Ὑμεῖς
δὲ διαχεῖσθε. Μὴ γὰρ οὐκ ἔστι καὶ ἥδεσθαι, καὶ
μετὰ ἀσφαλείας; Βούλει (40) μελῶν ἀκοῦσαι
καλῶν; Μάλιστα μὲν οὐδὲ ἔδει· πλὴν
συγκαταβαίνω, εἰ βούλει· μὴ τῶν σατανικῶν
ἀκούσῃς, ἀλλὰ τῶν πνευματικῶν. Βούλει
χορεύοντας ἰδεῖν; ὅρα τῶν ἀγγέλων τὸν χορόν.
Καὶ πῶς δυνατὸν, φησὶν, ἰδεῖν; Ἐὰν ταῦτα
ἀπελάσῃς, ἐλεύσεται καὶ ὁ Χριστὸς (45) εἰς
τούτους τοὺς γάμους· τοῦ δὲ Χριστοῦ
παρόντος, καὶ ὁ τῶν ἀγγέλων πάρεστι χορός.
Ἂν θέλῃς, καὶ νῦν θαύματα ἐργάσεται,
καθάπερ καὶ τότε· ποιήσει καὶ νῦν τὸ ὕδωρ
οἶνον· καὶ πολλῷ θαυμασιώτερον, τὴν
διάχυσιν ἐπιστρέψει τὴν διαῤῥέουσαν καὶ
ψυχρὰν (50) ἐπιθυμίαν, καὶ ἐπὶ τὴν
πνευματικὴν μεταστήσει. Τοῦτό ἐστιν ἐξ
ὕδατος οἶνον ποιῆσαι.
Ἔνθα αὐληταὶ, οὐδαμοῦ ὁ Χριστός· ἀλλὰ κἂν
εἰσέλθῃ, τὸ πρῶτον ἐκβάλλει τούτους, καὶ τότε
θαυματουργεῖ.
Τί τῆς σατανικῆς πομπῆς ἀηδέστερον, ἔνθα
ἄναρθρα πάντα, (55) ἔνθα πάντα ἄσημα; ἂν δέ
τι καὶ ἔναρθρον, πάλιν πάντα αἰσχρὰ, πάντα
ἀηδῆ.
ζʹ. Οὐδὲν τῆς ἀρετῆς ἥδιον, οὐδὲν κοσμιότητος
γλυκύτερον, οὐδὲν σεμνότητος ποθεινότερον.
Ποιείτω τις γάμους, οἵους ἐγὼ λέγω, καὶ
ὄψεται τὴν ἡδονήν· (390) ποίους δὲ γάμους,
προσέχετε. Πρῶτον μὲν ἄνδρα ζήτει τῇ
παρθένῳ ὄντως ἄνδρα καὶ προστάτην, ὡς σώ-
ματι μέλλων ἐπιθήσειν κεφαλὴν, ὡς οὐκ
ἀνδράποδον, ἀλλὰ θυγατέρα αὐτῷ μέλλων
παραδώσειν· μὴ χρή- ματα ζήτει, μὴ γένους
λαμπρότητα, μὴ πατρίδος (5) μέγεθος, πάντα
ταῦτα περιττὰ, ἀλλὰ ψυχῆς εὐλάβειαν,
ἐπιείκειαν, τὴν ἀληθῆ σύνεσιν, τοῦ Θεοῦ τὸν
φόβον, εἰ βούλει μεθ’ ἡδονῆς τὸ θυγάτριον
ζῇν. Πλουσιώτερον γὰρ ζητοῦσα, οὐ μόνον
αὐτὴν οὐκ ὠφελήσεις, ἀλλὰ καὶ βλάψεις,
δούλην ἀντ’ ἐλευθέρας ποιοῦσα. Οὐ τοσαύτην
γὰρ ἀπὸ τῶν χρυσίων καρπώσεται τὴν ἡδονὴν,
ὅσην ἀπὸ τοῦ δουλεύειν τὴν ἀηδίαν.
Ἀλλὰ μὴ ζήτει ταῦτα, ἀλλὰ μάλιστα μὲν
ὁμότιμον· εἰ δὲ μὴ δυνατὸν, πενέστερον
Corinteni l0, 31)? Iar voi le faceţi spre ocară şi
necinste. Nu auziţi pe proorocul care zice:
„Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu
cutremur” (Psalmi 2, 9). Iar voi vă deşănţaţi.
Nu este cu putinţă şi să-ţi faci plăcerile şi apoi
să fii în siguranţă. Vrei să auzi de bunătăţile
viitoare? Dar mai bine zis nu trebuia să auzi
[de cele viitoare], însă fie, mă plec dacă vrei.
Nu asculta cele satanice, ci cele duhovniceşti.
Vrei să vezi pe cei care dansează? Priveşte
corul îngerilor! „Şi cum este cu putinţă să-1
văd?”, ar zice [careva], Dacă alungi acestea
[lumeşti], va veni şi Hristos la aceste nunţi. Iar
dacă Hristos este de faţă, şi corul îngerilor este
de faţă. Dacă vrei, şi acum va face minuni ca şi
atunci (cf. loan 2, 1). Va face şi acum apa vin.
Şi în chip mult mai minunat va întoarce
împrăştierea curgătoare şi pofta rece, şi o va
schimba în duhovnicească. Aceasta înseamnă
să facă din apă vin. Unde sunt flautişti nu e
nicidecum Hristos. Însă dacă intră, mai întâi îi
scoate afară pe aceştia şi atunci va face minuni.
Ce este mai lipsit de plăcere decât alaiul
satanic unde toate sunt fără rânduială, toate
necuviincioase? Dar şi dacă ar fi ceva cu
rânduială, iarăşi toate sunt de ruşine, toate
lipsite de plăcere. Nimic nu este mai plăcut
decât virtutea, nimic mai dulce decât cuviinţa,
nimic mai dorit decât nobleţea.
Să facă cineva nuntă cum spun eu şi va vedea
plăcere. Ce fel de nuntă? Luaţi aminte! Mai
întâi, să caute pentru fecioară un bărbat care să
fie cu adevărat bărbat şi purtător de grijă al ei,
ca unul care va fi pus cap peste trup. Că nu
vreo slugă, ci pe fiica sa i-o va da. Dacă vrea
ca fiica lui să vieţuiască cu plăcere, să nu caute
[la acel bărbat] bani, nici strălucirea neamului,
nici faima patriei, că toate sunt de prisos- ci
evlavia sufletului, blândeţea, adevărata
înţelepciune, frica lui Dumnezeu.
Căci de vei căuta unul mai bogat, nu numai că
nu vei folosi pe fiica ta, dar o vei şi vătăma,
lăsând-o roabă în loc de liberă. Căci nu
odrăsleşte atâta plăcere din aur, câtă neplăcere
din robie.
Însă nu căuta acestea, ci, mai cu seamă, pe unul
de aceeaşi cinste. Iar dacă nu e cu putinţă, mai
34
μᾶλλον, ἢ εὐπορώτερον, εἴ γε μὴ ἀποδόσθαι
δεσπότῃ, ἀλλ’ ἐκδοῦναι ἀνδρὶ (15) βούλει τὴν
θυγατέρα. Ὅταν ἀκριβῶς ἐξετάσῃς τἀν- δρὸς
τὴν ἀρετὴν, καὶ μέλλῃς ἐκδιδόναι,
παρακάλεσον τὸν Χριστὸν παραγενέσθαι· οὐ
γὰρ ἐπαισχυνθήσεται· μυστήριόν ἐστι τῆς
αὐτοῦ παρουσίας. Μάλιστα μὲν οὖν καὶ τότε
παρακάλει, ὥστε μνηστῆρα τοιοῦτον (20)
δοῦναι.
Μὴ γένῃ τοῦ παιδὸς τοῦ Ἀβραὰμ χείρων, ὃς εἰς
τοσαύτην ἀποδημίαν πεμπόμενος, ᾔδει ἔνθα
χρὴ καταφυγεῖν· διὸ καὶ πάντων ἐπέτυχεν.
Ὅταν περιεργάζῃ καὶ ζητῇς τὸν ἄνδρα, εὔχου·
εἰπὲ τῷ Θεῷ· Ὃν ἂν θέλῃς σὺ οἰκονόμησον·
ἐγχείρισον αὐτῷ (25) τὸ πρᾶγμα, καὶ τιμηθεὶς
ταύτῃ παρὰ σοῦ τῇ τιμῇ ἀμείψεταί σε. Δύο δὴ
ποιεῖν χρὴ, αὐτῷ τε ἐγχειρίζειν, καὶ τοιοῦτον
ζητεῖν, οἷον ἂν αὐτὸς βούληται, κόσμιον,
σώφρονα.
Ὅταν οὖν τοὺς γάμους ποιῇς, μὴ περιέλθῃς
οἰκίας, κάτοπτρα καὶ ἱμάτια χρωμένη· (30) οὐ
γὰρ πρὸς ἐπίδειξιν τὸ πρᾶγμά ἐστιν, οὐδὲ εἰς
πομπὴν εἰσάγεις τὸ θυγάτριον· ἀλλὰ
φαιδρύνουσα τὴν οἰκίαν τοῖς ἐνοῦσι, κάλει
γείτονας καὶ φίλους καὶ συγγενεῖς. Ὅσους ἂν
οἶδας ἐπιεικεῖς, τούτους κάλει, καὶ τοῖς οὖσιν
ἐπαρκεῖσθαι παραίνει.
Μηδεὶς τῶν (35) ἀπὸ τῆς ὀρχήστρας παρέστω·
ἐκεῖ γὰρ δαπάνη περιττὴ καὶ ἄσχημος·
κάλεσον τὸν Χριστὸν πρὸ τῶν ἄλλων ἁπάντων.
Οἶδας διὰ τίνος αὐτὸν καλέσεις; Ὃς ἂν
ποιήσῃ, φησὶν, ἑνὶ τούτων τῶν ἐλαχίστων, ἐμοὶ
ἐποίησε. Μὴ νομίσῃς τὸ πρᾶγμα δυσάρεστον
(40) εἶναι, τὸ πένητας καλεῖν διὰ τὸν Χριστόν·
δυσάρεστον τὸ πόρνας καλεῖν. Τὸ γὰρ πένητας
καλεῖν, τοῦτο ἀφορμὴ πλούτου, ἐκεῖνο δὲ
ἀνατροπῆς. Κόσμει τὴν νύμφην μὴ τούτοις
τοῖς κοσμίοις τοῖς ἀπὸ τοῦ χρυσοῦ, ἀλλ’
ἐπιεικείᾳ καὶ αἰδοῖ καὶ τοῖς συνήθεσιν ἱματίοις,
(45) ἀντὶ παντὸς κόσμου χρυσοῦ καὶ
ἐμπλεγμάτων, τὸ ἐρυθριᾷν, τὸ αἰσχύνεσθαι
περιθεῖσα, καὶ τὸ μὴ ζητεῖν ἐκεῖνα.
Μηδεὶς ἔστω θόρυβος, μηδεμία ταραχή· κα-
λείσθω ὁ νυμφίος, δεχέσθω τὴν παρθένον. Τὰ
ἄριστα καὶ τὰ δεῖπνα μὴ μέθης ἔστω πλήρη,
ἀλλὰ πνευ- (50) ματικῆς ἡδονῆς. Μυρία γὰρ ἐκ
degrabă să fie mai sărac decât mai bogat,
numai dacă nu cumva vrei să-ţi dai fiica nu
unui bărbat, ci unui stăpân. Iar când cercetezi
cu deamănuntul virtutea bărbatului şi ai de
gând să i-o dai, roagă pe Hristos să fie de faţă,
căci nu Se va ruşina. Este taina venirii Lui.
Deci, mai cu seamă atunci roagă-L ca să-ţi dea
un astfel de peţitor.
Nu fi mai rău decât sluga lui Avraam care,
fiind trimis în aşa călătorie [depărtată], ştia
unde trebuie să scape. De aceea a şi avut parte
de toate. Când te ostenţi şi cauţi un bărbat
[pentru fiica ta], roagă-te. Spune-I lui
Dumnezeu: „Pe care vrei Tu rânduieşte-l”.
Încredinţează-I Lui lucrul şi, fiind [El] cinstit
cu aceasta cinste din partea ta, îţi va răsplăti.
Două lucruri trebuie să faci: să-i încredinţezi
Lui [problema] şi să cauţi un astfel de bărbat în
felul în care El vrea: cuviincios şi întreg la
minte.
Deci, când faci nuntă, nu înconjura casele nici
nu te folosi de oglinzi şi haine. Căci nu spre
fală este evenimentul, nici nu o duci pe fiica ta
în alai [pompe] [păgânesc]. Ci, luminându-ţi
casa cu lucruri simple, cheamă pe vecini şi pe
prieteni, şi pe rudenii. Şi câţi ştii că sunt blânzi,
pe aceştia cheamă-i şi îndeamnă-i să se
îndestuleze cu cele ce sunt.
Nimeni din cei care cântă să nu fie prezent.
Căci acolo [la teatru] e cheltuială de prisos şi
necuviincioasă. Cheamă pe Hristos mai întâi de
toţi ceilalţi. Ştii prin cine îl chemi? „Cel care
face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-a
făcut” (Matei 25, 40). Nu socoti că e lucru
nepotrivit să chemi pe săraci pentru Hristos.
Nepotrivit este să chemi desfrânate. Căci a
chema pe săraci, aceasta este pricină de
îmbogăţire, pe când aceea, de răsturnare [a
caselor]. Împodobeşte pe mireasă nu cu aceste
podoabe de aur, ci cu blândeţea şi cu sfiala, şi
cu haine obişnuite, iar în loc de orice podoabă
de aur şi împletituri ale părului, atârnă-i
ruşinarea şi sfielnicia, şi a nu le căuta pe
acelea.
Să nu fie nici o agitaţie, nici o tulburare. Să fie
chemat mirele, să fie primită fecioara. Masa de
prânz şi cina să nu fie pline de beţie, ci de
35
τοῦ τοιούτου γάμου σται τὰ καλὰ, καὶ τὰ τοῦ
βίου ἐν ἀσφαλείᾳ· ἐκ δὲ τῶν νῦν γινομένων
γάμων (εἴ γε γάμους, ἀλλὰ μὴ πομπὰς αὐτὰ δεῖ
καλεῖν), ὅρα ὅσα τὰ κακά.
Διελύθησαν αἱ παστάδες, καὶ εὐθέως μέριμνα
καὶ (55) φόβος, μή τι παραπέσῃ τῶν
κεχρημένων, καὶ διαδέχεται τὴν ἡδονὴν ἀθυμία
ἀφόρητος. Ἀλλ’ αὕτη μὲν τῆς κηδεστρίας ἡ
ἀγωνία· μᾶλλον δὲ οὐδὲ αὐτὴ ἀπήλ (391)
λακται ἡ νύμφη· τὰ γοῦν μετὰ ταῦτα αὐτῆς τῆς
νύμφης ἐστὶν ἅπαντα. Τὸ γὰρ ὁρᾷν
καταλυόμενα ἅπαντα, ἀθυμίας ὑπόθεσις, τὸ
ὁρᾷν ἔρημον τὴν οἰκίαν, κατηφείας ἀφορμή.
Ἐκεῖ ὁ Χριστὸς, ἐνταῦθα ὁ Σατανᾶς· ἐκεῖ
θυμηδία, ἐνταῦθα φροντίς· ἐκεῖ ἡδονὴ, (5)
ἐνταῦθα λύπη· ἐκεῖ δαπάνη, ἐνταῦθα οὐδὲν
τοιοῦτον, ἐκεῖ ἀσχημοσύνη, ἐνταῦθα
εὐκοσμία· ἐκεῖ φθόνος, ἐνταῦθα ἀφθονία· ἐκεῖ
μέθη, ἐνταῦθα νῆψις, ἐν(392) ταῦθα σωτηρία,
ἐνταῦθα σωφροσύνη.
Ταῦτα δὴ πάντα ἐννοοῦντες, στήσωμεν τὸ
κακὸν μέχρι τούτου, ἵνα ἀρέσωμεν τῷ Θεῷ,
καὶ τῶν ἐπηγγελμένων ἀγαθῶν τοῖς ἀγαπῶσιν
αὐτὸν ἐπιτυχεῖν καταξιωθῶμεν, χάριτι καὶ
φιλανθρωπίᾳ τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ
Χριστοῦ, (5) μεθ’ οὗ τῷ Πατρὶ ἅμα τῷ ἁγίῳ
Πνεύματι δόξα, κράτος, τιμὴ, νῦν καὶ ἀεὶ, καὶ
εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.
desfătare duhovnicească. Căci mii vor fi
bunătăţile de pe urma unei astfel de nunţi şi
cele ce ţin de viaţa [aceasta] vor fi în siguranţă.
Pe când din nunţile ce se fac acum (pe care nu
nunţi, ci alaiuri [pompe] [păgâneşti] trebuie să
le numim), ia aminte câte rele! Se termină
petrecerea de nuntă şi îndată [apar] grija şi
frica: nu cumva s-au pierdut ceva din cele
folosite; şi întristarea nesuferită urmează
plăcerii, însă această supărare ţine de părinţi.
Dar, mai degrabă, nici mireasa nu este scutită
de aceasta. Ci toate [necazurile] de după
acestea sunt ale miresei. Căci a vedea că toate
s-au terminat este pricină de întristare, iar a
vedea casa pustie este prilej de tristeţe. Acolo
Hristos, aici Satana. Acolo bucurie, aici griji.
Acolo plăcere, aici tristeţe. Acolo cheltuială,
aici nimic de acest fel. Acolo simplitate [lipsă
de podoabă], aici împodobire. Acolo invidie,
aici nici urmă de invidie. Acolo beţie, aici
trezvie, aici mântuire, aici întreagă
înţelepciune.
Cugetând toate acestea, să oprim răul la nuntă
ca să plăcem lui Dumnezeu şi să ne
învrednicim a ne împărtăşi de bunătăţile
făgăduite celor ce îl iubesc pe El, cu harul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru lisus
Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului
Sfânt slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.
36
 IV. Taina căsătoriei în secolele V-VIII

Până în secolul IX nu sunt cunoscute date despre ritualul exact al Tainei Căsătoriei. Cert
este că ea a evoluat dintr-un element privat în unul bisericesc. În lipsa unor mărturii concrete
despre ritualul acestei sfinte taine pe baza tradiţiei nescrise a Bisericii se poate afirma că Taina
Căsătoriei săvârşită atât la domiciliu cât şi la biserică a fost legată de săvârşirea Euharistiei.
Actul central al Cununiei a ajuns cu timpul să fie încununarea mirilor la care preotul rostea o
rugăciune de binecuvântare.

Cum se desfăşura o căsătorie în secolul 6 apare în descrierea ceremoniei de nuntă a

împăratului Mauriciu din anul 582.9 Ceremonia, desfăşurată în una din încăperile palatului
imperial din Constantinopol (nu în biserică!), consta din unirea de către patriarh a mâinilor
mirilor, binecuvântarea şi împărtăşirea lor cu Sfinte Taine [Înaintesfinţite]. După aceasta, mirii
au băut din paharul comun şi apoi s-a început masa ceremonială. Theofilact Samocata precizează
că la această masă, mirilor nu li s-au pus cununi, întrucât, ei au fost încununaţi (încoronaţi)
dinainte, ca împăraţi. Din această relatare, trei concluzii importante se desprind:
a. în cazul oamenilor de rând, încununarea mirilor, adică punerea cununilor, era săvârşită
(de obicei) de tatăl miresei şi ţinea de masa ceremonială
b. în cazul împăraţilor, dacă mirele deja fusese încoronat (ca împărat), acest ritual nu se
mai repeta şi la nuntă, ci se rosteau doar anumite rugăciuni de binecuvântare;
c. dacă nunta se făcea odată cu încoronarea, ceea ce se practica mai ales în cazul
desemnării moştenitorului la tron ritul liturgic de încoronare şi cel de nuntă se suprapuneau, iar
însăşi punerea cununilor decătre patriarh avea un dublu înţeles, conform celor două evenimente
celebrate.
Deci, cele două rituri de încununare de mai târziu: a împăraţilor şi a mirilor, ambele cu
„implicarea" Bisericii, erau la început unul singur, dar cu timpul ele s-au separat pentru
totdeauna, iar obiceiul punerii cununilor pe capetele mirilor de către un cleric al Bisericii s-a
generalizat şi în cazul oamenilor simpli, dar ceva mai târziu şi nu fără implicarea directă a unor
împăraţi bizantini mai evlavioşi.
Trebuie să mai precizăm că în Bizanţ, toţi oamenii, inclusiv cei care aveau un statut
politic inferior, erau obligaţi prin lege să respecte prescripţiile civile ale căsătoriei, fără ca Statul
să-i oblige să încheie şi „nuntă religioasă". Observăm că nici „Digestele" împăratului Iustinian
(527-565) şi nici „Ecloga"lui Leon al III-lea şi Constantin al V-lea (anul 741), nu vorbesc decât
de „nunta civilă" bazată pe un acord scris. Este interesant şi faptul că „Ecloga" admite, ca
excepţie, căsătoria făcută fără acest acord scris, dacă ea este încheiată în prezenţa prietenilor sau
cu binecuvântarea Bisericii. Această binecuvântare a Bisericii de care aminteşte „Ecloga" constă
probabil din rânduiala care apare în Codexul Barberini 336 (tot din sec. VIII), sau poate alta
asemănătoare acesteia.

În vremea Sfântului Teodor Studitul (d. 826) ritualul încununării mirilor ce era însoţit de
„o scurtă rugăciune”, citită „în faţa a tot poporul la Liturghia de duminică” de către episcop sau
preot. Textul redat de Sfântul Teodor în scrisoarea 22 este cel al rugăciunii punerii cununilor din
actualul ritual al Tainei Cununiei:
„Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău cu
roaba Ta pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând;

9
Theofilact Samocata, Hist. I,10,

37
încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni. Că a Ta
este stăpânirea şi a Ta împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor.10

Tot în secolul IX în scrierea „Epanagoga", scrisă cu contribuţia patriarhului Fotie în anul

886, se vorbeşte despre 3 moduri alternative de a încheia o căsătorie: a) prin semnarea unui acord
scris; b) prin încununare/cununie; şi c) prin binecuvântarea Bisericii.
Este vizibil faptul că în acea vreme nu era obligatorie căsătoria bisericească.
Un pas hotărâtor în procesul de generalizare a ritului liturgic de binecuvântare a nunţii l-a făcut
împăratul Leon al VI-lea Filosoful (886-912), care, prin Novela 89, obligă pe toţi, cu excepţia
sclavilor, de a primi binecuvântare pentru „căsătorie". Ceva mai târziu, împăratul Alexios I
Comnenul, în Novela 24 (anul 1084) vorbeşte deja despre generalizarea a două binecuvântări:
una la logodnă şi alta la nuntă, iar în anul 1092, tot el, prin Novela 31, extinde obligativitatea
acestor binecuvântări ale Bisericii şi asupra sclavilor.

Este interesant de văzut cum armonia bizantină dintre Biserică și stat a afectat ritualul
căsătoriei creștine. În epoca creștină timpurie, legea bizantină permitea trei opţiuni pentru
căsătoria legală: 1) un acord verbal în prezența martorilor; 2) un contract scris; și 3) o căsătorie
în Biserică. 11
Se cuvine de remarcat faptul că abandonarea treptată a primelor două alegeri în favoarea
căsătoriei ecleziale pentru toți cetățenii este unul dintre principalii factori care au determinat
definitiv separarea permanentă a căsătoriei de Euharistie. Acest lucru s-a produs în trei etape de
bază: 1) în 537, împăratul Iustinian a ordonat ca toate personalităţile guvernamentale să fie
căsătorite în Biserică; 2) în 893 împăratul Leon Înțeleptul a legiferat că căsătoria în Biserică să
fie obligatorie pentru toți cetățenii liberi (încă mai erau sclavi în Bizanț); și, în sfârșit, 3) în
secolul al 11-lea, împăratul Alexios Comnenul a stabilit că singura căsătorie valabilă este cea
eclesială.

Din secolele VI-IX, legislația statului imperial a avut tendința de a acorda Bisericii un
control tot mai mare asupra căsătoriilor, iar pasul decisiv în această direcție a fost făcut la
începutul secolului al X-lea, când Biserica a preluat rolul statului și a devenit singura autoritate
legală care a îndeplinit ceremonia căsătoriei. Aceasta însemna că toți oamenii, chiar și cei care în
trecut ar fi ales în mod liber să nu se căsătorească în Biserică, erau acum obligați să facă acest
lucru. Aceasta a dus la două rezultate care au contribuit la separarea căsătoriei de Liturghie şi
anume: 1) creșterea numărului de persoane care trebuiau căsătorite a crescut enorm ceea ce a
dus la o necesitatea celebrării căsătoriilor în afara liturghiei duminicale, ceea ce a contribuit la
privatizarea treptată a slujbei; și 2) slujba de căsătorie a trebuit să fie adaptată pentru a se potrivi
tuturor tipurilor de persoane, ceea ce a dus la modificare generală a ritualului. Acest lucru se
reflectă în serviciul de căsătorie menționat anterior, care oferea posibilitatea de a alege între
darurile pre-sfințite pentru cei vrednici de împărtăşire şi „paharul binecuvântării” ca un fel de

10
Letters I, 22, PG 99, 973: „αὐτὸς, δέσποτα, ἐξαπόστειλον τὴν χεῖρά σου ἐξ ἁγίου κατοικητηρίου σου καὶ ἅρμοσον
τῷ δούλῳ σου τὴν δούλην σου. σύζευξον αὐτοὺς ἐν ὁμοφροσύνῃ, ἕνωσον αὐτοὺς εἰς σάρκα μίαν, οἷς εὐδόκησας
συναφθῆναι ἀλλήλοις· τίμιον τὸν γάμον ἀνάδειξον, ἀμίαντον αὐτῶν τὴν κοίτην διατήρησον, ἀκηλίδωτον αὐτῶν τὴν
συμβίωσιν διαμεῖναι εὐδόκησον..” See also: THEODORUS STUDITES, Epistulae, in: G. Fatouros, Theodori
Studitae Epistulae, vol. 1-2 (=Corpus Fontium Historiae Byzantinae. Series Berolinensis 31. Berlin: De Gruyter,
1992), vol. 1: p. 5-187; vol. 2, pp. 189-861.
11
Παναγιώτης Σκαλτσής, Γάμος και θεία Λειτουργία.., p. 55-56.

38
antidoron, adică înlocuirea comuniunii, pentru cazurile în care cuplul era nu vrednic de
comuniunea euharistică. 12
Biserica trebuia să plătească un preț ridicat pentru noua responsabilitate socială pe care a
primit-o; trebuia să „secularizeze” atitudinea pastorală față de căsătorie și, practic, să-și
abandoneze disciplina penitențială. Atunci au început toate tainele să se separe de Liturghie și au
început să dezvolte un ritual „paralel” cu cel al Liturghiei. Biserica nu a acceptat, totuși, să
atenueze sfințenia Euharistiei: nu a putut, de exemplu, să dea comuniune unui neortodox sau
unui cuplu care intră într-o a doua căsătorie. Astfel, a trebuit să dezvolte un rit de căsătorie
separat de Euharistie. Schimbarea a fost mai uşor acceptată prin faptul că legătura evidentă între
căsătoria Bisericii și Euharistie s-a pierdut oricum de îndată ce căsătoria în Biserică a devenit o
cerință legală. 13

12
N. Milosevic, To Christ and the Church …, p. 193.
13
J. Meyendorff, Marriage An Orthodox Perspective , New York, NY: St. Vladimir's Seminary Press, 1975, p. 27ff;
J. Chryssavgis, Love, Sexuality and the Sacrament of Marriage, Brookline, MA: Holy Cross Press, 1996, p. 35; P.
Evdokimov, The Sacrament of love, New York, NY: St. Vladimir's Seminary Press, 1985.

39
 V. Mărturiile manuscriselor liturgice despre Taina Căsătoriei din sec VIII-XII

Primele rugăciuni legate de Taina Căsătoriei păstrate până azi pot fi găsite în Codexul
Barberini gr. 336 (Fol. 186-191) - o variantă sud-italiană a Evhologhionului bizantin, ce datează
din a doua jumătate a sec. VIII. Acest Evhologhion are o rânduială restrânsă a Logodnei şi Nunţii
şi cuprinde următoarele elemente:

1. Rugăciunea pentru logodnă (Εὐχὴ ἐπὶ μνηστείας): „Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele
despărţite le aduni într-o unire..." - corespunzătoare celei din rânduiala actuală - urmată de
îndemnul: „Capetele noastre Domnului să le plecăm!" şi rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul
nostru, Cel ce dintre neamuri, mai înainte..." - de asemenea, întocmai cu aceea de astăzi;
2. Rugăciunea la căsătorie (Εὐχὴ εἰς γάμους), care începe, ca şi astăzi, cu o ectenie rostită de
diacon, în care cere ca nunta să fie binecuvântată precum cea din Cana Galileii, să întărească
legământul mirilor şi să fie binecuvântaţi prin pogorârea şi prin lucrarea Sfântului Duh. Apoi
preotul rosteşte rugăciunea: „Dumnezeule cel Sfânt, Care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta
lui ai făcut femeie şi ai însoţit-o lui..." (la fel cu a treia rugăciune din slujba actuală), care se
încheie cu o doxologie trinitară. Preotul îi cunună (încununează), apoi le uneşte mâinile drepte.
După binecuvântarea: „Pace vouă!" şi: „Capetele noastre Domnului să le plecăm!", urmează
rugăciunea.· „Doamne, Dumnezeul nostru, Care în purtarea Ta de grijă pentru mântuirea noastră,
ai venit în Cana Galileii...", care-i pregăteşte pentru împărtăşire; înainte însă de a-i împărtăşi,
preotul rosteşte rugăciunea pentru paharul comun: Εὐχή τοῦ κοινοῦ ποτηρίου: „Dumnezeule, Cel
ce toate le-ai făcut cu puterea Ta" - identică rugăciunii de binecuvântare a paharului din
rânduiala actualelor molitfelnice.
În total sunt 2 rugăciuni la Logodnă şi 2 la Nuntă şi o rugăciune numită „a paharului
comun" - toate 5 sunt întrebuinţate şi astăzi, şi se încheie cu o „altă rugăciune la nuntă" care
astăzi nu se mai foloseşte, dar ale cărei idei au fost reformulate şi sunt folosite în alte rugăciuni
din rânduiala de astăzi. Rânduiala nu aminteşte de inelele de logodnă (care probabil încă se
puneau într-un cadrul familial), nici de vreo formulă de punere a cununiilor, ci doar de
încununarea propriu-zisă şi de unirea mâinilor. Rânduiala includea şi împărtăşirea cu Darurile
Înaintesfinţite.

Un al manuscris important îl reprezintă Codex Coislin 213 - un Evhologhion ce datează

din anul 1027, aparţinând preotului Stratèghios de la „Marea Biserică" (Catedrala Sf. Sofia din
Constantinopol - n.n.) şi care acum se păstrează în Biblioteca Naţională din Paris. Această
rânduială era destinată cuplurilor imperiale, dar cu timpul ea s-a extins şi asupra oamenilor de
rând. Faţă de rânduiala din Codex Barberini 336, pot fi remarcate următoarele deosebiri:
a. După punerea cununiilor de către episcop / preot, se cânta pentru mire, şi apoi pentru
mireasă (separat): „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă şi cu cinste, încununează-l pe el /
încununeaz-o pe ea" - formulă care mai târziu a devenit un fel de „epicleză" a Slujbei Cununiei;
b. Este menţionată rugăciunea „Tatăl nostru";
c. Se menţionează clar împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite, precedate de Ecfonisul:
„Cele Înaintesfinţite, Sfintele Sfinţilor", după care urma gustarea şi din „paharul comun";
d. Apare şi o rugăciune de ridicare a cununiilor aflată şi astăzi în uz;
e. Apare pentru prima dată o rugăciune specială de binecuvântare a celei de a doua
căsătorii.

40
 Pe lângă aceste două manuscrise de bază mai sunt şi altele, dintre care doar cel descoperit
de episcopul Porfirii Uspenskiy şi alte 2 din Sinai sunt mai vechi ( Codex Sinaiticus 957, şi
Codex Sinaiticus 958 din sec. IX-X)
Făcând o sinteză a rânduielii din sec. VIII-XII, aşa cum apare în manuscrise, poate fi
stabilită următoarea rânduială:

A:Logodna
1. [probabil: O binecuvântare şi o Ectenie];
2 rugăciuni: una principală şi a doua de plecare a capetelor (folosite şi astăzi);
3) punerea inelelor - generalizată mai târziu;

B: Cununia (Încununarea)
1. tămâierea solemnă (menţionată în mod deosebit în Coislin 213);
2. o Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;
3. Rugăciuni: una înainte de încununare şi a doua de plecare a capetelor, după
încununare. Acestea sunt rugăciunile a 3-a (de dinainte de Apostol) şi a 4-a (de după Evanghelie)
din Rânduiala de astăzi;
4. punerea cununiilor, uneori fără a rosti vreo formulă;
5.„Tatăl nostru" - apărut poate mai târziu în această Rânduială;
6. rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun" sau „cupei comune" (fără a bea din
ea în acest moment, ci puţin mai târziu);

C: Împărtăşirea
1. „Să luăm aminte! Cele Înaintesfinţite, Sfintele Sfinţilor";
2. împărtăşirea mirilor cu Daruri Înaintesfinţite - considerat ca element al unirii mistice a
mirilor în Hristos;

D: "Cupa comună"
1. mirii beau din „cupa comună", după care o spărgeau de pardoseala bisericii (aşa cum
menţionează unele manuscrise);
2. mirilor li se ridicau/desfăceau cununile (în aceeaşi zi sau în a opta);
3. ieşirea solemnă din biserică, însoţită de anumite cântări de veselie şi mergerea spre
masa festivă.

Este vizibil faptul că toate aceste elemente din tradiţia manuscrisă se regăsesc în
rânduiala de astăzi cu unele mici deosebiri. În plus faţă de molitfelnicul de astăzi apare
împărtăşirea mirilor cu Darurile Înaintesfinţite, care a dispărut din „Rânduiala Cununiei" în sec.
XVII-XVIII;
Manuscrisele nu cuprind câteva rugăciuni, citirea Apostolului şi Evangheliei şi troparele
„Isaia dănţuieşte...", elemente care au început să apară ceva mai târziu, prin sec. XIII-XV, şi s-au
generalizat definitiv abia în sec. XVII.

Din analiza principalelor manuscrise care descriu Taina Căsătoriei este evident faptul că ,
în timp, a avut loc o separare treptată a ritualului căsătoriei de contextul său euharistic inițial și,
în cele din urmă, s-a dus la un rit al Tainei Căsătoriei care nu este euharistic. În ciuda acestei
legături originale a căsătoriei cu Euharistia, din secolele IX - XVIII tradiția manuscrisă vorbeşte
despre existenţa a patru versiuni diferite ale serviciului căsătoriei, şi anume:
1) un ritual al căsătoriei în contextul Sfintei Liturghii;

41
 2) un ritual special de căsătorie încadrată în Liturghia darurilor înainte sfinţite;
3) o slujbă care oferă posibilitatea de a alege fie între Împărtăşirea cu Daruri înainte
sfinţite, fie de a gusta simbolic dintr-un pahar al binecuvântării
4) o slujba precum cea de astăzi, care oferă doar acest pahar comun al binecuvântării.

42
 VI Structura ritualului Tainei Căsătoriei în prezent

A:Logodna
1) Binecuvântarea mică şi Ectenia Mare;
2 rugăciuni: una principală şi a doua de plecare a capetelor;

3) punerea inelelor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire şi mireasă, urmate
de schimbarea inelelor;
4) o rugăciune mai lungă (despre inel);
5) [Ectenia întreită şi Apolisul - în cazul săvârşirii separate a Logodnei].

B: Cununia (Încununarea)
1) Cântarea Psalmului 127 însoţită de o tămâiere solemnă;
2) Binecuvântarea Mare şi o Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;
3) 2 Rugăciuni mari (apărute mai nou) + rugăciunea principală, a 3-a (numită şi „epicleza
Slujbei Cununiei"), la care se unesc mâinile mirilor;
4) Punerea cununiilor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire şi mireasă
+binecuvântarea de 3 ori a mirilor, prin cuvintele: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă şi cu
cinste, încununează-i pe dânşii";
5) Apostolul (Ef. 5:20-33) şi Evanghelia (Ioan 2:1-11), urmate de o Ectenie întreită;
6) O altă rugăciune, a 4-a (care în vechime era rugăciunea de plecarea capetelor, după
cea principală, azi a 3-a);
7) Ectenia cererilor şi „Tatăl nostru";

C: "Cupa comună" şi „hora simbolică"

1) Rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun" sau „cupei comune";
2) Mirii beau de 3 ori din „cupa comună", iar strana cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi
numele Domnului voi chema";
3) Strana cântă 3 tropare (începând cu „Isaia dănţuieşte"), iar preotul împreună cu mirii şi cu
naşii înconjoară masa pe care stă Sf. Evanghelie. În unele locuri, la fiecare înconjurare mirii sărută
Sf. Evanghelie;
4) Ridicarea cununiilor prin rostirea unor urări speciale pentru mire şi mireasă
(„Mărit să fii mire ca Avraam...", „Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra...");
5) Alte 2 rugăciuni şi Otpustul (special);

D: Rugăciunea în a opta zi după Cununie

1) 2 Rugăciuni asupra mirilor (una principală şi alta de plecare a capetelor);
2) Otpustul mic şi ducerea în biserică a mirilor.

43