Viața Sfântului Tihon din Zadonsk

12 AUGUST 2014 VIEŢILE SFINŢILOR

Această stea a sfinţeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui
paraclisier sărac din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie
după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani
pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la
şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit
profesor de retorică după primirea diplomei. În timpul acestor ani când era
încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu şi iubea
să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul uneia dintre aceste
privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veşnică, cerul s-a deschis deodată
şi o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o
dorinţă arzătoare pentru viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru
ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit
preot în acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.

Deşi dorea să-şi ducă viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost

ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată
numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate
barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta
parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât
şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi
sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al
cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului,
aşa şi ei să fie unelte ale lui Hristos; şi precum Mântuitorul a pătimit, aşa şi ei
să pătimească în lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.

Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor,

episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca
un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce
mângâierea Domnului. Blândeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci
când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie
până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui boier, sfântul a
fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale
anticreştine. Blândeţea şi dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel
neruşinat să-şi piardă cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând
în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a
mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa şi a
devenit un bun creştin.

Mânat de mila şi de zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile
sale şi doar în cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii
(1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de
Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoinţă
plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale şi prin
lucrările inspirate de Duhul Sfânt.

Chilia sa era lipsită de orice confort. În chip de pat, el avea un covor întins
pe pământ şi două perne, iar ca şi acoperământ, o piele de oaie. Mai avea
câteva icoane pe perete, o masă, un scaun şi câteva cărţi. Îmbrăcat cu o rasă
de lână de rând şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la săraci toată
pensia sa şi darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, işi
trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. În zilele când
numeroşi săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, şi se întrista
când numărul acestora scădea. Uşa sa era întotdeauna deschisă, atât
săracilor, cât şi oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare,
îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieşea decât pentru a
participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind
niciodată el însuşi. Se împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel
lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie.
După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. În
timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii
săi şi adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura
Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Vieţile
sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul
Testament şi petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit
cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste explicaţii cu numeroase
citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor. Când îşi dicta
scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieşeau din gura sa cu o
asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind
noaptea, el îşi slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită
de metanii, până în zori. Din inima sa arzând şi zdrobită de pocăinţă,
izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a
harului. Într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat şi acoperit de răni, iar
sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: „Tu! Tu,
Mântuitorul meu, tu vino la mine!"

Într-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul
bisericii, făcând metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dând slavă lui
Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se
deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat
întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile
gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!" Altădată a văzut pe Maica
Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
de o parte şi de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la
Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.

Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească,
să tuşească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la
Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu braţele
ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din
rugăciune.

Deşi neînţeles de călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om

violent şi îngâmfat care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfântul
Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau,
socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era
întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost
un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al său se schimba în
prieten şi mare admirator.

După câţiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să
se supună stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-
Peterburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească
mănăstirea, când un călugăr bătrân şi sfânt i-a spus că Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era
învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset:
Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Încercat vreme îndelungată în războiul
gândurilor şi al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „În ispite, Dumnezeu
ne arată ceea ce suntem şi spre ce suntem înclinaţi prin firea noastră... ceea
ce se ascunde în inima noastră".

Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să

dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el
dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a
egumenului mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vârstele şi stările, adesea
veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se
sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe
duşmani, apărătorul ţăranilor şi osândiţilor fără de vină. El avea un zâmbet şi
un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era
întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărţi milostenii.

Începând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârşită: el nu mai

primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de
chilie, nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decât pentru a vizita, în
zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. În această retragere, el se
dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditând asupra morţii în faţa
sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când,
după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părţii stângi şi a trebuit
să rămână în pat. Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea
sa, a chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis, arătându-le
crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi". Acestea au fost ultimele sale
cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de
ani.

În testamentul său, el scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui
Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine,
nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi
le-a dat când am fost necăjit... Câte binefaceri n-am primit de la el, câte
daruri?"

Cinstirea sa a început îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot

pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării
sfintelor sale moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de
credincioşi, la 25 iulie 1861.