I.

MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢA ÎN SF SCRIPTURA

Taina Mărturisirii sau Taina Pocăinţei a fost instituită de Mântuitorul pentru curăţirea sufletelor de
păcate, pentru redobândirea sănătăţii sufleteşti şi pentru a reintra în comuniune cu Dumnezeu în că din
timpul vieţii Sale pământeşti şi după Înviere şi Înălţare el a dorit să asigure o continuitate acestei lucări
sacramentale, lăsând Bisericii sale, slujitorilor ei puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Practica
iertării păcatelor a cunoscut în decursul timpului o evoluţie în ceea ce priveşte ritualul. La început, până
aproximativ în secolul VI, atât mărturisirea păcatelor mai grave cât şi penitenţa se făceau în public. Taina
pocăinţei era strict reglementată prin disciplina penitenţială, care separa pe păcătoşi (cei supuşi penitenţei)
de credincioşii care se puteau împărtăşi, dar din pricina scandalurilor la care dădea loc adesea mărturisirea
publică, ea a fost cu timpul părăsită şi a rămas în practică numai mărturisirea individuală şi secretă,
obişnuită astăzi. Practica liturgică a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe a conacrat patru faze sau momente
distincte în săvârşirea acestei Taine şi anume: 1. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvîrşite, 2.
Spovedania sau mărturisirea păcatelor, către duhovnic, 3. Îndeplinirea canonului de pocăinţă (a epitimiei
sau certării) dat de duhovnic, 4. Dezlegarea sau iertarea păcatelor, pe oare o dă Sfîntul Duh, prin
duhovnic.
Biserica a învăţat pe credincioşii ei să practice mărturisirea păcatelor şi pocăinţa, întemeindu-se în
primul rând pe cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură unde pot fi găsite nenumărate modele
de pocăinţă şi de mărturisire a păcatelor.

1. Căderea în păcat a protopărinţilor

Încă după primul păcat omenesc, Dumnezeu provoacă pe Adam şi Eva la o mărturisire personală şi
explicită. El nu vrea numai o mărturisire comună şi generală, ci o mărturisire personală, o descriere din
partea fiecăruia a modului său personal de păcătuire, a cauzei care 1-a îndemnat pe fiecare la păcat.
«Pentru ce ai făcut aceasta?», o întreabă pe Eva (Fac. 3, 13). Deşi Dumnezeu ştia ce 1-a îndemnat pe
fiecare să păcătuiască, El vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru ca să mediteze asupra motivelor
condamnabile ale greşelii sale şi asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei" sale, ca altădată să nu se mai
lase condus de acele motive şi să fie cu o grijă mai deosebită la părţile mai slabe ale firii sale. Omul,
vorbind, se analizează în ceea ce are comun cu toţi oamenii, dar şi în ceea ce are specific ca individ; sau
ca. să vorbească despre sine, trebuie să se analizeze şi să tragă anumite concluzii, pe când printr-un da
simplu trece uşor peste motivele, natura, urmările păcatelor sale, ţine acoperită rana complexă a fiinţei
sale: Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit şi pe Eva deosebit. Căci descrierea păcatului sileşte pe om la o
scrutare a vinei sale, la o cunoaştere de sine,
Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conştiinţei personale, a răspunderii personale, un
mijloc de creştere spirituală; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a se ascunde din faţa sa şi din
faţa unui judecător, de a se da după alţii. Cum ne spun Sf. Părinţi, Sf. Ioan Gură de Aur în Omilii la
Geneză, din nefericire atât Adam cât şi Eva au refuzat invitaţia la o mărturisire personală.
Dacă ar fi fost întrebaţi în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând printr-un da comun.
Fiind întrebaţi însă separat, fiecare s-a dat după altul, punând vina pe altul. Sf. Părinţi amintiţi ne spun că
blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieţii lor nu pentru că au păcătuit, ci pentru că n-au mărturisit.
Totuşi, întrucât chiar fără să vrea să-şi mărturisească păcatul, fiecare trădează o altă cauză a
păcatului său, pedeapsa ce o dă Dumnezeu fiecăruia e motivată nu numai de păcatul în general, ci de
cauza specială a păcatului fiecăruia, cu care stă într-o anumită corespondenţă, urmărind ţinerea în frâu a
slăbiciunii speciale a fiecăruia, manifestată în cauza care 1-a făcut pe fiecare să păcătuiască. Căci fiecare
păcătuieşte folosind rău puterile sufleteşti, raportându-se greşit la Dumnezeu, la lumea înconjurătoare, la

1
trup iar pedeapsa urmăreşte restabilirea omului în poziţia justă faţă de aceste realităţi, adică are o funcţie
de restaurare a firii omului şi a echilibrului dintre om şi factorii realităţii, nu de simplă răzbunare a lui
Dumnezeu.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Cain. Întrebat să-şi mărturisească păcatul, şi îndemnat să se declare
răspunzător pentru uciderea fratelui său, el refuză să-şi recunoască această răspundere (Fac. 4, 9). Sf.
Părinţi spun iarăşi că nu pentru păcat a fost el blestemat de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii.

2. Moise şi poporul ales: Legea veche

Din istoria lui Moise şi a Faraonului de sub care a fost eliberat Israil, se poate vedea că de câte ori
Faraonul îşi recunoştea păcatul şi se pocăia Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului (Ieş. 9, 27;
10, 17).
Când Aaron s-a făcut vinovat de greşeala poporului de a fi făcut un viţel de aur, el îşi mărturiseşte
păcatul la invitaţia lui Moise (Ieş. 32, 21)
Dar Dumnezeu dă prin Moise o poruncă apriată pentru mărturisirea personală a păcatelor. Aşa,
după ce înşiră o serie întreagă de păcate. Dumnezeu zice: «Deci, dacă el a căzut în păcat prin vreunul din
aceste chipuri, atunci să mărturisească păcatul săvârşit» (Lev. 5, 5). Pentru fiecare păcat săvârşit se aducea
şi o jertfă personală: nu se aducea de mai mulţi o jertfă pentru păcatele lor. Numai pentru un păcat comun
al poporului, se aducea o jertfă comună (Lev. 4, 14). Se făcea deci o deosebire clară între păcatul obştesc,
pentru care se aducea o jertfă de obşte, şi între păcatul personal, pentru care se aducea o jertfă personală şi
se făcea deci şi o mărturisire personală., Mărturisirea personală se făcea înaintea preotului, căci el avea
misiunea să curăţească pe cel ce a păcătuit. «Astfel preotul să-l curăţească de păcatul pe care 1-a săvârşit
în vreunul din aceste chipuri şi păcatul i se va ierta» (Lev. 5, 12).
Legea veche prevedea diferite jertfe pentru anumite păcate determinate ale fiecărui om în parte.
Însăşi aducerea acestor jertfe însemna o mărturisire a unor păcate determinate săvârşite, în faţa preotului
de la templu:
Num. 15, 22-29:
22. Dacă însă veţi greşi din neştiinţă şi nu veţi împlini toate poruncile acestea, pe care le-a rostit
Domnul lui Moise,
23. Şi tot ce v-a poruncit Domnul prin Moise din ziua în care a început Domnul a vă porunci.
24. Dacă greşeala e din nebăgarea de seamă a obştii, atunci toată obştea să aducă din cireadă un
junc fără meteahnă, ardere de tot, întru miros bineplăcut Domnului, cu dar de pâine, cu turnarea lui
după rânduială, şi din turma de capre, un ţap ca jertfă pentru păcat
25. Şi se va ruga preotul pentru toată obştea fiilor lui Israel şi li se va ierta, căci aceasta a fost
greşeală şi ei au adus darul lor Domnului şi jertfă pentru păcatul lor înaintea Domnului, pentru
greşeala lor.
26. Atunci se va ierta întregii obşti a fiilor lui Israel şi străinului care trăieşte între ei, pentru că tot
poporul a făcut aceasta din neştiinţă.
27. Dacă vreun suflet a greşit din neştiinţă, să aducă o capră de un an jertfă pentru păcat
28. Şi se va ruga preotul pentru sufletul care a făcut păcat din neştiinţă înaintea Domnului şi va afla
milă şi i se va ierta.
29. Şi pentru băştinaşul din Israel şi pentru străinul care trăieşte între voi, o singură lege să fie când
cineva va păcătui din neştiinţă.

Exista în Testamentul Vechi şi o mărturisire colectivă, care era a poporului întreg sau a unei cetăţi,

2
nu a unei grupe întîmplătoare de oamenii. Prin mărturisirea aceea se recunoşteau păcatele comune ale
poporului, ca de pildă idololatria, răcirea credinţei, etc., nu păcatele săvîrşite de diferiţi inşi din obşte. In
acele mărturisiri grăia poporul ca o unitate (Num. 21, 17; Deut. 1, 41; Jud. 10, 10, 15; I Sam. 12, 10), nu
striga fiecare ins din grupă în numele său.
O astfel de mărturisire nu e nici colectivă, pentru că nu denunţă un păcat colectiv, nici personală,
pentru că nimeni nu-şi arată prin ea păcatul lui special.
Mărturisirea aceea îşi arăta caracterul de colectivă adeseori prin faptul că o făcea o singură
persoană ca reprezentant al întregului popor. Aşa mărturiseau proorocii păcatele poporului (Ier. 14, 7, 20;
Dan. 3, 29), iar în mod regulat arhiereul în ziua împăcării. El mărturisea cu mâinile întinse asupra unui ţap
toate fărădelegile poporului şi apoi dădea drumul ţapului în pustie ca să ducă toate păcatele în loc
singuratic: Lev, 16, 2-31

2. Şi a zis Domnul către Moise: "Spune lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând în locaşul sfânt
de după perdea, înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară, că deasupra
capacului Mă voi arăta în nor.
3. Iată rânduiala după care trebuie să intre Aaron în locaşul sfânt: cu un viţel, jertfă pentru păcat, şi
cu un berbec pentru ardere de tot.
4. Să se îmbrace cu hitonul de în sfinţit, să aibă pe trupul lui pantaloni de in, să fie încins cu brâu
de in şi să-şi ia şi chidar de în: acestea sunt veşmintele sfinţite; dar să-şi spele tot trupul său cu apă
şi numai aşa să se îmbrace cu ele.
5. Iar de la obştea fiilor lui Israel să ia din turma lor doi ţapi de jertfă pentru păcat şi un berbec
pentru arderea de tot.
6. Să aducă Aaron. pentru sine viţelul de jertfă pentru păcat, ca să se cureţe pe sine şi casa sa.
7. Apoi să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea feţei Domnului la uşa cortului adunării.
8. Şi să arunce Aaron sorţi asupra celor doi ţapi: un sorţ pentru al Domnului şi un sorţ pentru al lui
Azazel.
9. După aceea să ia Aaron ţapul, asupra căruia a căzut sorţul Domnului, şi să-l aducă jertfă pentru
păcat,
10. Iar ţapul asupra căruia a căzut sorţul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să
săvârşească asupra lui curăţirea şi să-i dea drumul în pustie pentru ispăşire, ca să ducă acela cu sine
nelegiuirile lor în pământ neumblat.
11. Apoi să aducă Aaron viţelul de jertfă pentru păcatele sale, ca să se cureţe pe sine şi casa sa şi să
junghie viţelul jertfă pentru păcatele sale;
12. Să ia cărbuni aprinşi de pe jertfelnicul cel dinaintea Domnului, o cădelniţă plină, şi aromate
pisate mărunt pentru tămâiere două mâini pline, şi să le ducă înăuntru, după perdea;
13. Să pună aromatele pe focul din cădelniţă înaintea felei Domnului, astfel ca norul de fum să
acopere capacul cel de pe chivotul legii, ca să nu moară Aaron.
14. Să ia şi din sângele viţelului şi să stropească cu degetul său spre răsărit peste capac; şi înaintea
capacului să stropească de şapte ori sânge cu degetul său.
15. După aceea să junghie înaintea Domnului ţapul de jertfă pentru păcatele poporului, să ducă
sângele lui înăuntru, după perdea, şi să facă cu sângele acela ce a făcut şi cu sângele viţelului,
stropind cu el pe capac şi înaintea capacului.
16. Aşa va curăţi locaşul sfânt de necurăţia fiilor lui Israel, de nelegiuirile lor şi de toate păcatele
lor. Aşa să facă el cu cortul adunării, care se află la ei, în mijlocul necurăţeniilor lor.
17. Nici un om să nu fie în cortul adunării, când va intra el să cureţe locaşul sfânt şi până va ieşi.
Aşa se va curăţi el pe sine şi casa sa şi toată obştea fiilor lui Israel.

3
 18., Apoi va ieşi la jertfelnicul cel dinaintea Domnului şi-l va curăţi, luând din sângele viţelului şi
din sângele ţapului şi punând pe coarnele jertfelnicului de jur împrejur,
19. Şi, stropindu-l cu sânge, cu degetul său de şapte ori, îl va curăţi de necurăţeniile fiilor lui Israel
şi-l va sfinţi.
20. Iar după ce va sfârşi de curăţat locaşul sfânt, cortul adunării şi jertfelnicul, şi curăţind şi pe
preoţi, va aduce ţapul cel viu,
21. Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra lui toate
nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate păcatele lor; şi, punându-le pe acestea pe
capul ţapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie.
22. Şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pământ neumblat şi omul va da drumul ţapului
în pustie.
23. După aceea va intra Aaron în cortul adunării şi se va dezbrăca de hainele cele de în, cu care se
îmbrăcase la intrarea în locul cel sfânt, şi le va lăsa acolo;
24. Îşi va spăla trupul său cu apă în locul cel sfânt, se va îmbrăca cu hainele sale şi, ieşind, va
săvârşi arderea de tot pentru sine şi arderea de tot pentru popor, şi se va curăţi astfel pe sine, casa
sa, poporul şi pe preoţi.
25. Iar grăsimea jertfei pentru păcat o va arde pe jertfelnic.
26. Cel ce a dat drumul în pustie ţapului de ispăşire să-şi spele hainele sale, să-şi spele trupul cu
apă şi atunci să intre în tabără.
27. Iar viţelul de jertfă pentru păcat Şi ţapul de jertfă pentru păcat al căror sânge a fost adus
înăuntru pentru curăţirea locaşului sfânt, să se scoată afară din tabără şi să se ardă în foc pielea lor,
carnea lor şi necurăţenia lor.
28. Cel ce le va arde să-şi spele hainele, să-şi spele trupul său cu apă şi numai după aceea să intre
în tabără.
29. Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici
o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi,
30., Căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea
Domnului, şi curaţi veţi fi.
31. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta
este lege veşnică.

O mărturisire personală a făcut în faţa lui Iosua, Acan, specificînd lucrurile pe care şi le-a însuşit
din prada de război şi unde le-a ascuns (Iosua, 7, 20). La fel face o mărturisire personală Saul, înaintea lui
Samuil, declarând cu gura lui ce a făcut şi arătând cauza păcatului Său (I Sam. 14,20).
Tot în legea lui Moise sunt celebre apoi mărturisirile regelui David (II Sam. 12, 1-13; II Sam. 24.
10,' 17). Mărturisirea pentru păcatul uciderii lui Urie, după ce i-a luat soţia, a făcut-o David nu numai în
faţa proorocului Natan, ci în faţa tuturor neamurilor, eternizând-o în Psalmul 50.
Dar şi în alt psalm spune David: «Că fărădelegea mea eu o voi vesti, si mă voi griji pentru păcatul
meu» (Ps. 37, 18). Iar prin proorocul Isaia, Dumnezeu îndeamnă pe om: «Spune tu fărădelegile tale întâi,
ca să te îndreptezi» (Is. 43, 26). Sf. Părinţi, interpretând cuvântul acesta, au subliniat necesitatea ca omul
să nu aştepte să fie acuzat în faţa lui Dumnezeu de pârâşul nostru cel neobosit, căci aceasta îi va aduce
osânda veşnică, ci s-o ia înaintea acestuia, acuzându-se el pe sine însuşi, acuzându-şi prin aceasta el însuşi
păcatul său şi prin aceasta despărţindu-se de el.
În Proverbele lui Solomon se declară ca cel ce-şi tăinuieşte păcatele nu propăşeşte, iar cel ce le
mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare (28, 3). Daniil mărturiseşte păcatele poporului şi pe ale sale
(Dan. 9, 20). Bărbaţii evrei întorşi din robia babilonică îşi mărturisesc în faţa preotului Ezdra şi a

4
bătrânilor poporului, păcatul căsătoriei cu femei străine (Ezdra III, 9, 17).
In ce priveşte pocăinţa, amintim doar de pilda lui David (II Sam. 12, 31), de iertarea pe care şi-a
câştigat-o prin ea Ahab (I Regi 21, 27), cetatea Ninive (Iosua 3, 610) şi Manase (II Cronici 33, 12). Acesta
din urmă a fixat şi în scris, pentru toate timpurile, mărturisirea păcatelor cu care şi-a început pocăinţa
(Rugăciunea lui Mânase).

Rezumativ se poate afirma că ideea de mărturisire a păcatelor însoţită de o jertfă este un element
esenţial al oricărei religii şi ea a fost văzută ca fiind efortul omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu,
actul de dăruire al omului ca răspuns la darul făcut lui de Ziditorul a toate, calea de comuniune cu
Dumnezeu prin dar, dar şi expierea şi ştergerea păcatului şi împăcarea omului cu Creatorul său. 1
În Vechiul Testament credincioşii îşi mărturiseau păcatele lor oferind lui Dumnezeu ca jertfă
pentru aceste păcate animale, roadele pământului şi rodul muncii lor. Aceste daruri nu erau nişte simple
substitute expiatorii ale celor care aduceau darurile, ci ele erau semnul văzut ale unei autodăruiri şi
autojertfiri, care era însă nedesăvărşită şi incompletă, căci nu se putea depăşi prin ele complet egoismul.2
Era o mărturisire însoţită de o jertfă incompletă. Animalul nu-şi putea trăi conştient durerea sângelui
vărsat, cum avea să o facă Fiul lui Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce. „Nu sângele în sine a putut spăla
păcatele oamenilor, ci ceea ce a trăit Hristos vărsându-şi sângele, spune părintele Dumitru Stăniloae, aceasta
pricinuieşte marea milă a Tatălui. Îi pricinuieşte şi iubirea pentru Fiul Său, Care făcut om se dăruieşte Tatălui
până la vărsarea sângelui Său pentru noi şi în locul nostru. Prin aceasta trebuie să înţelegem marea preţuire ce
a dat-o Tatăl Fiului Care primeşte moartea pe cruce pentru a câştiga mila Lui pentru oameni. Dacă chiar omul
obişnuit trăieşte şi în sângele Său sentimentul durerii jertfelnice când şi-l dă pentru alţii, cu atât mai mult
trăieşte Hristos acest sentiment în mod permanent.”3

3. Mărturisirea păcatelor în Noul Testament

In Noul Testament, Sf. Ioan Botezătorul vesteşte apropierea împărăţiei cerurilor, îndemnând pe
oameni la pocăinţă, şi cere de la cei ce veneau la el să se boteze, o mărturisire a păcatelor (“Si erau
botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-si păcatele” Mt. 3, 6; Mc. 1, 5). Şi cum fiecare era
botezat în parte, se pare că şi mărturisirea lor era individuală şi ea avea menirea să pregătească sufletele
pentru primirea Evangheliei.
Mântuitorul Iisus Hristos, dând Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a ierta sau ţine păcatele:
Mt. 18, 18: Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte
veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.
Ioan 20, 23: Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.
Pe baza acestei porunci a Mântuitorului practica Bisericii primare a rânduit mărturisirea păcatelor
iar Apostolii şi urmaşii lor putând să dea sau să refuze dezlegarea păcatelor pe baza judecăţii făcută în
cunoştinţă de cauză.
Câteva texte din Noul Testament vorbesc despre practica apostolică a mărturisirii păcatelor:

a. Fapte. 19, 17-18:

17. Şi acest lucru s-a făcut cunoscut tuturor iudeilor şi elinilor care locuiau în Efes, şi frică a căzut peste
toţi aceştia şi se slăvea numele Domnului Iisus.
1
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1973, p.11.
2
Pr. Dumitru Stăniloae, Legătura dintre Euharistie…,p. 4.
3
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, (=Părinţi şi scriitori bisericeşti 38), Bucureşti, 1991,
nota 338, p. 309

5
18. Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor.

b. Fapte 5,3: Taina iertării păcatelor de către episcopii şi preoţii Bisericii a fost practicată de la
începutul Bisericii. Cazul lui Anania şi al Safirei dovedeşte, prin abatere, regula mărturisirii greşelilor, în
faţa apostolilor.

c. Sf. Ap. Pavel porunceşte Corintenilor să scoată pentru o vreme din comunitate pe unul care
săvârşise un păcat grav (I Cor, 5, 6) şi ar vrea să nu aibă prilej să plângă pe vreunii că au păcătuit şi nu s-
au pocăit (II Cor. 12, 21; 7, 8-10).
d. Iacob, 5, 16: Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă
vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.
e. I Ioan 1, 9 Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi
să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.

Este evident faptul că încă din epoca apostolică s-au conturat cele trei elemente componente ale
Tainei Mărturisirii şi anume: căinţa pentru păcate, mărturisirea în faţa preotului şi dezlegarea dată de
preot. În epoca primară au existat cele două forme de mărturisire, cea colectivă şi cea individuală. Cele
două forme s-au perpetuat apoi şi în tradiţia ulterioară a Bisericii până când în secolul VI cea publică a
dispărut cu totul din practica liturgică.

6
 II. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢA ÎN SECOLELE II-III

1. Mărturisirea păcatelor în secolul II

Rânduielile bisericeşti ale primelor secole conţin mărturii clare despre practica mărturisirii
păcatelor ca fiind strâns legată de displina penintenţială prebaptismală şi de Tainele inţierii creştine.

1.1. Didahia celor 12 Apostoli 4:14, 14:1

4.(12) Μισήσεις πᾶσαν ὑπόκρισιν καὶ πᾶν ὃ μὴ 12. Să urăşti orice făţărnicie şi tot ce nu este plăcut
ἀρεστὸν τῷ κυρίῳ. Domnului.
(13) Οὐ μὴ ἐγκαταλίπῃς ἐντολὰς κυρίου, φυλάξεις13. Sa nu părăseşti poruncile Domnului şi să
δὲ ἃ παρέλαβες, μήτε προστιθεὶς μήτε ἀφαιρῶν. păstrezi ceea ce ai primi fără să adaugi si fără să
scoţi.
(14) Ἐν ἐκκλησίᾳ ἐξομολογήσῃ τὰ παραπτώματά 14. In Biserica să-ti mărturiseşti păcatele tale şi sa
σου, καὶ οὐ προσελεύσῃ ἐπὶ προσευχήν σου ἐν nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea. Aceasta
συνειδήσει πονηρᾷ. Αὕτη ἐστὶν ἡ ὁδὸς τῆς ζωῆς. este calea vieţii.
14.(1) Καθ’ ἡμέραν δὲ κυρίου συναχθέντες 14. 1 În ziua Domnului, adunaţi fiind, frângeţi
κλάσατε ἄρτον καὶ εὐχαριστήσατε, pâine şi mulţumiţi, mărturisindu-vă păcatele
προεξομολογησάμενοι τὰ παραπτώματα ὑμῶν,
voastre, pentru ca jertfa voastră să fie curată.
ὅπως καθαρὰ ἡ θυσία ὑμῶν ᾖ. (2) Πᾶς δὲ ἔχων τὴν
2 Tot ce care este certat cu aproapele său, să nu se
ἀμφιβολίαν μετὰ τοῦ ἑταίρου αὐτοῦ μὴ συνελθέτω
adune împreună cu voi, până când nu se vor
ὑμῖν, ἕως οὗ διαλλαγῶσιν, ἵνα μὴ κοινωθῇ ἡ θυσία
împăca, pentru ca să nu fie întinată jertfa voastră.
ὑμῶν. (3) Αὕτη γάρ ἐστιν ἡ ῥηθεῖσα ὑπὸ κυρίου·
3 Aceasta este spusa Domnului: În tot locul şi
Ἐν παντὶ τόπῳ καὶ χρόνῳ προσφέρειν μοι θυσίαν
timpul să mi se aducă jertfă curată: Căci Împărat
καθαράν· ὅτι βασιλεὺς μέγας εἰμί, λέγει κύριος,
mare sunt, spune Domnul, şi Numele Meu este
καὶ τὸ ὄνομά μου θαυμαστὸν ἐν τοῖς ἔθνεσι.
minunat între neamuri

1.2. Epistola lui Barnaba 19, 8-12

(1a)Ἡ οὖν ὁδὸς τοῦ φωτός ἐστιν αὕτη ἐάν τις
θέλων ὁδὸν ὁδεύειν ἐπὶ τὸν ὡρισμένον τόπον,
σπεύσῃ τοῖς ἔργοις αὐτοῦ. (1b)Ἔστιν οὖν ἡ
δοθεῖσα ἡμῖν γνῶσις τοῦ περιπατεῖν ἐν αὐτῇ
τοιαύτη·
(2a) Ἀγαπήσεις τόν σε ποιήσαντα, φοβηθήσῃ τόν
σε πλάσαντα, δοξάσεις τόν σε λυτρωσάμενον ἐκ
θανάτου. (2b)Ἔσῃ ἁπλοῦς τῇ καρδίᾳ καὶ πλούσιος
τῷ πνεύματι. (2c) Οὐ κολληθήσῃ μετὰ τῶν
πορευομένων ἐν ὁδῷ θανάτου. (2d) Μισήσεις πᾶν
ὃ οὐκ ἔστιν ἀρεστὸν τῷ θεῷ. (2e) Μισήσεις πᾶσαν
1. Calea luminii este aceasta. Dacă cineva vrea să
meargă pe cale spre un loc anume, apoi să se
grăbească prin faptele lui. Iar cunoaşterea care ni
s-a dat cum să mergem pe această cale este
aceasta:
2. Să iubeşti pe Cel ce te-a făcut, să te temi de Cel
ce te-a plăsmuit, să slăveşti pe Cel ce te-a izbăvit
de moarte. Fii curat cu inima şi bogat cu duhul.
Să nu te alături de cei care merg pe calea morţii.
Să urăşti tot ce nu-i plăcut lui Dumnezeu.
Să urăşti orice făţărnicie.

7
ὑπόκρισιν. (2f) Οὐ μὴ ἐγκαταλίπῃς ἐντολὰς
κυρίου. (3a) Οὐχ ὑψώσεις σεαυτόν, ἔσῃ δὲ
ταπεινόφρων κατὰ πάντα. (3b) Οὐκ ἀρεῖς ἐπὶ
σεαυτὸν δόξαν, οὐ λήμψῃ βουλὴν πονηρὰν κατὰ
τοῦ πλησίον σου, οὐ δώσεις τῇ ψυχῇ σου θράσος.
(4a) Οὐ πορνεύσεις, οὐ μοιχεύσεις, οὐ
παιδοφθορήσεις. (4b) Οὐ μή σου ὁ λόγος τοῦ θεοῦ
ἐξέλθῃ ἐν ἀκαθαρσίᾳ τινῶν. (4c) Οὐ λήμψῃ
πρόσωπον ἐλέγξαι τινὰ ἐπὶ παραπτώματι. (4d)Ἔσῃ
πραΰς, ἔσῃ ἡσύχιος, ἔσῃ τρέμων τοὺς λόγους οὓς
ἤκουσας. (4e)Οὐ μὴ μνησικακήσεις τῷ ἀδελφῷ
σου.
(5a) Οὐ μὴ διψυχήσῃς πότερον ἔσται ἢ οὔ. (5b) Οὐ
μὴ λάβῃς ἐπὶ ματαίῳ τὸ ὄνομα κυρίου. (5c)
Ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὑπὲρ τὴν ψυχήν σου.
(5d) Οὐ φονεύσεις τέκνον ἐν φθορᾷ, οὐδὲ πάλιν
γεννηθὲν ἀνελεῖς. (5e) Οὐ μὴ ἄρῃς τὴν χεῖρά σου
ἀπὸ τοῦ υἱοῦ σου ἢ ἀπὸ τῆς θυγατρός σου, ἀλλὰ
ἀπὸ νεότητος διδάξεις φόβον κυρίου. (6a) Οὐ μὴ
γένῃ ἐπιθυμῶν τὰ τοῦ πλησίον σου. (6b) Οὐ μὴ
γένῃ πλεονέκτης, οὐδὲ κολληθήσῃ ἐκ ψυχῆς σου
μετὰ ὑψηλῶν, ἀλλὰ μετὰ δικαίων καὶ ταπεινῶν
ἀναστραφήσῃ. (6c)Τὰ συμβαίνοντά σοι
ἐνεργήματα ὡς ἀγαθὰ προσδέξῃ, εἰδὼς ὅτι ἄνευ
θεοῦ οὐδὲν γίνεται. (7a) Οὐκ ἔσῃ διγνώμων οὐδὲ
δίγλωσσος·παγὶς γὰρ θανάτου ἐστὶν ἡ διγλωσσία.
(7b)Ὑποταγήσῃ κυρίοις ὡς τύπῳ θεοῦ ἐν αἰσχύνῃ
καὶ φόβῳ. (7c) Οὐ μὴ ἐπιτάξῃς δούλῳ σου ἢ
παιδίσκῃ ἐν πικρίᾳ, τοῖς ἐπὶ τὸν αὐτὸν θεὸν
ἐλπίζουσιν, μή ποτε οὐ φοβηθῶσιν τὸν ἐπ’
ἀμφοτέροις θεόν·ὅτι ἦλθεν οὐ κατὰ πρόσωπον
καλέσαι, ἀλλ’ ἐφ’ οὓς τὸ πνεῦμα ἡτοίμασεν. (5)
(8a) Κοινωνήσεις ἐν πᾶσιν τῷ πλησίον σου καὶ
οὐκ ἐρεῖς ἴδια εἶναι·εἰ γὰρ ἐν τῷ ἀφθάρτῳ
κοινωνοί ἐστε, πόσῳ μᾶλλον ἐν τοῖς φθαρτοῖς;
(8b) Οὐκ ἔσῃ πρόγλωσσος, παγὶς γὰρ στόμα
θανάτου. (8c) Ὅσον δύνασαι, ὑπὲρ τῆς ψυχῆς σου
ἁγνεύσεις. (9a) Μὴ γίνου πρὸς μὲν τὸ λαβεῖν
ἐκτείνων τὰς χεῖρας, πρὸς δὲ τὸ δοῦναι συσπῶν.
(9b) Ἀγαπήσεις ὡς κόρην ὀφθαλμοῦ σου πάντα
τὸν λαλοῦντα σοι τὸν λόγον κυρίου. (10)
Μνησθήσῃ ἡμέραν κρίσεως νυκτὸς καὶ ἡμέρας,
καὶ ἐκζητήσεις καθ’ ἑκάστην ἡμέραν, ἢ διὰ λόγου
κοπιῶν καὶ πορευόμενος εἰς τὸ παρακαλέσαι καὶ
μελετῶν εἰς τὸ σῶσαι ψυχὴν τῷ λόγῳ, ἢ διὰ τῶν
Să nu părăseşti poruncile Domnului
3. Să nu te înalţi pe tine însuţi, ci să fii smerit în
toate. Să nu-ţi dai ţie însuţi slavă. Să nu iei
hotărâre vicleană împotriva aproapelui tău. Să nu
dai îndrâzneală sufletului tău.
4. Să nu fii desfrânat, să nu săvârşeşti adulter, să
nu strici copiii. Să nu rosteşti cuvântul lui
Dumnezeu înaintea celor necuraţi. Să nu te uiţi la
faţa omului, când ai să mustri pe cineva pentru
păcat. Să fii blând, să fii potolit, să tremuri de
cuvintele pe care le auzi. Să nu porţi vrăjmăşie
fratelui tău.
5. Să nu te îndoieşti, dacă un lucru va fi sau nu.
«Să nu iei în deşert numele Domnului» leş. 20, 7;
Deut. 5, 11. Să iubeşti pe aproapele tău mai mult
decât sufletul tău. Să nu ucizi copil în pântecele
mamei şi nici să-1 ucizi după ce s-a născut. Să nu-
ţi iei mâna ta de pe fiul tău sau de pe fiica ta, ci să-
i înveţi din tinereţe frica de Domnul.
6. Să nu pofteşti cele ale aproapelui tău. Să nu fii
lacom, nici să-ţi lipeşti sufletul tău de cei mândri,
ci să te întovărăşeşti cu cei smeriţi şi drepţi. Cele
ce ţi se întâmplă, primeşte-le ca bune, ştiind că
nimic: nu se întâmplă fără Dumnezeu.
7. Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de
vorbe, că două feluri de vorbe sunt cursă a morţii.
Să te supui stăpânilor, ca chipului lui Dumnezeu,
cu ruşine şi frică. Să nu porunceşti slugii tale sau
slujnicii tale când eşti supărat, că şi ei nădăjduiesc
în acelaşi Dumnezeu, ca nu cumva să nu se mai
teamă de Dumnezeu, Care este şi peste tine şi peste
ei, că Dumnezeu n-a venit să ne cheme după faţă,
ci a venit la aceia, pe care i-a pregătit Duhul.
8. Să faci parte din toate ale tale semenului tău şi
să nu zici că sunt ale tale; că dacă suntem părtaşi la
cele nestricăcioase, cu atât mai mult la cele
stricăcioase? Să nu fii guraliv, că limba este cursă
a morţii. Pe cât poţi, caută să fii curat la suflet.
9. Să nu fii la luat cu mâinile întinse, iar la dat cu
ele strânse. Să iubeşti «ca lumina ochilor tăi» pe
orice om care-ţi vorbeşte cuvântul Domnului.
10. Să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de ziua
judecăţii şi să cercetezi în fiecare zi, fie ostenindu-
te prin cuvânt, mergând la rugăciune şi cugetând
să-ţi mântuieşti, cu cuvânt de învăţătură, sufletul
tău, fie lucrând cu mâinile tale pentru
8
χειρῶν σου ἐργάσῃ εἰς λύτρον ἁμαρτιῶν σου. (5)
(11a) Οὐ διστάσεις δοῦναι οὐδὲ διδοὺς γογγύσεις,
γνώσῃ δὲ τίς ὁ τοῦ μισθοῦ καλὸς ἀνταποδότης.
(11b) Φυλάξεις ἃ παρέλαβες, μήτε προστιθεὶς μήτε
ἀφαιρῶν. (11c) Εἰς τέλος μισήσεις τὸ πονηρόν.
(11d) Κρινεῖς δικαίως. (12a) Οὐ ποιήσεις σχίσμα,
εἰρηνεύσεις δὲ μαχομένους συναγαγών. (12b)
Ἐξομολογήσῃ ἐπὶ ἁμαρτίαις σου. (12c) Οὐ
προσήξεις ἐπὶ προσευχὴν ἐν συνειδήσει πονηρᾷ.
1.3. Clement Romanul Epistola I Cor 7, 1-7; 51, 1-5.
(1) Ταῦτα, ἀγαπητοί, οὐ μόνον ὑμᾶς νουθετοῦντες
ἐπιστέλλομεν, ἀλλὰ καὶ ἑαυτοὺς
ὑπομιμνήσκοντες· ἐν γὰρ τῷ αὐτῷ ἐσμὲν
σκάμματι, καὶ ὁ αὐτὸς ἡμῖν ἀγὼν ἐπίκειται.
(2) Διὸ ἀπολίπωμεν τὰς κενὰς καὶ ματαίας
φροντίδας καὶ ἔλθωμεν ἐπὶ τὸν εὐκλεῆ καὶ σεμνὸν
τῆς παραδόσεως ἡμῶν κανόνα
3) καὶ ἴδωμεν, τί καλὸν καὶ τί τερπνὸν καὶ τί
προσδεκτὸν ἐνώπιον τοῦ ποιήσαντος ἡμᾶς.
(4) Ἀτενίσωμεν εἰς τὸ αἷμα τοῦ Χριστοῦ καὶ
γνῶμεν, ὡς ἔστιν τίμιον τῷ πατρὶ αὐτοῦ, ὅτι διὰ
τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν ἐκχυθὲν παντὶ τῷ κόσμῳ
μετανοίας χάριν ἐπήνεγκεν.
(5)  Διέλθωμεν εἰς τὰς γενεὰς πάσας καὶ
καταμάθωμεν, ὅτι ἐν γενεᾷ καὶ γενεᾷ μετανοίας
τόπον ἔδωκεν ὁ δεσπότης τοῖς βουλομένοις
ἐπιστραφῆναι ἐπ’ αὐτόν. (6) Νῶε ἐκήρυξεν
μετάνοιαν καὶ οἱ ὑπακούσαντες ἐσώθησαν.
(7) Ἰωνᾶς Νινευΐ- ταις καταστροφὴν ἐκήρυξεν· οἱ
δὲ μετανοήσαντες ἐπὶ τοῖς ἁμαρτήμασιν αὐτῶν
ἐξιλάσαντο τὸν θεὸν ἱκετεύσαντες καὶ ἔλαβον
σωτηρίαν, καίπερ ἀλλότριοι τοῦ θεοῦ ὄντες.
(1)  Ὅσα οὖν παρεπέσαμεν καὶ ἐποιήσαμεν διά
τινας παρεμπτώσεις τοῦ ἀντικειμένου, ἀξιώσωμεν
ἀφεθῆναι ἡμῖν· καὶ ἐκεῖνοι δέ, οἵτινες ἀρχηγοὶ
στάσεως καὶ διχοστασίας ἐγενήθησαν, ὀφείλουσιν
τὸ κοινὸν τῆς ἐλπίδος σκοπεῖν.
(2) Οἱ γὰρ μετὰ φόβου καὶ ἀγάπης πολιτευόμενοι
ἑαυτοὺς θέλουσιν μᾶλλον αἰκίαις περιπίπτειν ἢ
răscumpărarea păcatelor tale. 11. Să nu şovăi a da,
nici să murmuri când dai, că vei cunoaşte cine este
bunul răsplătitor. «Să păstrezi ceea ce ai primit,
fără să adaugi şi fără să scoţi» Deut. 12, 32. Pe cel
rău să-1 urăşti pe vecie. «Să judeci drept». Deut. 1,
16; Pilde, 31, 9
12. Să nu faci dezbinare, ci să împaci, unind pe cei
ce se ceartă. Să-ţi mărturiseşti păcatele. Să nu le
duci la rugăciune cu cuget rău. Aceasta este calea
luminii
7.1. Acestea vi le scriem, iubiţilor, nu doar
sfătuindu-vă pe voi, ci amintindu-ni-le şi nouă, că
şi noi suntem în acelaşi loc de luptă şi aceeaşi luptă
ne stă în faţă.
2. De aceea să părăsim grijile deşarte şi zadarnice
şi să venim la îndreptarul cel slăvit şi sfânt al
tradiţiei noastre;
3. Să vedem ce este bun, ce este plăcut şi ce este
primit înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi.
4. Să privim cu ochii deschişi la sângele lui Hristos
şi să cunoaştem cât este de scump lui Dumnezeu şi
Tatălui Lui, că, vărsându-se pentru mântuirea
noastră, a adus har de pocăinţă întregii lumii.
5. Să străbatem cu mintea toate generaţiile şi să
vedem că, din generaţie în generaţie, Stăpânul a
dat loc de pocăinţă celor ce vor să se întoarcă la El.
6. Noe a predicat pocăinţa, iar cei care l-au ascultat
s-au mântuit.
7. Iona a predicat ninivitenilor pieirea cetăţii lor,
iar cei care s-au căit de păcatele lor au făcut
îndurător pe Dumnezeu cu rugăciunile lor şi au
dobândit mântuire, deşi erau străini de Dumnezeu.
51.1. Aşadar, să ne rugăm să ne ierte Dumnezeu
toate păcatele pe care le-am făcut şi în care am
căzut prin ispita celui protivnic, iar acei care au
fost căpeteniile răzvrătirii şi ale dezbinării trebuie
să ştie că avem o nădejde comună.
9
τοὺς πλησίον· μᾶλλον δὲ ἑαυτῶν κατάγνωσιν
φέρουσιν ἢ τῆς παραδεδομένης ἡμῖν καλῶς καὶ
δικαίως ὁμοφωνίας.
(3) Καλὸν γὰρ ἀνθρώπῳ ἐξομολογεῖσθαι περὶ τῶν
παραπτωμάτων ἢ σκληρῦναι τὴν καρδίαν αὐτοῦ,
καθὼς ἐσκληρύνθη ἡ καρδία τῶν στασιασάντων
πρὸς τὸν θεράποντα τοῦ θεοῦ Μωϋσῆν, ὧν τὸ
κρίμα πρόδηλον ἐγενήθη.
(4) «Κατέβησαν γὰρ εἰς ᾅδου ζῶντες», καὶ
«θάνατος ποιμανεῖ αὐτούς». (5) Φαραὼ καὶ ἡ
στρατιὰ αὐτοῦ καὶ πάντες οἱ ἡγούμενοι Αἰγύπτου,
τά τε ἅρματα καὶ οἱ ἀναβάται αὐτῶν οὐ δι’ ἄλλην
τινὰ αἰτίαν ἐβυθίσθησαν εἰς θάλασσαν ἐρυθρὰν
καὶ ἀπώλοντο, ἀλλὰ διὰ τὸ σκληρυνθῆναι αὐτῶν
τὰς ἀσυνέτους καρδίας μετὰ τὸ γενέσθαι τὰ σημεῖα
(5) καὶ τὰ τέρατα ἐν Αἰγύπτῳ διὰ τοῦ θεράποντος
τοῦ θεοῦ Μωϋσέως.
2. Cei care vieţuiesc cu frică şi cu dragoste voiesc
mai degrabă să aibă ei supărări decât semenii lor ;
dar, mai bine spus, primesc mai degrabă să fie ei
osândiţi, decât unirea care ne-a fost predată atât de
bine şi de drept.
3. Că este mai bine omului să-şi mărturisească
păcatele decât să-şi învârtoşeze inima, cum s-a
învârtoşat inima celor ce s-au răzvrătit împotriva
lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, a căror osândă
a ajuns cunoscută
4. «Că s-au pogorât de vii în iad» şi : «moartea îi
va paşte pe ei» 5. Iar Faraon şi oastea lui şi toate
căpeteniile Egiptului, carele şi călăreţii lor, nu
pentru altă pricină s-au scufundat ân Marea Roşie
şi au pierit, ci pentru că şi-au învârtoşat inimile lor
cele neînţelegătoare, după ce s-au făcut semne şi
minuni în pământul Egiptului de Moisi, slujitorul
lui Dumnezeu

Clement Romanul face şi menţiune şi de rolul preotului în primirea mărturisirii şi în impunerea

penitenţei ce îi urma (I Cor. 5, 7). Prin adresarea către persoana a doua la singular, căreia îi cere să-şi
mărturisească toate păcatele, acest Sfânt Părinte arată că se gândeşte la o mărturisire individuală a
păcătoşilor, nu la una în masă.

1.4. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni 3, 2; 8, 1

Sfântul Ignatie oferă o ştire foarte veche despre mărturisirea personală ce trebuiau s-o facă
păcătoşii înaintea episcopului şi a unui consistoriu episcopesc (Ep. către Filadelf., cap. 3, 2; 8, 1).

3.2 Οὐχ ὅτι παρ’ ὑμῖν μερισμὸν εὗρον, ἀλλ’
ἀποδιϋλισμόν. Ὅσοι γὰρ θεοῦ εἰσιν καὶ Ἰησοῦ
Χριστοῦ, οὗτοι μετὰ τοῦ ἐπισκόπου εἰσίν· καὶ ὅσοι
ἂν μετανοήσαντες ἔλθωσιν ἐπὶ τὴν ἑνότητα τῆς
ἐκκλησίας, καὶ οὗτοι θεοῦ ἔσονται, ἵνα ὦσιν κατὰ
Ἰησοῦν Χριστὸν ζῶντες.
Nu pentru că am găsit dezbinare între voi (grăiesc
aşa), ci curăţie. Cei care sunt ai lui Dumnezeu şi ai
lui Iisus Hristos, aceştia sunt cu episcopul şi cei
care se vor pocăi şi vor veni la unitatea Bisericii şi
aceşti vor fi ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după
Iisus Hristos.

8.1
Ἐγὼ μὲν οὖν τὸ ἴδιον ἐποίουν ὡς ἄνθρωπος εἰς
ἕνωσιν κατηρτισμένος. Οὗ δὲ μερισμός ἐστιν καὶ
ὀργή, θεὸς οὐ κατοικεῖ. Πᾶσιν οὖν μετανοοῦσιν
ἀφίει ὁ κύριος, ἐὰν μετανοήσωσιν εἰς ἑνότητα
θεοῦ καὶ συνέδριον τοῦ ἐπισκόπου. Πιστεύω τῇ
χάριτι Ἰησοῦ Χριστοῦ, ὃς λύσει ἀφ’ ὑμῶν πάντα
8.1 Eu am făcut ce mi se cădea ca un om rânduit
spre unire. Acolo unde este dezbinare şi mânie
Dumnezeu nu locuieşte. Pe toţi care se pocăiesc îi
iartă Domnul, dacă se pocăiesc în unire cu
Dumnezeu şi cu adunarea episcopului. Cred în
harul lui Iisus Hristos care vă va dezlega de toată

10
δεσμόν. legătura.

1.5. Tertulian (secolul III)

Tertulian este cel care vorbeşte în mod clar în multe din scrierile sale, precum: De oratione, De
patientia, De paenitentia, De pudicitia, de mărturisirea păcatelor la începutul sec. III. El defineşte
mărturisirea ca actul „prin care mărturisim păcatul nostru, Domnului” 4. Domnul ne cere acest act de
mărturisire, nu pentru că n-ar cunoaşte păcatele noastre, ci pentru că pocăinţa urmează se nască din ea şi e
determinată de ea, adică e în funcţie de calitatea şi mărimea păcatelor mărturisite şi de dispoziţia
sufletească a celui ce le mărturiseşte. De aci se vede că pe vremea lui Tertulian era necesară o mărturisire
specificată a păcatelor şi nimeni nu putea să se restrângă la un simplu da invocând scuza că Dumnezeu
cunoaşte prea bine păcatele omului.

De paenitentia, cap. 9, Migne, P.L. I, col 1354.5

9, [1] Huius igitur paenitentiae secundae et unius
quanto in arto negotium est tanto operosior
probatio ut non conscientia sola praeferatur, sed
aliquo etiam actu administretur.
[2] Is actus, qui magis Graeco vocabulo exprimitur
et frequentatur, exomologesis est qua delictum
nostrum domino confitemur, non quidem ut
ignaro, sed quatenus satisfactio confessione
disponitur, confessione paenitentia nascitur,
paenitentia deus mitigatur.
[3] Itaque exomologesis prosternendi et
humilificandi hominis disciplina est
conversationem iniungens misericordiae inlicem,
de ipso quoque habitu atque victu:
[4] mandat sacco et cineri incubare, corpus
sordibus obscurare, animum maeroribus deicere,
illa quae peccant tristi tractatione mutare; ceterum
pastum et potum pura nosse, non ventris scilicet
sed animae causa; plerumque vero ieiuniis preces
alere, ingemiscere, lacrimari et mugire dies
noctesque ad dominum deum tuum, presbyteris
advolvi, [et] aris dei adgeniculari, omnibus
fratribus legationem deprecationis suae iniungere.
[5] Haec omnia exomologesis, ut paenitentiam
commendet….
1. Pe cât este de necesară această a doua şi unică
pocăinţă pe atât de greu este de a face (proba cu
fapta) pentru că ea nu se face doar în conştiinţă, ci
este însoţită şi de un act exterior.
2. Acest act cultic care este adesea cunoscut şi
denumit cu termenul grec de Exomologesis, este
cel prin care noi mărturisim păcatul nostru
Domnului, şi nu o facem ca şi când El nu le-ar şti,
ci pentru că prin mărturisire satisfacţia este
pregătită, prin mărturisire pocăinţa se naşte şi prin
pocăinţă Dumnezeu este îmblânzit.
3. De aceea Exomologesis este un exerciţiu (de
disciplină) de prosternare şi smerenie pentru om
care îi imprimă o conduită care atrage mila lui
Dumnezeu:
4. Privind hainele şi hrana ea cere petrecere în sac
şi cenuşă, neglijarea curăţirii trupului, adâncind
sufletul în tristeţe şi pomenind prin amintirea plină
de amărăciune propriile păcate. Ca mâncare şi
băutură ea nu cunoaşte decât ceea ce susţine viaţa
şi nu ceea ce desfată pântecele; ea hrăneşte
rugăciunea prin postire, ea se tânguieşte, ea plânge,
ea strigă ziua şi noaptea către Domnul şi
Dumnezeu; ea cade la picioarele preoţilor, ea
îngenunchează în faţa celor bineplăcuţi ai lui
Dumnezeu, ea cere rugăciunile tuturor fraţilor
pentru a fi mijlocitori către Dumnezeu. Iată toate
câte face Exomologesa pentru a da mai mare
valoare pocăinţei….

4
Liber de poenitentia, cap. 9, Migne, P.L. I, coL 1354
5
Ediţie critică la J. G. Ph. Borleffs, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum (CSEL 76), 1957, p. 163-164.

11
 Tertulian aseamănă arătarea păcatelor cu descoperirea rănilor în faţa medicilor. Cei ce nu le
descoperă, pier din pricina ruşinii «cum erubescentia sua pereunt». «Eu nu dau loc ruşinii, zice el,
deoarece câştig mai mult din lipsa ei». «Dacă vom ascunde ceva cunoştinţei omeneşti, oare prin aceasta
vom înşela şi pe Dumnezeu?. «Pe cît uşurează mărturisirea păcatelor, pe atât îngreunează ascunderea
lor».6 Pentru Tertulian, păcatele se arată lui Dumnezeu prin om, prin Biserică, ceea ce înseamnă că prin
preot.
Din toate expresiile lui Tertulian se vede că mărturisirea de care vorbeşte el, era personală, era o
arătare de către fiecare a păcatelor lui, nu o consimţire printr-un simplu da, căci în cazul din urmă n-ar fi
.putut fi vorba de un sentiment de ruşine la cei ce le mărturiseau. Mai mult chiar, mărturisirea aceasta era
secretă. Publică era numai penitenţa ce urma, începând din sec. III, în anumite cazuri, mărturisirii secrete.

1.6 Sfântul Ciprian al Cartaginei (Thaschus Cæcilius Cyprianus 200-258)

Mult s-a ocupat cu mărturisirea păcatelor şi cu penitenţa pentru ele Sf. Ciprian, episcopul
Cartaginei, la mijlocul sec. III. Mărturisirea este pentru Sf. Ciprian o condiţie neapărată pentru obţinerea
milei lui Dumnezeu în strâmtorări şi necazuri, dat fiind că acestea vin din pricina păcatelor. De aceea el
îndeamnă pe păstoriţii săi din timpul persecuţiei lui Deciu să-şi recunoască fiecare păcatele sale şi să
expună viaţa omului vechi. De vor mărturisi păcatele lor, Tatăl Ceresc îi va curaţi şi întări în timpul
persecuţiei. In acelaşi timp preoţii din Roma sfătuiesc pe cei din Cartagina că au datoria ca pe credincioşii
care au căzut, în timpul persecuţiei, să-i îndemne să se mărturisească, pentru a-şi corecta greşeala7.

Epistola XVII8

Audio quosdam tamen de presbjteris nec
evangelii memores nec quid ad nos martyres
scripserint cogitantes nec episcopo honorem
sacerdotii sui et cathedrae reseruantes iam
cum lapsis communicare coepisse et offerre
pro illis et eucharistiam dare, quando
oporteat ad haec per ordinem perueniri. nam
cum in minoribus delictis qnae non in Deum
comittuntur paenitentia agatur iusto tempore
et exomologegis fiat inspecta uita eius qui
agit paenitentiam, nec ad commonicatianem
uenire quis possit nisi prius illi ab episcopo et
clero manos fuerit inposita, quo magis in his
grauissimis et extremis delictis caute omnia
et moderate secundum disciplinam Domini
observari oportet.
Am auzit că unii dintre preoţi, nici atenți la Evanghelie,
nici luând în considerare ce mi-au scris mucenicii și nici
recunoscând episcopului onoarea preoției sale și a
demnității sale, au început deja să comunice cu cei
căzuţi, apostaţi și să ofere, aducă (jertfă) în numele lor și
să le acorde Euharistia, atunci când era potrivit ca ei să
ajungă la aceste lucruri în timp. Căci, atunci când e vorba
de păcate mai mici, care nu sunt săvârșite împotriva lui
Dumnezeu, penitența poate fi împlinită într-un timp
determinat apoi mărturisirea poate fi făcută după
cercetarea vieții penitentuluiu și nimeni nu poate veni la
împărtăşire decât dacă mâinile lui episcopul și clerul nu i
se vor impune mai întâi peste el; cu cât mai mult ar trebui
ca atunci când e vorba de păcate mult mai grave şi mult
mai mari să fie respectate toate aspectele acestea, cu
precauție și moderaţie, în conformitate cu disciplina

6
Op. cit., col. 1354
7
Epistola VIII, 3, Hartel, p. 487.
8
Thasci Caecilii Cypriani, Epistulae, G. Hartel, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum (CSEL), vol III, pars II,
Vindobonae, 1866, p. 522.

12
 Domnului.

Despre necesitatea ca fiecare şă-şi expună păcatul său episcopului, sau preotului ca delegat al
episcopului, pentru a primi de la aceia penitenţa ce trebuie să o facă şi apoi iertarea sau, în caz de pericol
de moarte, iertare imediată, spune în altă epistolă Sf Ciprian: „De sînt prinşi de vreo strîmtorare sau
primejdie de boală, să nu aştepte prezenţa noastră, ci pot să facă mărturisirea (exomologeza) păcatului lor
la orice preot prezent.:., ca punându-li-se mîna spre penitenţă, să vină la Domnul cu pace” 9. Preoţii
trebuiau să primească o mărturisire individuajă de la fiecare, pentru ca recunoscînd în concret păcatele
fiecăruia să fie în măsură să-şi facă o judecată despre starea lor şi despre penitenţa ce trebuie să le-o
impună10.

1.7 Origen, Omilia 3 la Levitic, PG 12, 429

Despre datoria păcătosului dç a-şi spune păcatele explicit cu gura lui, vorbeşte Origen în legătură
cu textul dih Levitic 5, 4: Deci dacă cineva a căzut în păcat în vreunul din aceste chipuri, sa mărturisească
păcatul său”. Comentând acest text, Origen afirmă: Este o taină minunată în faptul că porunceşte să-şi
pronunţe păcatul. Fiindcă în tot felul trebuie să fie pronunţate şi divulgate toate cele ce le facem. Dacă
facem ceva în ascuns, dacă am săvîrşit ceva numai în cuvînt, sau în gîndurile secrete, toate trebuie date pe
faţă, toate trebuie spuse; spuse însă de acela care este şi acuzatorul păcatului şi aţîţătorul lui. Căci acela ne
instigă acum să păcătuim şi tot acela, după ce am păcătuit, ne acuză. Dacă deci i-o luăm în viată aceluia
înainte şi ne facem noi înşine acuzatorii noştri, scăpăm de răutatea diavolului, inamicul şi pîrîşul. nostru.
Căci aşa zice şi Proorocul undeva: «Spune tu întâi toate, şi te vei îndrepta» (Isaia 43, 26). Oare nu arată în
chip, vădit taina de care vorbim, cînd zice: Spune tu întâi?, ca să-ţi arate ţie că trebuie să previi pe acela,
care e gata spre acuzare. Spune tu deci, zice, întâi, ca să nu ţi-o ia înainte acela. Pentru că dacă vei spune
primul şi vei aduce jertfa pocăinţei..., ţi se va spune şi ţie: „Pentru că ai primit şi tu în viaţa ta rele,
odihneşte-te aici”. Dar şi David vorbeşte în acelaşi duh în Psalmi, şi zice: «Fărădelegea mea am făcut-o
cunoscută şi păcatul meu nu l-am acoperit. Am spus: „mărturisi-voi împotriva mea nedreptatea mea şi tu
ai iertat nedreptatea inimii mele”. Vezi deci că a mărturisi păcatul, înseamnă a merita iertarea păcatului.
Căci prevenind pe diavolul în acuzare, nu ne va mai putea acuza; şi dacă ne facem noi înşine acuzatorii
noştri, aceasta ne va ajuta la mîntuire; dar dacă vom aştepta sa fim acuzaţi de diavolul, acuzarea aceea ne
va duce la pedeapsă, căci va avea soţi în gheenă, pe cei pe care îi va fi dovedit ca soţi în fărădelegi.”

Origen, Selecta in psalmos, Omilia II in Ps 37, PG 12, 1386.

Origen, explicînd cuvintele Ps. 37, 18: „că fărădelegea mea eu voi vesti”, arată în mod clar că
preotul era acela care recomanda în unele cazuri ca păcătosul să-şi destăinuiască păcatul, mărturisit lui şi
să facă pocăinţă pentru el şi în public. Deci iniţial, mărturisirea se făcea în secret: „Despre vestirea
fărădelegii, adică despre mărturisirea păcatului am vorbit mai des. Priveşte deci ce ne învaţă Scriptura că
nu trebuie să ascundem păcatul nostru înăuntru. Căci precum acela care are înăuntru un aliment nemistuit,
sau abundenţă de suc sau venin ce supără greu stomacul, dacă vomează se uşurează, aşa şi aceia care au
păcătuit, dacă ascund şi reţin înlăuntrul lor păcatul, sînt presaţi înăuntru şi aproape se sufocă de veninul
sau de sucul păcatului. Dar dacă se face el însuşi acuzatorul său, cînd se acuză şi se mărturiseşte, îşi
vomează păcatul şi elimină toată cauza boalei. Numai priveşte atent cui trebuie să mărturiseşti păcatul tău.
Probează mai întâi medicul căruia trebuie să-i spui cauza boalei tale, care să ştie boli cu cel bolnav, să

9
Epistola XVIII, Hartel, p. 523.
10
Epistola LIX, 17, Hartel, p. 687.

13
plîngă cu cel ce plânge, care să cunoască disciplina participării la durere şi a compătimirii; ca astfel, de va
spune ceva acela, care mai înainte s-a arătat ca· medic priceput şi milos, de va da, vreun sfat, să-l
împlineşti şi să-l urmezi; de va înţege şi prevedea că boala ta este de aşa fel că trebuie expusă şi tratată în
comunitatea întregii Biserici, prin ceea ce ş-ar putea folosi eventual şi ceilalţi şi te-ai putea însănătoşi şi tu
mai uşor, să dai ascultare acestui sfat; mult deliberat şi destul de priceput al acestui medic”
La Origen Taina Mărturisirii este legată de persoana preotului sau arhiereului în care trebuie să
existe atât autoritatea ierarhică, adică să fie valid hirotonit, cât şi autoritatea duhovnicească, adică cel care
spovedeşte trebuie să fie o persoană duhovnicească având darul Duhului Sfânt. Pentru Origen Taina
Mărturisirii a păstrat multe elemente ale disciplinei penitenţiale ale Bisericii primare precum punerea
mâinilor peste penitent şi primirea lui în rândul credincioşilor prin ungere cu untelemn sfinţit, precum şi
cele două etape ale mărturisirii şi anume cea personală în faţa duhovnicului precum şi cea publică în
perioada de penintenţă şi canon.

1. 8 Didascalia

Lucrarea această pseudoepigrafică provine din Siria de nord din prima jumătate a secolului al III-
lea. S-a păstrat doar în versiune siriacă, originalul grecesc fiind pierdut. 11 Textul grec al acestei scrieri
apare însă reprodus în cărţile I şi II din Constituţiilor Apostolice, alcătuită mai tîrziu. (text critic la Marcel
Metzger (ed.), Les constitutions apostoliques : Edition critique du texte grec, introduction, traduction,
notes et tables par Marcel Metzger, vol 1, (=Sources chrétiennes 320), Ed. Cerf, Paris, 1985, p. 291-293.

Const Ap II, 48: Μὴ πάσης δὲ ἁμαρτίας ποιεῖσθε
τὴν αὐτὴν ἀπόφασιν, ἀλλ’ ἑκάστης ἰδίαν, μετὰ
πολλῆς φρονήσεως κρίνοντες ἕκαστα τῶν
πλημμελουμένων, τά τε σμικρὰ καὶ τὰ μεγάλα,
καὶ ἄλλως ἔργου, καὶ λόγου πάλιν ἑτέρως, καὶ
προθέσεως ἢ λοιδορίας ἢ ὑπολήψεως διαφόρως·
καὶ τοὺς μὲν ὑποβαλεῖς μόναις ἀπειλαῖς, τοὺς δὲ
πενήτων χορηγίαις, ἄλλους δὲ νηστείαις
στιβώσεις, καὶ ἑτέρους ἀφορίσεις πρὸς τὸ μέγεθος
τοῦ ἐγκλήματος αὐτῶν. Καὶ γὰρ καὶ ὁ Νόμος οὐ
παντὸς ἁμαρτήματος τὴν αὐτὴν ἐποιεῖτο τιμωρίαν,
ἀλλὰ ἄλλως μὲν τὰ εἰς Θεὸν καὶ εἰς ἱερέα καὶ εἰς
ἱερὸν καὶ   (10) εἰς ἱερεῖον, ἑτέρως δὲ τὰ εἰς
βασιλέα καὶ εἰς ἄρχοντα καὶ στρατιώτην καὶ
ὑπήκοον, ὁμότιμον ἢ οἰκέτην, ἢ εἰς κτῆμα ἢ εἰς
ἄλογον, καὶ πάλιν παρηλλαγμένως τὰ εἰς γονεῖς
καὶ συγγενεῖς, ἄλλως τὰ ἐξ ἐφόδου, καὶ τὰ
ἑκουσίως ἑτέρως· καὶ τοῖς μὲν θάνατον ἢ διὰ
σταυροῦ ἢ τὸν διὰ λίθων, τοῖς δὲ   (15) ζημίαν ἢ
μάστιγας ἢ τὸ τὰ ὅμοια παθεῖν οἷς ἔδρασαν.
Const Ap II, 48. 1 Să nu dai la toate păcatele
aceeaşi sentinţă, ci pentru fiecare păcat câte una în
parte, judecînd cu multa chibzuială fiecare
greşeală, pe cele mici şi pe cele mari, şi într-un fel
pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvîntul,
deosebit pe cea, cu intenţia, sau calomnia, sau
bănuiala. Pentru unii rămâi doar la sfătuiri
(ameninţări), altora însă le vei impune ajutorarea
săracilor, altora posturi, iar pe alţii îi vei elimina,
după mărimea păcatului lor.
2. Căci chiar şi legea nu impunea pentru orice
păcat aceeaşi pedeapsă, ci ea pedepsea într-un fel
păcatele împotriva lui Dumnezeu, a preotului, a
templului sau a jertfei, şi în alt mod cele împotriva
regelui, a stăpânitorului, a soldatului, a celui în
ascultare, a prietenului şi a casnicului, sau cele
privind proprietăţile, sau animalele şi altfel cele
împotriva părinţilor şi a rudelor, altfel păcatele prin
atac, altele cele voluntare; pentru unele pedeapsa
era moartea pe cruce sau lapidarea, pentru altele
confiscarea bunurilor sau bătaia în măsura

11
Traducerea textului siriac în latină poate fi găsit la F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, I, Paderborn, 1905.
Traducerea engleză poate fi găsită la: A. Vööbus, The Didascalia Apostolorum in Syriac, (=CSCO175-176, 179-180), Louvain,
1979.

14

Οὐκοῦν καὶ ὑμεῖς τῶν διαφόρων ἁμαρτημάτων
διαφόρους ποιεῖσθε καὶ τὰς τιμωρίας, ἵνα μή τις
ἀδικία παρεμπεσοῦσα κινήσῃ τὸν Θεὸν εἰς
ἀγανάκτησιν· ἧς γὰρ ἂν ἀδίκου κρίσεως μεσῖται
γένησθε, ταύτης καὶ τὸν ἀπὸ Θεοῦ λήψεσθε
μισθόν·    (20) «Ὧι γὰρ κρίματι κρίνετε,
κριθήσεσθε.»
gravităţii faptelor comise.
3. Deci şi voi pentru diferitele păcate aplicaţi
pedepse diferite, pentru ca să nu se facă vreo
nedreptate care să aducă mânia lui Dumnezeu.
Căci dacă prin lucrarea voastră vă faceţi
mijolocitori unei judecăţi nedrepte pentru aceasta
veţi lua răsplătire de la Dumnezeu: Căci cu
judecata care judecaţi veţi fi judecaţi…

Didascalia conţine multe prevederi practice privind păcatul, pocăinţa şi excomunicarea. Astfel ea
prevede necesitatea cunoaşterii şi cononisirii fiecărui păcat, după specificul lui chiar şi a celor cu intenţia,
presupunând ca necesară o mărturisire personală şi chiar secretă. De aceea, împărtăşirea membrilor
comunităţii de Trupul şi Sîngele Domnului, ce avea loc la sfîrşitul fiecărei Liturghii, nu putea avea loc
decît după mărturisirea personală a fiecăruia, cu care prilej erau opriţi de la împărtăşanie cei găsiţi
nevrednici, care erau supuşi la penitenţă. (Const Ap, cartea II, cap. 57)
Reprimirea în sânul comunităţii se făcea prin punerea mânilor episcopului ca formă văzută de
primire a Duhului Sfânt, ceea ce era o preluarea din ritualului Tainelor de iniţiere.

1.9 Constituţiile Apostolice

Lucrarea aceasta pseudoepigrafică este o culegere de texte liturgice şi canonice din perioada pre
niceeană care a fost aşternută în scris în Siria în secolul al IV-lea. Primele şase cărţi reproduc Didascalia,
cea de a şaptea conţine o prelucrare a Didahiei celor 12 Apostoli, iar cea de opta carte conţine o serie de
informaţii pretioase despre harisme, Euharistie, Hirotonie şi disciplină penitenţială. În secolul 4 exista o
disciplină penitenţială bine definită. Cei care nu puteau participa la Litughie erau împărţiţi în diverse
categorii: penitenţi, catehumeni, energumeni şi candidaţi la botez. Despre practica penitenţială vorbesc şi
rugăciunile din Liturghia clementină din Cartea a VIII-a a Constituţiilor apostolice pronunţate de episcop
la concedierea fiecărei categorii de penitenţi.
Aceste trepte ale disciplinei penitenţiale despre care vorbesc Constituţiile apostolice sunt pentru
prima dată menţionate de Sfântul Grigorie Taumaturgul (270) în una din epistolele sale canonice 12 pentru
ca mai apoi acestă împărţire a penitenţilor să apară la Sfântul Vasile cel Mare 13, Sf Grigorie de Nyssa
precum şi în hotărârile sinoadelor ecumenice şi ale celor locale. Conform acestei tradiţii patristice
canonice în funcţie de gravitatea păcatului penitentul era rânduit într-o categorie anume de penitenţă.
Astfel erau cunoscute patru trepte de penitenţă:
a. Cei care plângeau (προσκλαίοντες) care stăteau la uşile bisericii şi cereau celor care intrau în
locaşul de cult să se roage pentru ei, mărturisindu-şi în acelaşi timp în public păcatul.
b. Cei care ascultau (ἀκροώμενοι) erau cei care puteau lua parte doar la Liturghia catehumenilor nu
şi la cea euharistică
c. Cei care îngenuncheau (ὑποπίπτοντες) erau cei care stăteau în genunchi atunci când se rosteau

12
Gregorius Taumaturgus, Epstola canonica, PG 10, 1020-1048, şi PG 138, 517-565. Treptele vechilor canonisiri: "Plângerea,
este starea celui ce a păcătuit şi este rânduit să stea în afară de uşa bisericii, unde să ceară, de la credincioşii care intră, să se
roage pentru el. Ascultarea este şederea înlăuntru, lîngă uşa din tindă (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au păcătuit, la urma
catehumenilor, pînă ce vor asculta citirea scripturilor şi învăţăturilor şi la anunţul: "Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi..", ei vor părăsi
biserica. Îngenuncherea este starea în ghenunchi înlăuntru, lîngă uşa din naosul bisericii, şi după liturghia celor chemaţi, ieşeau
afară cu catehumenii. Starea împreună este şederea la un loc cu credincioşii în naos. Ei nu ieşeau cu catehumenii, ci stau la toată
liturghia credincioşilor. Cea mai de pe urmă stare este împărtăşirea cu sfintele taine" – canonul 11 Sfântul Grigore Neocez.
13
Basilius Caesarensis, Epistolae canonicae, PG 138, 572-808.

15
ecteniile şi se citeau rugăciunile pentru ei şi care erau concediaţi la începutul Liturghiei credincioşilor
d. Cei care putea sta împreună cu cei credincioşi (συνεστῶτες) erau acei creştini care puteau
participa la slujbă dar nu puteau aduce daruri şi nici nu se puteau împărtăşi.

16
 III. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢA ÎN SECOLUL ÎN TRADIŢIA
PATRISTICĂ

Despre datoria mărturisirii individuale vorbesc hotărârile sinoadelor ecumenice. Astfel canonul 12
al sinodului I ecumenic stăruie asupra cercetării dispoziţiei lăuntrice şi a purtării penitentului, ca în funcţie
de ea să se scurteze sau să se lungească timpul pocăinţei:
„La toţi aceştia se cuvine sa se cerceteze intenţia şi felul pocăinţei. Cei ce dovedesc prin frică,
lacrimi, răbdare şi fapte bune, o întoarcere cu fapta şi nu la arătare, nu vor împlini tot timpul14.
Se înţelege însă că pentru a cunoaşte dispoziţia penitentului, duhovnicul trebuia să primească
mărturisirea acestuia. Dar sinodul vorbeşte şi în mod direct despre mărturisirea personală şi secretă în can.
9, în care sunt canonisiţi cei ce hirotonesc ca preoţi pe cei vinovaţi de păcatul desfrînării, deşi aceştia şi-au
mărturisit păcatele:
„Dacă cineva fără de cercetare a fost înaintat (rânduit) presbiter, sau făcându-i-se ispitirea şi-a
mărturisit păcatele, şi mărturisindu-se el, oamenii fiind mişcaţi, au pus mâinile pe unul ca acestaîmpotriva
canonului, pe acesta canonul nu-l primeşte (în cler), căci Biserica sobornicească apără(revendică) numai
ceea ce este fără de prihană.”15

Valoarea mărturisirii individuale, ca descoperire din proprie iniţiativă a unor păcate ştiute sau
neştiute de alţii, o subliniază adeseori Sf. Vasile cel Mare. Urmînd unei tradiţii ce coboară pînă în epoca
primară, Sf. Vasile cel Mare prescrie o pocăinţă publică de mulţi ani, împărţită în mai multe etape, pentru
păcatele grele. Această penitenţă publică era însoţită şi de o mărturisire publică. Dar dezvăluirea aceasta în
public era precedată de mărturisirea secretă, făcută la duhovnic. Canonul 63 al Sfântului Vasile 16
deosebeşte, clar cele două mărturisiri, pe cea de la început şi pe cea care era una cu penitenţa ce-i urma:

Ὁ ἐν ἀλόγοις τὴν ἑαυτοῦ ἀσέβειαν ἐξαγορεύων, Cel ce-şi mărturiseşte (ἐξαγορεύων) nelegiuirea cu
τὸν αὐτὸν χρόνον ἐξομολογούμενος animalele, va fi ţinut tot atîta timp în mărturisire
παραφυλάξεται. (15 ani, ca şi preacurvarii).

Aceeaşi deosebire o face Sfântul Vasile, între cele două mărturisiri, şi în canonul 6517:

Ὁ γοητείαν, ἢ φαρμακείαν ἐξαγορεύων, τὸν τοῦ Cel ce-şi mărturiseşte vrăjitoria şi fermecătoria, se
φονέως χρόνον ἐξομολογήσεται, οὕτως va mărturisi aceeaşi durată ca şi ucigaşul, fiind
οἰκονομούμενος, ὡς ὁ ἐν ἐκείνῳ τῷ ἁμαρτήματι tratat ca cel ce şi-a vădit el însuşi păcatul
ἑαυτὸν ἐλέγξας.

Mărturisirea iniţială e adică aşa de importantă, încât ucigaşul sau vrăjitorul care o prestează nu
trebuie să se pocaiască toată viaţa (can. 2) , ci numai 20 ani.
De obicei mărturisirea de bună voie înjumătăţeşte timpul pocăinţei. Dar prin mărturisire se înţelege
o descoperire benevolă a păcatului, din proprie iniţiativă. Căci simpla recunoaştere a lui, după ce a fost
vădit de altul, se canoniseşte îndoit. Astfel can. 61 al Sfântului Vasile spune:

14
Ralli, Potli, Sintagma canoanelor, vol 2, p. 141.
15
Ibidem, p. 137
16
Ibidem, vol IV, p. 220.
17
Ibidem, p. 221.

17
Ὁ κλέψας, εἰ μὲν ἀφ’ ἑαυτοῦ μεταμεληθεὶς
κατηγορήσει ἑαυτοῦ, ἐνιαυτὸν κωλυθήσεται μόνης
τῆς κοινωνίας τῶν ἁγιασμάτων. Εἰ δὲ ἐλεγχθείη, ἐν
δυσὶν ἔτεσιν. Μερισθήσεται δὲ αὐτῷ ὁ χρόνος εἰς
ὑπόπτωσιν, καὶ σύστασιν, καὶ τότε ἀξιούσθω τῆς
κοινωνίας.
Cel ce a furat, dacă îi pare rău întru sine şi astfel se
va învinovăţi mărturisindu-se, va fi oprit un an
numai de la împărtăşanie cu cele sfinte. Dacă e
dovedit, doi ani. Iar acest timp i se va împărţi în
treapta căderii şi a împreună-stării. Şi apoi să se
învrednicească de împărtăşanie

In Regulele monahale, Sf. Vasile recomandă monahilor două mărturisiri: una a tuturor faptelor şi
gîndurilor de peste zi, în fiecare seară, în faţa obştei. Dar întrucît păcatele propriu zise nu trebuie divulgate
în public, monahul trebuie să le mărturisească pe acestea numai celor ce pot sa i le tămăduiască.
„Întrebare: De trebuie mărturisite faptele oprite, fără ruşine, tuturor, sau numai unora, şi cărora anume?
Răspuns: Mărturisirea păcatelor are rostul pe care-l are arătarea bolilor trupeşti. Precum deci bolile
trupului nu le descoperă oamenii oricărora se nimeresc, ci numai celor experimentaţi în tămăduirea lor, aşa
şi mărturisirea păcatelor trebuie să se facă la cei ce pot să le tamăduiasca” (Reg. brev. tract, inter. 279;
P.G. 31, 1236), Aceştia sînt cei încredinţaţi cu administrarea tainelor, adică preoţii: „Deoarece modul
îndreptării trebuie să fie acomodat păcatului şi deoarece e trebuinţă de roade vrednice de pocăinţă..., e
necesar să fie mărturisite păcatele numai celor încredinţaţi cu iconomia tainelor lui Dumnezeu” (Reg.
brev. tract, interr. 288; P.G. 31, 1284).

Sf. Grigorie de Nisa prescrie ca, celui ce şi-a descoperit din proprie iniţiativă păcatul său şi nu a
aşteptat să-l denunţe altcineva, să i se scurteze la jumătate timpul de penitenţă: „căci cel ce a pornit de la
sine spre dezvăluirea păcatelor, chiar prin faptul că a primit din propria pornire să se facă pîrîşul celor
ascunse ale sale, primeşte epitimii mai blânde, ca unul ce a început deja tratamentul patimei şi a arătat un
semn al schimbării spre mai bine. Dar cel ce e descoperit fără voie asupra răului, fie prin vreo bănuială, fie
printr-o pâră, trebuie să-şi facă întoarcerea în timp mai îndelungat, ca purificat cu rigurozitate să fie primit
apoi la împărtăşirea de cele sfinte”18
Se face uneori afirmaţia că pînă la sfîrşitul veacului IV se practica mărturisirea păcatelor în masă şi
că numai prin actul patriarhului Nectarie din Constantinopol, de la.anul 391, s-a desfiinţat această
mărturisire în masă. Această afirmaţie e pur şi simplu rodul unei ignorante, care face o confuzie între
mărturisirea păcatelor şi penitenţa ce-i urma. Exista adică, începînd încă din secolul III, o penitenţă
publică pentru păcatele grave notorii, dar şi aceasta era iniţiata de o mărturisire secretă la preot, care el
recomanda, cînd socotea util, penitenţa publică. Astfel patriarhul Nectarie nu desfiinţează-mărturisirea
publica a păcatelor, ci penitenţa publică pentru păcatele grave, notorii.
Mărturisirea secretă, existenta de la începuturile Bisericii, a rămas şi după actul patriarhului
Nectarie, în fiinţă pînă azi, iar cea publică a dispărut odată cu disciplina arcană.

Sfântul Ioan Gură de aur, dascălul pocăinţei spune: În scaunul spovedaniei, preotul are o putere pe
care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu a spus îngerilor, ci oamenilor: „Oricâte veţi
lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi lega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18,
18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a
preoţilor însă leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos
pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumne- zeu preoţilor decât
puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute" (Ioan 20, 23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta ? Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat toată
18
Can. 4 al Sf Grigorie de Nyssa, la Ralli-Potli, Sintagma Ateniană, vol. 4, p. 310.

18
judecata Fiului" (Ioan 5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost
înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de pe acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit
firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti..19

Sfântul Simeon Noul Teolog în Epistola sa despre spovedanie 20 pune în discuţie problema celor
două autorităţi, cea ierarhică şi cea duhovnicească prin care trebuie să se remarce orice duhovnic:

Cuvânt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire și despre cine sunt
cei ce au primit puterea de a dezlega și lega păcatele
Ai poruncit, părinte și frate, smereniei noastre printr-o întrebare să-ți spunem „dacă e îngăduit oare
[credincioșilor] să-și vestească păcatele lor unor monahi care nu au preoție?” adăugând și aceasta: „fiindcă
auzim că puterea [autoritatea, exousia] de a dezlega și lega s-a dat numai preotilor”
Pag.306
Fiindcă n-am fost creați de îngeri, nici n-am fost învățați de oameni, ci am fost învățați și suntem
învățați în fiecare ceas mereu în chip tainic de înțelepciunea cea de sus care vine prin harul Duhului,
înțelepciunea pe care chemând-o și acum, vom spune aici mai întâi care este modul mărturisirii și puterea
ei.
Mărturisirea deci nu este nimic altceva decât recunoașterea îndatorată a greșelilor și a nebuniei
proprii, sau denunțarea sărăciei noastre; precum a zis Domnul printr-o parabolă în Evanghelii: „Erau doi
datornici la un cămatar: unul datora cincizeci de dinari, altul cinci sute: neavând însă ei să-i dea înapoi, i-a
iertat pe amândoi” [Lc 7, 41-42]. Prin urmare orice credincios e un datornic al Stăpânului și Dumnezeului
său, și ceea ce a luat de la El aceea i se va și cere la înfricoșătorul și cutremurătorul Lui tribunal, când goi
și cu capul plecați vom sta înaintea lui toți, împărați și săraci împreună…cele date nouă de El…a fi primit
sălașluindu-Se în noi pe Duhul Sfânt, Care e pecetea împărătească cu care Domnul pecetluiește oile Sale,
precum și — ce alte multe să spun?…se dau celor botezați numaidecât de către dumnezeiescul Botez.
Iar poruncile Domnului au fost date ca niște străji ale acestor daruri și haruri negrăite
înconjurându-l pe credincios de jur-împrejur din toate părțile ca un zid, păzind nejefuită comoara așezată
în sufletul lui și făcând-o inaccesibilă mâinilor tuturor vrăjmașilor și hoților. Căci noi credem că poruncile
Iubitorului de oameni Dumnezeu sunt pazite de către noi și ne silim spre aceasta neștiind că mai degrabă
noi suntem păziți de acelea; căci cel ce pazește poruncile dummezeiești nu le pazește pe acelea, ci se
păzește pe sine însuși de vrăjmașii văzuți și nevăzuți…Așadar, cine pazește poruncile e de fapt păzit de
ele și nu pierde bogăția încredințată lui de Dumnezeu; dar cel ce le disprețuiește se afla gol, cade ușor în
mâinile vrăjmașilor și, pierzând toată bogăția, ajunge, cum spuneam, datornic Împăratului și Stăpânului a
toate pentru toate acelea…
Pag. 309
Negreșit va căuta un mijlocitor și un prieten al lui Dumnezeu care poate să-l restaureze ca mai
înainte și să-l împace cu Dumnezeu și Tatăl. Căci dacă cel ce prin har s-a alipit de Hristos s-a făcut
mădular al Lui și a fost înfiat de El, lăsându-L pe Acesta, se va întoarce ca un câine la vărsătura lui [2 Ptr
2, 22] și se va încurca sau cu o femeie desfrânată sau se va uni cu alt trup, acela va fi osândit împreună cu
necredincioșii ca unul care a necinstit și ocărât pe Hristos, fiindcă potrivit dumnezeiescului Apostol,
„suntem trup al lui Hristos și mădulare ale Lui” [1 Co 12, 27]. Deci cel ce se încurcă cu o desfrânată face
din mădularele lui Hristos mădularele unei desfrânate [1 Co 6, 15]. Iar cel ce a făcut unele ca acestea și a
înfuriat astfel pe Stăpânul și Dumnezeul lui, nu poate să se împace cu Dumnezeu altfel decât prin
19
Sfântul Ioan Gură de aur, Despre preoţie, III, 5-6, PG 48, 643-644.
20
Sfântul Simeon Noul Teolog, Λόγος περὶ ἐξομολογήσεως, H.J.M. Turner (post Joseph Paramelle, SJ), The Epistles of St.
Symeon the New Theologian [Oxford Early Christian Texts Oxford: Oxford University Press, 2009]: 26-64, 70-80, 82-136, 138-
180, traducere rom Arhid Dr. Ioan Ică jr., Imne,Epistole și Capitole Scrieri III, edit. DEISIS- Sibiu 2001, p. 305-317

19
mijlocirea unui bărbat sfânt, prieten și rob al lui Hristos, și prin fuga de rău…să alergăm la doctorul
duhovnicesc și să vomităm veninul pacatului prin mărturisire scuipând otrava lui, și să primim cu
sârguință epitimiile date de el ca pe un antidot al pocăinței…Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în
dumnezeieștile Scripturi să primească cineva păcatele altuia și să dea seama pentru el fără ca acela care a
păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăință proporțional cu felul păcatului și să fi pus la baza
ei ostenelile lui; căci zice glasul Înainte-mergătorului Cuvântului: „Faceți roade vrednice de pocăință și nu
socotiți să spuneți în voi înșivă: Avem părinte pe Avraam!” [Mt 3, 8–9], fiindcă Însuși Domnul nostru a
spus despre cei cu o astfel de dispoziție lipsită de minte, așa: „Amin zic vouă, chiar daca Moise și Daniel
se vor ridica în picioare ca să fie aleși fiii și ficele lor, nu vor fi aleși” [Ir 14, 14–16]. Deci ce vom face
sau ce mod de iertare a datoriei și rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? …Să nu
te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob al pântecelui, ca nu cumva să te învețe,
potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să
rămâi iarăși cu adevărat vrăjmaș neîmpăcat cu El;nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui
tăiere și prin tăieturile și arderile nelavremea lor să te arunce în adâncul disperării, sau prin compătimirea
lui peste măsură să te lase bolnav părându-ți-se că ești sănătos — lucrul cel mai cumplit — și așa să te
predea osândei veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul.
Dar un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, „căci nu toți cei ce coboară
din Israel sunt și israeliți” [Rm 9, 6], ci cei ce știu limpede sensul acestui nume[Israel] și au o „minte care
vede pe Dumnezeu [cf. Fc 32], și nici toți cei chemați cu numele lui Hristos nu sunt cu adevărat creștini,
„căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne!”— zice Hristos—„va intra în împărăția cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu” [Mt 7, 21]; precum și iarăși: Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în
numele Tău am scos demoni! și Eu le voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duce-ți-vă de la
Mine voi, lucrătorii fărădelegii!” [Mt 7, 22–23; 25, 13].
Pag.311
De aceea, deci, noi toți, atât cei ce mijlocesc, cât și cei ce au păcătuit și vor să se împace cu
Dumnezeu,trebuie să luăm aminte, fraților, ca nici cei ce mijlocesc să nu-și atragă mânie în loc de răsplată,
nici cei ce am jignit și sârguim să ne împăcăm să nu întâlnim un sfătuitor vrăjmaș, ucigaș și rău în loc de
un mijlocitor; căci unii ca aceștia vor auzi cu amenințare înfricoșătoare: „Cine v-a pus pe voi stăpânitori și
judecători ai poporului Meu?” [cf. Iș 2, 14] și iarăși: „ Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și
atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” [Mt 7, 5]; iar „bârnă” e aici o patimă sau o poftă care
întunecă ochiul sufletului; și iarăși: „Doctore, vindecă-te pe tine însuși!” [Lc 4, 23]; și iarăși: „Iar
păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istorisești tu dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura Ta?
Căci tu ai urât povățuirea și ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta” [Ps 49, 16–17]; și Pavel zice: „Cine ești
tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o facă să
stea” [Rm 14, 4] prin robul Său credincios…frați și părinți…să nu fiți cu dispreț față de aceste taine
dumnezeiești și înfricoșătoare pentru toți, să nu vă jucați cu cele care nu sunt de joacă…căci din pricina
faptului că sunteți numiți „rabi” și „părinți” se întâmplă să primiți gânduri străine. Să nu răpim — rogu-
vă! — fără rușine așa, pur și simplu, demnitatea Apostolilor, lăsându-ne povățuiți de acest exemplu din
lume: căci dacă ar cuteza cineva cu îndrăzneală să se asemene reprezentantului împăratului pământesc și
ar fi prins că ține și face în ascuns cele încredințate aceluia, ori va vesti și va face acestea în public, acesta
și părtașii și supușii lui vor fi supuși unor pedepse extreme spre spre înfricoșarea altora și vor fi de râs la
toți ca unii lipsiți de minte și simțire, ce vor păți atunci în viitor cei ce răpesc cu nevrednicie
vrednicia[demnitatea] Apostolilor? Căci nu trebuie să vă faceți mijlocitori ai celorlalți înainte de a vă fi
umplut voi înșivă de Duhul Sfânt și înainte de a fi cunoscut în simțirea sufletului că sunteți iubiți ca niște
prieteni de Împăratul a toate, căci nu toți cei ce cunosc pe împăratul pământesc pot să mijlocească la el
pentru alții;foarte puțini pot face aceasta: numai cei care au câștigat îndrăznire către el prin virtute,

20
sudorile și slujirile lor și n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. Dar la
Dumnezeu, părinților și fraților, nu vom păzi oare această rânduială? nu vom cinsti pe Împăratul ceresc
măcar la fel cu cel pământesc? ci ne vom dărui nouă înșine tronurile de-a dreapta și de-a stânga
răpindu-le înainte de a le cere și a le primi? O, ce îndrăzneală! Ce rușine ne va cuprinde! Căci dacă nu
vom fi învinuiți pentru altceva , atunci chiar și numai pentru aceasta vom fi lipsiți cu necinste de șederea
pe tronurile din față și vom fi azvârliți în focul cel nestins ca niște disprețuitori…Că e îngăduit unui
monah care nu are preoția să ne mărturisească, acest lucru îl vei afla făcându-se de toți de când a fost dată
de Dumnezeu moștenirii Lui haina și ținuta pocăinței și s-au numit monahi precum stă scris în de-
Dumnezeu- insuflatele scrieri ale Părinților, peste care aplecându-te vei găsi drept adevărate cele zise.
Înaintea acestora însă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega și lega prin succesiune
de la dumnezeieștii Apostoli; o dată cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, această
înfricoșătoare întreprindere a trecut la preoți care aveau o viață neprihănită și s-au învrednicit de harul
dumnezeiesc; după care și aceștia ajungând amestecați, și atât arhiereii, cât și preoții asemănându-se
restului poporului și celor mulți care cad, ca și acum, în duhul rătăcirii și al grăirii deșerte și pier, ea a
trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi fost luată de la
preoți sau arhierei, ci fiindcă aceștia s-au înstrăinat pe ei înșiși de ea; „căci orice preot e pus mijlocitor
între Dumnezeu și oameni către Dumnezeu” — cum zice Pavel — „și trebuie să aducă jertfă pentru popor
ca și pentru el însuși” [Evr 5, 1—3].
Pag.313
Dar să începem cuvântul de mai sus și să vedem de unde, cum și cui i-a fost dată dintru început
această putere [autoritate] de a sluji cele sfinte și de a dezlega și lega, și în această ordine, așa cum ai
întrebat, așa și dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci și pentru toți oamenii.
Când Domnul și Dummezeul și Mântuitorul nostru a spus omului care avea mâna uscată: „Iertate îți sunt
păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: „Acesta hulește, căci cine poate ierta păcatele decât Unul
Dumnezeu?” [Mt 9, 3]. Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici deprofeți, nici de preoți, nici de
vreunul din patriarhii din vremea de atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăți întrucât li se
vestea o învățătură nouă și un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut
reproșuri, ci mai degrabă i-a învățat dăruindu-le iertarea pacatelor ceea ce nu știau, arătându-Se pe Sine
Însuși ca Dumnezeu și nu ca om; căci acestora le zice: „Dar ca să știți că Fiul Omului are putere
[autoritate] să ierte pacatele” [Mt 9, 6] iar celui cu mâna uscată îi spune: Întinde mâna ta” și el a întins-o și
„ea s-a făcut din nou sănatoasă ca și cealaltă” [Mt 12, 13], încredințând prin minunea văzută lucrul mai
mare și nevăzut [ Dumnezeirea Lui]. Tot așa i-a făcut și lui Zaheu [Lc 19, 1], tot așa și desfrânatei [Lc 7,
36], tot așa și lui Matei vameșul [Mt 9, 9], lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori [In 18, 17], ologului [In 5,
5], căruia vindecându-l i-a zis: „Iată, te-ai facut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie și
mai rău” [In 5, 14]. Spunând aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat și, izbăvit fiind de
aceasta, a luat și iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a
culcării pe jos, ci numai din pricina întoarceii lui, a credinței lui neșovăielnice, a retezării răului, a
pocăinței adevărate și a multelor lacrimi, ca desfrânata [ Lc 7, 38. 44] și ca Petru care a plâns cu amar[Mt
26, 75]. De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a și avut El
Singur. Vrând apoi să urce la cer, a lasat ucenicilor în locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această
demnitate și autoritate? Să aflăm și cui, și câtor și când? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind
adunați împreună și ușile fiind încuiate, El a intrat și stând în mijlocul lor, a suflat asupralor și le-a zis:
„Luați Duh Sfânt, căroara le iertați păcatele, iertate să fie, iar cărora le țineți, ținute să fie” [In 20, 22—23],
și nu le poruncește nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învățați de Duhul Sfânt. Deci precum s-a
zis, Sfintii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce dețineau scaunele lor, dat fiind
că nimeni dintre ceilalți nu îndrăznesc nici măcar să se gândească la așa ceva. Astfel ucenicii Domnului au

21
pazit cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au
amestecat cu cei nevrednici și au fost acoperiți de mulțime, unul ambiționând să aibă înaintea altuia
prezidarea [adunărilor bisericești] fățărnicind ipocrit virtutea. Căci de când cei ce dețineau scaunele
Apostolilor s-au arătat trupești și iubitori de plăcere și de slavă și au înclinat spre erezii, harul
dumnezeiesc i-a părăsit și această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsând ei și toate celelalte pe
care trebuie să le aibă cei ce slujesc celor sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocși. Dar eu cred că nu erau
nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu,ci și
cei ce și-au agonisit o viață în acord cu cuvântul drept [al învățăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii și
mitropoliții din diverse timpuri fie l-au căutat dar nu l-au găsit, fie gasindu-l l-au preferat în locul lui pe
cel nevrednic, cerându-i numai să expună în scris simbolul credinței și acceptând numai acest lucru: ca el
să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzând că așa se
menține pacea în Biserică — lucru care însă e mai rău decât orice dușmănie și pricină de mare
neașezare. Din această pricină deci, preoții s-au făcut netrebnici și au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a
pământului], cum a zis Domnul [Mt 5, 13], ca să strângă și să rețină prin mustrări viața destrămată a
altora, ci, mai mult, cunoscându-și și acoperindu-și unii altora patimile, au ajuns mai răi decât poporul,
iar poporul mai rău decât ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decât mulți preoți, luminând în
acea beznă lipsită de lumină ca niște cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvântului Domnului
[Mt 5, 16] prin viața lor ca soarele, atunci acești cărbuni nu s-ar fi arătat scânteind, ci ar fi fost arătați negri
de lumina mai limpede. Dar, fiindcă între oameni a mai rămas numai ținuta și haina preoției, darul
Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viața Apostolilor, și s-a făcut cunoscut prin
semne. Dar și aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzând că aceștia s-au arătat ca niște noi ucenici ai
lui Hristos în lume și că străluceau prin viața și minunile lor, introducând între ei pe frații mincinoși,
vasele lui, i-a amestecat cu aceștia și după puțin timp aceștia înmulțindu-de, așa cum vezi, și monahii au
ajuns netrebnici și s-au facut cu totul nemonahi. Așadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor
hirotoniți și înscriși în tereapta preoției, nici celor cinstiți cu demnitatea arhieriei, adică a patriarhilor,
mitropoliților și episcopilor nu li s-a dat de la Dummezeu pur și simplu așa și numai din pricina hirotoniei
și a demnității ei și puterea de a ierta păcatele — să nu fie! —, ci li s-a îngăduit numai să slujească cele
sfinte, și socot că multora din aceștia nici măcar aceasta — ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arși! —, ci
numai acelora care între preoți, arhierei și monahi se numără prin curăție împreună cu corurile ucenicilor
lui Hristos. Deci de unde vor înțelege aceștia că sunt înscriși împreună cu cei de care s-a vorbit și de unde
îi vor recunoaște cu exactitate pe aceștia cei care-i caută? După ceea ce a învățat Domnul zicând astfel:
„Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” —
ceea ce este învățătura de Dumnezeu insuflată și folositoare a Cuvântului —, „șerpi vor lua, și chiar
băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma” [Mc 16, 17—18]; și iarăși: „Oile Mele ascultă glasul Meu”
[In 10, 27]; și iarăși: „După roadele lor îi veți cunoaște” [Mt 7, 16]. După care roade? După cele a căror
mulțime o enumeră Pavel zicând: „Iar roada Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credința,
blândețea, înfrânarea” [Ga 5, 22], și împreună cu ele: milostivirea, iubirea de frați, milostenia și cele ce
urmează acestora; la care se adaugă: „Cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoașterii, darurile minunilor și
celelate multe pe care le lucrează unul și același Duh împărțind fiecăruia dupa cum vrea El” [1 Co 12, 8—
11]. Deci cei ce au ajuns la împărtășirea acestor harisme — fie a tuturor, fie în parte după cum le era de
folos — s-au înscris în corul apostolilor, iar cei ce ajung așa și acum sunt înscriși tot acolo…Dar unii ca
aceștia se recunosc nu numai după acestea, ci și din purtarea vieții lor. Caci exact așa îi vor recunoaște cei
care-i caută și se vor recunoaște fiecare din ei pe sine însuși, dacă, după asemănarea Domnului Iisus
Hristos…dacă au arătat ca și Acela, ascultare nefătarnică față de parinții și călauzitorii săi, încă și față de
cei ce le poruncesc duhovnicește; dacă au iubit necinstirea, ocările, bârfelile și defăimarile și i-au primit pe
cei care li le-au adus ca pe unii care le-au facut cel mai mare bine și s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru

22
ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume și au socotit ca niște gunoaie desfătările din ea…Dacă fiecare
din cei ziși se găsește pe sine însuși realizând toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi
și a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul,
schimbarea, treapta și a fost luat spre înălțimea slavei dumnezeiești, atunci poate cineva să se cunoască pe
sine însuși ca ajuns și părtaș al lui Dumnezeu și al harismelor Lui și va fi cunoscut așa și de cei ce văd
bine, ba chiar și de cei cu vedere slabă…în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe
Dumnezeu Însuși…
Pag.317
Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi [Lc 15, 8]
cufundându-se în întunericul păcatului. Hristos însă, Lumina cea adevărată, venind și întâlnindu-i pe cei
ce-L caută cum știe numai El Însuși, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Însuși. Aceasta înseamnă a-ți
găsi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decât toată creatura văzută, și a-L
avea Păstor și Învățător pe Dumnezeu, de la care va cunoaște, dacă vrei, și puterea [autoritatea] de a
dezlega și lega și, cunoscând-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o și o va comunica celor ce au nevoie
de ea. Unora ca acestora știu, copile, că li se dă puterea [autoritatea] de a dezlega și lega de către
Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt: celor ce sunt fii ai Lui prin înfiere, sfinți
și robi ai Lui. Unui părinte ca acesta [lui Simeon Evlaviosul] i-am fost ucenic și eu; el n-avea hirotonia de
la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mâna sau cu Duhul lui Dumnezeu și mi-a poruncit mie, celui pus
de mult în mișcare spre aceasta cu dorința tare de Duhul Sfânt, să primesc frumos hirotonia de la oameni
după modelul urmat de obicei…Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbați, care sunt ucenici
ai lui Hristos, și cu chinul inimii și lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii
inimilor noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generație rea și
vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunându-se poruncilor și
rânduielilor lui din tot sufletul, așa cum și acela ascultând cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaș al harului și
darurilor Lui și a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega și lega păcatele aprins fiind de Duhul
Sfânt, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Fiul Său Unul-
Născut în veci. Amin.

23
 IV. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢA ÎN VECHILE EUHOLOGII ŞI ÎN
PRACTICA LITURGICĂ ACTUALĂ

1. Codicele Barberini gr 336, Parenti-Velkovska, p. 195-196

Εὐχὴ ἐπὶ μετανοούντων Rugăciune pentru cei care se pocăiesc

201. Ὁ Θεὸς ὁ σωτὴρ ἡμῶν, ὁ διὰ τοῦ προφήτου
σου Νάθαν μετανοήσαντι τῷ Δαυὶδ ἐπὶ τοῖς ἰδίοις
πλημμελήμασιν ἄφεσιν δωρησάμενος καὶ τοῦ
Μανασσῆ τὴν ἐπὶ τῇ μετανοίᾳ προσευχὴν
δεξάμενος, αὐτὸς καὶ τὸν δοῦλόν σου τόνδε
μετανοοῦντα ἐν τοῖς ἰδίοις παραπτώμασιν
πρόσδεξαι τῇ συνήθει σου φιλανθρωπίᾳ, παρορῶν
τὰ αὐτῷ πλημμεληθέντα. Σὺ γὰρ εἶ, κύριε, ὁ
ἑβδομηκοντάκις ἑπτὰ ἀφιέναι κελεύσας τοῖς
περιπίπτουσιν ἁμαρίαις. ὅτι ὡς ἡ μεγαλωσύνη σου
οὕτως καὶ τὸ ἔλεός σου, καὶ σὺ ὁ Θεὸς τῶν
μετανοούντων, μετανοῶν ἐν πάσαις ταῖς ἀδικίαις
ἡμῶν. Ὅτι σὺ εἶ ὁ Θεὸς ἡμῶν, καὶ πρέπει σοι ἡ
δόξα.
Dumnezeu Mântuitorul nostru, Cel ce prin
proorocul tău Natan i-ai dăruit lui David iertare
pentru păcatele lui şi ai primit rugăciunea de
pocăinţă a lui Manase, Însuţi primeşte cu iubirea ta
de oameni şi pe robul tău acesta care se pocăieşte
de păcatele lui, trecându-i lui cu vederea greşelile
lui, căci tu eşti Cel ce ai poruncit să iertăm de
şaptezeci de ori câte şapte celor care sunt căzuţi în
păcate, căci precum este mărirea Ta aşa este şi
mila Ta, căci Tu eşti Dumnezeul celor ce se
pocăiesc şi îţi pare rău de nelegiuirile noastre, căci
Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă se cuvine…

Textul actual din Molitfelnic:

Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin proorocul Tău Natan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit,
iertare pentru păcatele lui şi ai primit rugăciunea lui Manase pentru pocăinţa lui, însuţi şi pe robul Tău
acesta (N), care se căieşte de păcatele ce a făcut, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecându-i cu
vederea toate cele făcute de dânsul, Cel ce ierţi nedreptăţile şi treci peste fărădelegi. Că Tu ai zis, Doamne:
cu vrere nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; şi de şaptezeci de ori câte şapte să
iertăm păcatele. Pentru că, după cum slava Ta este neasemănată, aşa şi mila Ta este nemăsurată; că de vei
căuta la fărădelegi, cine va putea suferi? Că Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi Ţie slavă înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Rugăciunea este folosită şi astăzi în Taina Mărturisirii şi ea provine din tradiţia penitenţială a
Bisericii primare. Ea nu menţionează vreo mărturisire a păcatelor şi nici iertarea cerută de la preot, ci ea
îndeamnă la pocăinţă care duce la mărturisire. Pregătirea pentru Taina Mărturisirii cuprindea o serie de
rugăciuni penitenţiale care erau rostite înainte de spovedanie, aşa cum este şi astăzi practica liturgică a
Biserici Ortodoxe.

202. Εὐχὴ ἐπὶ ἐξομολογουμένων Rugăciune pentru cei care se mărturisesc

Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ τῷ Πέτρῳ καὶ τῇ πόρνῃ διὰ Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai iertat păcatele

24
δακρύων ἄφεσιν ἁμαρτιῶν δωρισάμενος, καὶ τὸν
τελώνην τὰ οἰκεῖα ἐπιγνόντα πταίσματα
δικαιώσας, πρόσδεξαι καὶ τὴν ἐξομολόγησιν τοῦ
δούλου σου τοῦδε, καὶ εἴ τι πεπλημμέληται αὐτῷ
ἑκούσιον ἢ ἀκούσιον ἁμάρτημα, ἐν λόγῳ ἢ ἔργῳ ἤ
κατὰ διάνοιαν, ὡς ἀγαθὸς πάριδε. Σὺ γὰρ μόνος
ἔχεις ἐξουσίαν ἀφιέναι ἁμαρτίας. Ὅτι Θεὸς
ἐλέους, οἰκτιρμῶν καὶ φιλανθρωπίας ὑπάρχεις καὶ
σοὶ τὴν δόξαν..
lui Petru şi ale desfrânatei, prin lacrimi, şi ai
îndreptat pe vameşul care şi-a cunoscut greşealele
sale, primeşte mărturisirea robului Tău (N), şi dacă
cu ceva înaintea Ta a greşit de voie şi fără de voie,
cu cuvântul, cu fapta, sau cu gândul, ca un bun,
treci cu vederea; pentru că Tu singur ai putere a
ierta păcatele. Că Tu eşti Dumnezeul milelor şi al
îndurărilor şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

Această rugăciune provine şi ea din disciplina penitenţială a Bisericii primare şi se păstrează ca

rugăciune de pocăinţă în Molitfelnicul actual în Rânduiala împărtăşirii grabnice a celui bolnav.
Rugăciunea menţionează mărturisirea păcatelor, ceea ce vorbeşte de faptul că ea era citită în contextul
Taine Mărturisirii.

2. Molitfelnicul lui Petru Movilă 1646

Influenţat de şcolile şi cultura iezuită Petru Movilă a răspândit prin Molitfelnicul său din 1646 în
ritul bizantin de limbă slavonă formula de dezlegare indicativă, preluată din tradiţia liturgică apuseană. În
limba latină această formulă de dezlegare apare astfel: Domnul nostru Iisus Hristos să te dezlege şi eu,
prin autoritatea (puterea) primită de la El, te dezleg de toată judecata şi de toate păcatele în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (,,Dominus noster Iesus Christus te absolvat et ego authoritate Ipsius (...)
te absolvo ab omnibus censuris et peccatis în nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti”) (Rituale Romanum,
p. 52). Se observăcă această formulă seamănă izbitor cu cea pe care o avem astăzi în cult. Formula de
astăzi din Molitfelnic este aceasta:
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te
ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi
este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

3. Rânduiala Mărturisirii din Molitfelnicul actual românesc (Bucureşti 2013) şi cel grecesc (Atena
2014)

Rânduiala Tainei Mărturisirii Rânduiala Tainei Mărturisirii

Εὐχολόγιον τὸ Μέγα, Αθήνα, 2014, Molitfelnic, Bucureşti, 2013,
p. 248-249 p. 63-78

1. Binecuvântarea mică: Εὐλογητὸς ὁ Θεὸς ἡμῶν
πάντοτε, νῦν καὶ ἀεί, καὶ εἰς τοῦς αἰῶνας τῶν
αἰώνων. Ἀμήν
2. Rugăciunile începătoare, Veniţi să ne
închinăm.., Psalmul 50
3. Troparele de pocăinţă: Miluieşte-ne pe noi
Dumnezeule
1. Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, Slavă
Ţie, Dumnezeul nostru…,
2. Rugăciunile începătoare, Doamne miluieşte…
(de 12 ori), Slavă… Şi acum…, Veniţi să ne
închinăm… şi Psalmul 50:
3. Tropoarele de pocăinţă: Miluieşte-ne pe noi,
Doamne, miluieşte-ne pe noi… Slavă…, Doamne,
miluieşte-ne pe noi…, Şi acum…, Uşa

25
 milostivirii…
4. Ectenie mică cu cereri pentru penitent
5. Rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase Păstorule
şi Mielule
Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱὲ τοῦ Θεοῦ τοῦ ζώντος,
ποιμὴν καὶ αμνὲ ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ
κόσμου, ὁ τὸ δάνειον χαρισάμενος τοῖς δυςὶ
χρεωφειλέταις καὶ τῇ ἁμαρτωλῷ δοὺς ἄφεσιν
ἁμαρτιῶν αὐτῆς, αὐτός, Δέσποτα, ἄνες, ἄφες,
συγχώρησον τὰς αμαρτίας, τὰς ανομίας, τὰ
πλημμελήματα, τὰ εκούσια καὶ τὰ ἀκούσια, τὰ ἐν
γνώσει, τὰ ἐν ἄγνοία, τὰ ἐν παραβάσει καὶ
παρακοῇ γενόμενα παρὰ τῶν δούλων σου τούτων.
καὶ εἴ τι ὡς ἄνθρωποι σάρκα φοροῦντες καὶ τὸν
κόσμον οἰκοῦντες ἐκ τοῦ διαβόλου ἐπλανήθησαν,
εἴτε ἐν λόγῳ εἴτε ἐν ἔργῳ εἴτε ἐν γνώσει εἴτε ἐν
ἀγνοίᾳ, εἴτε λόγον Ἱερέως κατεπάτησαν ἢ ὑπὸ
κατάραν Ἱερέως ἐγένοντο, εἴτε τῷ ἰδίῳ ἀναθέματι
ὑπέπεσον ἢ ὅρκῳ ὑπήχθησαν, αὐτός ὡς ἀγαθὸς καὶ
ἀμνησίκακος Δεσπότης τούτους τοὺς δούλους σου
λόγῳ λυθήναι εὐδόκησον, συγχωρῶν αὐτοῖς καὶ τό
ἴδιον ἀνάθεμα καὶ τὸν ὅρκον κατὰ τὸ μέγα σου
ἔλεος.
Ναί, Δέσποτα φιλάνθρωπε Κύριε, ἐπάκουσον
ἡμῶν δεομένων τῆς σης ἀγαθότητος ὑπὲρ τῶν
δούλων σου τούτων καὶ πάριδε ώς πολυέλεος τά
πταίσματα αὐτῶν ἅπαντα. ἀπάλλαξον αὐτοὺς τῆς
αἰωνίου κολάσεως. Σὺ γὰρ εἶπες, Δέσποτα Ὅσα ἂν
δήσητε ἐπὶ τῆς γῆς, ἔσται δεδεμένα ἐν τῷ οὐρανῷ,
καὶ ὅσα ἂν λύσητε ἐπὶ τῆς γῆς, ἔσται λελυμένα ἐν
τῷ οὐρανῷ.
Ὅτι σὺ εἶ μόνος ἀναμάρτητος καὶ σοι τὴν δόξαν
ἀναπέμπομεν συν τῷ ἀνάρχῳ σου Πατρὶ καὶ τῷ
παναγίῳ καὶ ἀγαθῷ καὶ ζωοποιῷ σου Πνεύματι,
νῦν καὶ ἀεί, κτλ.

6. Penitentul spune Doamne miluieşte 40 de ori şi

stihurile: Am greşit Doamne, iartă-mă şi
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.
7. Rugăciunea de iertare, Rugăciunea 201 din
Codicele Barberini:
Ὁ Θεὸς ὁ σωτὴρ ἡμῶν, ὁ διὰ τοῦ προφήτου σου
Νάθαν μετανοήσαντι τῷ Δαυὶδ ἐπὶ τοῖς ἰδίοις
πλημμελήμασιν ἄφεσιν δωρησάμενος καὶ τοῦ
Μανασσῆ τὴν ἐπὶ τῇ μετανοίᾳ προσευχὴν
4. Rugăciunea de iertare, Rugăciunea 201 din
Codicele Barberini
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin
proorocul Tău Natan ai dăruit lui David, cel ce s-a
pocăit, iertare pentru păcatele lui şi ai primit
rugăciunea lui Manase pentru pocăinţa lui, însuţi şi

26
δεξάμενος, αὐτὸς καὶ τὸν δοῦλόν σου τόνδε
μετανοοῦντα ἐν τοῖς ἰδίοις παραπτώμασιν
πρόσδεξαι τῇ συνήθει σου φιλανθρωπίᾳ, παρορῶν
τὰ αὐτῷ πλημμεληθέντα. [πεπραγμένα, ὁ ἀφιεὶς
ἀδικίας καὶ ὑπερβαίνων ἀνομίας. Σὺ γὰρ εἶπας,
Κύριε Οὐ θελήσει θέλω τὸν θάνατον τοῦ
ἁμαρτωλού, ὡς τὸ ἐπίστρεψαι καὶ ζῆν αὐτὸν..] Σὺ
γὰρ εἶ, κύριε, ὁ ἑβδομηκοντάκις ἑπτὰ ἀφιέναι
κελεύσας τοῖς περιπίπτουσιν ἁμαρίαις. ὅτι ὡς ἡ
μεγαλωσύνη σου οὕτως καὶ τὸ ἔλεός σου, καὶ σὺ ὁ
Θεὸς τῶν μετανοούντων, μετανοῶν ἐν πάσαις ταῖς
ἀδικίαις ἡμῶν. Ὅτι σὺ εἶ ὁ Θεὸς ἡμῶν, καὶ πρέπει
σοι ἡ δόξα.
8. Penitentul începe mărturisirea cu aceste cuvinte:
pe robul Tău acesta (N), care se căieşte de păcatele
ce a făcut, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni,
trecându-i cu vederea toate cele făcute de dânsul,
Cel ce ierţi nedreptăţile şi treci peste fărădelegi. Că
Tu ai zis, Doamne: cu vrere nu voiesc moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; şi de
şaptezeci de ori câte şapte să iertăm păcatele.
Pentru că, după cum slava Ta este neasemănată,
aşa şi mila Ta este nemăsurată; că de vei căuta la
fărădelegi, cine va putea suferi? Că Tu eşti
Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi Ţie slavă
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor Amin.
5. Altă rugăciune de pocăinţă:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu
celui viu, Păstorule şi Mielule, Cel ce ridici
păcatele lumii, Care ai iertat datoria celor doi
datornici şi păcătoasei i-ai dăruit iertarea păcatelor
ei, Însuţi Stăpâne, slăbeşte, lasă, iartă păcatele,
fărădelegile, greşealele cele de voie şi cele fără de
voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele prin călcare
de poruncă şi prin neascultare, care s-au făcut de
robul Tău acesta (N). Şi în orice chip, ca un om,
purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de
diavolul: sau în cuvânt, sau în faptă, sau cu ştiinţă,
sau cu neştiinţă; sau cuvântul preotului a călcat,
sau sub blestemul preoţesc este, sau sub blestemul
său a căzut, sau jurământului s-a supus, Însuţi ca
un bun Stăpân care nu ţii minte răul, binevoieşte să
se dezlege robul Tău acesta (N) prin cuvânt,
iertându-i lui şi blestemul şi jurământul după mare
mila Ta. Aşa, Stăpâne iubitorule de oameni,
Doamne, auzi-mă pe mine, care mă rog bunătăţii
Tale pentru robul Tău acesta (N), şi treci cu
vederea ca un milostiv toate păcatele lui.
Izbăveşte-l pe el de chinurile cele veşnice. Că Tu
ai zis, Stăpâne: oricâte veţi lega pe pământ vor fi
legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ
vor fi dezlegate şi în cer. Că Tu singur eşti fără de
păcat şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui
Tău celui fără de început şi Preasfântului şi
bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
27
Πάτερ Κύριε τοῦ οὐρανοῦ και τῆς γῆς,
ἐξομολογούμαι σοι πάντα τὰ κρυπτὰ καὶ φανερὰ
τῆς καρδίας καὶ διανοίας μου, ἅ ἔπραξα ἕως τῆς
σήμερον. Διὸ ἄφεσιν αἰτῶ παρὰ σοῦ τοῦ δικαίου
καὶ εὐσπλάγχνου κριτοῦ, καὶ χάριν τοῦ μηκέτι
άμαρτάνειν. [Părinte, Doamne al cerului şi al
pământului, îţi mărturisesc Ţie toate cele ascunse
şi cele văzute ale inimii şi minţii mele pe care le-
am făcut până astăzi. Deci iertare cer de la Tine
dreptul şi milostivul Judecător şi putere de a nu
mai greşi.
9. Τότε ό πνευματικός ίλαρα τη φωνή λέγει·
Ἀδελφέ, δι' ὃ ἦλθες πρὸς τὸν Θεὸν καὶ πρὸς ἐμέ,
μὴ αἰσχυνθτῇς οὐ γὰρ ἐμοὶ ἀναγγέλλεις, ἀλλὰ τῷ
Θεῷ, ἐν ᾧ ἴστασαι [Atunci duhovnicul cu glas
blând spune: Frate, deoarece ai venit înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea mea, nu te ruşina, căci nu
mie îmi spui păcatele, ci lui Dumnezeu, înaintea
căruia şi stai.
10. Mărturisirea păcatelor
6. Şi duhovnicul zice către cel ce se mărturiseşte
acestea:
Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind
mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina,
nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci
fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare
de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta
Lui icoană înaintea noastră este. Şi eu sunt numai
un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate
câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine
ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia
seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te
întorci nevindecat.
7. Mărturisirea păcatelor urmată de aceste
rugăciuni:
Iată, de acum de toate acestea dator eşti să te
păzeşti, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea
botez, după rânduiala Tainelor creştineşti. Pune,
dar, de acum început bun, nădăjduind spre
Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te
păzeşte ca să nu te mai întorci la greşealele acelea
ce ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură
diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu
aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi
multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru
cealaltă arvunesc osândă veşnică şi chinul iadului.
Drept aceea datori suntem toţi, mici şi mari, săraci
şi bogaţi, ca fiecare din noi cu frica lui Dumnezeu
şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim
întăriţi cu harul lui Dumnezeu.
Stăpâne Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti
mântuirea robilor Tăi, Milostive, Îndurate şi
Îndelung Răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de
răutăţile noastre şi nu voieşti moartea păcătosului,
28
 ci să se întoarcă şi să fie viu, Însuţi şi acum
milostiveşte-Te asupra robului Tău (N) şi-i dă lui
chip de pocăinţă, iertare păcatelor şi dezlegare,
iertându-i lui toată greşeala cea de voie şi cea fără
de voie. Împacă şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta
Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care
împreună Ţi se cuvine stăpânire şi mare cuviinţă în
veci. Amin
8. Ectenie întreit scurtă pentru penitent
11. Rugăciunea de dezlegare cu formula 9. Rugăciunea de dezlegare cu formula
deprecativă: indicativă:
Τέκνον μου πνευματικόν, τὸ τῇ έμη ταπεινότητι
έξομολογούμενον, ἐγὼ ὁ ταπεινὸς καὶ ἁμαρτωλός
οὐκ ἰσχύω ἀφιέναι ἁμάρτημα ἐπὶ τῆς γῆς, εἰ μὴ ὁ
Θεός. Διὰ δὲ τὴν θεόλεκτον φωνὴν ἐκείνην τὴν
μετὰ τὴν τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ
ἀνάστασιν γενομένην πρὸς τοῦς ἀποστόλους καὶ
λέγουσαν Ἄν τινων ἀφήτε (καὶ τὰ ἑξῆς)· εἰς
ἐκείνην καὶ ἡμεῖς θαρροῦντες λέγομεν Ὅσα
ἐξεῖπες τῇ ἐμῇ ἐλαχίστῃ ταπεινότητι καὶ ὅσα οὐκ
ἔφθασας εἰπεῖν ἢ κατ' ἄγνοιαν ἢ κατὰ λήθην, οἷον
δήποτε, ὁ Θεὸς συγχώρησοι σοι ἐν τῷ νῦν αἰῶνι
καὶ ἐν τῷ μέλλοντι.

Fiul meu duhovnicesc, cel care te-ai mărturisit

smereniei mele, eu cel smerit şi păcătos nu pot
ierta păcatele pe pământ decât numai Dumnezeu.
Pe baza cuvintelor acelea rostite de Dumnezeu
după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos către
Sfinţii Apostoli care spun aşa: „Cărora veţi ierta
păcatele, iertate vor fi…” Ioan 20, 23, îndrăznind
şi noi spre ele spunem: Cele câte ai mărturisit
neînsemnatei mele smerenii şi cele pe câte nu ai
apucat să le spui fie din cauza neştiinţei, fie a
uitării, fie din orice alt motiv, Dumnezeu să ţi le
ierte şi în veacul de acum şi în cel viitor.
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu
harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te
ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate
păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate
păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh

12. A doua rugăciune de dezlegare citită imediat

după prima rugăciune de dezlegare:

Ὁ Θεός ὁ συγχωρήσας Δαυίδ, διὰ Νάθαν τοῦ

προφήτου τὰ ἴδια έξομολογήσαντι ἁμαρτήματα,
καὶ Πέτρῳ τὴν ἄρνησιν κλαύσαντι πικρώς, καὶ
πόρνῃ δακρυσάςῃ ἐπὶ τοῦς αύτοῦ πόδας, καὶ
τελώνῃ, καὶ ἀσώτῳ· αυτός ὁ Θεὸς συγχώρησαι σοι
δι' ἐμοῦ τοῦ ἁμαρτωλοῦ πάντα καὶ ἐν τῷ νῦν αἰώνι

29
καὶ ἐν τῷ μέλλοντι, καὶ ἀκατάκριτόν σε
παράστησαι ἐν τῷ φοβερῷ αὐτοῦ βήματι· περὶ δε
τῶν ἐξαγορευθέντων εγκλημάτων μηδεμίαν
φροντίδα ἔχων, πορεύου εἰς είρήνην.
Dumnezeu Cel cei ai iertat lui David prin
proorocul Natan păcatele mărturisite şi lui Petru
lepadarea pentru că a plâns cu amar, şi defrânatei
care a udat cu lacrimi picioarele Tale şi vameşului
şi fiului risipitor ai iertat păcatele, El Însuşi
Dumnezeu să îţi ierte prin mine păcătosul toate în
veacul de acum şi cel viitor şi să te înfăţişeze
neosândit în faţa tronului său de judecată. De
păcatele mărturisite să nu mai ai nici o grijă şi
mergi în pace.
13. Rugăciuni de pocăinţă în încheierea Tainei Rugăciunile acestea se găsesc în Molitfelnicul
Mărturisirii:
a. Rugăciune pentru cei aflaţi sub epitimie şi care RUGĂCIUNE pentru cei ce sânt sub blestem şi pe
s-au legat prin jurământ
Δέσποτα Κύριε ὁ Θεός ἡμῶν, ὁ μονογενὴς Υἱὸς
καὶ Λόγος τοῦ Πατρός, ὁ πάντα δεσμόν ἁμαρτίας
ἡμῶν τῷ σῷ πάθει διαρρήξας, καὶ ἐμφυσήσας εἰς
τὰ πρόσωπα τῶν σῶν ἀποστόλων καὶ εἰπὼν
Λάβετε Πνεύμα Ἅγιον ἂν τίνων ἀφῆτε τὰς
ἁμαρτίας, ἀφίενται αὐτοῖς ἄν τινων κρατήτε,
κεκράτηνται, σύ, Δέσποτα, διὰ τῶν ἁγίων σου
ἀποστόλων ἐχαρίσω τοῖς κατά καιρὸν
ἱερουργοῦσιν ἐν τῇ ἁγὶα σου Ἐκκληςὶα ἐπὶ γῆς
ἀφιέναι τὰς ἁμαρτίας καὶ δεσμεῖν καὶ λύειν πάντα
σύνδεσμον ἀδικίας. Δεόμεθα οὖν καὶ νῦν ὑπὲρ τοῦ
ἀδελφοῦ ἡμῶν (του δεινός) τοῦ παρεστηκότος
ἐνώπιον σου· ἐπιχορήγησον αὐτῷ τὸ σὸν ἔλεος
διαρρήσσων αὐτοῦ τόν δεσμὸν τῶν ἁμαρτιῶν, εἴ τι
ἐν ἀγνοίᾳ ἢ ὀλιγωρίᾳ ἐλάλησεν ἢ ὑπὸ μικροψυχίας
ἔπραξεν, εἰδὼς ἀνθρωπίνην ἀσθένειαν, καὶ ὡς
φιλάνθρωπος καὶ ἀγαθὸς Δεσπότης πάντα τὰ
ἑκούσια καὶ τὰ ἀκούσια ἁμαρτήματα συγχώρησον
αὐτῷ· ὅτι σὺ εἶ ὁ λύων τοὺς πεπεδημένους, ὁ
ἀνορθῶν τοὺς κατερραγμένους, ἡ ἐλπὶς τῶν
άπηλπισμένων, ἠ ἀνάπαυσις τῶν πεπτωκότων καὶ
τὸν δοῦλόν σου τοῦτον ἐλευθέρωσον ἀπὸ τοῦ
δεσμοῦ τῶν ἁμαρτημάτων. Ὅτι δεδόξασταί σου
τὸ πανάγιον ὄνομα σὺν τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Ἁγίῳ σου
românesc sub altă denumire şi nu în cadrul Tainei
Mărturisirii
sineşi cu jurământ s-au legat
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Unule-
Născut, Fiule şi Cuvântul Tatălui, Care ai rupt prin
patima Ta toată legătura păcatelor noastre şi ai
suflat în feţele Apostolilor Tăi şi ai zis: „Luaţi Duh
Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi
cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”; Tu, Stăpâne, prin
Sfinţii Tăi Apostoli ai dăruit şi preoţilor care
săvârşesc cele sfinte în SfântăBiserica Ta, să ierte
păcatele pe pământ, şi să lege şi să dezlege orice
legătură de nedreptate. Deci şi acum Te rugăm
pentru fratele nostru (N), care stă înaintea Ta,
dăruieşte-i lui mila Ta, rupe-i legătura
jurământului şi a blestemului cu care s-a legat, şi
orice a vorbit din neştiinţă, sau neluare-aminte, sau
de a lucrat ceva din slăbiciune de suflet, Cel ce ştii
slăbiciunea omenească, ca un iubitor de oameni şi
bun Stăpân, toate păcatele cele de voie şi cele fără
de voie, iartă-le, Tu, Cel ce dezlegi pe cei legaţi,
Cel ce ridici pe cei surpaţi, nădejdea celor
deznădăjduiţi, odihna celor osteniţi; dezleagăşi pe
robul Tău (N) de legătura păcatelor lui. Căs-a
preaslăvit preasfânt numele Tău, împreună cu al
Părintelui Tău celui fără de început, şi cu al
Preasfântului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
30
Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεί, καὶ εἰς τοὺς αἰώνας τῶν vecilor. Amin.
αἰώνων. Ἀμήν
b. Rugăciune de dezlegare de blestem
Εὔσπλαγχνε, ἀγαθὲ καὶ φιλάνθρωπε Κύριε, ὁ διὰ
τοὺς σοὺς οἰκτιρμοὺς ἐξαποστείλας τὸν μονογενῆ
σου Υἱὸν εἰς τὸν κόσμον, ἵνα διάρρηξῃ τὸ καθ'
ἡμῶν χειρόγραφον τῶν πλημμελημάτων καὶ λύςῃ
τὰ δεσμὰ τῶν ὑπὸ τῆς ἁμαρτίας πεπεδημένων καὶ
κηρύξῃ αἰχμαλώτοις ἄφεσιν σύ, Δέσποτα, καὶ τόν
δοῦλόν σου (τόν δείνα) τῇ σῇ ἀγαθότητι
ἐλευθέρωσον τοῦ ἐπικειμένου αὐτῷ δεσμοῦ· καὶ
δώρησαι αὐτῷ ἀναμαρτήτως ἐν παντὶ καιρῷ καὶ
τόπῳ προσιέναι τῇ σῇ μεγαλειότητι, καὶ μετὰ
παρρησίας καὶ καθαροῦ συνειδότος αἰτεῖν τὸ παρὰ
σοῦ πλούσιον ἔλεος.
Ὅτι ἐλεήμων καὶ φιλάνθρωπος Θεός ὑπάρχεις, καὶ
σοὶ τὴν δόξαν ἀναπέμπομεν σὺν τῷ μονογενεῖ σου
Υἱῷ καὶ τῷ παναγίῳ καὶ ἀγαθῷ καὶ ζωοποιῷ σου
Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεί, καὶ εἰς τοὺς αἰώνας τῶν
αἰώνων. Ἀμήν
RUGĂCIUNE la dezlegare de blestem
Îndurate Doamne, Bunule şi Iubitorule de oameni,
Care pentru îndurările Tale ai trimis pe Unul-
Născut Fiul Tău în lume, ca să rupă zapisul
păcatelor cel asupra noastrăşi sădezlege legăturile
celor legaţi de păcate şi să propovăduiascăcelor
robiţi iertare, Tu, Stăpâne, şi pe robul Tău (N)
liberează-l cu bunătatea Ta, de legătura ce este
pusă asupra lui, şi-i dăruieşte-i lui fără de păcat, în
tot timpul şi locul, să se apropie cu îndrăznire de
slava Ta, şi cu cuget curat să ceară mila Ta cea
mare. Cămilostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu
eşti, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
31