2 Timpul schimbarii - Optiuni fundamentale in dialogul actual dintre credinciosi si

societate.

7 Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu

11 Taina Marturisirii

21 Sensul vietii monahale

37 Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu

1
Timpul schimbarii - Optiuni fundamentale in dialogul actual dintre credinciosi si
societate

Suntem uimiti de schimbarile epocale care s-au petrecut in 1989 in Europa Centrala si Rasariteana. Poate ar
trebui sa ne amintim ca intregul veac XX a fost un veac de schimbari radicale. Sa evocam macar cateva dintre
ele, care privesc vocatia si chemarea noastra spirituala.
In domeniul stiintelor naturii, centrul de greutate s-a deplasat dinspre materie inspre spirit; in cadrul revolutiei
stiintifice si tehnice, s-a aratat ca omul - care a fost creat dupa chipul Creatorului - poate deveni la randul sau
creator de valori; in domeniul filosofiei, existentialismul, personalismul si alte scoli de gandire asemanatoare
au implicat insasi esenta fiintei umane si au conlucrat cu alti factori socio-politici pentru a pune in evidenta
tema fundamentala, atat de complexa, a drepturilor omului. In domeniul istoriei religiilor, conceptul de sacru,
de divin, a fost recunoscut ca o componenta fundamentala a constiintei: ideea ca religia nu e decat "opiumul
popoarelor" a fost respinsa. In lumea crestina si pe taramul religios in general, asistam la un dialog care se
desfasoara constant precum si la un numar tot mai mare de forumuri ecumenice preocupate de Dumnezeu si
homo religiosus si care urmaresc unificarea constiintei.
Acestea sunt schimbari istorice, adanci si ireversibile. Nici o "cortina de fier" nu poate dainui la nesfarsit intr-
o epoca a mijloacelor de comunicare tot mai sofisticate. Toate aceste schimbari au contribuit la aparitia unui
conflict intre societate si regimurile totalitare. Si aici a devenit inevitabila o vreme a schimbarii, precipitata de
forte atat externe cat si interne. Principala forta interna a fost o criza globala - nu doar o criza economica, ci
si, mai adanc, o criza morala si spirituala. Sistemul totalitar din Europa de Est, caracterizat in special prin
materialism si ateism, a produs un tragic vid spiritual, care se vadeste in doua fenomene principale: o criza de
identitate a individului, si un sentiment general ca existenta nu are nici un inteles. Criza de identitate afecteaza
mai multe zone ale lumii, nu doar acele tari feudalizate de totalitarism: ea se afla la baza cautarii de catre om
a unei pierdute definitii a persoanei. Criza sensului vietii, ce insoteste criza de identitate, arata ca omul a
pierdut contactul cu Adevarul ultim al existentei, si constituie criza fundamentala a lumii. Filosoful personalist
Jean Lacroix observa ca "Dumnezeu este intelesul lumii, iar lumea este limbajul Sau".
Atunci, este limpede ca reconstructia societatii si a lumii, la fel ca orice alta activitate autentic umana, trebuie
sa se realizeze pe trei niveluri diferite: spiritual, moral si economic. Aceste trei elemente trebuie asezate in
aceasta ordine ierarhica, deoarece elementul spiritual, impreuna cu cel moral, trebuie sa sprijine elementul
economic - cu alte cuvinte, construirea individului trebuie sa fie in concordanta cu vocatia, cu chemarea lui.
Regenerarea morala, ca si cea economica, nu se va produce in rasaritul Europei pana cand omul nu va fi readus
la conditia lui dinaintea caderii. Asemenea unui copil care, dupa ce a primit si s-a bucurat de mostenirea
parentala, isi reneaga parintii si prefera sa traiasca intr-o lume desacralizata, omul zilelor noastre aude tot mai
slab glasul Creatorului sau. Criza isi are originea in faptul ca omul s-a indepartat de vocatia sa si s-a sustras
propriilor lui responsabilitati fata de Dumnezeu si de lume. Acesta este punctul unde incepe dialogul dintre
credinciosi si societate.
Experienta totalitara a veacului al XX-lea a fost rezultatul unui proces istoric care a inceput odata cu
Umanismul Renasterii. Acest asa-zis umanism pretindea ca omul este "masura tuturor lucrurilor" - pretentie
continuata de "rationalismul" "iluminatului" veac al XVIII-lea si de pozitivismul si materialismul ateist al
veacului XIX. Toate aceste tendinte au generat criza finala a secolului XX care, prin natura sa "absoluta", este
perceputa acum ca un "sfarsit al istoriei". Trebuie sa observam faptul ca, in statele totalitare din Rasarit,
materialismul a fost impus cu forta, in mod paradoxal, ca o ideologie: ca un ideal utopic, ca o solutie
mantuitoare, mai curand decat ca o realitate existentiala pragmatica. In acest context, un comentariu
semnificativ a fost facut de Djerjinski (cel care a intemeiat Ceka, devenita mai tarziu KGB), in cursul unei
2
conversatii cu filosoful crestin Berdiaev. Chemat de cel dintai, Berdiaev a vorbit circa 45 minute expunand
motivele religioase, filosofice si morale ale ostilitatii lui fata de comunism, asigurandu-l in acelasi timp ca el
personal nu este un politician. Potrivit lui Berdiaev: "Djerjinski ma asculta atent. M-a intrerupt doar de cateva
ori pentru a face cate o observatie. La un moment dat, mi-a spus: "Un om poate fi un materialist teoretic dar
un idealist in viata reala, si invers." Aceasta remarca ne ajuta sa intelegem mai bine totalitarismul in
manifestarea lui Est Europeana: in numele unui anumit ideal antropologic - esenta spirituala recunoscuta de
Djerjinski - totalitarismul a incercat sa-l transforme pe om, sa-l recreeze pe Adam, adesea in modul cel mai
brutal si inuman. Cum altfel am putea oare explica acele cumplite schimbari ontologice ale conditiei umane
care s-au produs in anii 1950? Tortionarii, folosind spalarea creierelor si alte tehnici de "reeducare", isi sileau
semenii sa repudieze tot ce aveau "mai sfant": in primul rand si mai presus de orice, pe Dumnezeu (daca erau
credinciosi), apoi familia, sotia, iubita, prietenii, trecutul, pana la ultima picatura de personalitate care i-ar fi
putut ajuta sa-si recreeze identitatea, umanitatea. Cum au fost atinse aceste scopuri abjecte? Prin intermediul
torturii fizice si psihice. Individul "reeducat", astfel deformat dupa chipul si asemanarea unei fapturi umane
dezumanizate, urma sa devina la randul sau un "educator"; victima era programata sa devina un tiran care sa-
si transforme semenii, prietenii cei mai buni - chiar pe cei cu care impartise toata suferinta, toate chinurile si
schingiuirile la care fusesera supusi impreuna. Dupa experienta acestui rau de neinchipuit, dupa ce a trecut
prin iadul insusi - acel taram unde raul si-a atins limitele si potentialul ultim - singura mantuire posibila a
omului este in "Realitatea ultima a lumii".
Sa analizam mai indeaproape o serie de erori fundamentale care, dintr-un punct de vedere religios, pot fi
considerate a fi generat criza si care acum constituie temele cruciale ale dialogului dintre credinciosi si
societate.
Natura a fost postulata drept substitut al lui Dumnezeu, iar la baza existentei, materia a fost substituita
spiritului. Conceptul hibrid de evolutie a ajuns sa inlocuiasca actul divin al creatiei, umbrind relatia
complementara dintre creatie si evolutie care garanteaza libertatea persoanei. Masele care au strivit individul
au anihilat fiinta umana creatoare de valori. Dictatura a abolit libertatea. Ura, metamorfozata in principiu de
viata, si conflictul, vazut ca mecanism al "devenirii", au inlocuit iubirea ca principiu divin al existentei.
Dictatorul - "omul-dumnezeu" fara Dumnezeu - a uzurpat locul lui "Dumnezeu-omul"; in cuvintele Sf. Apostol
Pavel: "dumnezeul veacului acestuia a orbit mintile necredinciosilor, ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei
slavei lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu" (2 Cor. 4:4).
Aceste erori fundamentale, aceste tragice distorsiuni au degradat conditia umana pana la a o denatura. Desigur,
o asemenea tradare a adevarului duce la suferinta. De fapt, Dumnezeu Insusi este Primul care sufera in
suferinta noastra, in caderea noastra. Acestea sunt erorile si distorsiunile care au dus la ruina omului - la ruina
societatii noastre.
Analizand mai adanc, observam ca atunci cand natura devine un substitut al lui Dumnezeu, omul devine,
potrivit propriei lui opinii, un produs al naturii. Aceasta parere este contrara afirmatiei biblice ca Dumnezeu
l-a creat pe om dupa Chipul Sau si in vederea unei nesfarsite asemanari cu El. Pentru noi, aceasta este adevarata
identitate a omului; identitatea reala a omului consta in a fi chip al lui Dumnezeu si in a se stradui sa devina
asemenea Creatorului sau. Vazuta in acest context, in spiritul Scripturii, porunca de a stapani natura - "Cresteti
si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Fac. 1:28) - pe care omul a primit-o de la Dumnezeu, si nu
de la natura (care nu i-ar fi oferit niciodata un asemenea privilegiu, ori o asemenea constiinta) n-ar fi dus la
criza ecologica de azi, intrucat Dumnezeu i-a incredintat Gradina Edenului lui Adam, ca "sa o pazeasca" (Fac.
2:15). In loc de aceasta, omul fara Dumnezeu, sau "omul-dumnezeu", ca un surogat de Dumnezeu prezumtios
si iresponsabil, isi aroga dreptul nu doar de a schimba natura (asa cum se trambita in tarile totalitare in anii
‘50), ci uneori chiar sa o distruga, nonsalant si cu iluzia ambitioasa - asa cum deja am aratat - ca o va recrea,
ca si pe sine insusi, din nou.

3
In acelasi timp, a postula materia, in locul spiritului, ca temei al existentei, inseamna a aseza forta oarba si
hazardul la baza universului. Aceasta nu explica oare criza de sens, atat de adesea remarcata in lumea
stiintifica? Nu putem sa nu observam, de pilda, o schimbare radicala in stiintele moderne ale naturii - o
deplasare dinspre "o viziune preponderent mecanicista asupra naturii... caracteristica timpului si culturii
noastre, catre o perspectiva spirituala, in care constiinta ocupa o pozitie ontologica fundamentala". Acelasi om
de stiinta atrage atentia asupra faptului ca viziunea extrem de inerta si mecanica asupra naturii care s-a nascut
din fizica ultimelor veacuri defineste o anume paradigma sau conceptie despre lume care s-a imprimat adanc
in gandirea noastra si in institutiile noastre educationale. Cu privire la locul si drepturile spiritului in structura
creierului, de pilda, e destul sa-l citam pe doctorul Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel: "Conceptele
actuale privind relatia dintre spirit si creier indica o ruptura radicala fata de doctrina materialista si behaviorista
consacrata care a dominat neurologia ultimelor decenii. In loc sa renunte la studierea constiintei sau sa o
ignore, noua interpretare recunoaste pe deplin primatul fenomenului interior al constiintei ca realitate cauzala."
Alte distorsiuni reductioniste si pseudo-stiintifice au contribuit la procesul istoric, culminand cu criza tragica
a zilelor noastre. Concepte precum cele de evolutie, ideologie, dictatura, suprematia maselor; cultivarea urii
intre oameni si dezintegrarea umanitatii prin conflicte fratricide - toate acestea fac parte integranta din sistemul
totalitar, demonstrand indubitabil ca nu conducatorii rai si nepotriviti sunt cei care au compromis un sistem
care era in esenta bun, ci dimpotriva, sistemul totalitar e cel care a degradat omul: acest sistem diabolic a
deformat caracterul persoanei umane. Fara Dumnezeu, fara puncte de referinta spirituale, fara raspunderi fata
de Absolut, fara valori absolute, acest sistem a promovat indivizi care, terorizati de ideologie, au impus criterii
si standarde morale relative, lasand in acelasi timp tot felul de degradari si pervertiri sa prolifereze in natura
si societate.
Am putea spune intr-adevar ca suntem toti victimele sistemului totalitar, atat opresori cat si oprimati. Ma aflam
odata intr-un lagar de munca impreuna cu un pastor reformat din Cluj. Eram in comuniune spirituala prin
fratia noastra profunda in Hristos. Am ajund sa intelegem ca eram amandoi liberi, in timp ce paznicii nostri
inarmati erau adevaratii prizonieri. Noi toti avem nevoie sa ne tamaduim pe noi insine si sa ne simtim solidari
in procesul de tamaduire a noastra insine si a celorlalti, pentru a face posibil dialogul dintre credinciosi si
societate.
Cum putem iesi din criza in care ne gasim? Dumnezeu Insusi ne-a dat deja o solutie - si anume, mesajul
mantuirii vestit de Mantuitor: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie!" (Marcu 1:15) - metanoite! Sf. Apostol
Pavel subliniaza neincetat metanoia, transformarea gandirii. Metanoia este esentiala tocmai din cauza erorilor
fundamentale aratate mai sus. Ca un mod nou de gandire despre lume - modul divin - el a fost sadit in mintea
omului de catre Creatorul Insusi. Cu cuvintele Profetului: "Intoarce-te catre Mine, caci Eu te-am mantuit !"
(Isaia 44:22). Omul trebuie sa treaca printr-o transformare radicala, o prefacere cruciala in modul sau de
gandire, la toate nivelurile - ontologic, existential, spiritual si moral.
O transformare radicala de acest gen inseamna, mai intai de toate, ca trebuie sa redevenim hristocentrici, sa
ne recentram in Dumnezeul-Treime, Care ne-a revelat atat unicitatea persoanei cat si unitatea fiintei. Ca
crestini, intelegem ca Treimea este icoana mantuitoare a lumii; suntem astfel martori faptului ca cei Trei -
Tatal, Fiul si Sfantul Duh - sunt totusi Una. Si asa precum Ei Una sunt, trebui si noi sa fim una.
Aceasta schimbare, aceasta convertire totala a intregii noastre fiinte, este esentiala, deoarece - si o constatam
mereu, chiar din experienta zilelor noastre - libertatea castigata ca rezultat al revolutiilor, atunci cand ele raman
centrate in om, duce la o adevarata explozie de afirmari individuale, concretizata in aparitia unei multitudini
de formatiuni politice si organisme sociale, preocupate fiecare sa-si exprime propria identitate, dar adesea in
mod prea subiectiv. In acest context se manifesta o pluralitate de optiuni, nu numai din cele mai diverse, ci si
adverse, care genereaza tensiuni, contradictii, si chiar - inca mai grav - teama reciproca ducand la riscul
violentei.

4
Atunci cand promovam filosofia individualismului, suntem in primejdia de a cadea in extreme si de a uita, in
acest tumult, ceea ce ne uneste. Ne consumam in divergente si dezbinari, uitand ca actul creator este posibil
doar in unitate, in comuniune. Fara a se implica direct in politica, Biserica are datoria de a sluji societatea, de
a-i oferi adevaratul Model sau Paradigma a vietii sociale. Asa cum am aratat deja, aceasta Paradigma este
Sfanta Treime. Modelul unei vieti sociale armonioase este perihoreza treimica.
Dumnezeu ne-a revelat taina Persoanelor Treimii, atat in unicitatea ipostatica a Fiecareia, cat si in unitatea
Lor Treimica. El nu ne-a lasat doar sa contemplam aceasta taina de la o infinita distanta. Realitatea prezentei
Sale divine ne-a fost revelata in chip viu in Persoana divino-umana a Fiului intrupat, Iisus Hristos, Modelul
nostru suprem. Mantuitorul Hristos, Dumnezeu si Om, este in acelasi timp Persoana - a doua Persoana a
Preasfintei Treimi - si Cel Care reveleaza Treimea - "Lumina Cea in Trei straluciri", cum spune Sf. Simeon
Noul Teolog. In Hristos coexista Dumnezeirea si omenirea. El reveleaza unicitatea persoanei si unitatea
Divinitatii, ca si unitatea creatiei, a intregii existente.
Tragedia grava a dictaturii si totalitarismului, care ne-a adus atata suferinta, si-a avut originea in inlocuirea
Arhetipului, a Modelului dat noua de Dumnezeu-Tatal, dupa al Carui Chip am fost creati, cu modele umane.
Aceste asa-zise "modele" umane erau dictatorii, "oameni-dumnezei" fara Dumnezeu, care se auto-proclamau
"dumnezei". Cu toate ca asemenea dictatori sustineau ca ei conduc in numele poporului, pretinzand ca
intruchipeaza eul colectiv al maselor, in realitate s-au dovedit cei mai aprigi individualisti si exclusivisti. Or,
din punct de vedere teologic, individualismul este tocmai principiul demonic , insasi sursa si "fiinta" raului in
lume. Ca rezultat al individualismului egocentric, omul poate intra in "familia" celui rau: Uitand de Dumnezeu,
omul se instituie pe sine insusi drept centru ontologic al existentei. Niste indivizi sau grupuri minoritare se
proclama drept instante supreme de decizie, conducatori supremi, ai unui popor sau unei majoritati. Apoi, ei
isi impun aceasta suprematie - evident, prin tiranie si terorism, intrucat pretentiile lor sunt contrare naturii
umane!
Exista o relatie profunda intre negarea lui Dumnezeu si dictatura. Asa cum observa un teolog ortodox,
Parintele Iustin Popovici: "Esenta pacatului, a caderii, este intotdeauna aceeasi: cineva vrea sa devina bun prin
el insusi; cineva vrea sa devina desavarsit prin el insusi; cineva vrea sa devina dumnezeu prin el insusi... Nu
este nimic altceva decat vointa de a face voia proprie, si de a nu voi altceva decat pe sine insusi.."
Pentru a ne implini autentica noastra umanitate, noi simtim nevoia fundamentala de a avea un model de
umanitate - un model care sa uneasca desavarsirea cu ceea ce numim vinculum unitatis (legatura comuniunii).
Dar cine este oare omul, din intreaga istorie a umanitatii, care sa poata sluji drept un asemenea model absolut?
Unde este omul care sa poata spune cu mana pe inima: "Cine Ma poate vadi de pacat?" (Ioan 8:46). A existat
oare vreodata un asemenea om?
De aceea, trebuie s-o spunem: modelul nostru nu este - si nu poate fi - un model simplu uman; el trebuie sa
fie un model divin-uman. El nu este - si nu poate fi - simplu, omul, ci Dumnezeu si Om. Si de aceea, cu
cuvintele Parintelui Iustin, "lupta pentru Dumnezeu-Omul este fundamental o lupta pentru om".
Despartiti de Dumnezeu si lipsiti de inspiratia divina, dictatorii nu au cum sa implineasca aspiratiile popoarelor
pe care pretind ca le slujesc. Iisus Hristos, Care poarta in Sine atat infinitul vietii divine, ca Dumnezeu, cat si
infinitul conditiei umane, ca Om, ni se reveleaza ca "Persoana comuna a umanitatii" - potrivit
expresiei Sfantului Chiril al Alexandriei. El este plinatatea, plenitudinea Fiintei, pleroma. El este una cu Tatal,
si totodata una cu noi. Tocmai pentru ca este fara pacat, El este una cu noi si pentru noi toti. El este intruparea
si revelarea iubirii. Si numai iubirea ne poate mantui.
Or, prima conditie pentru a iesi din criza - atat criza de identitate cat si criza sensului vietii - este ca persoana
umana sa-si gaseasca implinirea dupa Chipul Persoanei divino-umane a lui Hristos. Aceasta inseamna
restaurarea si reedificarea constiintelor, avandu-L pe Hristos drept sursa a harului, icoana si Model si ca sursa
a puterii transformatoare. Inseamna sa reconstruim persoana umana ca purtatoare a substantei divine si umane,
5
a valorilor absolute si aspiratiilor umanitatii, constienta de greselile trecutului si de imperativele prezentului,
care traseaza limpede calea edificarii omului in libertate si adevar. Si mai ales in dragoste. Intr-o lume inca
marcata de proliferarea fricii si conflictelor, totul trebuie zidit in duhul iubirii. Trebuie sa invocam neincetat
Duhul Sfant, Care "revarsa iubirea lui Dumnezeu in inimile noastre" (Rom. 5:5).
Trebuie de aceea sa invatam iubirea - mai ales acum cand, dupa revolutie, suntem atat de dezbinati. Nu mai
este de ajuns doar sa proclamam iubirea, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa o aprofundam pana la
esenta ei ultima, atat cat este omeneste posibil, caci "masura iubirii este de a fi nemasurata", iar adancimile ei
sunt adancimile lui Dumnezeu. Mai intai, un crestin autentic trebuie sa incerce sa raspunda la intrebarea: "Cum
oare imi pot iubi vrajmasul?" Cu alte cuvinte, cum pot trezi iubirea in dusmanul meu? Catre aceasta se
deschide fundamental sensul poruncii Mantuitorului - "Iubiti-va vrajmasii !". Trebuie sa intelegem in
profunzime sensul definitiei omului date in Scriptura: omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu si in vederea
unei nesfarsite asemanari cu El. Or, Dumnezeu este iubire. De aceea, chipul lui Dumnezeu in om este mai
mult decat ne invata de obicei teologia dogmatica - libertate si constiinta. Inca mai adanc, chipul lui Dumnezeu
in om este IUBIRE.
Si atunci, constiinta, libertatea, dragostea sunt identitatea mea profunda, esentiala. Iar eu trebuie sa veghez
asupra acestei identitati ca asupra propriei mele mantuiri, si sa o pastrez nealterata. Ascultand porunca
Mantuitorului: "Iubiti pe vrajmasii vostri !" (Matei 4:43), inteleg ca urmarea acestei porunci nu este cu putinta
decat daca imi pastrez identitatea mea ontologica. Atunci, problema se pune astfel: daca rautatii dusmanului
meu eu ii raspund tot cu rautate, atunci ies din definitia mea, imi tradez identitatea si, ceea ce e inca mai grav,
ma las contaminat de rautatea vrajmasului meu, devin sclavul lui. Si chiar mai mult, sunt vinovat si in fata lui
Dumnezeu, deoarece in loc sa contribui la stingerea focului demoniac al urii, ii prelungesc agonia spirituala.
Dimpotriva, daca rautatii dusmanului meu ii raspund cu iubire, atunci imi pastrez definitia, identitatea. In
acelasi timp, sunt incredintat ca, in cele din urma, iubirea divina ne va inspira pe toti, ca ne vom contamina
reciproc; numai astfel putem nadajdui ca, in final, dusmanul meu, semenul meu, fratele meu, va fi si el mantuit.
Evident, nu ignor realitatea raului prezent in vrajmasul meu; rau prezent si in mine, de altfel. Dar fac
deosebirea intre rau si omul posedat de rau. Si oricare ar fi atitudinea lui, mergand pana la violenta, nu am a
ma teme, in ce ma priveste, decat de un singur rau pe care mi l-ar putea face inamicul meu, si anume cel despre
care vorbea Mantuitorul, de a "pierde sufletul" (Mt. 10:28); or, asta inseamna tocmai sa ma las contaminat de
raul lui si sa raspund la rau cu rau.
Revolutia romana a pus in lumina tocmai acest fond secret, indestructibil, al Chipului divin din noi - Iubirea.
Tinerii care au declansat aceasta revolutie nu s-au lasat indoctrinati de ateism, anihilati in fiinta lor interioara.
Caci jertfa, martiriul, constituie expresia cea mai adanc revelatoare a divinului din om si manifestarea cea mai
inalta a iubirii. O putere de sacrificiu unica i-a animat pe acesti tineri in ceasul sfant al renasterii natiunii. Jertfa
de sine tine de esenta religiei, de revelatia Evangheliei. Biserica se intemeiaza pe jertfa si noi suntem constienti
ca Revolutia, intemeindu-se tot pe jertfa, are un temei ferm si autentic.
Cu emotie sacra ii priveam pe tinerii nostri iesind in fata fortei oarbe cu lumanari si flori, cu cruciulite la gat.
Cu emotie ii auzeam proclamand: "Dumnezeu e cu noi". Acest fond spiritual indestructibil e cel pe care ne
straduim sa il cultivam astazi.
In concluzie, incercarile si suferintele prin care a trecut si trece inca societatea omeneasca, in care o viziune
relativista si solutii relative n-au facut decat sa declanseze crize in lant, ne impun, celor care marurisim o
credinta religioasa, sa afirmam cele ce urmeaza ca tot atatea teze vitale, ca optiuni fundamentale in dialogul
cu lumea:
- Responsabilitatea omului fata de el insusi si fata de natura trebuie pusa sub autoritatea absoluta a Creatorului.
Orice altfel de autoritate, care face abstractie de Dumnezeu, s-a dovedit iresponsabila.

6
- Este esential ca credinciosii sa ajunga ei insisi la un consens privind propriul lor mod de a-L intelege si
cunoaste pe Dumnezeu, pentru a nu ajunge la ceea ce Insusi Hristos ne prevenea: "Vine ceasul cand tot cel ce
va va ucide va crede ca aduce inchinare lui Dumnezeu. Si acestea le vor face fiindca n-au cunoscut pe Tatal,
nici pe Mine" (Ioan 16:2-3). Oare suntem noi azi capabili sa recunoastem esenta revelatiei Noului Testament
ca "Dumnezeu e iubire" (Ioan 4:8).
- Tot atat de inevitabil necesara este o definitie a omului general acceptabila. Si intrucat, potrivit revelatiei
biblice, omul a fost creat dupa Chipul lui Dumnezeu si in vederea unei infinite asemanari cu El, consideram
ca o definitie a omului ca Chip si asemanare a Dumnezeului-Iubire, Chip revelat de Insusi Domnul nostru
Iisus Hristos, este solutia mantuitoare care trebuie sa slujeasca drept punct de pornire pentru orice dialog in
Vederea reconstruirii acestei lumi.

Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu

Iubirea e dumnezeiasca. "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8). Existenta in iubire, Dumnezeu este totodata
viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In
monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de
Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin
depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in
plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, "Chipul" Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si,
in Duhul Sfant, Care este "Sanul" iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iubirii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca "binele se revarsa", cum spun Parintii; se revarsa haric.
Duhul Sfant care este "Sanul Tatalui", in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata datator al fapturilor
(Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fecioarei Maria "cea plina de har", Preacurata Maica, din
care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne
renaste pe noi toti pentru a fi "stramutati in imparatia Fiului iubirii Sale" (Col. I, 13). - "Ca o roada a trupului,
prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea", preamareste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi "dupa chipul lui Dumnezeu" si spre o infinita "asemanare" cu El, avem radacina si icoana noastra
vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglindind
"frumusetea Treimii", cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui
Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii
divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima ; gustare ambigua de
sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar
ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o
prihanesc, o polueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o "euharistie", cu
7
multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre "bucurie si viata", din darul
iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. - Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, "o despartire" cum
spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: "plata pacatului este
moartea" (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu descopera, de la obarsie, in intrupare,
chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul
si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza neincetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea
umana, impartasind in iubire viata adevarata, deplina. "Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat", cum zice
Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si
suferinte ; hraneste multimi flamande inmultind mainile, El Care este "plinea vietii" (Ioan VI, 55) ; izgoneste
prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi
moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, "Slava lui Dumnezeu este omul viu" (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc.
in El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este
numai Da; "Amin" in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit
in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a
uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste
pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe "carturarii si fariseii fatarnici..." (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu
X, 23-25) ; se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai
pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. - Apare un paradox : Cel care este iubire si viata, prin "Care toate s-au facut" (Ioan I,
3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati.
Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar
tocmai pentru aceasta coboara : pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega
cele doua taramuri, al divinului si al umanului, al vietii infinite cu cel al vietii "cazute" in "latura si umbra
mortii" (Matei IV, 16) : cu lantul iubirii, care "e mai tare ca moartea", pentru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului,
pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu
pentru ce M-ai parasit ?" (Matei XXVII, 46). - Moartea apare astfel ca evidenta ultima a "parasirii" lui
Dumnezeu, pentru ca "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii" (Intel. Solomon I,
13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om - in care e posibila moartea - arata iubirea divina a
Treimii pentru om "Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan XIII, 1), adica pana la capat.
Iar, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV,
13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata

8
singuri, fara El, "parasiti" de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci
cand pe cruce Iisus striga: "...Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", El descopera iubirea pentru noi.
Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa exclame : Te preamaresc Doamne ca "parasit" fiind Tu de
Tatal, in patimirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor singur, fiind cu Tine, "prin
asemanarea mortii Tale" (Rom. VI, 6). Ai primit "parasirea" Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte,
Tu Cel ce esti Viata.

Astfel, Hristos a primit "parasirea" Tatalui pentru noi. Dar si pentru Tatal, implinind porunca Lui. "Caci
Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci
sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16). Atunci El traieste aceasta parasire din iubire pentru Tatal, din iubire pentru
noi, ca si din iubirea Tatalui pentru noi. Si totul se petrece deodata, fara intervale, plinind "sfatul cel vesnic"
al Sfintei Treimi. Hristos dezvaluie astfel absolutul si plinatatea iubirii pentru Tatal si pentru noi, in Acelasi
Unic Duh Sfant. "Parasirea" Lui de Tatal poarta, descopera in adancul ei insasi esenta si puterea fara margini
a iubirii. A iubi inseamna tocmai a te "parasi", a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salvarea
lui. Acesta este intelesul adanc al cuvantului Sfantului Apostol Pavel cand zice despre Domnul : "S-a golit pe
Sine, chip de rob luand.. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte.." (Fii. II, 7-8). Mantuitorul
pe cruce se uita pe Sine, Se "leapada de Sine" si primeste parasirea Tatalui pentru noi, pentru a noastra
mantuire. De aceea si foloseste cuvantul nostru omenesc. Caci strigatul de pe cruce : "Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit" e strigatul Psahnistului (Ps. 21, 1). Parasirea Tatalui tine de iubire,
nu de pacat, este conditie a vietii, nu a mortii. Este identificarea Fiului cu noi "fratii Lui", asa cum va zice la
Judecata : "...intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 40).
Incat rostirea "parasirii" pe cruce descopera glasul supremei iubiri : si pentru Tatal a carui porunca o
implineste; si pentru noi a caror mantuire o savarseste, unindu-Se cu noi, cu conditia noastra. Incat in ea, in
aceasta "parasire" este tot atat de etern si absolut unit cu Tatal, iar acum si cu noi. Pentru teologul contemporan
apusean, E. Jungel, in jertfa Sa, "Fiul, in ascultare pana la moarte de cruce" (Fil. II, 8), este mai legat ca
niciodata de Tatal Sau" (in "Dieu mystere du monde", Paris 1983, 1. II, p. 238).

Dar, cugetand si mai adanc, cum il poate parasi Dumnezeu pe Cel ce El insusi este Dumnezeu acum intrupat
? Precum invata dumnezeiasca Revelatie, in Hristos "locuieste trupeste plinatatea Dumnezeirii" (Col. II, 9).
In El, Persoana este Dumnezeu-Cuvantul, chiar pe cruce. In moarte intra acum Dumnezeul Cel viu. "De ma
voi pogori in iad, de fata esti Doamne", rosteste Psalmistul (Ps. 138, 8). Iar Biserica arata : "Oricine nu va
marturisi ca Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit in trup, este cu adevarat Domn al slavei si Unul din Sfanta
Treime, sa fie anatema" (Sinodul V Ecumenic).

Intr-adevar pe cruce moare Omul; dar Domnul vietii este de fata, in Ei. "Sfatul cel vesnic" a si prevazut acest
ceas ajuns acum la "plinatatea vremii", chiar mai inainte de a fi lumea. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint
sau cu aur ati fost rascumparati, invata Apostolul, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat
si neprihanit, care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar care s-a aratat in anii cei mai de pe
urma pentru voi" (I Petru I, 18-20). Iar constiinta Bisericii vrand sa inteleaga taina, se intreaba la Prohodul
Domnului : "Cum mori Viata". Si talcuieste : "Soarele a apus... Neinseratul Soare, Hristos...". Si inca : "Somn

9
invietor, in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat., neamul omenesc".
Si in alt chip, mai patrunzator : "Bob in doua firi... in adanc pamant, cu lacrami se seamana. Rasarind El iar,
lumea va bucura".

Mormantul poarta acum un Bob dumnezeiesc. Iar in acest unic eveniment, mormntul devine noaptea de Pasti
a Bobului de grau divin, Care cazand pe pamant si murind aduce roada Sa (Ioan XII, 24). Iubirea divina
transforma moartea. In Hristos nu atat invierea este fapt minunat, pe cat moartea. Fiul lui Dumnezeu Celui
Viu devenit Om fara pacat, nu trebuia sa moara. Dar El moare pentru noi. Si, Hristos moare dumnezeieste, in
locul iubirii idolatre de sine, "bold al mortii", Hristos vine in moarte cu iubirea-lepadare de sine divina.
"Parasirii lui Dumnezeu", Adam Cel Nou ii raspunde cu "parasirea" de Sine prin cruce, incat moartea se
transforma in jertfa oferita Tatalui si se mistuie in iubire pentru noi. Hristos ii da sens. Moartea nu mai este
finalitate a raului, ci trecere pascala; nu mai e un sfarsit, ci un nou inceput - al invierii. E un punct de trecere
intre doua vieti : una veche, menita sfarsitului , alta, radical noua. Mormantul se face "purtator de viata, mai
infrumusetat decat raiul..", "san" al Duhului Sfant, izvor al invierii. Iar Biserica proclama : "Praznuim
omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice".

Intr-adevar, invierea inseamna inceputul unei noi vieti. Hristos "nu pune vin nou in burdufuri vechi" (Le. V,
37). in El totul este nou : si vasul si continutul "ca al Unuia Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Io. I,
14). Este cu adevarat Dumnezeu-Omul, Care in inviere continua creatia. Acceptand moartea ca desfiintare a
raului, "cheama la fiinta cele ce inca nu sunt" (Rom. IV, 17), descopera viata transfigurata a invierii.

Si, in acelasi timp, El poate zice : "Vinul vechi e mai bun" (Le. V, 39). Da, pentru ca vinul Lui cel nou, al
invierii este totodata sangele "Mielului jertfit inca de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Este sangele iubirii
Treimii : iubire eterna in Dumnezeu, vesnic noua pentru noi; iubirea este noutate vesnica de viata. Hristos a
inviat pentru noi, din iubire "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire", cum si marturisim in Simbolul
Credintei. A inviat pentru a ne darui, pentru a ne impartasi viata cea noua adevarata, fara apus, care a invins
moartea. Si rostim iarasi cuvantul : "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui sa si-L
puna pentru prietenii Sai" (Io. XV, 13). A-si pune viata inseamna a si-o darui. De altfel, aceasta este modul
divin de existenta : a fi in celalalt, a trai in el, pentru el; a-l institui pe el. Cu acest mod divin vine Fiul in lume,
trimis de Tatal pentru a ne comunica prin iubire, prin daruire de sine, prin jertfa infinitul vietii Sale. O spune
El vorbind de Euharistie intr-o forma care arunca in uimire : "Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu
viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 57). Viata se revarsa prin valurile
iubirii din Tatal in Fiul si prin Fiul in Duhul Sfant in noi. Un mare ganditor crestin a exprimat - cu o rara forta
sugestiva acest dar al iubirii divine : "A iubi o fiinta, afirma el, inseamna a-i spune : tu nu vei muri!". Si se
explica : "Aceasta nu inseamna, tu nu vei muri fizic; n-ar avea nici un sens. Aceasta vrea sa spuna ca iubirea
inglobeaza afirmatia eternitatii." (Gabriel Marcel, L'homme et sa mort).

O asemenea iubire, purtand in ea eternitatea vietii ne impartaseste Hristos. In ea se cuprinde si intreaga

iconomie a mantuirii. Prin toate faptele lui mantuitoare Hristos ne impartaseste dupa modul divin al iubirii,
viata Treimii. In cuvintele Lui, El ne da "duh si viata" (Io, VI, 63). Botezul Lui e rasadire in trupul Lui si

10
"iubirea Lui se varsa in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua" (Rom. V, 5). Mirul este cresterea in
El si din El ca "mladita din vita", ca "razele din Soarele dreptatii". Euharistia este impartasire in plenitudine a
vietii, cu trupul Sau Care a sfintit trupul Fecioarei, facand-o "Maica Luminii". Si El, Domnul vietii vrea sa
faca din fiecare credincios un vas si un fiu al luminii, al invierii, care sa dea o marturie proprie vie iubirii
dumnezeiesti. Caci dupa cuvantul Parintelui nostru Isaac Sirul "Cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din
Dumnezeu si respira in lumea aceasta aerul invierii din cele de aici" (Filocalia, voi. X, p. 363). De aceea un
asemenea suflet si rosteste cu credinta : Hristos a inviat!

Taina Marturisirii

Taina Marturisirii, impreuna cu celelalte Taine ale Bisericii, e o lucrare sfanta a mantuirii si zidirii noastre in
Hristos. Cuvantul marturisire, - inseamna a te afla in "acelasi cuvant". Se intelege aici, cu Dumnezeu-Cuvantul
in acelasi Duh cu El ... In acest, Sfantul Ev. Ioan invata: "Daca marturisim pacatele noastre, El adica Hristos,
este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea" (1 Ioan 1, 9) si
de tot ceea ce ne separa de El, pentru a deveni asemenea Lui, asemenea "Celui drept" (I Ioan II, 1).

Marturisirea e astfel esential, curatire, eliberare de pacat, in lumina vietii lui Hristos. E intalnire cu Hristos.
Marturisirea pacatelor cu marturisirea lui Hristos, in Evanghelie, una fac. De aceea Sfantul Ioan inainte de a
vorbi de marturisirea pacatelor, mai intai proclama: "Si aceasta e solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim:
ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este in El... Daca zicem ca ,avem impartasire cu El si umblam
in intuneric mintim si nu savarsim adevarul. Iar daca umblam intru lumina, precum El este lumina, atunci
avem impartasire unuI cu altul si sangele lui Iisus, Fiul Lui, ne curateste pe noi de orice pacat" (1 Ioan 1, 4-
8). Impartasirea cu Hristos si intreolalta, in Duhul Lui, este sensul, scopul profund al marturisirii.
Duhovniceste privind, in Taina ne marturisim greselile, ne judecam in fata lui Hristos. Preotul duhovnic si
zice atunci catre penitent: "Iata fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta ... ". Iar el, preotul este
"iconom" al Tainei, slujior, "martor" vizibil al lui Hristos.

Si mai trebuie observat, in acelasi timp, ca Sfanta Scriptura Il numeste pe Insusi Iisus Hristos "Martorul Cel
credincios" (Apoc. 1, 5). Astfel incat, in iconomia mantuirii, si implicit a acestei Taine, Hristos este martorul
credincios al Tatalui, iar credinciosul devine si el, prin marturisirea in fatia preotului care i-o primeste, un
martor al lui Hristos, o marturisire a revelatiei Lui. Pentru care Domnul si zice: "Oricine va manturisi pentru
Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru El inaintea Tatalui Meu care este in ceruri" (Matei X, 32).

Astfel vazuta, fundamental, ca marturisire in fata lui Hristos, si a lui Hristos, intelegem insemnatatea pe care
Ortodoxia o acorda acestei Sfinte Taine, in reciprocitate desigur cu celelalte, si in care credinciosul e atat de
viu si personal angajat. Mai mult decat o despovarare de pacate, e Taina mantuitoare si ziditoare. Ne zideste,
ne formeaza spiritual, dupa chipul revelator de viata in Duhul Sfant al lui Hristos. Mistuiti de harul unei sporiri
neincetate, Hristos este icoana, modelul suprem, infinilt al zidirii noastre. Iar noua ni se cuvine a nu uita nicio
clipa ca suntem chipul Lui, si meniti la asemanare nesfarsita cu El. Ca trebuie sa ne insusim prin har in Duhul,

11
icoana, chipul Lui dumnezeiesc. Imparatia lui Dumnezeu se intemeiaza cu cei asemenea Lui, iar Taina
Marturisirii e o cale in acest scop.

Se intelege, ca marturie a lui Hristos, Taina e totodata confruntare profunda cu pacatul care, propriu-zis, e
unicul obstacol in calea omenirii, zidirii noastre crestine. Si aceasta intrucat ne desparte de ModeluI,
Protochipul nostru Hristos, de Dumnezeul luminii si al iubirii, si ne "arunca" in latura si umbra mortii". Ne
scoate din sensul ziditor si luminos al vietii in Hristos si ne abate intr-o lume a nonsensului, a desertaciunii si
stricaciunii, ne face "partasi la faptele cele fara de roada ale intunericului" (Efes. V, Il), unde nu mai avem
sprijinul, marturie adevarului.

In acest sens, mai putem observa ca si cuvantul prin care Sfanta Scriptura desemneaza numele preotului (1
Ioan III, 4) ne conduce la aceeasi intelegere de fond. Amartia (pacatul) e separare de marturie, in sensul
revelatiei, de marturia divina a adevarului in Hristos deci a nu mai fi martori ai vietii Lui. Dupa Sfintii Parinti:
"Pacatul e o boala a mintii". Si intr-un inteles asemanator, Sfantul Ioan Evanghelistul mai numeste pacatul si
"fara de lege (anomia) : - "Iar pacatul este fara de lege" zice el (I Ioan III, 4). Este deci deformarea legii, adica
a acelei ordini care e data fapturii intregi prin care ea e vie, a acelei alcatuiri a adancului fapturii care este
daruita ei de Dumnezeu, a acelei intelepciuni in care se afla rostul lumii". Taina Marturisirii e tocmai antidotul,
mijloc si cale de intoarcere si izbavire din pacat pentru a dobandi " o inima noua si un duh nou" (Iez. XXXVI,
26).

Dar inainte de a trece la expunerea ei ca lucrare sfintitoare a Bisericii, trebuie sa spunem ca Taina face parte,
fiintial, din Evanghelie, ca Mantuitorul Insusi o aplica, sub forma concreta si desavarsita a iertarii.

Sfanta Evanghelie Il face cunoscut de la inceput, prin glasul Sfantului Ioan Botezatorul, drept: "Mielul lui
Dumnezeu Cel ce ridica, Cel ce ia asupra Sa - pacatul lumii)) (Ioan 1, 29). Iar iertarea revine mereu in mesajul
si lucrarea Domnului. Iertarea este una din cererile Rugaciunii domnesti, modelul de rugaciune dat noua de
Hristos :" ... Si ne iarta noua greselile noastre ... ". Iertarea e conceputa in amandoua sensurile: iertare din
partea lui Dumnezeu si iertarea noastra unii fata de altii, una conditionand pe cealalta: - "Ca de nu iertati voi,
nici Tata vostru Cel din ceruri nu va va ierta greselile voastre" (Marcu Il, 22, 26) - Iertare oferita pe masura
caintei si iubirii; " .. Iarta-se pacatele cele multe, caci mult a iubit" (Luca VII, 47).

Iertare care la Dumnezeu inseamna vindecare, restaurare a fapturii, in ordinea, in firea ei vie, activa.
Mantuitorul rosteste in fata slabanogului: "Ce este mai lesne a zice: iarta-se pacatele tale, sau i-ati patul tau si
umbla"? In iertare se petrece ceva existential. Nu e vorba doar de un act juridic. E scoaterea la lumina a
chipului dumnezeiesc. Mai adanc decat pacatul e dumnezeiescul din noi, suportul fapturii noastre.
Demonizatul din Gadara eliberat, se lumineaza si sta linistit la picioarele lui Iisus. "Si au vazut pe cel
demonizat sezand jos, imbracat, intreg la minte" (Marcu V, 15) el care avusese legiune de demoni. Protochipul
restaureaza chipul, prin harul iertarii, al vindecarii. Si cu atat mai mult, in momentul crucial al Jertfei, Domnul
transmite mesajul iertarii: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac ... ) (Luca XXIII, 34). Iar ca expresie concreta,
primind marturisirea talharului, ii da iertare suprema, deschizandu-i raiul.

12
Dar tot atat de semnificativ e faptul ca Hristos Cel inviat, in seara zilei de Pasti, cand se arata Colegiului
apostolilor, odata cu pacea, dupa durerile Vinerii Mari, le incredinteaza lor acum, inainte de inaltarea Sa la
cer, darul, puterea iertarii: Si intrand le-a zis: "Pace voua si precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu
pe voi. Si zicand aceasta a suflat asupra lor si le-a zis: "luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele, le va fi
iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan XX, 21-23). Ultimele si primele cuvinte, de la hotarul dintre
cruce si inviere, sunt cuvinte ale iertarii, cale a mantuirii. Pentru aceasta a venit Hristos; si cat de mult trebuie
sa vorbeasca constiintei crestine taina iertarii. In loc de a le aminti ucenicilor pacatul rastignitorilor si biruinta
Lui asupra lor si a mortii, Iisus le spune: " ... Carora le veti ierta pacatele le vor fi iertate". Dar prin aceasta se
instituie Taina Bisericii.

Iertarea, vindecarea de pacat isi are temeiul, cum se cunoaste, in Sfantul Botez. Aceasta Taina, participare la
Crucea si Invierea lui Hristos, savarseste radical in noi iertarea pacatului stramosesc si a tuturor celorlalte
pacate facute pana in momentul primirii harului. Si dupa Botez si Mirungere, dupa ce credinciosul s-a nascut
la noua viata duhovniceasca, rasadit fiind acum in trupul tainic al lui Hristos, in Biserica, primeste si cununa
Tainelor: impartasirea din dumnezeiasca Euharistie, din Trupul si Sangele lui Hristos. Aceste trei alcatuiesc
asa numitele "Taine de initiere".

Dar, cum se stie, Botezul nu se mai repeta in viata crestinului, in timp ce Impartasirea, hrana cu dumnezeiasca
Euharistie e "painea vietii" fiecarei Sfinte Liturghii. Si cum nu ne putem impartasi, uni cu Hristos in Euharistie,
fara iertarea pacatelor, a pacatelor de dupa Botez, se intelege atunci ca Taina Marturisirii a fost instituita de
Mantuitorul tocmai pentru a continua si face actuale mereu roadele Botezului. Daca Botezul spala pacatele
savarsite pana atunci, Marturisirea le spala pe cele de dupa Botez si devine astfel Taina sfanta fara de care nu
e posibila dobandirea mantuirii. ln acest sens zice Sf. Ioan Gura de Aur: "Fericit esti tu daca ai pastrat baia
botezului. Daca insa ca un om ai apucat de ai irosit darurile ei, apoi pune in miscare darurile lacrimilor ca o
fantana intreaga, din adancul inimii scoate tanguire, atinge pe amandoi gemenii - ochii, revarsa paraiele de
lacrimi, ineaca in lacrimi greselile tale. Paraiasele neinsemnate de ploaie, duc firicelele usoare de paie; iar
raurile de adancime mare si siroaiele furtunoase de munte sunt in stare sa tarasca cu sine radacinile buturugilor
infipite adanc si chiar pietroaile grele". - De aceea Sfintii Parinti au numit Taina Marturisirii, a Pocaintei "al
doilea Botez", sau "innoirea Botezului"; "a doua renastere" "curatirea constiintei". Pentru Sfantul Ioan
Scararul, "izvorul lacrimilor de dupa Botez e chiar mai mare decat insusi Botezul, desi, zice el, aceste cuvinte
par indraznete; caci Botezul ne curata de relele facute mai inainte, iar lacrimile curata pacatele facute si dupa
Botez (Scara Cuv. VII, 6).

Si, asa cum ne arata si Mantuitorul Insusi, exista o adanca legatura intre iertarea, spalarea pacatelor si
dumnezeiasca Euharistie, unirea cu Sine. La aceasta concluzie ne conduce indeosebi faptul semnificativ a
"spalarii picioarelor". Inainte de a-i face partasi pe ucenici Cinei Sale celei de Taina, Domnul le-a spalat mai
intai picioarele. Trebuie sa vedem aici un inteles duhovnicesc de o particulara insemnatate. In exegeza
obisnuita, "spalarea picioarelor", asa cum e descrisa in Sf. Evanghelie de la Ioan, a fost interpretata, mai ales,
ca un act de smerenie a Domnului. Simbolic, unii comentatori au mai vazut aici spalarea prin sangele lui
Hristos sau baia duhovniceasca a Botezului. In ultimul timp e observata aici pilda de slujire a Domnului, ceea

13
ce e foarte adevarat.

Dar acest act de slujire al Domnului are loc aici in legatura directa cu Cina, cu dumnezeiasca Euharistie.
Hristos a impartasit pe ucenicii Sai "spalandu-Ie mai intai picioarele". Iar cand Sfantul Petru protesteaza
"Doamne, sa-mi speli Tu picioarele ... ", Domnul raspunde: "Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine" (Ioan
XIII, 8). - Nu te poti deci impartasi cu Mine. Astfel, reiese si din acest fapt ca nu e posibila primirei Impartasirii
cu trupul si sangele, cu viata lui Hristos fara curatirea de pacat, cu alte cuvinte, fara Taina Marturisirii.
Evenimentul petrecut in "foisorul de sus", inainte de Cina, ni se arata ca un "ritual" in care Mantuitorul Insusi
savarseste aceasta Taina a purificarii cu fiecare din ucenicii Sai, asa cum o mai facuse odinioara cu slabanogul
din Capernaum si cu "femeia pacatoasa".

In iconomia Bisericii, Taina Marturisirii cuprinde esential aceste elemente constitutive: cainta, marturisirea
pacatelor inaintea duhovnicului, dezlegarea data de preotul duhovnic cu canonul randuit. Aceste trei
componente trebuie vazute in intrepatrundere, in unitate, ca un intreg, si numai impreuna fac fiinta Tainei si
o fac eficienta.

Cainta e rodul harului. In lumina harului, a ordinii dumnezeiesti , vad, ma recunosc pe mine ce sunt in fiinta
mea, in unitate a mea autentica de "chip al lui Dumnezeu in aceasta lume", si starea la care ma duce pacatul.
Harul pune inceputul zidirii noastre celei dintai, ca si al mantuirii. "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu-
I va atrage Tatal care M-a trimis, si Eu il voi invia" zice Damnul (Ioan VI, 44). Harul "patrunde pana la
despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simturile si cugetarile
inimii" (Evr. IV, 12), "sa desfaca inima din dulceata si legaturile pacatului si sa a reuneasca liber cu iubirea si
voia lui Dumnezeu. Harul aprinde "sfesnicul stins al sufletului" adica mintea si face sa vada o ordine si un
sens al existentei noastre, ordine care in esenta poate fi infatisata astfel: Dumnezeu Cel in Sfanta Treime
inchinat Care din si in iubire a creat lumea, ii poarta de grija si ne mantuieste pe noi din cadere prin Jertfa si
Invierea Fiului Sau facut Om, Domnul nostru Iisus Hristos, in Duhul Sfant; Care ne rezideste pe fiecare, dupa
chipul de lumina al lui Hristos, in Biserica, conducandu-ne printr-o viata de desavarsire si jertfa creatoare spre
slava lui Dumnezeu si slujire a semenilor.

Ordine de existenta si viata afirmata viu prin toata lucrarea Bisericii, prin Sfintele Taine amintite deja, si prin
virtutile teologice: credinta, nadejdea, dragostea; cele morale : intelepciunea, dreptatea, cumpatarea, barbatia;
prin darul si nevointa desavasirii vietii dupa chipul lui Hristos in Duhul Sfant.

Iar in fata acestei ordini, constiinta credinciosului e de atatea ori confruntata cu lumea negativa a pacatului,
sub diverse ipostaze, asa cum ni le arata Biserica, incepand de la cele mai usoare si culminand cu cele capitale:
mandria, iubirea de argint, desfranarea, pizma, lacomia, mania si lenea; cele impotriva Duhului Sfant;
tagaduirea adevarului, nepocainta, deznadejdea in fata indurarii lui Dumnezeu; sau pacatele strigatoare la cer:
uciderea, desfraul prin desfigurare a firii, asuprirea vaduvelor, orfanilor, celor lipsiti, oprirea platii lucratarilor
sau exploatarea muncii lor, specula, necistirea parintilor ... Si cine, mai mult sau mai putin, nu se simte vinovat,
fata de a asemenea proliferare a raului, macar cu intentia, cu gandul, fie si pentru a clipa; cu un cuvant, un

14
gest, a fapta? De aceea, cum spune Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne
amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (1 Ioan 1, 8). A-ti vedea, a-ti recunoaste greselile, este insa
un har divin.

Dar in pacat, oricare ar fi, si de orice fel de gravitate, spiritul, constiinta nu-si afla pacea. Te simti atunci stand
ca pe un "nisip miscator" (Macabei VII, 26), fara reazemul unor legi, unor principii stabile, unui "fundament
ontologic", fara sens, fara "stanca" pe care, dupa cuvantul Damnului trebuie zidita "casa" noastra cea
duhvoniceasca (Matei VII, 24-25). Ai sentimentul nelinistitor ca nu esti in ordinea firii, caci totul este dupa
fire, numai pacatul e impotriva firii, a ratiunii cum arata Sfintii Parinti. Sau, pur si simplu, simti existenta si
viata goale de scop, in risc, in primejdie, si ca ai o raspundere pentru tot. Insasi aceasta stare de constiinta e o
lucrare a harului care trezeste cainta, nemultumirea de sine, nelinistea, suferinta, (care lucreaza ca un "semnal
de alarma",ca inger de paza si vestitor.
Cainta descopera raspunderea noastra adanca, si nu numai fata de ( ordine fiintiala si morala a existentei, ci si
mai viu, direct, personal fata de Cineva, fata de Dumnezeul Cel viu. Propriu-zis, fundamental raspunderea e
totdeauna personala, nu numai fata de "ceva", cat mai ales fata de "Cineva". Indeosebi, cand devine grava,
cand devine suferinta, in ea se trezeste constiinta, care e chemata sa dea socoteala unei alte constiinte, unei
persoane. Pacatul, cainta imi pun sufletul, constiinta, fata in fata cu Dumnezeu, cu Hristos, cu viata lui divin-
umana exemplara, in care se descopera gandirea, voia Parintelui cea pentru noi precum a rostit la Botezul si
la Schimbarea la Fata a Domnului: "Aceste este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit... pe Acesta ascultati-
L").

In fata Lui, a sfinteniei si frumusetii negrait a vietii Lui, ma judec, imi recunosc chipul cel urzit in "Sfatul
Treimii" (Facere 1, 26), dupa Chipul Sau, si-mi vad vinovatia, caderea, mersul spre "pierzanie". - Trezit de
har, prin tainicile cai ale proniei : un cuvant din Sfanta Scriptura, intrarea intr-o biserica, atragerea unei icoane
o intalnire si o convorbire duhovniceasca, o incercare deosebita care imi pune viata mea sau a unei fiinte
cunosculte, iubite, in cumpana, obligatia de a raspunde pentru fapte nedemne, si altele, ma zguduie, imi
rascoleste adanc trecutul pe fondul de lumina aI vietii lui Hristos. Lucreaza tot mai intens, roade "viermele cel
neadormit", mistuie "focul cel nestins". Te cuprind mustrari de cuget, remuscari ciuda, rusine osanda. Te
intrebi: cum a fost cu putinta sa savarsesc asemenea fapte? Cum am cedat unei ispite a trufiei, a placerii, a
maniei, si am lasat si apuna in mine lumina neapusa a vietii in adevar? Cum nu m-ai oprit Doamne ... ? Dar
daca m-ai fi oprit, mi-ai fi pastrat, respectat libertatea? Tu nu-mi lezezi libertatea, nu-Ti "iei inapoi darul"
(Rom. II, 29) temeiul fiintei mele, chiar cu riscul pacatului; iar aceasta pentru ca pacatul nu va putea distruge
faptura Ta, Tu ii esti reazimul. Tu Cel ce ai invins pacatul, vei invinge raul din ea si o vei vindeca. Tu ne
iubesti chiar cand nu esti iubit de noi, iar acum cainta, chinurile constiintei sunt deja semnul, inceputul trezirii,
sufletului. Libertatea va raspunde chemarii: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si El va voi odihni..."
(Matei XI, 28).

15
Chemarea lui Hristos inseamna marturisirea si iertarea pacatelor. Aici trebuie sa duca in chip firesc - cainta.
O cainta subiectiva, fara martursire, e o sfasietoare lupta launtrica fara capat, fara lumina, fara rod nu e nici
eliberare, nici victorie. Iti dai seama de pacat, dar ramai cu el inlauntru, cu chinul lui. Abia decizia marturisirii
pacatelor, sem nifica momentul miscarii mele din starea si locul caderii. Cum zice psalmistuI: "Pacatul meu
l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o, impotriva mea" (Ps. XXXI, 5) A cunoaste pacatul e inceputul
luminarii; a-l marturisi e deja "dimineata pocaintei". A-l cunoaste doar si a nu-l marturisi, e a-l pastra
"impotriva ta", ca un "tepus", un "inger al sataneI" (II Cor. XII, 7). De aceea si continua psalmistul: "Marturisi-
voi faradelegea mea Domnului; si tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (ps. XXXI, 6). Si iarasi, cum invata
si ApostoIul: "Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Rom. X, 10).

Marturisirea se face in Sfanta Taina instituita de Mantuitorul in timpul slujirii Sale si pregatirii Sfintilor
Apostoli pentru misiunea lor si a urmasilor lor. Se face inaintea preotului sfintit care poarta investitura si
responsabilitatea iertarii si dezlegarii pacatelor, prin succesiunea apostolica de la Hristos. Se face in fata
preotului-duhovnic, adica a celui ce a primit ,"duhovnicia".

S-a pus de multe ori intrebarea, de ce slujitorii hirotoniti ai Bisericii nu sunt numiti in Noul Testament, ca si
in Vechiul Testament: jereis, ci presviteri, de unde in romneste - preoti. Parintele Dumitru StaniIoae considera
pe buna dreptate ca "la inceput crestinii au numit pe acesti slujitori presvieri - si nu jertfitori (iereis), pentru
ca acest nume era prea legat de ideea de aducatori de jertfe sangeroase de animale. Crestinii voiau sa se distinga
si prin aceasta noua numire a slujitorilor lui Hristos de cultul iudaic". La aceasta putem adauga ca numele si
varsta (nu atat cea biologica, pentru care exista cuvantul - geron -) de presviter, batran corespundea slujirii
Noului Testament. Presviterul, in constiinta Bisericii, nu mai reprezinta pe sacrificatorul de animale al
Vechiului Testament, pe cel ce varsa sange. Prin sacrificiul unic, de Sine si neadmiterea nici unui fel de
sacrificiu sangeros pentru Sine, sau in numele Sau, Domnul instituia jertfa painii si a vinului care se prefac,
prin Duhul Sfant in trupul si sangele Sau, instituia astfel jertfa cea duhovniceasca. Asa cum rostim si in Sfanta
Liturghie: "Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange ... ".

Acestei jertfe si slujiri duhovnicesti, ceea ce si constituie spiritul Noului Testament, ii corespundea:
presviterul, preotul-duhovnic, in Duhul lui Hristos; presviter, cum sesizase, dealtfel si Vechiul Testament:
"Intelepciunea e la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinaita" (Int. Sol. IV, 9).
Este vorba deci de o mutatie duhovniceasca, la intelepciune, la viata nepatata, rod al Duhului Sfant. Acesta si
numai acesta poate fi preotul Noului Testament, al lui Hristos, Cel uns ca si Hristos, de "Duhul lui Dumnezeu"
care se aduce pe sine ca "jertfa duhovniceasca" (Rom. XII, 1). In acest inteles preotul este o "marturie" a lui
Hristos in toate Sfintele Taine, "impreuna mostenitor cu Hristos" (Rom. VIII, 1). De aceea (Mantuitorul ii
numeste pe ucenici "prieteni", "frati", "fii", partasi la aceeasi mostenire si marturie. Si in acest duh, Sfantul
Pavel aminteste lui Timotei de "marturia care a dat-o inaintea multor martori" legand-o de insasi "marturia
cea buna a lui Iisus Hristos" (1 Tim. VI, 12-13). E o succesiune in aceeasi marturie, care pleaca de la Hristos
"Martorul credincios" Ia Apostoli carora le spune: "Imi veti fi Mie martori" (Faptl 1, 8), la urmasii lor:
episcopi, preoti chemati sa fie si ei "martori". De aceea preotul in Sfanta Taina zice: "Si eu sunt martor ca sa
marturisesc inaintea Lui - adica a lui Hristos - toate cate imi vei spune mie".

16
Aceasta constiinta ca el lucreaza in Sfanta Taina, in numele, in Duhul lui Hristos, trebuie sa-I caIauzeasca
neincetat. EI il primeste pe penitent cu dragostea si bucuria lui Hristos, il asculta in intelegere, participa la
viata Lui, coboara cu el in "infernul lui", pentru a-l salva, a-l scoate. Preotul duhovnic formeaza cu el o unitate
in Hristos, o "celula duhov niceasca". Numai asa lucreaza harul in aceasta deschidere a inimi celor doi.
Marturisirea scoate astfel existenta din subiectivitate in lumina obiectivitatii.

In acest sens, P. Florensky observa ca Mantuitorul dupa ce cheama pe cei doisprezece ii trimite la propovaduire
nu cate unul, ci cate doi (Marcu VI, 7). Si tot, in doi, le da putere asupra duhurilor necurate. La fel, dupa ce
alege pe cei saptezeci, ii trimite iar cate doi (Luca X 1). Sfantul Ioan Botezatorul trimite pentru cunoasterea
mesianitatii lui Hristos tot doi ucenici. In acelasi timp, in cap. XVIII al Sfintei Evan ghelii de la Matei, unde
este vorba de iertare, Mantuitorul incredintand Apostolilor darul, puterea dezlegarii, le zice: "Ori cate veti lega
pe pamant vor fi legate si in cer, si ori cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" si adauga imediat,
"Graiesc voua: daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant pentru un lucru pe care-l vor cere, se va da lor de
catre Tatal Meu, care este in ceruri". Si aceasta, in numele, lui Hristos, dupa cum completeaza: "ca unde sunt
doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor" (Matei XVIII, 18-20)

Si P. Florensky observa ca aici "este vorba de marturisirea pacatelor de cunoasterea tainelor inimii si ale
imparatiei, de puterea de a lega si dezlega ... Hristos se afla in mijlocul celor doi (preot si penitent), cum se
afla sufletul in fiecare madular al trupului insufletit de El...

Marturisirea nu e monolog, ci dialog intre preot si credincios, - in Hristos; pentru, a scoate la lumina faptele,
pentru a fi judecat "in Dumnezeu" (Ioan II, 21). E o analiza, o cercetare a lumii, a stari sufletului in urma
pacatului pentru scoaterea a tot ceea ce e nociv distrugator in el si-al reface in structura lui autentica; pentru
a-l insanatosi. Dialogul are loc dupa indreptarul din ritual. Dar preotul are in vedere pe fiecare credincios in
unicitatea lui; in relieful sau adancimea caintei lui. Si cerceteaza pacatul in stadiul in cate se afla, de inceput,
sau inradacinare puternica, devenit viciu, o "alta natura", cu care ai atat de mult de luptat. Si, e necesar in acest
scop o analiza in sine a pacatului, a evolutiei, a treptelor lui, incepand de la primele forme, ne luate uneori in
seama, pana la starea cea mai grava.

Experienta duhovniceasca arata in acest scop o sucesiune de stari ... E bine sa se stie ca pacatul incepe de la
nesavarsirea binelui de la "talantul ingropat", nerodit. Cum de altfel mai arata Sfanta Scriptura: " ... cel ce stie
sa faca ce e bine si nu face, pacat are" (Iacob IV, 17), sau, sub un alt aspect, cum au spus Parintii: "Cand nu ai
de lucru, iti da diavolul de lucru". Cand nu faci binele esti gata sa faci raul. Apoi, cu celelalte forme pe care
le poate imbraca succesiv, astfel: savarsirea unei fapte bune, cu scop, cu intentie care isi are sursa in
egocentrism si in mandrie, leaganul pacatului; gandul sau momeala, gandul complicat cu impatimirea;
acceptarea, indulcirea din placerea lui, invoirea cu mintea la pacat; savarsirea; repetarea, obisnuinta, viciul,
caderea in deznadejdea neputintei de a te mai putea izbavi, elibera. Aceasta analiza are o mare insemnatate
atat in cercetarea diverselor stari de cadere in care ne aflam, cat mai ales in profilaxia pacatului. Anume, cand
vin cazuri de constiinta in care lunecarea spre greseala e la inceputul ei.

17
O cercetare profunda e aici de mare folos. Iata un caz din experienta concreta. Un sot tanar, tata a trei copii e
luptat launtric de impatimirea fata de o femeie straina. La scaunul marturisirii se destainuie : - Parinte, am trei
fetite. Sunt constient, cand vor fi mari, care tanar va bate la usa mea, afland ce tata au? Da-mi un sprijin, o
ratiune ... de ce e pacat? ... Urmeaza un dialog. Preotul intreaba: casatoria, familia au o ratiune? - Da! Aici
nasc, cresc urmasii, e leaganul generatiilor. - Atunci nu trebuie sa pastram curat acest leagan, ca pe ceva sfant,
fara impur, strain?.. Dar o legatura extraconjugala, ce ratiune are ?.. - Ei, o placere! - Placerea poate fi ea un
scop de viata? Mai ales cand placerea ta costa lacrimi pe altii, pana la urma si pe tine? Nu placerile egoiste au
adus in lume atatea lacrimi si sange? De ce sa continuam si noi aceasta tragedie?... Te-ai intrebat: exista o
ratiune, un sens profund al existentei care sa ne conduca in orice actiune a noastra?! - Ma urmareste cateodata
aceasta idee. Nu am ajuns inca la o concluzie clara. - S-o gandim impreuna. Vezi, la serviciu si in tot ce
intreprindem noi, suntem condusi de un scop precis, anume, constructiv, creator; sa realizam ceva. Si pe toate
le judecam, dupa roadele aduse", cum ne-a invatat Mantuitorul. De aceea la judecata, faptele noastre ziditoare
ne vor justifica. Dar desfraul ce zideste, ce rod aduce? - Cel mult ruina! - Da, raul ruineaza, distruge totdeauna;
numai binele creaza. - Cat e de real! - Socotim lumea aceasta drept opera Constiintei supreme - Dumnezeu.
Oare nu si faptele noastre intime trebuie sa fie constiente si nu la voia intamplarii ? Suntem chipul Lui. Carui
ideal dedicam energiile noastre vitale? Ne-au fost date sa le aruncam in pustiu? La ce mai suntem buni cand
ne epuizam in vid. Nu vom da socoteala pentru aceste forte, daruri incredintate? .. - Aici e vorba de o
necesitate. - O necesitate oarba? Tocmai intr-un asemenea act fundamental al nostru sa fim stapaniti, condusi
numai de instinct, de placere oarba, de patima, noi oamenii? Aici sa nu fie constiinta, ratiune? Mai ales aici,
cand de aici se naste o fiinta noua unica, menita sa gandeasca, sa iubeasca curat, sa creeze?! De aceea instituit
Dumnezeu taina casatoiriei, familia.

In Biblie, in Vietile Sfintilor citim ca sotii se rugau sa dobandeasca copii si in aceasta atmosfera sfanta se
nasteau ei. Iar batranii nostri spuneau: "femeia cand naste da mana cu Dumnezeu" , si lasau drept mostenire
urmasilor: Tatal marturisea: "nu stiu la viata mea decat un Dumnezeu si o nevasta. Iar mama da lege fetelor:
castitate pana la altar; fidelitate pana in mormant. Ce mostenire spirituala de acest fel le lasam noi? ! - Dragul
meu, dedica barbateste aceasta energie si pasiune a dumitale muncii constructive, copiilor, bunei lor cresteri,
viitorului lor. Nu-ti trebui pentru aceasta decat mai multa rugaciune si vointa ... Viata lui a intrat pe fagasul
normal.
Marturisirea trebuie sa cuprinda astfel raul incepand de la radacina lui, de la gand, intentie. Credinciosii
intreaba adesea: de unde se iveste un gand rau, un cuvant, o expresie lipsita de cuviinta, spontana Dar aceasta
arata ca adancul din noi nu e convertit. Sunt plivite buruienile la suprafata, dar nu sunt smulse radacinile lor
care pot lastari mereu. De aceea si gandurile trebuie marturisite, lepadate, pentru la nu-l duce cu noi in
eternitate. "Nimic nu ramane ascuns, care sa nu iasa la aratare". De asemenea, cuvintele, pentru care zice
Mantuitorul ca "VOI da socoteala in ziua judecatii pentru orice cuvant desert pe care-l vor rosti (Matei XII,
36). Cu atat mai mult faptele.

Marturisirea trebuie sa puna in lumina, in constiinta penitentului absurditatea, nonsensul pacatului, fata in fata
cu sensul ziditor al vietii in Hristos. Sa opereze, o transformare, o luminare, o mutatie. Pacatul instituie o lume
a lui, a placerii si devotiunii fata de placere din care trebuie sa iesim. De aceea e si necesara pocainta si

18
marturisirea. La intrebarea: - Oare nu stie Dumnezeu ce am facut? Ce mai e nevoie sa le spun? Dar, nu trebuie
sa le stiu si eu, caci e posibil ca eu sa nu le cunosc, sa nu le recunosc ca atare, sa nu ma cunosc singur: sa am
o falsa impresie, ca sunt sanatos, purtand in acelasi timp o veche boala in mine". Stiu faptele tale: ca ai nume,
ca traiesti, dar esti mort" zice Sfanta Scriptura.

Marturisirea arata deodata: cainta, cunoastere de sine, hotararea fagaduinta de a nu mai pacatui, pe care o
pecetluieste dezlegarea. E legatura adanca intre cainta, marturisire si dezlegarea data de preoti numele lui
Hristos. Fara dezlegarea interioara de legaturile pacatului produsa de cainta, in lumina harului, constatata in
timpul marturisirii nici preotul nu va da dezlegarea. Penitentul trebuie sa se deschida el insusi comunicarii
harului si unirii cu Biserica. Harul care lumineaza in cainta, har din harul lui Dumnezeu care lucreaza si prin
preot, ca sa-I reprimeasca pe penitent in sanul Bisericii. - Taina are, se intelege, un caracter ecleziologic. Daca,
a implini legea inseamna fundamental a iubi (Rom. XIII, 9-10) si deodata pe Dumnezeu si pe aproapele, atunci,
implicit, calcarea legii intristeaza pe Dumnezeu si raneste aproapeIe. Pacatul face din mine dintr-un madular
viu aI Bisericii, un element de coruptie" in sanul ei. Taina Marturisirii ma reface, ca o piatra vie" in edificiul
ei, imi reda sanatatea spiritului spre a sluji. Acesta trebuie sa fie scopul preotului duhovnic.

In raport cu cainta si marturisirea, analiza de catre preot pe care o sugeram deja mai sus, e foarte importanta.
Puterea de observatie, de cunoastere a starilor sufletesti, a nivelului de cainta, a intelegerii, a deslusirii
gandurilor la penitentului tin de calitatea unui adevarat duhovnic. Cercetarea lui trebuie sa mearga la nuante.
Realist vorbind, noi nu suntem fara pacat, nu-l putem evita total. Hristos singur este fara pacat si Cel ce l-a
invins pentru noi. Dar noi, putem evita urmarile pacatului, adica despartirea de Dumnezeu. Cand "justificam
pacatul" pana la identificrare "zicand raului bine si binelui rau", cum spune proorocul (Isaia V, 20), cand ne
instituim o lume a placerilor pe care le calificam drept valori, facandu-ne din ele un scop al vietii, aceasta arata
o stare extrema de cadere. Si totsi, in orice cadere ar fi, mai adanc decat pacatul, ramane dumnezeiescul
indestructibil din noi, chipul divin care acuza raul, si care se face auzit, prin glasul constiintei, al caintei. La
acest glas, la nivelul de profunzime al caintei trebuie sa ia seama preotul. Aici mai ales se dovedeste
capacitatea lui de patrundere. Si invatatura, sfatul si epitimia - canonul si dezlegarea pentru Sfanta
Impartasanie,se dau in raport proportional cu gradul de cainta, de constiinta a vinei, de deosebirea raului de
bine.

Desigur, cea mai dificila problema ramane aceea a primirii la Dumnezeiasca Euharistie, deci a impartasirii cu
Hristos, cu viata Lui si a ramane astfel madular viu al Bisericii. Daca pacatul subtiaza legatura, seva harului
care curge din "vita in mladita" pana la riscul ca mladita sa se usuce ... (Ioan XV, 1-7), marturisirea, cainta,
dezlegarea, deschid din nou calea, usa harului. Trebuie observat in legatura cu aceasta, ca astazi, oprirea de la
Sfanta Impartasanie pe un timp prea indelungat, nu mai este o metoda pastorala eficienta, mai ales atunci cand
credinciosul doreste sincer aceasta si da dovada sincera de cainta, intoarcere, smerenie, regret de pacatele
grave. Mantuitorul spune dealtfel: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afara" (Ioan VI, 37). Cu privire la
canonisire, duhovnicii atrag atentia indeosebi asupra canonului 102 al Sinodului Trulan, pe care-l si numesc
"cheia canoanelor" (Par Paisie, Cleopa de la Sihastria).

19
Canonul arata ca exista ca in orice boala, si in pacat, ceva personal. Inca si Sinodul de la Niceea (325) prin (
canonul 12, cerea sa se cerceteze "bunavointa si felul caintei" si dovedind parerea de rau cu "lacrimi si staruinta
si prin fapte bune, numai in aparenta", ingaduia episcopului "sa dispuna mai blanld".

Astfel, trebuie reflectat mai profund la timpul canonisirii, si avand in vedere, deodata cu durata, adancimea
caintei. Iar adancimea caintei descopera raspunsul nostru la chemarea harului. E o dialectica intre intre har si
cainta, intre lacrimi si lumina, cum inspirat observa Isaia "Roua Ta este roua de lumina" (XXVI, 19).
Canoanele prevad pentru pacate grele, ani multi (3, 7, 10, 15), de indepartare de la Sfanta lmpartasanie.
Trebuie cercetat de la caz la caz: nici blandete neroditoare, nici asprime care sa duca la deznadejde. Cainta
talharului, recunoasterea lui Hristos si a vinovatiei in fata Domnului sau, in cateva clipe i-au deschis raiul. In
acelasi duh gasim si cuvantul urmator din Pateric: "Un frate l-a intrebat pe ava Pimen zicand: am facut pacat
mare si voiesc sa ma pocaiesc trei ani. I-a zis lui batranul : este mult. Si a zis fratele: dar pana la un an? Si a
zis iarasi batranul: mult este. Iar cei ce erau de fata au zis: dar pana la patruzeci de zile? Si iarasi a zis: mult
este. Si ,a adaugat: eu zic, ca daca din toata inima se va pocai omul si nu va mai adauga sa faca pacatul, si in
trei zile il primeste pe el Dumnezeu)). Astfel, in ultima instanta decide adancimea caintei, hotararea de a nu
mai gresi, precum si de a ispasi vinovatia.

Tot atat de importanta trebuie sa ne apara epitimia. E bine sa avem in vedere, aici, doua feluri de epitimii:
personale si generale. Cele personale se aplica de la caz la caz, in raport cu persoana penitentului, starea lui,
felurimea pacatelor. Cele generale privesc pe orice credincios, formarea, zidirea lui. In aceasta din urma
categorie esentialul il constituie un program de viata duhovniceasca, prin care penitentul sa simta ca parasind
pacatul, pune in locul lui lucrarea poruncilor, a binelui, adevarul, viata autentica, in Hristos. Dar sa atragem
atentia aici ca trebuie mutat accentul de la un fel de obsesie a pacatului la contemplarea binelui, a frumusetii
vietii celei adevarate. Sa eliberam indeosebi acele suflete extrem de scrupuloase de tortura gandului la pacat,
incat parca ar ajunge sa contemple pacatul, si sa le ajutam sa contemple fata luminoasa, plina de iubire si
speranta a lui Hristos. De aceea intre epitimii este neaparat necesar, un program pozitiv de viata
duhovniceasca. Si un asemenea program e deja cuprins in Noul Testament, in viata primilor crestini. - Acestia,
cum citim, staruiau in invatatura Apostolilor, si in comuniune, in frangerea panii si in rugaciuni" (Fapte II,
42). Se cuprinde in acest enunt succint, programul necesar vietii crestine, intrucat este vorba de elementele
esentiale: rugaciune, citirea Sfintei Scripturi si a altor carti de zidire, participarea la Sfanta Liturghie si
comuniune ai iubirii fratesti.

Iar acum, dezlegarea, aceasta pecetluieste Taina. Cand preotul rosteste cuvintele incredintate de Domnul
nostru Iisus Hristos Insusi : "te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh" , prin aceste cuvinte si prin atingerea de crestetul penitentului, tot din porunca divina: "peste
bolnavi mainile isi vor pune si se vor face sanatosi" (Marcu XVI, 18), are constiinta ca transmite atunci harul
primit prin Duhul Sfant, acel har si putere a Domnului transmis prin succesiune a apostolica care lucreaza in
Biserica. Acest har al dezlegarii se uneste cu cainta, cu dezlegarea pe care credinciosul insusi o resimte in
marturisirea lui, la care se face si el partas, pentru a deveni apoi partas la "Cina Domnului". Unirea celor doua
dezlegari, obiectiva si subiectiva, din partea lui Dumnezeu prin preot si a credinciosului prin voia sa libera, e

20
faptul hotarator. Preotul poate sa nu dea chiar dezlegare in unele cazuri. Se pune adesea intrebarea in legatura
cu "pacatul si hula impotriva Duhului Sfant, despre care spune Mantuitorul ca "nu se ierta" (Matei XII, 31-
32). Noi credem ca acest fel de pacat este ceI nepocait, ca refuz al Duhului care ne inspira si ne trezeste, ca
cel al caintei, refuz al invierii din patimi. De aceea au zis Parintii: "Pacat spre moarte este, tot pacatul
nepocait...". Daca preotul constata o asemenea stare; poata sa nu pronunte dezlegarea. Dar in acelasi timp, nu
este ingaduit sa lase sa plece cineva fara o mangaiere, fara un sfat, cuvant bun. "Sa nu lasi nici o data sa plece
cineva de la tine descurajat deznadajduit, nemangaiat" invata un duhovnic batran pe ucenic.

Dezlegarea prin Sfanta Taina inseamna eliberare, vindecare, duhovniceasca. Stiut este ca e o legatura adanca,
"o inrudire, intre duhul nostru si adevar". Duhul este "duhul adevarului". Si, "cine este in adevar asculta glasul
Meu" (spune Mantuitorul) (Ioan XVIII, 37). Asemenea, observa Parintii: "Dezleaga duhul, si el va alerga
acolo de unde e luat, la Dumnezeu". Nu simtim, nu observam noi la atati credinciosi, cum dupa marturisire si
dezlegare, li se insenineaza fata, straluceste o bucurie, bucuria in Duhul Sfant, dobandesc putere de a porni un
nou inceput, de a se dedica numai binelui.

Tot din Pateric citim ca a intrebat un frate pe un parinte iscusit: Ce fapta e care da odihna, pace. - Fiule, a
raspuns batranul, fapta cea mai folositoare si mai odihnitoare este aceasta: unirea voii omului cu voia lui
Dumnezeu ... incat sa-ti zici: Doamne, iata de acum inainte unesc toata voia mea cu a Ta, ca de acum inainte
sa nu se impotriveasca, nici sa mai banuiasca voia mea, voii Talie, ci orice va vrea va fi iubit voii Tale, aceIa
va vrea si va iubi voia mea" . A face voia Ziditorului este a te face pe tine intru toate ziditor, Iucrator de fapte
bune. Acesta este scopul Tainei.

Sensul vietii monahale

Natura, ratiunea de a fi a acestui, mod de viata, ne-o da Iisus Hristos - izvorul tuturor ratiunilor. Prin
Evanghelia randuita a se citi la primirea in Cinul monahal, Mantuitorul cheama si arata: "Cel ce nu-si ia Crucea
si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine..." Si: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va
voi odihni pe voi" (Matei 10, 38; 11, 28). Astfel Mantuitorul il cheama si il conduce pe cel ce a raspuns si a
optat pentru aceasta cale. Viata lui trebuie sa se miste intre "cruce" ca rastignire a patimilor si dobandirea pacii
launtrice, a nepatimirii, arvuna a invierii. inceputul practic al acestui drum este aratat cu alt prilej. Cum se
cunoaste, unui tanar bogat, care dorea o viata mai inalta decat pazirea poruncilor cerute oricarui credincios.
Domnul ii spune: "Daca voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in
cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi" (vs. 21); "Vinde tot" si "Urmeaza-Mi, total". Nu spune doar sa dai averea
la saraci, pentru ca nu cumva, privind-o adesea, ca pe un dar facut altuia, mereu sa poti jindui la ea. Zice:
"Vinde-o". Ai luat banii, ea nu-ti mai apartine, ai uitat-o; banii i-ai dat, nu mai stii de ei. Deci lepadare,
eliberare totala si urmare totala a lui Hristos.

21
Desavarsirea lui Hristos a devenit in Biserica legea monahului, iar Mantuitorul leaga inseparabil desavarsirea
de persoana Sa, de viata Sa. In Hristos, desavarsirea nu este un concept etic, asa cum Dumnezeu insusi nu este
un concept ori un obiect ce poate fi analizat sau posedat. A cunoaste, a intelege perfectiunea, inseamna a primi
Revelatia vietii in Hristos si a-I urma lui Hristos. Iar vietuind in El, te recunosti, te descoperi pe tine, din
memoria originara, in obarsia ta de chip zidit dupa Chipul Lui, El fiind "Arhetipul chipurilor". Monahul - si
orice crestin autentic - in Hristos isi redescopera esenta, fara de care existenta isi pierde sensul. Iar prin
referinta si apelul la esenta si la memoria originara, monahul nu vietuieste doar in trecut, chipul si tinuta lui
aparand astfel ca o ramasita depasita a trecutului, ci el vietuieste in Hristos - Dumnezeu adevarat si Om
adevarat - "Acelasi, ieri si azi si in veci" (Evrei 13, 8); traieste in timpul lui Dumnezeu, "nici in urma, nici
inainte fata de epoca lui, ci, la ora lui Dumnezeu, caci nu exista sezon pentru eternitate".

In acest spirit, prin Psalmul 26, care se citeste la Randuiala Tunderii Rasoforului, Biserica invoca pentru
viitorul monah, ca si cand el insusi s-ar ruga: "Una am cerut de la Domnul: sa locuiesc in casa Domnului... sa
vad frumusetea Domnului... Pe piatra m-ai inaltat... Fata Ta, Doamne, o voi cauta... Sa nu-Ti intorci Fata Ta
de la mine...! Ca tatal meu si mama mea m-au parasit, dar Domnul m-a luat... Lege pune-mi mie, Doamne, in
calea Ta...". Zidindu-si casa pe piatra Hristos, Legea lui este calea lui Hristos.

Crestinul este constient, totodata, ca Fiul lui Dumnezeu a coborat la noi ca sa ne invete El pe noi cum sa
urmam aceasta cale, pentru ca unde este El sa fim si noi (Ioan 17, 24). Dar atunci calea Mantuitorului inseamna
un "salt", o trecere peste fire. Prin intruparea Domnului, "ramanand ce era, S-a facut ce nu era", S-a facut si
"Om", asemenea noua. A savarsit deci un "salt" peste firea Sa divina, prin "pogorare", pentru a ne chema si
pe noi sa facem un salt peste firea noastra, prin "suire". Dumnezeu a coborat la noi ca sa ne invete cum sa
urcam spre El, innoindu-ne mereu. Caci pacatul nu este numai ruptura din comuniunea iubirii cu Dumnezeu
si cu semenii; nu este numai calcarea Voii Ziditorului, ci, prin aceasta, este si oprirea, stagnarea intr-o stare
invechita pentru persona umana, chemata la un progres spiritual nesfarsit. In randuiala Sf. Botez, citim pentru
catehumen: "Dezbraca-l pe dansul de cele vechi si-l innoieste pentru viata de veci. Si-l umple de puterea
Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al imparatiei Tale". De
observat ca Dumnezeu, infinit ca natura, dar ca si Persoana, in intelesul ca Persoana, continand natura, se si
distinge de ea, creeaza si pe om dupa Chipul Sau, ca persoana, deci capabil de a-si depasi propria natura. Il
creeaza precum s-a spus: capax divini, capax infiniti. Il creeaza "dupa chipul Sau", pentru a se putea intrupa
in cel zidit "dupa chipul Sau", pentru a-i deschide, in caz de cadere, usa spre divin, spre infinit, El, Care insusi
este "Usa" (Ioan 10, 9).

Astfel, monahul, in esenta monahismul, inseamna depasirea firii prin har. Precum Hristos este Persoana in
doua firi - divina si umana - crestinul, respectiv monahul, este persoana in doua lumi: a firii si a harului (care,
propriu-zis, este mai adanc decat firea, este leaganul si posibilitatea infinita de realizare a firii).

In acest inteles, Apostolul iubirii zice: "Din plinatatea Lui (a Logosului intrupat) noi toti am luat si har peste
har" (Ioan 1, 16). Iar Sf. Apostol Pavel, "vasul ales" sa poarte in slujirea lui numele "Celui mai presus de orice
nume" (Fapte 9, 15; Fil. 2, 9), se marturiseste: "Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele ce sunt

22
inainte, alerg la tinta, la rasplata chemarii de sus, a lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus" (Fil. 5, 14). Si numeste
pe purtatorii crucii: "calatori" care nu-si fac din nici un "aici" o "cetate statatoare", intrucat ei tintesc spre una
"viitoare", intr-o continua depasire de sine.

Aceasta depasire se infaptuieste insa prin Cruce si inviere, insemnand experienta pascala in Hristos, in
Biserica. Pune in lumina conditia sacrificiala si pascala a crestinului, a creatiei insesi. Aceasta conditie o si
instituie fundamental pentru orice crestin Taina Botezului, urmata de a Mirungerii si a Euharistiei. "Ingropati
fiind impreuna cu El prin Botez, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat
pe El din morti" (Col. 2, 12). Botezul, toate Tainele, sunt seminte ale harului semanate de Hristos in Duhul,
care trebuie sa rodeasca in noi prin cooperarea cu voia noastra libera. Aceasta este "legea relatiei dintre har si
libertatea fapturii". Cuvantul lui Dumnezeu este samanta menita a aduce rod insutit (Matei 13, 23).

Imparatia cerurilor este asemenea micului "graunte de mustar" sau putinului "aluat care dospeste toata
framantatura" (Matei 13, 31-33). Hristos Cel inviat insufla Duhul Sfant in Apostoli, in ziua cea dintai a noii
creatii, a invierii, ca pe o samanta care va inflori si va rodi in ziua Cincizecimii, cand prin Pogorarea Sfantului
Duh ei se vor arata "umpluti de Duhul Sfant" (Fapte 2, 4). Radacina vietii monahale este in darul Sfantului
Botez si al celorlalte Sfinte Taine. De aici rodeste crucea calugarului care „instrainandu-se de patimi
dobandeste adaugirea harului", in acest sens, in Rugaciunea primirii Schimei "Marelui si ingerescului Chip",
savarsitorul slujbei invoca: "Tu, Care esti lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume, rugat fiind de
Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria si de toata cereasca Ta adunare a celor dintai
nascuti in Ierusalim, cauta cu ochi milostiv spre smerenia robului Tau...; uneste cu darul cel daruit lui de la
stramosi, al punerii de fii si al imparatiei Tale prin Sfantul Botez, aceasta monahiceasca fagaduinta a chipului
ingeresc". Printr-o chemare si o harisma proprie, el poarta in Duhul Sfant "ranile si crucea Mantuitorului Iisus
pe trupul sau" si se arata "fiu al luminii si al zilei". Incearca o arvuna a invierii, cum a fost Schimbarea la Fata
a Domnului; de aceea si cele mai multe manastiri au hramul "Schimbarea la Fata". Vietuieste intr-o actualizare
pascala continua a triumfului asupra raului din fire, in duhul imnului Canonului din noaptea de Pasti: "Ieri m-
am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase, astazi ma scol impreuna cu Tine, inviind Tu. Rastigni-tu-m-am ieri
impreuna cu Tine; insuti impreuna ma primeste, Mantuitorule, intru imparatia Ta".

Purtarea Crucii

Randuiala slujbei poarta, ca intr-un sambure, intreg itinerarul vietii monahale. Incepe cu un act de asceza, de
jertfa. Staretul manastirii porunceste duhovnicului sa i-l prezinte din ajun pe cel pregatit spre tundere. Si dupa
ce il invata ce este calugaria si cum se cuvine a petrece o asemenea viata, il pune sa vegheze in acea noapte,
indeletnicindu-se cu citire sfanta si rugaciune. Este o petrecere cu Mantuitorul in rugaciunea din Ghetsimani,
inainte de Crucea Sa. "Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine", le-a spus Domnul. "Si El, mergand
putin mai inainte a cazut cu fata la pamant si se ruga: Avva Parinte, toate sunt tie cu putinta. Departeaza
paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu !... Si a venit si i-a gasit dormind... Si i-
a zis lui Petru: Simone, dormi? Nu ai avut taria ca sa veghezi..?" (Matei 26, 38-39, Marcu 14, 35-37). Monahul
aude mereu, ca pe un apel rostit lui: "Simone, dormi?". Si ia aminte la cuvantul care urmeaza: "Privegheati si

23
va rugati ca sa nu intrati in ispita. Duhul este osarduitor, dar trupul este neputincios" (Marcu 14, 38). Iar el
este un slujitor al duhului, nazuind sa cuprinda pe incetul si trupul in dumnezeiasca vapaie.

In timpul slujbei de noapte, la ceasul al treilea, dupa ce se roaga, sarutand icoanele imparatesti si pe celelalte
din mijlocul Bisericii, isi cere iertare de la frati cu metanie si se aseaza in tinda, langa usa Bisericii, unde sta
smerit pana dupa Vohodul Mic al Sfintei Liturghii. Primirea acestui dar se face in timpul Sfintei Liturghii,
care este un nunc aeternum al Jertfei si Invierii Domnului, iar fratele care vine sa se faca partas vietii Domnului
este rod al Jertfei Lui, al iubirii Prea Sfintei Treimi.

Dupa Vohod (inaintea hirotoniei Arhiereului care provine din Cinul monahal), ecleziarhul imparte lumanari
fratilor, iar duhovnicul il ia sub mantie pe cel pregatit sa imbrace chipul ingeresc, acoperit fiind acum numai
cu o camasa lunga si ciorapi albi. Inainteaza cu el spre mijlocul Bisericii, in mijlocul fratilor, dintre care unii
il insotesc, iar altii il intampina, cantand troparul: "Bratele parintesti sarguieste a le deschide mie". Cand ajunge
inaintea usilor imparatesti, face o inchinaciune si o metanie mare si cade cu fata la pamant, intinde mainile in
chipul crucii, indreptate mai mult inainte. Momentul este cu adevarat crucial, cutremurator; "Bratele parin-
testi", bratele Tatalui (Ps. 117, 73), ale Fiului in Duhul Sfant, intinse pe cruce, imbratiseaza pe cel ce ia acum
chipul crucii. Si asa, impreuna cu Hristos, intra in starea de jertfa. "La Tatal nu se poate intra decat in stare de
jertfa", spune Sfantul Chiril al Alexandriei. Dar sa nu uitam nicicand ca o jertfa curata, deplina, a putut-o
aduce numai Fiul. El S-a adus pe Sine jertfa lui Dumnezeu si Tatal, si nu pentru Sine, ci pentru noi, cei de sub
jugul si vina pacatului. Iar dupa asemanarea cu El, si noi suntem jertfe sfintite, ca unii ce "am murit pacatului"
(Rom. 6, 10). Crucea, starea de jertfa, reinstituie calea de comunicare si comuniune cu Dumnezeu.

Pacatul, autoadorare, introvertire egocentrica, ispita a unei autonomii radicale, nu numai morale, ci si
ontologice, a dus la ruptura din comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii. De aceea s-a facut anti-Treime, anti-
Iubire, anti-Jertfire. Crucea apare in lumea pacatului ca o "sminteala, nebunie" (7 Cor. 1, 23). Patimile, forme
tot mai sofisticate ale egoismului, imbolnavesc firea.

Jertfa, legatura a desavarsirii, a unitatii, este in acelasi timp jertfire a raului si poarta in ea mantuirea. O poarta
pentru ca jertfa, crucea, este in ea insasi mantuire, iubire, adevarul firii. Creatia isi are si originea si mantuirea
in jertfa. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata
de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, Care a fost cunoscut
mai inainte de intemeierea lumii, dar Care S-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (IPetru 1, 18-20).
Astfel, "Mielul este injunghiat de la intemeierea lumii" (Apoc. 13, 8), precum arata si Sfantul Apostol si
Evanghelist Ioan. Altfel spus, iubirea jertfelnica este legea de existenta si viata a lui Dumnezeu si a fapturii
Sale. Si este legea unei desavarsiri, innoiri neincetate. "Cel ce isi iubeste sufletul, il va pierde; iar cel ce renunta
la sufletul sau in lumeaa aceasta, il va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12, 25). Aceasta este marea taina,
antinomia jertfei in Hristos. Revelatie a iubirii! Cel ce se ofera total lui Dumnezeu si semenului, se
redobandeste imbogatit, in universul iubirii divine, cel ce se ofera pe sine, nu se ofera neantului, ci comuniunii
si infinitei bogatii a vietii, care se comunica in reciprocitatea jertfei, si innoind la nesfarsit creatia prin acest
ritm in doi timpi: cruce - inviere.

24
In orice efort uman sustinut este implicata o jertfa creatoare de valori. Si natura este materie de jertfa. Potrivit
Apostolului, "Faptura intreaga suspina, impreuna are dureri si asteapta descoperirea fiilor lui Dumnezeu"
(Rom. 8, 19-22). Pentru ca, din nefericire, pacatul a prihanit intreaga faptura. Si deci toate se cer dupa cruce,
dupa jertfa, dupa innoire. Insa numai omul crestin este in mod constient destinatarul acestui Testament al
Mantuitorului. Si indeosebi monahul, printr-o chemare proprie la chipul Crucii, "infatisand trupul sau ca pe o
jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinare duhovniceasca" (Rom. 12, 1).

Fagaduintele - voturile monahale

Duhovnicul isi ridica "fiul", binecuvantandu-i crestetul. Inainteaza impreuna spre usile imparatesti deschise.
In mijlocul lor asteapta Arhiereul sau Egumenul. Suntem in plin moment crucial. In cuvantul de lamurire,
savarsitorul acestei slujbe ii cere raspunsul hotararii lui. Hotarare pe care o incredinteaza prin cuvant in fata
obstei monahilor, credinciosilor si mai ales in fata sfinteniei lui Dumnezeu. "Cu adeverire sa cunosti - i se
spune - ca insusi Mantuitorul nostru, impreuna cu intru tot laudata Sa Maica si cu Sfintii ingeri si cu toti Sfintii
Lui, aici de fata stau, luand in urechi cuvintele cele ce de la tine vor iesi". Privirile intregii lumi vazute si
nevazute stau plecate asupra hotararii acestui suflet. Aceasta lume e rudenia lui (Luca 8, 21). Cati martori vor
fi in ziua cercetarii, cand Mantuitorul va veni sa judece masura in care ce am fagaduit cu gura, am si implinit
cu fapta ? Clipele se preschimba intre cutremur sacru si bucurie divina, teama si atragere, sustinuta si de
frumusetea acestei cai, clar si de simtamantul ca nu calatoreste singur pe ea. Fiecare nevoitor al obstei ia asupra
sa raspunderea si pentru mantuirea celorlalti frati.

Cuviosul Pahomie, intemeietorul vietii monahale de obste, da forma concreta acestui adevar in urma unei
viziuni: i se arata un loc adanc - amestec de lumina si intuneric, presarat de coloane. O multime de oameni
orbecaiesc. Unii se invartesc in jurul acestor coloane, crezand ca inainteaza, altii pornesc cand intr-o parte,
cand in alta, dupa glasurile care striga in intuneric: "Lumina este aici!... Lumina este aici!". Pahomie vede si
pe membrii comunitatii sale cum inainteaza intr-un sir, tinandu-se de mana si mergand dupa o luminita mica,
care-i conduce pana ies printr-o deschizatura, la lumina mare de afara... Locul intunecos este lumea aceasta;
coloanele, in jurul carora se invartesc multi oameni, sunt sefii diferitelor erezii si filozofii; glasurile care striga:
"Lumina e aici!" sunt chemarile ereziilor si schismelor; lumina cea mica ce merge inaintea comunitatii si pe
care o vede cel ce conduce sirul, este cunostinta de Dumnezeu, care in lumea aceasta este numai ca un graunte
de mustar, dar care conduce la lumina cea mare din viata viitoare. Pahomie, vazand cum unii dintre membrii
comunitatii ar vrea sa se lase de mana celor dinainte si sa se piarda in intuneric, pierzand si pe cei ce vin in
urma lor, le striga necontenit: "Tineti-va de mana!".

Tot la fel inainteaza si fratele, tinandu-se de aceasta legatura harica a obstei. Indeosebi cu egumenul si cu
duhovnicul, formeaza acea "treime" pentru care a spus Domnul: "Unde sunt doi sau trei adunati in numele
Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20). Pe aceasta o numesc Sfintii Parinti "calea imparateasca".
Te apara de ratacire, de nepasare si de deznadejde. Caci, "vai de cel singur!" (Eccleziasticul 4, 10).

25
 Insotit de duhovnic, tinut ca de mana de el, fratele asculta acum intrebarile: De ce ai venit frate (sau sora),
cazand la Sfantul Altar si la aceasta sfanta insotire?... Doresti sa te invrednicesti de ingerescul chip si sa fii
randuit in ceata monahilor? Raspunde: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Ieromonahul: Cu adevarat, bun si fericit lucru ai ales, numai de-l vei indeplini. Pentru ca lucrurile cele bune
cu osteneala se castiga si cu durere se implinesc.

Intrebare: De buna voie si din cugetul tau te apropii catre Domnul ?

Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Intrebare: Nu de vreo nevoie ori sila ?

Raspuns: Nu, cinstite parinte.

Intrebare: Vei petrece in manastire si pustnicie pana la cea din urma suflare ?

Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Pentru a rodi o asemenea hotarare si convingere, are nevoie de acea conditie esentiala: sa fie o hotarare a
libertatii sale. Numai si numai in libertate se poate omul zidi real, din adanc. Si numai in eliberarea de patimi
vezi Chipul stralucitor al lui Hristos si I te daruiesti. Harul misca tainic firea care se daruieste liber lui Hristos,
Adevarul si Viata, primind un dar si mai bogat.

"Noi suntem confruntati cu o cerinta care vine dinlauntru", observa, adanc, un teolog contemporan. "O cerinta
de a fi totdeauna mai mult si de a fi si de a ne darui, facand din sinea insasi, o ofranda de lumina si de iubire.
Numai prin intermediul acestei daruiri de sine intalnim Fata vrednica de a I ne inchina, acea Fata Care ne
asteapta in tot ce este mai intim in noi, acea Fata Care este in inima tuturor intalnirilor noastre in iubire
eternitatea, acea Fata a primei Iubiri, Care ne face inviolabili pentru noi insine si pentru ceilalti, in masura in
care devenim in mod real-sanctuarul Prezentei infinite".

Marturisind ca de buna voie si din cugetul lui se apropie catre Domnul, Arhiereul sau Egumenul trece la
legamantul voturilor. Prin intrebari si raspunsuri, monahul se angajeaza in lupta cea grea a biruirii si
transfigurarii firii prin cele trei fagaduinte: fecioria, ascultarea si saracia, acceptate toate de buna voie. Sensul
lor profund consta, pe de o parte, in eliberarea de patimile care strica firea, cuprind sufletul si trupul intr-o
viata desarta si slabesc credinta in Dumnezeu; pe de alta parte, purifica, inalta firea, o transfigureaza.

Potrivit Ritualului, primul vot, care-l si distinge de altfel in mod evident pe monah, este fecioria, celibatul.

26
 Fratele asculta intrebarea: "Te vei pazi pe tine insuti in feciorie, in intreaga intelepciune si in cucernicie ?" El
raspunde: "Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte".

Fecioria - sau castitatea

Dintru inceput, trebuie spus ca voturile monahale apartin si ele, fundamental, Mantuitorului. De aceea, prin
El si prin ele, prin aceste fagaduinte si implinirea lor in Hristos, monahul realizeaza biruirea si depasirea firii.
Astfel, fecioria, puritatea absoluta, este atribut divin, originar Persoanelor Prea Sfintei Treimi. Iar ca raspuns
din partea fapturii, indeosebi a monahului, inseamna oferirea in totala iubire lui Dumnezeu, in implinirea
poruncii: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau"
(Matei 22, 37).

Prin aceasta comuniune divina in iubire, prin cununia lui in har cu Dumnezeu, repetam, monahul dezvaluie
in feciorie o reala depasire a firii, un salt peste fire. Fecioria este suprafireasca, este chipul "vietii celei din
rai", cum teologhiseste Sf. Ioan Damaschin. Este modul ele viata al ingerilor si, mai mult, al Prea Curatei
Fecioare de Dumnezeu Nascatoare.

Fecioria include deopotriva sufletul si trupul. Este posibil sa ramai trupeste neatins si totusi sufletul sa-ti fie
ranit. Sfantul Vasile cel Mare insusi marturisea cu sfanta sinceritate: "Nici de femeie nu stiu, nici feciorelnic
nu sunt". In acelasi timp Fericitul Augustin socotea ca "fecioria trupului apartine unui mic numar, dar fecioria
inimii trebuie sa fie a tuturor". Cele doua teze sunt in fond compatibile si complementare; implica insa o stare
ele jertfa neintrerupta si inseamna o arvuna a invierii.

Dar comuniunea neintrerupta cu Dumnezeu nu duce la uitarea sau dispretul fata de lume. Monahul nu
anatemizeaza nunta, care este dupa fire. El insusi, monahul, provine, prin nasterea lui fireasca, din nunta. Cum
si-ar putea nega propria si prima lui obarsie ? Casatoria, binecuvantata haric prin Sfanta Taina si conservata
monogamic, prin pazirea Canoanelor, fara cadere in adulter sau perversiuni, este un asezamant sfant care
sustine echilibrul psihosomatic, moral si spiritual si poarta girul mantuirii. Cazul lui Simion, cizmarul din
Alexandria, a carui viata de rugaciune, curatie in camin, milostenie si neosandire a aproapelui era scoasa in
lumina si pusa de Dumnezeu in cumpana dreapta cu viata pustniceasca a Marelui Antonie, este pilduitor.
Dimpotriva, o viata care a refuzat nunta, imbratisand Cinul monahal fara o vocatie clara, in care viata sexuala
poate lua forme aberante sau forma unui vis obsesiv, a unui adevarat cosmar, duce la coruperea omului in
intregime, in sufletul ca si in trupul lui. Aceasta actiune distrugatoare este si mai puternica la calugarul care
nu ramane deplin fidel fagaduintelor. In acest caz, conflictul launtric imbraca un caracter incomparabil mai
profund si remuscarea poate duce pana la intunericul deznadejdii. Numerosi sunt acei pe care visarea
trupeasca, chinuirea in absenta actului fizic normal, i-a condus la boala psihica si chiar la completa nebunie.
Frecventa acestor cazuri este bine cunoscuta de psihiatri.

Infranarea si depasirea firii trebuie vazute in orizont profund, spiritual. Fara un sens limpede al chipului real
de viata pentru care ai optat, nu-ti poti pastra pacea si echilibrul launtric. Acest sens izvorator din vocatie certa

27
se instituie in constiinta monahului si a oricarui crestin in cautarea desavarsirii, ca o "programare". Iar aceasta
programare, sustinuta de har, de rugaciune, de Sfintele Taine, de sfintele virtuti, reorganizeaza spiritual
functiunile intregii fapturi umane; in acest fel, sensul superior pe care-l imbratisezi, caruia te devotezi, te tine
in libertate si sanatate deplina.

Dar sa nu se omita faptul ca este tot atat de esential ca acest sens nou al vietii trebuie sa fie vazut cu atributul
lui fundamental, anume acela de a fi ziditor. De observat, Revelatia in Hristos nu venereaza simplu fecioria,
ci fecioria care "naste", care rodeste. Venereaza pe Fecioara-Mama. "Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara",
preamareste Biserica. Fecioria nu este un ideal in sine, ci un instrument cat mai desavarsit, o ofranda curata
dedicata lucrarii harului. Fecioara Maria isi afla sensul fecioriei ei nu in fecioria ca atare, ci ca ofranda cea
mai pura care se va sfinti nascand pe Fiul lui Dumnezeu. Castitatea, asceza, isi capata sensul numai in serviciul
unor valori supreme, in serviciul binelui comun, adevarului etc. Jertfa nu se justifica decat daca este rodnica.
O iubire sterila, platonica, neintrupata, nu-si afla justificarea in Hristos si in Biserica.

Astfel, Revelatia crestina nu omagiaza fecioria neroclitoare in nici un fel pentru ea insasi, ci fecioria care se
nevoieste pentru a fi vas curat al unui clar divin. O feciorie care se transforma in obiect de adorare, care duce
la un fel de egotism sacralizat, descopera o tragica stare, lipsita de har, ajungand in cele din urma, dupa Sfanta
Scriptura, la "nebunie". "Pe cele cinci fecioare" fara untdelemn, cu candelele stinse, Domnul le numeste
"nebune", drept care nu iau parte la nunta Mirelui. Au ramas afara in solipsism, in afara harului, usa le-a ramas
inchisa (Matei 25, 10). Oricine, in orice stare s-ar afla, trebuie sa rodeasca intr-un fel.

S-a observat ca in ultima vreme apar "lucrari stiintifice care au confirmat fecunditatea spirituala, ceea ce
psihologia contemporana numeste castitate sublimanta. Si consideram binevenita aceasta confirmare din
partea medicilor si psihologilor, intrucat... adesea s-a desfigurat castitatea monahala, denaturandu-i-se sensul,
ca un act contrar, ca un fenomen patologic, adica impotriva firii". Esential ramane tocmai sensul creator in
orice intreprindere umana, in orice vocatie. Este locul, aici sa observam ca, din punct de vedere crestin,
persoana umana se realizeaza pe sine integral pe aceste trei planuri: a) prin propria zidire, construire dupa
Chipul Mantuitorului Iisus Hristos; b) prin operele faptuite, de la un smerit "pahar de apa" dat celui insetat,
de care vorbeste Mantuitorul, pana la marile creatii in slujirea umanitatii; c) prin nasterea si cresterea, formarea
urmasilor, fii sau ucenici. Monahul nu numai ca nu se exclude de la aceasta intreita vocatie universal-umana,
ci dimpotriva isi propune sa o realizeze pe un plan evident superior spiritual.

In optiunea pentru viata monahala se distinge intre feciorie si castitate. Aceasta cale optima a desavarsirii
poate fi imbratisata deopotriva de cei ce nu au cunoscut starea de casatorie, ca si de cei ce au fost casatoriti.
Cei care nu au cunoscut comuniunea trupeasca depun pentru totdeauna votul fecioriei. Cei care vin in
manastire dupa ce au cunoscut nunta, depun votul castitatii, deci al infranarii totale, pentru restul vietii. In
fond, amandoua aceste stari includ si trebuie sa semnifice integritatea, plenitudinea intelepciunii. Potrivit
Sfintilor Parinti, feciorelnic nu este numai cel ce si-a pazit curatia trupeasca, ci si cel care prin lacrimi si-a
spalat pacatele si a dobandit iarasi curatia cea dintai. De aceea si arata atat de adanc Sf. Ioan Scararul, zicand:
"Desi cuvantul este indraznet, izvorul lacrimilor dupa botez e mai mare decat botezul. Deoarece acela ne

28
curateste de pacatele noastre de mai inainte, iar acesta, de cele de dupa aceea. Si primindu-l pe acela, toti in
varsta prunciei, ne-am intinat dupa aceea; prin aceasta, insa, l-am curatit si pe acela. Daca acesta nu s-ar fi
daruit de Dumnezeu oamenilor, din iubire de oameni, cu adevarat rari ar fi cei ce se mantuiesc".

In concluzie, fecioria sau castitatea monahului are drept tel transfigurarea in Duhul Sfant a iubirii cat mai
pure fata de Dumnezeu si intreaga existenta. A unei iubiri care aspira la castitatea materna, dupa chipul Maicii
Domnului, care a unit dumnezeieste fecioria cu maternitatea. Monahul este constient ca numai dobandind si
pastrandu-si o inima casta, eliberata de patimi, si iubind cu o iubire materna, o maternitate spirituala dupa
chipul Maicii Domnului, poate sluji jertfelnic, curat, Mirelui Hristos si semenilor sai. Si, repetam, aceasta
nevointa nu este usoara. Trupul viclenit nu-l poti pacali usor, spun Parintii. Iar lupta nu este numai impotriva
trupului, ci mai ales "impotriva duhurilor rautatii" (Efes. 6, 12), a gandurilor. Aici, cum am mai observat, se
si produc gravele crize, caci gandirea este energie creatoare si, din nefericire, poate purta in ea idei si stimuli
malefici, uneori fatali. Cugetarea dumnezeiasca si atractia frumusetii vietii in Hristos, sustinuta tainic de Duhul
Sfant, rugaciunea, spovedania deasa, impartasirea cu Sfintele Taine, acestea sunt armele nevoitorului in
aceasta lupta.

Ascultarea

Urmeaza, dupa ritual, intrebarea: "Vei pazi pana la moarte ascultarea catre mai marelui tau si catre fratii cei
intru Hristos ?" "Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu", raspunde fratele. Si ascultarea de buna voie isi ia puterea,
radacina ei, din smerenia Celui Care, Dumnezeu fiind... a luat chip de rob, facandu-Se ascultator pana la
moarte, si inca moarte pe cruce" (Filip. 2, 8). Acest chip al ascultarii avandu-l neincetat in minte calugarul,
imbracandu-se in smerenie, pe care Sfantul Isaac Sirul o numeste "vesmant al lui Dumnezeu", el petrece in
ascultare de Parintele duhovnicesc si de Staret, dupa chipul ascultarii Domnului de Parintele Sau Ceresc. Asa
isi dobandeste monahul, ca si orice crestin adevarat, "dreapta judecata" despre care a zis Domnul: Judecata
Mea este dreapta, pentru ca nu caut voia Mea, ci Voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5, 30). Aici noi ajungem la
miezul problemei: garantia dreptei judecati, o spune Mantuitorul, consta in a nu cauta voia mea egoista, in a
nu face din mine judecatorul absolut al hotararilor mele. Noi stim ca in egoism este radacina raului, a pacatului,
stricaciunii si mortii insesi. Precum s-a spus: "Cel ce se inchide in sine, desigur nu este pierdut in Dumnezeu,
clar este ingropat in el insusi" (A. Manaranche). Or, ascultarea ne scoate din aceasta suferinta tragica a
existentei noastre si ne readuce in comuniunea harica a iubirii. Monahul nu intra simplu in dialog doar cu
Staretul sau duhovnicul lui. Vazuta ascultarea doar ca o supunere fata de om, se rascolesc intrebari indoieli
chinuitoare: "Oare Staretul este un oracol infailibil... poate da o sentinta hotaratoare fara greseala ? Dumnezeu
ne-a inzestrat cu ratiune, si noi trebuie sa rationam, sa gandim noi insine. Asa spre exemplu: ceea ce Staretul
imi spune mie acum este cu totul irational...". Astfel de intrebari (si altele asemenea acestora) il pot arunca pe
monah in neliniste, in zbucium launtric. Dar comuniunea in acest loc sfintit nu e doar un dialog intre monah
si staret, ci sta sub pecetea Treimii. Intre monah si Staretul, sau duhovnicul sau, este Dumnezeu. Porunca
Staretului poarta si trebuie sa poarte pecetea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, instanta fundamentala de
care asculta monahul este vointa lui Dumnezeu. In Vointa lui Dumnezeu sta si obarsia intregii zidiri, si

29
mantuirea. In ea sta punctul fundamentul de sprijin si pacea launtrica. "Maica a curatiei este linistea insotita
de ascultare", invata Sf. Ioan Scararul (XV, 32). "Taierea voii duce la capatul odihnei", spun toti Parintii.

Dar, supunerea voii eului propriu in fata Voii Supreme, nu inseamna pierderea libertatii, ci implinirea ei.
"Ascultarea, zice iarasi Sf. Ioan Scararul, este lepadarea judecatii proprii din bogatia judecatii" (IV, 4). Prin
ascultare, monahul, crestinul, se face vas al Vointei creatoare dumnezeiesti. Noi stim ca libertatea nu este
"fiinta", ci un atribut al fiintei rationale. Libertatea nu-si da singura sensul, continutul ei, ci ea cauta
pretutindeni sensul. Desprinsa de sens, de adevar, ea risca sa devina anarhie, lipsita de principiu, de sprijin si
de finalitate. Binele si adevarul constituie fiinta libertatii. "Adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Binele si
adevarul constituie si fiinta, si conditia libertatii.

Si, se intelege, a implini voia lui Dumnezeu inseamna a te institui real in actul zidirii tale pentru ca Vointa
Creatorului este creatoare. "Absolutul nu este locul odihnei noastre, punctul in care Creatia s-ar imobiliza" (L.
Lavalle), ci este intalnirea noastra ziditoare, in care spiritul isi afla ritmul existentei, innoirii, urcusului spre
asemanare. De aceea ne si rugam: "Fie Voia Ta, precum in cer si pre pamant". Suie catre o tot mai deplina
oglindire a cerului pe pamant, lucrata in nevointa, si ducand la nepatimire, la curatirea spiritului de presiunea
grijilor patologice. In acest sens, ce pace ziditoare da (monahului aceasta randuiala de a face totul cu
binecuvantarea staretului, si nimic sa nu ispiteasca fara binecuvantare! Atunci, in toate "se cauta cunoasterea
voii lui Dumnezeu si totul in viata omului este important... totul ia un caracter sacru". Si, avand constiinta ca
trebuie sa ceri binecuvantarea numai pentru ceea ce este vrednic de binecuvantarea lui Dumnezeu, asa te
purifici pe incetul in gand si in fapta; savarsind totul cu constiinta "sfantului gand", cum il numesc Parintii, ca
te afli mereu in fata lui Dumnezeu si a judecatii Lui. Intelegi atunci porunca inspirata a Apostolului: "Orice
ati face, cu cuvantul sau cu lucrul, toate sa le faceti in numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui
Dumnezeu-Tatal" (Col. 3, 17).

Pentru al treilea vot, staretul supune pe novice unui grup de intrebari care il cheama la rabdare fata de toate
supararile si stramtorarile vietii. Mai direct, invatatura care urmeaza, potrivit ritualului, rosteste: "De saracie
sa nu te feresti, nici de reaua patimire, nici de defaimare sau de altceva care se socoteste a fi cu anevoie, ca
vei fi oprit de a alerga in urma lui Hristos". Saracia de buna voie este atat saracia, inteleasa ca neagonisirea de
bunuri trupesti, cat si saracia duhovniceasca a primei "fericiri" a Evangheliei Mantuitorului: "Fericiti cei saraci
cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 3)- Fericire care, in intelesul ei profund, inseamna
eliberarea de orice idol", de orice pofta de avutie, de orice obsesie de a avea, a poseda ceva nu numai material,
ci si spiritual; bunaoara, dorinta de a supune pe altii cu constiinta tezaurului sau spiritual mai bogat fata de al
celuilalt, socotit mai sarac. Este, in acelasi timp, si saracia ca si eliberarea de "grija" obsedanta, maladiva, de
care vorbeste Mantuitorul: "Ce vom manca, ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca" (Matei 6, 31). Caci, precum
arata si Sf. Ioan Scararul, "saracia de buna voie este lepadarea grijilor; el (monahul) a incredintat grija de sine
lui Dumnezeu". Saracul este liber. Totusi, te intrebi, poti fi liber in saracie ? Mantuitorul vine in lume rostind
in cel dintai cuvant al propavaduirii Sale: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru ca M-a uns sa binevestesc
saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima, sa propavaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi

30
vederea; sa slobozesc pe cei apasati... sa vestesc anul placut Domnului" (Luca 4, 18-19). Esentiala, in acest
mesaj divin, este tocmai o astfel de eliberare.

Conditia ceruta pentru a fi in stare sa dobandim acest dar este "saracia cu duhul" adica saracia constienta de
sine, in fata nesfarsitei bogatii a lui Dumnezeu si a creatiei, deci o "saracie" activa, lucratoare. Mantuitorul
insusi ni se descopera ca un sarac: "El nu are unde sa-si plece capul" (Matei 8, 20). Aceasta ca Om, dar El este
Dumnezeu si Om. Iar ca Dumnezeu are totul. Are totul insa fara sa fie stapanit de ceva ca Om. In El
"stapanitorul acestei lumi nu are nimic" (Ioan 14, 30), desi I-a propus "toata stapanirea imparatiilor lumii si
stralucirea lor" (Luca 4, 5-6). Atunci El este deodata si sarac, si infinit de bogat. Si asa ne cere si noua. Asa
au fost si Apostolii. Sf. Pavel spune: "in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu". Si
adauga: "ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc" (II Cor. 6, 3
si 10). Se impartaseau si ei din aceasta "saracie" in duhul lui Hristos" (Rom. 8, 9), prin care puteau sa
"mbogateasca" pe altii, precum au si facut-o.

Dar, pentru a avea, pentru a dobandi mereu si astfel a spori neincetat prin imbogatire si crestere in Hristos
(Efes. 4, 15), se cere aceasta conditie: sa recunosti ca prin tine insuti esti sarac, iar in unire cu El ai totul. Altfel
spus, se cere cunoasterea si implinirea acestei virtuti esentiale: smerenia.

Asa au inteles Sf. Parinti aceasta fericire. Sf. Grigorie de Nyssa spune: "Mie mi se pare ca Dumnezeu Cuvantul
a numit saracia duhului smerita cugetare de buna voie". Iar ca pilda a acesteia, Apostolul ne arata saracia lui
Dumnezeu zicand: "Care, bogat fiind, a saracit pentru ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui" (II Cor. 8, 20).
La fel Sfantul Ioan Gura ele Aur intelege pe: "saracii cu duhul", ca pe cei smeriti de buna voie, adica lipsiti de
trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, "pacat prin care s-au pierdut ingerii cei rai si primii oameni".

O asemenea eliberare muta si centrul de gravitatie de la confortul trupesc la confortul duhovnicesc; face duhul
curat si-l pregateste pentru o rugaciune curata. Iar, in consecinta, renuntarea la "a avea" face posibila
imbogatirea in "a fi". Agonisesti comori nesupuse jafului, te imbogatesti in bine, in adevar, in frumusete
harica, si fara sa pagubesti pe cineva prin aceasta, ci dimpotriva, prin ele, ii poti imbogati tu insuti pe multi.
Este ceea ce, profund, Mantuitorul numeste: "imbogatirea in Dumnezeu" (Luca 12, 21).

Si, se intelege, intr-o astfel de saracie petrecand, iubesti in acelasi timp munca osarduitoare, dar unita cu
neagonisirea, fiind incredintat ca atarni intru totul de Dumnezeu. Si nu dispretuiesti bunurile, valorile acestei
lumi, ci le primesti in slava Ziditorului si a iubirii Lui. De aceea mai toti monahii iubesc animalele, florile,
gradinile, holdele. Le este atat de drag sa cultive gradini, chiar in locuri neprielnice, pietroase, si sa le pazeasca,
dupa Sfanta Scriptura, ca pe o "gradina a Edenului". Si ofera rodul dobandit spre mangairea oamenilor, ca pe
un dar al lui Dumnezeu.

Voturile sunt examene de constiinta, probe de foc, de exceptie, care atesta vocatia monastica. Acceptate
voluntar, odata depuse, devin legaminte, porunci. Ele pun inceput biruirii patimilor din fire si depasirii firii

31
insasi: "Cel ce a biruit trupul, a biruit firea. Iar cel ce a biruit, negresit a ajuns mai presus de fire" (Sfantul Ioan
Scararul, in Filocalia, vol. IX, p. 240).

Dar ele nu cuprind intregimea vietii duhovnicesti, care este de necuprins. De aceea, impreuna cu voturile,
sfatuirile din ritual mai atrag luarea aminte si asupra altor lucrari sfinte: "in rugaciune sa fii rabdator; in
privegheri nu pregeta; in ispite nu te mahni; in postire nu slabi. Patimeste indelung pentru Mantuitorul
Hristos..." El insusi a zis: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-
Mi urmeze Mie".

Prin toate, faptura - suflet si trup - este chemata la sfintenie. Prin rugaciune, ca dar, ca nevointa, ca suspin al
Duhului care leaga inima: "a te ruga neincetat impiedica tot raul, caci aceasta nu lasa vreun loc diavolului.
Prin post, care este in armonie cu dumnezeiasca Euharistie, Jertfa nesangeroasa. Prin priveghere, dupa chipul
"Mielului" vazut de Apostol in fata Tatalui stand deci inviat, dar ca injunghiat" (Apoc. 5, 6): deci in stare de
jertfa si inviere. Prin "lepadarea de sine", cuvant unic, nemairostit de cineva pana la Iisus Hristos, si prin care
se desfiinteaza pacatul originar, luciferic, introvertirea in sine, mandria (Tim. 3, 6), i se da monahului arma de
nebiruit, pomenita deja: smerenia. Ea, smerenia, invata cu talc: "Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte
de nastere, caci cele de dupa nastere, Dumnezeu ti le-a daruit ca si nasterea insasi" (Sf. Ioan Scararul in
Filocalia., vol. IX). Totul este osteneala "rastignire a patimilor si poftelor" (Gal. 5, 14). Viata in Hristos nu e
o "viata de vis sau de visatori, nici o viata de minuni". Este o viata eroica in care cel ce s-a angajat inoata pe
"marea vietii infuriata de viforul ispitelor", inoata in absurdul patimilor care-l tin intemnitat in eul lui, in
imanenta. Si are drept tinta rationalitatea duhovniceasca a binelui, a virtutilor, care-i deschid orizontul unei
transcenderi nesfarsie, prin dialogul duhovnicesc cu Dumnezeu Si cu lumea. Intreg asezamantul ascetic:
rugaciunea, citirea Scripturilor si a cuvintelor rodite de Revelatie, Tainele, virtutile "Fericirilor", mai ales
credinta, nadejdea, dragostea - coroana a tuturor virtutilor - intreg acest tezaur de har cucereste inima, -
fortareata cea dinlauntru a monahului, si atunci el nu va inceta sa adauge mereu "foc peste foc, caldura peste
caldura, zel peste zel".

Acest angajament al voturilor si al celorlalte sfatuiri este pecetluit in "Randuiala" din Molitvelnic, cu
invocarea puterii lui Dumnezeu: "Mult milostivul Dumnezeu, Care deschide preacuratele indurari ale
necurmatei Sale bunatati fiecaruia ce vine catre Dansul cu dorire si cu fierbinte dragoste; Cel ce a zis: mai
degraba va uita mama pe fiii sai, decat te voi uita Eu pe tine; Acela stiind toata dorinta ta, sa te apere si sa Se
faca pentru tine zid tare impotriva vrajmasului, piatra de rabdare, pricina de mangaiere, datator de tarie,
daruitor de suflet bun, impreuna nevoitor in barbatie, impreuna culcandu-Se si impreuna sculandu-Se cu tine,
indulcind si veselind inima ta cu mangaierea Sfantului Duh".

Decizia nevoitorului, rod al chemarii harice, a intrat in lumina, puterea si bucuria Sfantului Duh. Acesta este
momentul Epiclezei prin care se infaptuieste trecerea in noua ordine de viata. Acest act sacramental este numit
Tundere. Cu capul plecat sub cartea "Randuielilor" vietii monahale, el ia in inima rugaciunile preotului
ieromonah care zice: "Doamne primeste pe robul Tau... care cade la Tine cu neabatere. Ingradeste-l pe dansul
cu puterea Sfantului Tau Duh... ca bine sa-ti placa tie intotdeauna. Cu ajutorul Preasfintei Nascatoare de

32
Dumnezeu si al tuturor Sfintilor...". Apoi, toti isi pleaca fruntile, iar ieromonahul se roaga din nou: Doamne,
primeste pe robul Tau..., care a lasat poftele cele lumesti si s-a adus tie, Stapanului, jertfa bine-primita. Ridica
de la dansul toata pofta trupeasca si gandurile cele nesocotite, ca prin lepadarea parului celui nesimtitor, sa
lepede si necuvantatoarele cugete si fapte...".

Acum este momentul comuniunii duhovnicesti. Actul ritual incepe cu foarfecele. Pe analogul mai inainte
asezat se afla Sfanta Evanghelie si foarfecele deasupra. Ieromonahul intinde mana spre Sfanta Evanghelie si
zice: "Iata, fiule, Mantuitorul Hristos in chip nevazut sta aici de fata. Vezi, ca nimeni pe tine nu te sileste a
veni la acest chip". Si el raspunde: "Asa, de buna voie!". Ieromonahul continua: "Ia foarfecele si mi le da"...
El ia foarfecele de pe Sfanta Evanghelie si le da in mana ieromonahului, sarutand si mana, si instrumentul
binecuvantat.La aceasta taiere se invoieste nu numai prin cuvant, ci si prin acest gest expresiv al sarutului,
consimtind cu intreaga sa fiinta la desfacerea, la dezrobirea lui de patimi. Si de trei ori, in numele Sfintei
Treimi, ia si incredinteaza foarfecele, participand astfel la savarsirea actului sacru. Iar ieromonahul zice: "Iata,
din mana Mantuitorului Hristos le iei. Vezi dar Cui te fagaduiesti, de Cine te apropii?". Si rostind:
"Binecuvantat este Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa
vina, Cel ce este binecuvantat in vecii vecilor". Apoi, preotul il tunde in forma ele cruce, ii schimba numele,
ii da un nume nou pentru innoirea vietii si zice: "Fratele nostru (sau sora noastra) isi tunde parul capului sau,
in numele Tatalui, amin; si al Fiului, amin; si al Sfantului Duh, amin. Sa zicem pentru dansul: Doamne
miluieste"; iar obstea canta: "Doamne miluieste" (de trei ori).

Ce rost au foarfecele si lucrul cu ele ? Taierea patimilor, taierea voii, adica taierea, desprinderea de o lume
constituita din obiceiuri si deprinderi vechi, legate de patimi, si intrarea intr-o alta, prin "Usa" numita Hristos,
pe care o deschide Duhul; inradacinarea mai profunda, printr-o noua decizie, in radacina Hristos, in care am
fost rasaditi cu totii prin Botez, Mir, Euharistie. Mai analitic, asa cum ne sugereaza atat rugaciunea de la
tunderea noilor botezati, cat si cea de acum, de la intrarea in cin, precum rasar firele de par din cap, asa rasar
gandurile din minte. Or, jertfirea sensibila a firelor din parul capului semnifica oferire. Sfantul Marcu Ascetul,
privind faptura umana ca locas al Sfantului Duh, o talcuieste astfel: "Templul (personal) este Sfant, casa care
este zidita de Dumnezeu. Iar altarul este masa nadejdii, asezata inlauntrul acestui templu. Pe aceasta masa se
aduce, de catre minte, gandul intai nascut al fiecarui lucru sau imprejurari in care ajungem, ca un miel intai
nascut, ca jertfa de ispasire pentru cel care-l aduce, daca il aduce fara pata. Acest templu are un loc in partea
dinlauntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inainte-Mergator (Evr. 6, 28), locuind de la Botez
in noi, daca noi nu suntem crestini nevrednici (II Cor. 13, 5). Acest loc este incaperea cea mai dinlauntru, cea
mai ascunsa, cea mai curata a inimii. Daca aceasta incapere nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea
rationala si intelegatoare, noi nu putem cunoaste in mod sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti daca
jertfele noastre de ganduri au fost primite sau nu. Deschizandu-se inima credinicioasa prin nadejdea amintita,
Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le arde in focul dumnezeiesc, despre care a zis:
Am venit sa aduc foc pe pamant si cat as dori ca el sa fie aprins! (Luca 12, 49)".

33
 Lucrarea duhovniceasca incepe, in chip viu, de la aceasta liturghie launtrica a mintii si a inimii, mai bine spus,
a mintii in inima, care unifica faptura umana cu Dumnezeu si, prin aceasta, cu semenii si cu creatia. Cuvantul
monah, de la monos, inseamna si "unificat launtric".

Iar acest asezamant interior va trebui sa se manifeste si in afara, prin imbracarea monahului intr-un vesmant
nou, un acoperamant protector nou. El vadeste, astfel, o interioritate ce se deschide in afara ca o "porfira
intelegatoare". O innoire deplina, semnificata, precum s-a observat, si prin schimbarea numelui.

Imbracarea

Monahul primeste vesmintele vocatiei lui. Arhiereul, preotul, diaconul, primesc si ei vesmintele harului si
slujirii de care s-au invrednicit prin hirotonie. La Cincizecime, Sfintii Apostoli s-au imbracat cu putere de Sus
(Luca 24, 29). Totul purcede insa de la botez, de la "nasterea cea din apa si din duh". Atunci s-a rostit: "Da-
mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult milostive Hristoase, Dumnezeul
nostru". Tunderea si schimbarea imbracamintei, precum si ritualul monastic, sunt in legatura organica,
reprezentand o activare intensiva a darului baptismal, pentru care calugaria a fost numita uneori "al doilea
botez" (cel dintai care a exprimat opinia aceasta este Sf. Dionisie Areopagitul, in Ierarhia biserceasca).

De aceea si prima haina este o camasa alba, asa cum este cea de la botez. Este "haina veseliei", reflex al
"luminii de pe Tabor", menite a stinge tristetea mohorata a patimilor.

Se da apoi Crucea pe care o va purta cu constiinta permanentei jertfiri de sine; a unei "mortificari de viata
facatoare" si ca "arma impotriva diavolului".

Urmeaza Paramanul, o panza neagra dreptunghiulara (30 x 20 cm.), cu o cruce si cu celelalte instrumente ale
rastignirii Domnului in mijloc, incadrate de doi serafimi. Pe margine, de jur imprejur, este scris: "Luati jugul
Meu ca este bun si sarcina Mea usoara". Primindu-l, monahul este instiintat: "Fratele nostru... primeste
paramanul spre logodirea marelui si ingerescului chip"; il va purta legat de spate.

Apoi, Dulama (anteriul), haina a pocaintei, care este semnificata prin culoarea ei neagra.

Braul, amintind si de luptatorii din arena, care, printr-o asemenea cingatoare, isi concentrau puterile. Monahul
isi incinge mijlocul cu "puterea adevarului", spre mortificarea trupului si innoirea duhului.

Sandalele, incaltaminte usoara, spre a alerga fara greutate, vestind Evanghelia pacii. Intreaga viata a
calugarului este o "alergare" spre acest tel al pacii, al isihiei, al nepatimirii inimii. Al "nepatimirii fata de tot
si al compatimirii cu tot ce coexista", precum invata Sf. Parinti.

Rasa, care este haina cuviosilor, aparatoarea de ganduri rele, "platosa a dreptatii".

34
Culionul (potcapul), cuvant care vine de la "coif", menit sa apere capul de sagetile "vrajmasului", indeosebi
al deznadejdii.

Mantia, un vesmant plisat, ca o imbracaminte de raze, semnificand razele luminii dumnezeiesti necreate, care
au stralucit peste Sfintii Apostoli la Tabor. E imbracaminte a nestricaciunii, a sfinteniei, si totodata semnul
acoperamantului parintesc pentru noii fii duhovnicesti, pe care staretul sau duhovnicul ii ia sub aceasta mantie
la intrarea in cinul monahal.

Camilafca, un val subtire care acopera culionul si coboara usor peste umeri. E simbol al mintii care, purificata
prin har, devine stravezie, diafana, lumina inaltatoare, "minte a lui Hristos" (I Cor. 2, 16).

Metaniile, numite in "Randuieli...", potrivit Sfantului Apostol Pavel, "sabia Duhului, care este cuvantul lui
Dumnezeu" (Efes. 6, 17). Acest lantisor de bobite leaga inima de Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii. Ele tin
sufletul in stare de veghe, chemandu-l indeosebi la rugaciunea numita si a inimii: "Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Prin numele Domnului, purtand prezenta Lui, sufletul
care se roaga staruitor intra in aceasta prezenta. Un poet al nostru, Vasile Voiculescu, lucrator al rugaciunii
lui Iisus, vorbeste astfel, ca din partea Domnului: "Oricand gandesti la Mine cu iubire; E-o clipa din a doua
Mea venire...".

Crucea de mana aminteste iarasi despre "lepadarea de sine", prin purtarea si puterea crucii. Dar, odata cu ea,
primeste si Faclia, cu rostirea cuvintelor: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor...". Si crucea,
si faclia semnifica jertfa; caci faclia nu poate lumina decat mistuindu-se. Iar amandoua aduna in una Vinerea
Patimilor cu Duminica invierii, spatiu duhovnicesc in care se lucreaza si se implineste viata ascetului.

Ritualul se incheie cu o rugaciune in acest duh: "Doamne, Dumnezeul nostru, du inauntru pe robul Tau... in
curtea Ta cea duhovniceasca, si-l numara pe dansul in curtea Ta cea cuvantatoare..., cu ceata cuvantatorilor
de Dumnezeu". Si, binecuvantandu-l, ieromonahul il randuieste intr-o strana, ii da un loc impreuna cu cei ce
cauta a fi printre "binecuvantatii Parintelui ceresc".

Urmeaza cursul Sfintei Liturghii. La citirea Apostolului se adauga si pericopa potrivita acestui eveniment,
amintind de imbracamintea crestinului cu ..platosa dreptatii..., pavaza credintei" (Ef. 6, 14 si 16). Sfanta
Evanghelie are acum in centrul ei "crucea si jugul lui Hristos" (Matei 10, 37-38; 11, 28-30). Iar in ectenii,
Biserica se roaga pentru noul monah, "sa se lepede" de "omul cel vechi" si "sa se imbrace" in "omul cel nou",
zidit dupa chipul lui Dumnezeu. La vremea cuvenita, pregatita anume, monahul cel nou se impartaseste cu
dumnezeiescul Trup si Sange al Mantuitorului.

In timpul rugaciunii amvonului i se da lui, celui nou venit printre monahi, o Sfanta Evanghelie, pe care el o
tine in mana, impreuna cu crucea. Si, mergand fratii pe rand, dupa ce se miruiesc si iau anafora, vin la el,
saruta Sfanta Evanghelie si crucea si, intrebandu-l care ii este numele, el spune noul sau nume. Iar ei zic: "Sa
te mantuiesti in Domnul, frate, rugandu-te si pentru mine !". Numele cel nou "il trece in noua identitate... intr-

35
o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel". Iesind cu
crucea si lumanarea aprinsa, stie ca paseste pe cararea "veacului celui nou", in lumina "celei de a opta zile".

In loc de concluzii, care este mesajul actual al monahismului ? Imbratisarea voturilor monahale dezvaluie o
vocatie particulara, de exceptie. Aceasta nu cultiva insa in nici un chip individualismul, care ar fi tocmai
opusul acestei chemari; suportul n-ar mai fi harul, ci mandria luciferica. Vocatia monahala reprezinta un dar
al Duhului Sfant. Precum spune P. F. Patriarh Teoctist: "Idealul vietii noastre este inaltimea muntelui
stralucitor al desavarsirii, care este Mantuitorul nostru Iisus Hristos... Una din caile ce duc la El este cea
monahala, care nu-i fara primejdii, mai ales pornind pe ea fara indrumare, dar care isi are frumusetile ei
nebanuite pentru cel ce merge pe ea cu toata hotararea si statornicia".

Esential, pentru monah, este sa devina o constiinta a sensului Bisericii, "sacrament al imparatiei lui
Dumnezeu", pe o cale proprie, dar care, precum s-a spus, nu-l separa de oameni. Despartit, intr-un anume fel,
de toti, el se uneste in Duhul cu toti. Pe piscurile vietii duhovnicesti, privirea este tot mai cuprinzatoare.
Aceasta o dovedeste rugaciunea cea mai inalta a teologiei. "Cand la rugaciune se uneste mintea cu inima -
spune un imbunatatit monah al nostru -, atunci, cu darul lui Dumnezeu, s-a facut zamislirea rugaciunii celei
duhovnicesti, adica am ajuns la cea mai inalta treapta, numita rugaciunea inimii. Iar semnele ca am ajuns la
cea mai inalta treapta sunt: o caldura harica puternica in partea inimii, un permanent dor si ravna pentru
Dumnezeu, o nespusa dragoste pentru oameni si pentru toata zidirea, o bucurie duhovniceasca negraita, plina
de smerenie si netemere de moarte" (din "Convorbiri duhovnicesti cu Parintele Cleopa Ilie", in volumul
Convorbiri duhovnicesti al Ieromonahului Ioanichie Balan).Talcuind iubirea, un monah, intrebat in ce chip s-
ar manifesta criza umana cea mai grava, criza apocaliptica, a raspuns: "Cand nu va mai fi carare de la vecin la
vecin".

Monahul, un om unificat interior si exterior, dezvaluie lumii experienta vietii duhovnicesti. El este un martor
al Crucii si invierii, urmand lui Hristos si murind pentru lume, spre a invia in viata vesnica . (Sf. Varsanufie).
De aceea, gandirea teologica a monahilor nu este abstracta, scolastica, ci o teologie a experientei, o marturie
a intalnirii cu Dumnezeu. El leapada cele coruptibile, pentru a le afla si a se imbraca in cele incoruptibile".
Monahii inteleg profund sinergia intre Revelatie, istorie si sensul istoiei care, cu toate sinuozitatile ei, trebuie
sa fie in convergenta cu telul ultim: imparatia lui Dumnezeu, a binelui, a adevarului, a sfinteniei, a frumusetii
depline. Teologi ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Ioan Gura de Aur, Fer. Ieronim, Fer.
Augustin, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Grigorie Palama au fost monahi si teologi, in acest sens.

Monahii imbunatatiti, intemeiati adanc in adevarul etern, cu o neclintita certitudine ontologica, purtand viu in
duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul absolut si unic, sunt o permanenta binecuvantare, intalnindu-i -
sunt si astazi asemenea exemplare - simti, recunosti, prin si impreuna cu ei,- ca in Hristos "stii de unde vii si
incotro mergi" (Ioan 8, 14). Ei impartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor
sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare, regeneratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin:
suflete fragile, slabite, "lipsite de nadejde si fara Dumnezeu in lume" (Ef. 2, 12). Ei le ajuta sa-si refaca

36
unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, incredere si dragoste, virtuti care stau la
baza unei vieti sfinte, ziditoare, dupa chipul lui Dumnezeu-Ziditorul, Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant.

Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu

timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi
temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut
şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al
sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa
– filosofice, artistice, ştiinţifice – a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o
putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa
care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe
departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca
şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi
cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele
Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13,
52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-
a dăruit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific
întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele
schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate
influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi
transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela
creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că
Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum
notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul
Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul
Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos
cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în
poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la
Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii
de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când
te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire,
împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui
Narcis în portretul „fetei de împărat”.

În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile
ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor
poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea
37
Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226,
p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi
Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul
Dumnezeu…”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare
proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De
oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule /
Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este aceea a neamului, auzim
parcă strălucind invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” (Ms. 2255, 793). Invocare izvorâtă din
fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului, pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi cu Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?», am
răspunde : «Cine e fericit?». Dar dacă ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată
convingerea: «Nu!». Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar
acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era
eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte… seninătate abstractă, iată nota
lui caracteristică în melancolie şi în veselie”.

Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transfigurând realul
aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist.
În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă
unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său – evocate deja – credinţa profundă ortodoxă în care s-a
născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a
menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare
fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.

Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din
alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi
răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în
manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă,
dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină
ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea
talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine.
Romantismul lui direct mărturisit – „Eu rămân ce-am fost, romantic” – a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit,
pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizice, nu l-au anihilat, ci l-au
dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a
nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (…) / Şi reapari
din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”3.
Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine conştiinţa unui timp în derivă, un timp al
Epigonilor, când „credinţa” a fost înlocuită cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică
decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”; dar prin contrast apare ca viitor,
şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi trist şi rece”. „Noi nu credem în nimic!”
(Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial
al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi
om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în
vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc
cutezător…/ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător, / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”.
Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se arăta
sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care
transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi
cerul…”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina
Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornit şi din orizontul secularizat al timpului său,
când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie4 / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat
fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.

38
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus
Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că pentru poetul
nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model
suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual – ci
unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit
Chipul Celui după care am fost zidiţi – Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de
nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea
călătorului”5. Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai
stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el la marele praznic al Mânăstirii
Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mânăstirii construită
de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei
Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul
omenirii lănţuite, pe Christ”6. Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă
el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii”. În conştiinţa lui,
credinţa în Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera
de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt
apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului
pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al
inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem
noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: «în calea tuturor
răutăţilor». Era o conştiinţă animată de ideea “unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care
se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”,
scrisă în 18797, atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde
credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai
zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei,
„cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă
dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe când
pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu
singur…”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-
Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul – care însă nu poate oferi omului posibilitatea
unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană
divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava
Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: ”Pe când erai Tu singur…”. Este în
consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în
versurile următoare: Părinte, „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că Tu mi-ai dat în lume norocul
să trăiesc”. Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl
Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin
Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera,
esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea
morţii şi învierea vieţii”. În Sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din
uşile deschise, înalţă Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe
poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai
adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a
pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi
în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui
viaţă care s-a mistuit jertfelnic.

39
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei
şi al răscumpărării lui Hristos, al morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta – al iubirii şi înnoirii vieţii
noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui
neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două
trăsături definitorii ale poporului nostrum – credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc,
pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această
întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă…”8, publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale
maturităţi. Articolul este scris pentru marele praznic al Învierii – Paştile, când, precum scrie el, „duiosul ritm
al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea
de crin, ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea
poetului că timpurile folosite sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar
unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este
un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă
ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă
ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru moare şi învie, Se jertfeşte
descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. El Se adduce pe Sine jertfă din voie liberă şi fără urmă de păcat,
care e sămânţa morţii, înţelegem în acest fel că numai moartea ca jertfă are ca ţel viaţa. De aceea, orice act
creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea aflăm germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul
jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă.
Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model
viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune: „Iată, două mii de ani aproape de când
biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi
descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi
le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”9. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepţională
înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune
în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha
– observă Eminescu – viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi
asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca
Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă
de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi
suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul
de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ;
suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme,
au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri
iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment
de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure
de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura
întreagă”10. Mărturie adânc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin
iubire, este profundă, deplină uman. Toate aşa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui
nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să
ridice pe Adam, să-i redea: „Calea, Adevărul, Viaţa” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă
înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta
modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului
omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând
instinctele şi pornirile pământeşti din sine”11. Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul
divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut
Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul – „chiar dacă
dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor… în contra părţii dogmatice
a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe
care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela

40
după al Lui, rămân creştine… Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura
lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte.
Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”12.
Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclama Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa
lui Hristos ca Model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai
profound – existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului; are valoarea întregimii
existenţei vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătorul divin.
Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens: „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de
Nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare
nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat
fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui
trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”13. Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori,
jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru
ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu încheie această
expunere, cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale
Dascălului şi Modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de
la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa
prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul
nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”14.
Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, şi îi conferă o
valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în
jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea
Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză: „Şi iarăşi bat
la poartă…” evocat până acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”15.
Amândouă răsar din aceeaşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e
cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte –
înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă
în evocarea pascală din 1881 – „Şi iarăşi bat la portă” – apare lin icoana lui Hristos „astăzi încă în mormânt,
pentru ca mâine să se înalţe din giulgiul alb…” în poemul „Învierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că
moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt
îl are „Veşnica viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai
împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie…
/ Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-
unesc în armonie“.
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri
Cîntând Aliluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru
că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului
Testament „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om,
iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când
afirmă „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”16; veşnic

41
renăscânde tocmai din puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa
spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881: ”Întrucât ne
permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu
bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie
au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”17. Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi
pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: ”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă
această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire
extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostru a Mântuitorului şi a mesajului iubirii Sale, a
întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o
intuiţie şi o profunzime de neîntrecut atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea
ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi
totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să
tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi
al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa
lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al
operei şi al vieţii lui – operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.

Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare,
contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a
Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.

În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea
lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şirag de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posterităţii acest catren:
Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!
Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.

Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai
Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al
Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ”Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o
mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»”18.
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui,
i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la
Schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele
lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici:
„Lumină lină”. Iar dimineaţa la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui lui.

(Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1,
ianuarie-februarie, 1991, pg. 45-54)

42