UNIVERSITATEA ,,AL.

I CUZA’’,IASI
FACULTATEA DE TEOLOGIE
SECŢIA TEOLOGIE PASTORALA

Întuneric şi lumină în Sfânta

Scriptură

Prof. îndrumător: Stundent:

Iaşi
2010
Aspecte introductive
Majoritatea Sfinţilor Părinţi, pe lângă aspectul soteriologic al cuvintelor
Sfintei Scripturi, evidenţiază şi importanţa gnoseologică pe care acestea o manifestă în
virtutea cunoaşterii Adevărului(In. 14,6) , cuprins şi mărturisit de ele(In.5,39).
Origen, în tratatul său Despre începuturi, redă în mod magistral calitatea
cuvintelor Scripturii, descoperite pe temeiul credinţei şi transpuse în viaţa Bisericii sub
formă doctrinară:,, În regulă credinţei, aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă în
cuvintele Scripturii.’’1
Această lumină devine fondul transformării duhovniceşti a omului, care
odată ce intră în contact cu strălucirea izvorâtă din cuvintele Sfintei Scripturi, îşi
îndreaptă viaţa după prescripţiile acesteia, dorind ca prin cunoaştere să ajungă la,, viaţa
veşnică’’(În 17,3)
Sfântul Ioan Damaschin conchide învăţăturile Părinţilor anteriori prin
îndemnul de a cercetat Scripturile, fapt ce ,,este un lucru foarte bun şi foarte folositor
sufletului. Întocmai ca un copac sădit la izvoarele apelor, tot astfel şi sufletul udat cu
dumnezeiasca Scriptură se îngraşă şi dă rod copt, credinţa ortodoxă, şi se împodobeşte
cu frunze totdeauna verzi, adică cu fapte bine plăcute lui Dumnezeu.’’2 Astfel, dreapta
credinţă se întemeiază pe cercetarea Sfintei Scripturi.
Exegetica, ca ştiinţă de interpretare a Sfintei Scripturi, a urmărit, pe lângă
analiza generală a unor evenimente sau învăţături scripturistice, şi o subliniere a
aspectelor spirituale pe care le îmbracă anumiţi termeni utilizaţi în textul scripturistic.
Acest lucru se întâmplă şi cu termenii întuneric şi lumină.
Tematica luminii şi a întunericului prezentă în paginile Sfintei Scripturi, a
oferit exegezei patristice perspective importante de analiză şi de revelare a
profunzimilor spirituale cuprinse de aceasta.
Astfel, pornind de la cartea Facerii şi până la scrierea Apocalipsei, întâlnim
numeroase pasaje care prezintă o diversitate de sensuri a termenilor ,,lumină’’ şi
,,întuneric’’.
Scopul lucrării de faţă este de a evidenţia atât aspectele terminologice ale
termenilor amintiţi, precum şi perspectiva exegetică pe care le-o conferă tradiţia
patristică, ambele analize fiind întemeiate şi oglindite în lumina Sfintei Scripturi.

1
Origen, Scrieri alese, în colecţia ,,P.S.B’’, vol. 8, cap. IV,EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 265
2
Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.218
I. Semnificaţia întunericului şi luminii în Vechiul Testament.
Lumea şi lumina vin la existenţa deodată, întrucât universul apare şi se
organizează în lumină. Structurile lumii, la chemarea lui Dumnezeu, îşi iau rând pe
rând locul în univers, conform planului creaţiei, expus în cartea Facerii. Lumina
iniţială, după concepţia creştină, este un reflex al energiilor divine necreate, un semn al
prezenţei şi al plinătăţii harului divin creator. "Diferenţa între lumina primei zile şi cea
a zilei a IV-a, zice Sfântul Vasile cel Mare, este aceasta : prima era esenţa însăşi a
luminii, a doua era purtată de corpurile astrale. Dar altceva este lumina şi altceva
luminatorii; pe aceştia Creatorul îi umple de lumină şi-i suspendă în vecinătatea lumii" 3.
Ca element primordial în creaţie, lumina este cea dintâi care s-a învrednicit de lauda
Creatorului Însuşi, după cum se spune în Sfânta Scriptură: "Şi a văzut Dumnezeu că
lumina este bună’’(Fac.1,4)
Întotdeauna s-a vorbit despre lumină cu o deosebită frumuseţe şi mai toate
popoarele au zeificat-o. Cultul zeilor-soare este esenţial în viaţa popoarelor antice
orientale şi mai cu seamă în religiile de mistere. Zeul egiptean Ra, semiticul Bel,
iranianul Ahura-Mazda , olimpianul Zeus, zeiţa Isis, Cibele şi zeul Mithra sau dacicul
Zamolxe - sunt doar zeităţile principale din panteonul bogat al cultului solar antic.
Platon socoteşte binele suprem a fi lumină iar în textele gnostice ea simbolizează
sferele cosmice superioare, unde trebuie să ajungă sufletul purificat şi iniţiat. Lumina
este cea mai subtilă dintre substanţe şi se uneşte atât de intim cu celelalte elemente ale
lumii încât prezenţa ei este evidentă pretutindeni. Mireasma plăcută a florilor şi
coloritul lor nesfârşit, aroma fructelor şi dulceaţa lor sunt rezultate ale întâlnirii dintre
lumină şi celelalte elemente terestre. Pentru lumea fizică, lumina este condiţia vieţii, aşa
cum mărturiseşte firea înconjurătoare; în literatura religioasă, simbolismul luminii
formează unul din capitolele mari şi tratat în inegalabila frumuseţe.

În opoziţie cu această percepţie a luminii în rândul oamenilor, întunericul

capată valenţe negative şi este identificat nu numai cu o lipsă a luminii, ci mai ales cu o
adâncire în profunzimea necunoscutului sau a decadenţei morale.

În Vechiul Testament chiar dacă nu găsim formulări directe ale lui

Dumnezeu ca lumină - şi aceasta din teamă de a nu cădea în idolatria religiilor astrale
învecinate - totuşi poporul evreu îşi reprezenta destul de clar şi felurit conceptul despre
lumină, atât în lege cât şi în cult. Psalmul 103 ne prezintă o imagine expresivă a lui
Dumnezeu, care este înconjurat de lumină ca de o mantie : "întru strălucire şi în mare
podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină" (Ps. 103, 2).,,

3
Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în col. PSB,vol. 17, trad. Pr.D.Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 1986, p. 135
Aceasta este asemenea cu cea zisă de Pavel: Cel ce locuieşte în lumina cea neapropiată
(I Co. 5,16). Însă cu aceste cuvinte şi David şi Pavel învaţă cum că Dumnezeu este
după fire nevăzut şi nepriceput, care însuşiri nu sunt potrivinice cu zicerea: Pus-a
întuneric ascunderea Sa (Ps. 17, 11), deoarece lumina care este neapropiată şi
nevăzută, săvârşeşte aceeaşi lucrare pe care o săvârşeşte întunericul cel nevăzut, pentru
că şi una, şi alta opresc ochiul de a vedea printr-însele: că lumina cea neapropiată
opreşte ochiul din pricina covârşirii strălucirii, iar întunericul îl opreşte din pricina
lipsei luminii.’’.4

Înveşmântat în lumină şi slavă se va arăta Dumnezeu în toate teofaniile

descrise în Vechiul Testament (Ieşire 19, 8 ; Ezechil 1, 27 ; Avacum 3, 4). Două mari
teofanii au ca notă distinctivă lumina orbitoare, ce însoţea prezenţa şi cuvântul lui
Dumnezeu şi la care omul nu putea privi. Este vorba de arătarea Domnului în rug, pe
Muntele Horeb (Ieşire 3, 4) şi în lumina apofatică a norului de pe Sinai, la primirea
Legii (Ieşire 19, 4). La ieşirea din norul întâlnirii cu Dumnezeu, Moise purta pe faţa lui
lumina feţei Domnului pentru că în cugetul lui stăruiau încă razele cuvântului divin,
înscris adânc în inimă de unde iradia şi inspira teamă dar şi încredere poporului.
Strălucirea feţei lui Moise era aşa de puternică, încât îşi acoperea faţa cu un
voal, atunci când înceta să mai vorbească poporului cuvântul transmis de Dumnezeu
(Ieşire 34, 33). Rătăcirea prin pustiu a fost o perioadă îndelungată de evenimente grele
dar şi un timp important în care poporul ales a fost iniţiat în legea şi tainele divine de
către Dumnezeu, Care-i conducea nemijlocit prin prezenţa Sa luminoasă, concretizată
în coloana de foc sau prin acelaşi nor strălucitor de pe Sinai. Este cea mai lungă
teofanie din istoria sfântă, în timpul căreia, poporul ales s-a bucurat de prezenţa luminii
divine prin care se manifesta Dumnezeu. Alte imagini ale cărţilor poetice din Vechiul
Testament ne înfăţişează lumina lui Dumnezeu ca pe izvorul vieţii : "Că la Tine este
izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Ps. 35, 9) ; Sufletul omului este o
lumină de la Domnul, care cercetează toate cămările trupului" (Prov. 20, 27).

Lumina dumnezeiască se află cuprinsă şi în Lege, care este un îndreptar al

sufletelor celor drepţi : "Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile
care dau învăţătura sunt calea vieţii" (Prov. 4, 23). Cel care umblă după Legea şi voia
Domnului urmează calea cea bună şi va fi condus către bucuria unei zile fericite; în
această cale "Legea este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele" (Ps. 118, 105).

4
Sf.Efitimie Zigabenul, Sf.Nicodim Aghioritul,Psaltirea în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol.II,
Ed.Egumeniţa, Galaţi, p.367. Alţi Sfinţi, care au grăit prin experierea acestei lumini, au zis că
întunericul- ca ascundere a lui Dumnezeu- e simţit astfel ca întuneric nu pentru că Dumnezeu ar fi
înconjurat de, sau ar iradia întuneric, ci din pricina covârşitoarei iradieri a luminii care îl orbeşte atât de
mult pe cel ce a fost învrednicit a o vedea, încât acesta o experiază oarecum ca întuneric.
 Dacă lumina în Vechiul Testament era semnul distinctiv al celor înţelepţi sau
drepţi, întunericul devine marcă a celor ce fac fapte rele şi se manifestă într-o decadenţă
morală totală, amplificată şi de greutatea incertitudinii şi a confuziei spirituale.

Astfel, cei care nu fac fapte bune, cei care umblă împotriva Legii lui
Dumnezeu sunt într-o grea confuzie şi ignoranţă, după cum ne încredinţează profetul
Isaia : "Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, care numesc întunericul lumină şi
lumina întuneric ; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar ! Vai de cei ce sunt înţelepţi
în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!" (Isaia 5, 20).

Profetul Isaia prezintă un aspect important legat de precepţia umană

referitoare atât la lumină cât şi la întuneric. Omul percepe lumina ca şi adevărată numai
în perspectiva unei manifestări întru dreptate, prin lucrarea binelui. Iar această lumină
devine caracteristică omului ca şi lumină a înţelepciunii, concretizată în discernământul
numit de părinţii egipteni ’’virtutea virtuţilor.’’ În sens invers, întunericul este văzut, la
rândul său, lumină de cei ce săvârşesc răul şi primesc drept bune doar manifestările
întunercului moral şi spiritual. Aceştia din urmă reprezintă categoria de oameni care se
conduc după propria voie şi poartă pecetea întunecată a mândriei.

Totodată, timpurile mesianice vor fi o revărsare cerească de pace, bucurie şi

lumină căci Mesia va fi întemeietorul unei împăraţii a păcii şi luminii. De aceea profeţii,
când priveau peste veacuri la timpul mesianic, vedeau această zi a slavei iar profeţia lor
era un imn al bucuriei şi luminii, fericind pe cei care se vor învrednici de acele timpuri pe
care ei le vedeau de departe (Evrei 11, 10). Iată câteva din profeţiile Vechiului Testament
despre lumina timpurilor mesianice şi despre Mesia. "Căci nu va mai fi întuneric pentru
ţara care era în strâmtorare; în vremurile de demult el a supus pământul Zabulonului şi
ţinutul Neftalim ; în vremurile din urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al
Iordanului, Galileea neamurilor".

Relaţia antagonică dintre lumină şi întuneric are aici valenţă mesianică şi

constă în eliberarea de sub jugul întunericului manifestat prin strâmtorarea pricinuită de
păcat şi ridicarea la slava izvorâtă din lumină, de care întreg pământul va fi cuprins.
"Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiţi
în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi" (Isaia 8, 23; 9, 1). Imnul
Ierusalimului celui nou, al aceluiaşi profet Isaia, este o laudă a luminii lui Hristos pe care
creştinii o cântă la Sfânta Înviere, într-o negrăită revărsare de bucurie şi strălucire
spirituală: "Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului
peste tine a răsărit" (Isaia 60, 1, 3). Toate acestea se vor plini în persoana Celui care a fost
"plinirea vremurilor", a proorociilor, chipul slavei lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
II. Învăţătura despre lumină şi întuneric in teologia ioaneică

1.Termenii φώς şi σκότος în Noul Testament

Venirea lui Iisus Hristos pe pământ, ca plinire a proorociilor, este
identificată, în special în evanghelia a IV-a, prin venirea luminii celei adevărate. De
aceea, în Noul Testament, însăşi înţelesul acestei lumini se leagă de Persoana divino-
umană a lui Hristos. Iar pentru acest fapt am putea numi Noul Testament ca fiind
revelaţia lui Dumnezeu-Lumină.
De multe ori, referindu-se la lumina dumnezeiască, limbajul neo-
testamentar, foloseşte numeroase simboluri pentru a evidenţia sensurile profunde ale
acestei lumini. Omul are nevoie de exemple pe măsura capacităţii sale de înţelegere.
Cele suprafireşti ori sunt numite prin comparaţie (catafatic), ori prin negaţie (apofatic)
sau prin experienţa cea mai presus de cuvânt (mistică).
Unul dintre aceste simboluri folosite este soarele. Lumina arătării lui
Dumnezeu în scrierile Noului Testament este una solară, al carei chip îl poartă soarele,
cea mai puternică sursă de lumină pentru oameni: "Si S-a schimbat la faţă, înaintea lor,
şi a stralucit faţa Lui ca soarele" (Matei 17, 2); "Atunci cei drepti vor străluci ca soarele
în imparaţia Tatălui lor" (Matei 13, 43); "Am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o
lumină din cer mai puternică decât strplucirea soarelui" (Fapte 26, 13)16. Alte
simboluri luate pentru a exprima lumina dumnezeiască sunt: fulgerul (Fapte 9, 3; 22, 6),
zăpada (Marcu 9, 3), norul luminos (Matei 17, 5), focul (limbi de foc - Fapte 2, 3; făclii
- Apoc. 4, 5).
Evanghelistul Matei , folosind cuvintele profetului Isaia, exprimă starea
provocată de venirea Mântuitorului pe pământ ca fiind una cuprinsă în lumină, în
opoziţie cu starea anterioară venirii Acestuia, în care poporul era cuprins de
întuneric:,,Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în
latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit’’(Mt. 4, 16)΄΄ο λαός ο καθήμενος εν σκότει
είδε φώς μέγα, καί τοίς καθημένοις εν χώρα καί σκιά θανάτου φώς ανέτειλεν
αυτοίς΄΄.Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, spune:,,Întuneric(το σκότος)
aici nu înseamnă întunericul acesta material, ci înşelăciunea credinţei. De aceea profetul
a şi adăugat Celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit’’. A
adăugat aceste cuvinte ca să ştii că nu este ceva material nici întunericul nici lumina.
Vorbind de lumină, n-a spus numai lumină, ci lumină mare ( φώς μέγα), numită în altă
parte lumina cea adevărată (In 1,9); tălmăcind întunericul, profetul îl numeşte umbra
morţii. Apoi arătând că n-au găsit lumina, căutând-o ei înşişi, ci că Dumnezeu de sus li
s-a arătat, profetul spune lumină le-a răsărit, cu alte cuvinte Însăşi lumina li s-a arătat şi
a strălucit; n-au alergat ei mai întăi la lumină; că omenirea, înainte de venirea lui
Hristos, era cu totul decăzută; nu mergea în întuneric, ci zăcea în întuneric.’’5
Dreptul Simeon, în imnul adresat lui Dumnezeu la primirea pruncului Iisus
în templu, foloseşte cuvântul lumină:,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă
poporului tău Israil’’(Lc 2, 32)’’ φώς είς αποκάλυψιν εθνών καί δόξαν λαού σου’
Ισραήλ’’. Referitor la această lumină, Eftimie Zigabenul, tîlcuieşte:,,lumină, ca
neamurile cele orbite cu rătăcirea să vadă iarăşi, că descoperire numeşte recăpătarea
vederii, spre slava şi faima norodului Israiltenesc. Că slava lor este a odrasli Tu dintr-
înşii după omenintate. Şi, cu adevărat, înomenirea Lui cea de mântuire a luminat
neamurile cu luminarea cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune.’’6
Schimbarea la faţă a Mântuitorului ne oferă o perspectivă desăvâşită a
luminii alăturate slavei dumnezeieşti:,, şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit
faţa Lui, ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.’’(Mt. 17,2). Slava
dumnezeiască ce se arată la acest moment are rolul de a-i încuraja pe Apostolii prezenţi
în vederea celor ce vor urma să se întâmple, adică Patimile, Crucea şi Învierea lui
Hristos. Este interesant faptul că lumina în acest caz este caracterizată ca fiind albă
(λευκά ώς τo φώς). Calitatea luminii de a fi în acest fel se întemeiază pe strălucirea
slavei venită de pe faţa Mântuitorului. De altfel, chiar lumina însăşi în strălucirea ei
orbitoare îşi pierde calităţile cromatice. Observăm că , deşi Apostolii au zărit lumina de
pe veşmintele Mântuitorului ca fiind albă, au căzut cu faţa la pământ la arătarea norului
luminos din care s-a auzit glasul Tatălui (v. 5-6). Acest fapt s-a întâmplat pentru că ei
nu erau încă obişnuiţi cu o vedere supra-sensibilă, pe ei luminându-i slava oarecum din
exterior, căci Duhul Sfant nu cuprinsese încă deplin inimile lor, cum se va întampla la
Cincizecime. In acest sens, spune Sfântul Grigorie Palama: "La Schimbarea la faţă,
Hristos nefiind încă amestecat cu trupurile noastre, trupul Lui care are în sine izvorul
luminii harului, lumina din afară pe cei vrednici dintre cei ce se apropiau şi lumina
pătrundea prin ochii sensibili la suflet; acum însă, fiind amestecat cu noi şi petrecând
întru noi, luminează sufletul de dinlauntru".7
Pe lângă versetele amintite mai sus, cuprinse în anumite cărţi ale Noului
testament, în special în Evanghelii, relaţia dintre lumină şi întuneric, precum şi
aspectele caracteristice amândurora, sunt subliniate cu precizie teologică în scrierile
Sfântului Evanghelist Ioan. Acesta oferă luminii, în special, o dimensiune atât

5
Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, vol. 23., trad. Pr.D.Fecioru,
EIBMBOR,Bucureşti, 1994, pp 165-166
6
Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Sofia,
Bucureşti, 2006, p. 43
7
Sf.Grigorie Palama, Omilii, vol.3, trad. Parascheva Grigoriu, Anastasia, Bucureşti, 2007, p. 203
teologică, cât şi eshatologică. Scrierile sale îL prezintă pe Hristos ca fiind ,,lumina cea
adevărată’’.

2. Lumina şi întunericul în teologia Sfântului Evanghelist Ioan

Pornind încă din prologul Evangheliei a IV-a, Sfântul Evanghelist Ioan,
precizează caracteristica principală a Logosului:,, Cuvântul era Lumina cea adevărată
care luminează pe tot omul ,care vine în lume’’(In 1,9)’’Ην τό φώς το αληθινόν, ο
φοτίζει πάντα άνθρωπον, ερχόμενον είς τόν κοσμον’’.
Sfântul Chiril al Alexandriei, arătând că Fiul, Logosul, este Lumina cea
adevărată, evidenţiază faptul că această lumină este fiinţială Lui, şi nu este rodul unui
accident exterior:,, Cuvântul lui Dumnezeu este în mod fiinţial Lumină, nefiind aceasta
prin
împărtăşirea după har, nici având în Sine însuşirea aceasta ca accident, sau ca har
adăugat, ci ca pe un rod neschimbat al firii neschimbate şi ca pe un bun inalterabil,
trecând din Tatăl la Moştenitorul fiinţei Lui.’’8 Totodată, ,, Lumina adevărată Care
luminează este cea care nu e luminată de altul, iar aceasta este Unul-Născut, înţeles în
fiinţa Lui simplă şi necompusă. Căci Dumnezeirea este străină de orice compoziţie.’’9
Notificând faptul că Iisus Hristos este adevărata lumină şi că intrând în
lume, aceasta nu-L recunoaşte, ci îL respinge (cf. In 1,9-11), evanghelistul Ioan
reaminteşte tuturor oamenilor că numai acceptând pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi se
pot mântui. Venind în chip uman, omul îl refuză pe Dumnezeu şi nu ştie cum să-şi
ascundă faptele rele. Dar pentru cei care-l primesc şi-l acceptă, le dă o demnitate
nemaiauzită până atunci: îi face fiii adoptivi ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12-13). Această
generare supranaturală oferă un nou orizont omului aflat în întuneric şi în umbra morţii:
să locuiască împreună cu Dumnezeu în împărăţia Sa şi să se bucure de protecţia şi
prezenţa lui Dumnezeu10.
Raportul dintre lumină şi întuneric, în perspectiva ioaneică, se întemeiază pe
libertatea umană. Deşi prezenţa luminii în lume prin Hristos îi poate aduce la înviere,
trecând prin aceasta de judecată, oamenii au iubit mai mult întunericul, izvorât din
faptele lor cele rele:,, Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au
iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele.’’( In. 3, 19). Astfel,
omul va fi judecat după raportul în care a conclucrat cu lumina-Hristos şi s-a depărtat
de calea fărădelegii şi a păcatului. ,, Căci lucrătorul celor rele ocoleşte şi refuză să se
mişte în lumina dumnezeiască, şi aceasta, nu ascunzându-se din ruşine pentru rău (căci
8
Sf.Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. PSB, vol. 41, trad.
Pr.Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p.56
9
Ibidem, p.64
10
Pr. Prof. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 129
dacă ar avea-o, s-ar mântui), ci plăcându-i să rămână în neştiinţa a ceea ce se cuvine, ca
să nu fie certat pentru că păcătuieşte şi supus unor mustrări amare ale conştiinţei şi,
pentru cunoaşterea binelui, să fie supus de Cel ce-l judecă unei pedepse mai grele dacă
nu voieşte să împlinească ceea ce-I place lui Dumnezeu.11
În această cuvântare despre conlucrarea cu lumina (In 3, 19-20), se găseşte ,, o
mare profunzime spirituală şi ea poate fi aplicată: în ea se află secretul dăruirii de sine,
după modelul lui Iisus. A săvârşi adevărul înseamnă aţi săvârşi faptele în Dumnezeu,
adică lucrând cu Dumnezeu, în împărtăşire cu Dumnezeu , în darul lui Dumnezeu.’’12
Universalitatea mântuirii în Hristos este redată magistral de cuvintele
Mântuitorului:,, Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii’’(In 8,12). Lumina ca si cunoştinţă oferă viaţa cea
adevărată, recunoscută prin urmarea lui Hristos. Aici Hristos extinde universalitatea
luminii la tot neamul omenesc, după cum mărturisise şi evanghelistul în prologul
evangheliei sale:,,luminează pe tot omul ce vine în lume.’’(In. 1,9) Afirmând că El este
Lumina lumii, Hristos arată calitatea sa fiinţială de lumină adevărată, care biruie
întunericul necunoştinţei şi al rătăcirii. De aceea, voind ca tot omul să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vină, adică de la întunericul necunoştinţei să treacă la
lumina înţelegerii în cunoştinţă, ,, îi îndeamnă iarăşi în tot felul să caute ceea ce le este
de folos şi să voiască să fie îndrumaţi prin poruncile Lui, în loc să urmeze nepriceperii
lor şi să se lipsească de însăşi viaţa veşnică. Le arată că cei ce devin mai ascultători faţă
de El îşi însuşesc mai mult folos, fiindcă El este bun.’’13
Totodată, Mântuitorul,, spunând despre Sine că este lumina lumii şi lumina
vieţii, arată lumina şi ca semn al timpurilor de pe urmă, potrivit cântării din Scriptură:
Ridică-te,l uminează-te, căci lumina ta s-a ivit şi slava Domnului a răsărit peste tine(Is
60, 1); lumina e simbolul mântuirii depline, prefigurate la ieşirea poporului ales din
Egipt, când lumina lui Iahve strălucea şi îi călăuzea pe evrei din stâlpul de foc. Aici,
Iisus vesteşte că El este lumina cea adevărată, înfăţişată simbolic în Scriptură.’’14
În concordanţă biblică se găseşte şi versetul 46, al capitolului 12 din aceeaşi
evanghelie. Mântuitorul repetă ideea prin care El se numeşte lumină a lumii care,
fundamentată în libertatea umană ce se manifestă prin credinţă faţă de El, alungă
întunericul neştiinţei spirituale şi al păcatului:,,Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel
ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.’’
,,Este evident că Domnul face, cumva, un ultim efort, o ultimă încercare,
smerită şi foarte emoţionantă totodată, pentru ca iudeii să-l cunoască la acel nivel înalt
11
Sf.Chiril al Alexandrie, op.cit., p 127
12
André Scrima, Comentariu integral la evanghelia după Ioan, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 49
13
Sf.Chiril al Alexandriei, op.cit., p. 382.
14
André Scrima, op.cit, p.111
la care se situează prologul. În această ultimă pericopă, Ioan ne arată, pe de-o parte,
consecinţele veşnice ce decurg din conflictul dintre lumină şi întuneric şi ne pune în
faţă, pe de-altă parte, relaţia unică existentă între Domnul Iisus şi Tatăl Său. Este ca o
sclipire rapidă, ca o străfulgerare de la Domnul, dezvăluindu-ne de pe acum misterul
unităţii lui Iisus cu Tatăl şi faptul că a-L renega pe Iisus înseamnă a-L renega pe
Tatăl.’’15De aceea contrastul vizibil dintre lumină şi întuneric poartă o perspectivă
soteriologică în vederea unităţii omului cu Dumnezeu, prin Fiul cu Tatăl, în Duhul
Sfânt. Numai recunoscând pe Hristos ca fiind lumina cea adevărată, puterile spirituale
ale omului, răvăşite de torentul păcatului, pot fi unificate, prin dragoste, şi direcţionate
în lucrarea binelui.
Tema luminii invadează prima parte a evangheliei după Ioan şi, după cum
am putut observa, se dovedeşte semnificativă în demonstrarea funcţiei învăţătoreşti
(revelatoare) a Cuvântului întrupat.
Evident în acest sens este şi pasajul de la Ioan 12,35-36:,,Umblaţi cât aveţi
Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde
merge. Cât aveţi Lumină, credeţi în Lumină ca sa fiţi fii ai Luminii.’’În acest dialog al
lui Iisus cu mulţimile, ,, lumina se extinde de la Persoana Învăţătorului spre cei care –L
urmează. Participarea lor existenţială la viaţă în lumină este culmea pe care o atinge
tema luminii în evanghelia lui Ioan.’’16
Scrierile ioaneice prezintă un adevărat conflict între cele două lumi
reprezentate de lumină, respectiv întuneric.
Tradiţia creştină a fost cea care a îmbogăţit şi a definitivat aceast conflict,
oferindu-i o dimensiune hristologică şi eshatologică, dimensiune ce devine
caracteristică. Prin venirea lui Hristos în lume, se declanşează şi în acelaşi timp se
desfiinţează acest conflict de factură dramatică existent între cele două forţe antagonice,
îmbrăcând forma unui veritabil proces între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între
cunoştinţă şi neştiinţă. Desigur, în această antagonie, Lumina rămâne victorioasă prin
jertfa lui Hristos. De altfel, pornind de la acest aspect, Evanghelistul Ioan nu ezită să
specifice calitatea victorioasă a Luminii, care ,,lumineaza în intuneric şi întunericul nu a
cuprins-o" (Ioan 1, 5).

Concluzii

15
Ibidem, p. 161
16
Nicolae Antistescu, Să umblăm cât avem lumina ca să fim fii ai luminii, în Teologie şi viaţă,
anul XIX, Nr. 9-12, Septembrie-Decembrie, Doxologia, Iaşi, pp. 21-22
 Tema luminii şi a întunericului întâlnită în paginile Sfintei Scripturi, prezină
o profunzime aparte, care în viziunea patristică devine cognoscibilă şi pentru noi,
trăitorii veacului XXI.
’’Fiul tunetului’’, prin teologia scrierilor sale, ne oferă o perspectivă
adaptată capacităţii noastre de înţelegere pentru a observa calitatea Luminii celei
adevărate, în faţa întunericului acestei lumi.
Libertatea omului în faţa alegerii urmării luminii sau întunericului, are rolul
cel mai important. Iar în acest sens ne sunt ajutătoare cuvintele Mântuitorului care ne
îndeamnă:,,credeţi în Lumină ca să fiţi fii ai luminii’’(In 12, 36). Necesitatea acestei
credinţe se întemeiază pe o perspectivă eshatologică a umanului. Numai prin credinţa în
lumină putem să evităm atât întunericul acestei lumi manifestat prin indiferenţă şi
confuzie, cât şi ,,întunericul cel mai dinafară’’(Mt 8,12)
Iar prin urmarea luminii, şi omul se face lumină, însă nu o lumină fiinţială,
ci o lumină participativă, izvorâtă din Lumina-Hristos. Pentru Noul Testament nu
numai Dumnezeu este Lumină, ci şi fiecare om care se angajează în lupta credinţei,
care trece prin iluminarea Botezului, este numit ca fiind lumină, însă nu o lumină
autonomă, care-şi trage sursa de lumină din el însuşi, ci ‚’’lumina Domnului’’ iluminat
de slava inefabilă a Celui care, singur, este ,,Lumina adevărata".
 BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare ale textului biblic.
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Sfântului Sinod, Societatea Biblică
Interconfesională, 1992
2. Η καινή Διαθήκη, Βιβλική Εταιρία, Αθήνα, 1967
Β. Studii
1. Antistescu Nicolae, Să umblăm cât avem lumina ca să fim fii ai luminii, în
Teologie şi viaţă, anul XIX, Nr. 9-12, Septembrie-Decembrie, Doxologia, Iaşi
2. Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. PSB,
vol. 41, trad. Pr.Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000
3. Efitimie Zigabenul, Sf.Nicodim Aghioritul,Psaltirea în tâlcuirea Sfinţilor
Părinţi, vol.II, Ed.Egumeniţa, Galaţi
4. Grigorie Palama, Omilii, vol.3, trad. Parascheva Grigoriu, Anastasia,
Bucureşti, 2007
5. Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005
6. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, vol. 23., trad. Pr.D.Fecioru,
EIBMBOR,Bucureşti, 1994
7. Mircea Pr. Prof. Dr. I, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR,
Bucureşti, 1995
8. Origen, Scrieri alese, în colecţia ,,P.S.B’’, vol. 8, cap. IV,EIBMBOR,
Bucureşti, 1982
9. Scrima André, Comentariu integral la evanghelia după Ioan, Humanitas,
Bucureşti, 2003
10. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în col. PSB,vol. 17, trad.
Pr.D.Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986