Filantropia În Mediul Rural

Filantropia în mediul rural
CAPITOLUL I
MÂNTUIREA
1. Mântuirea în învățătura ortodoxă
Mântuirea este împăcarea omului cu Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă nu s-a folosit în

general termenul „împăcare” ca titlu pentru întreaga operă de mântuire a Domnului Iisus Hristos
și pentru însușirea ei de către cel care crede. Acest termen a fost folosit cu precădere în teologia
protestantă, bazându-se pe patru locuri din Epistolele Sfântului Apostol Pavel: Rom. V, 10; II
Cor. V, 18-20; Colos. I, 19-23 și Efes. II, 14-18 1. Teologia romano-catolică a folosit și ea acest
termen de „împăcare”, dar ca al doilea termen pe lângă termenul de „răscumpărare” și cu
precizarea că această „împăcare” sau „răscumpărare” se realizează prin „satisfacția” adusă lui
Dumnezeu de Iisus Hristos2.
Teologia ortodoxă a acceptat folosirea termenului de „împăcare” sau „răscumpărare”, dar
le-a dat un sens mai larg decât cel folosit și înțeles în teologia romano-catolică și protestantă.
Aceasta, mai ales când teologia ortodoxă a început să se întemeieze mai mult pe scrisul patristic
și să se conformeze tradiției de cult a Bisericii. Acest sens larg l-a exprimat Biserica Ortodoxă
totdeauna prin termenul „mântuire”. Acest termen rămâne termenul prefrat al Bisericii Ortodoxe
din mai multe motive: în primul rând, pentru că e întrebuințat cel mai des de Noul Testament, fie
ca nume pentru opera de mântuire realizată de Domnul Iisus Hristos (de vreo 40 de ori), fie ca
apelativ legat de numele lui Iisus Hristos, în baza operei înfăptuite de El (de vreo 21 de ori); în al
doilea rând, pentru că acest termen e întrebuințat de Biserică în tradiția ei de cult, este folosit în
Crezul niceo-constantinopolitan și în rugăciunile poporului credincios; în al treilea rând, pentru
că redă sensul cel mai adânc și cel mai cuprinzător al operei înfăptuite de Iisus Hristos.
„Mântuirea” este înțeleasă ca o scăpare de moarte a celor credincioși în toate privințele, ca o
1
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru
slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 195
2
Ludwig Ott, Grundriss der Dogmatik, Herder, 1965, apud Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă
despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București,
1972, p. 195
1
asigurare a vieții depline și veșnice, e implicat și faptul că acest termen produce în credincioșii
ortodocși un sentiment de recunoștință absolută față de Hristos căruia îi datorează scăparea
existenței și perspectiva vieții veșnice și fericite3.
Cuvântul „mântuire” este cel mai folosit în Sfânta Sriptură, iar în Noul Testament este
legat de activitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, de unde și numele de „Mântuitor” care
înseamnă: Izbăvitor, Salvator, Vindecător. Chiar numele „Iisus”, în limba ebraică „Iehoșua”,
înseamnă, a elibera, a salva dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la moarte. Trebuie să
precizăm că ideea de mântuire este strâns legată de păcat. potrivit Sfintei Scripturi mântuirea
reprezintă izbăvirea de păcat. Păcatul constă în căderea noastră și a firii întregi din viața și
frumusețea cea dintâi rânduită de Dumnezeu. Toți când ne naștem, avem înfipt în noi ghimpele
căderii. „Mântuirea este una din lucrările minunate ale lui Dumnezeu înfăptuită prin Fiul Său: ...
El va veni și ne va mântui” (Is. XVL, 17). „La plinirea vremii” (Ga. IV, 4), când întreaga făptură
a ajuns la convingerea că nu era în stare să restabilească singură raporturile normale cu
Dumnezeu și când suspinul după un Mântuitor era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborât din
cer și în mod suprafiresc a luat trup omenesc din Sfânta Fecioara Maria și a devenit om (In. I,
14). Fiind născut din Fecioara Maria, El aparține omenirii, dar pentru că s-a născut pe cale
supranaturală, este fără de păcat. El era Dumnezeu și om în același timp, fără de păcat4.
Bisericii Ortodoxe i se pare că termenul „mântuire” acoperă mai bine decât ceilalți sensul
adânc, total și multiplu al operei lui Hristos și cuprinde în el sensurile parțiale ale ei exprimate de
ceilalți termeni. Bunul mântuirii adus nouă de Hristos este atât de bogat, încât nu poate fi
exprimat complet de niciun termen și nici de toate la un loc. Orice termen folosit în exclusivitate,
împreună cu încercarea de a explica pe ceilalți prin înțelesul lui ne închide într-o înțelegere
limitată a negrăitului mister al mântuirii. Fiecare termen e valoros, pentru că pune în relief unul
sau altul din aspectele mântuirii pe care ne-a procurat-o Hristos. De aceea trebuie să ținem seama
de toți termenii biblici în înțelegerea ei, făă să forțăm pe cei mulți să intre în înțelesul vreunuia.
Dacă nevoia de exprimare rezumativă ne silește să alegem ca tilu general pe vreunul din ei,
trbuie să alegem pe cel mai cuprinzător și să lărgim sensul lui în așa fel ca să cuprindă sensurile
tuturor celorlalți5.
3
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultădin ea pentru
slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, 1972, pp. 195-196
4
Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987, pp. 96-97
5
slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, pp. 196-197
2
Învățătura ortodoxă despre mântuirea în Hristos. Viața și puterea aceasta sunt împărtășite
de Fiul lui Dumnezeu umanității Sale asumate în deplinătățile eshatologice. Nouă ni se comunică
treptat prin umanitatea Sa, privindu-le ca un dar dinamic, ca un dar și ca o făgăduință, având o
dezvoltare în perspectiva eshatologică, deci implicând și o speranță. Câtă vreme Iisus Hristos
„plin de dar și adevăr”, este „bărbatul desăvârșit”, noi avem numai o „arvună” a plinătății Lui,
având să creștem din El până la „bărbatul desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos” (Efes. IV,
13). Viața și puterea împărtășită de Hristos umanității Sale se manifestă în trei direcții: spre
Dumnezeu, spre umanitatea proprie și spre semenii Săi umani. Hristos ne-a adus viața și putere
în cele trei direcții prin: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Sa la cer. Fiul lui Dumnezeu
ne-a adus o viață și o putere nouă în raport cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu semenii noștri. Prin
întruparea Sa ne unește în modul cel mai intim și totodată în mod inseparabil și definitiv, pe noi
cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, devine și în această calitate Fiul lui
Dumnezeu. Iubirea Sa ființială, eternă și desăvârșită făță de Tatăl umple și umanitatea Sa. Numai
Fiul putea umple de ibire ființială față de Dumnezeu umanitatea asumată și prin ea pe oricine se
unește prin credință cu Hristos. Voința noatră devine voința Fiului lui Dumnezeu, pe care o
îndreaptă spre Tatăl cu iubirea Lui. Aceasta înseamnă o sfințire totală a umanității asumate de El.
Toată sfințenia dumnezeirii Sale devine proprie umanității Sale la forma umană. El este sfânt în
gândurile Sale, în mișcările voinței Sale, în simțirile Sale și în trupul Său. Hristos s-a făcut al
doile Adam, dar superior în puritate primului Adam dinainte de cădere. Deși poartă în firea
asumată „afectele” împovărătoare ale primului Adam de după cădere, El nu mai cade, ci
dimpotrivă impune stăpânirea spiritului peste acele slăbiciuni și eliberează firea de ele, dându-ne
și nouă puterea să facem aceasta. Pentru iubirea Sa față de Tatăl, pentru sfințenia Sa desăvârșită,
Tatăl privește la fața lui Hristos cel întrupat cu iubirea cu care privește la Fiul Său cel Unul-
Născut. Făcând pe Fiul Său om, Dumnezeu a înnoit neamul omenesc și l-a îndreptat în mod real.
Purtată de ipostasul divin al Fiului, firea noastră a devenit cu adevărat sfântă și dreaptă. Pacea ei
cu Dumnezeu constă în iubirea ființială a lui Hristos-omul față de Tatăl. Dreptatea și pacea nu-i
sunt impuse naturii umane fără voia ei, ci sunt asimilate lăuntric, așa cum un pământ uscat
asimilează umezela din ploaie deși ploaia trebuie să vină mereu de sus6.
Pacea și dreptatea reală devin prin unirea cu Hristos o pace și o dreptate reală și a celor ce
cred în El. Relația în care s-a așezat Hristos ca om cu Tatăl, mai bine-zis relația în care se află cu
6
Ibidem, pp. 199-200
3
Tatăl ca Omul-Iisus, include în ea, la început potențial, apoi tot mai actual, pe cei care cred în
Hristos. Sfințenia Lui ca om e disponibilă tuturor. Dacă sfântul în general înseamnă omul pentru
om, omul care e străin de orice fel de egoism, cu atât mai mult Hristos, dat fiind că umanitatea
Lui, nefiind purtată de un ipostas uman, ci de ipostasul divin, nu se poate închide în ea însăși în
mod individualist, ci prin ipostasul divin care este Dumnezeul tuturor, se comunică tuturor. În
unirea și relația cu Hristos, a cărui voie umană e voia curată a ipostasului divin, pot deveni și
ceilalți sfinți. Voia urmașilor lui Adam a tăiat unitatea între acești descendenți prin exercițiul ei
arbitrar și egoist. În Hristos voia creștinului părăsind acest exercițiu a devenit conformă nu
numai cu voia lui Dumnezeu, ci și cu natura noastră, cu ceea ce favorizează cu adevărat viața
noastră. De aceea cei uniți cu Hristos nu mai lucrează pentru dezmembrarea umanității, ci pentru
frățietatea între toți7.
Importanța ce se acordă în Răsărit întrupării Domnului pentru unificarea Bisericii, rezultă
pe de o parte din ipostasul divin în care este asumată natura Sa umană, iar pe de alta din
învățătura despre energiile necreate. Ipostasul divin e deschis activ prin umanitatea Sa, neînchisă
într-un ipostas uman supus limitelor create. Umanitatea Cuvântuui este fundamentul învățăturii
despre îndumnezeirea noastră, așa de scumpă părinților greci8.
Întruparea este o uimitoare chenoză a Fiului lui Dumnezeu, care se face ipostasul
afectelor ce înrobeau firea noastră și al limitelor ei închise pentru ca să elibereze firea noastră de
primele și să le deschidă pe ultimele. Dar e și o chenoză a omenescului care ființează la Hristos
nu într-un ipostas propriu, ci în ipostasul divin, fiind dăruită total lui Dumnezeu. Chenoza este
semnul iubirii în așa fel că fără ea nu se poate manifesta iubrea. În iubire o persoană se uită pe
sine, se dăruiește celeilalte într-o chenoză totală, dar tocmai prin aceasta iubirea se manifestă în
deplinătatea ei9.
Prin viața Sa în trup pe pământ Fiul lui Dumnezeu pune în evidență valoarea acestei vieți
pentru dobândirea mântuirii, ne arată cum trebuie să ne străduim încă pe pământ pentru o
împăcare adâncă, plină de iubire, cu Dumnezeu și cu semenii noștrii. Faptul că Dumnezeu
7
Opuseula theot. et pot. : P.G. XCI, 54, apud Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire
și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 201
8
Cf. Jean Meyendorff, op. cit., p. 100, apud Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire
9
Cf. Karl Rahner: générales sur la christologie, in : Problèmes actuelle de christologie, Travaux du Sympostum de
l`Arbresle, 1961, Desclée, 1965, apud Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și
concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 202
4
personal și ipostatic este deschis existenței create pământești și acceptă să o trăiască pntru noi,
dovedește că această existență este o realitate valoroasă chiar pentru El10.
Sfântul Atanasie, spune că la început noi am fost creați printr-un decret al voii Lui. După
aducerea noastră la existență, simțindu-se nevoia „să fie vindecate nu cele ce nu sunt, ci cele
existente, era firesc să vină medicul și Mântuitorul în cele ce existau deja. Exista omul; de aceea
s-a folosit de trupul omenesc ca om. Cu dreptate s-a folosit Cuvântul de organul omenesc și s-a
extins în toate”11. El a voit să ne treacă la viața veșnică nesocotind viața pământească. Trebuia să
o sfințească și pe aceasta, ca o condiție pentru viața veșnică. Pornind de la îndemnul Sfântului
apostol Pavel de a spori în iubire pentru „a înțelege care este și lățimea și lungimea și adâncimea
și înălțimea și a cunoaște iubirea covârșitoare a lui Hristos” (Efes. III, 17-19)12.
În toate cele trei direcții Hristos a restabilit firea umană și mai mult prin moartea Sa de pe
cruce. Crucea lui Hristos reprezintă o nouă treptă în opera de mântuire a noastră. Fără crucea lui
Hristos mântuirea nu ar fi fost realizată. Prin moartea Sa, Hristos se dăruiește Tatălui nu numai
printr-o viață exemplară, ci și prin renunțarea la viața însăși, dând tatălui ca om totul,
nemaiținând nimic pentru Sine. Hristos ca om s-a adus Tatălui jertfă curată, însă nu pentru a oferi
Tatălui un echivalent juridic, ci astfel să putem intra și noi împreună cu El la Tatăl. Noi avem
aducerea la Tatăl prin crucea lui Hristos, prin trupul lui răstignit pe cruce. Odată cu intrarea la
Tatăl avem împăcarea sau pacea între noi și între noi și Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Pavel.
Prin crucea lui Hristos ca supremă dăruire a Lui ca om e omorâtă în noi în mod real dușmănia
(Efes. II, 16). În trupul lui jertfit pe cruce suntem împăcați noi, creaturile Sale cele mai de preț,
între noi, dar și cu Dumnezeu. Jertfa aceasta atotcurată, ca ardere de tot adusă Tatălui, întru
miros de bună mireasmă, nu e decât dăruirea totală a Tatălui. Sfântul Chiril spune că oriunde e
păcat nu mai e jertfă curată. Numai Hristos s-a putut aduce asemenea jertfă. El S-a adus Tatălui
jertfă atotcurată pentru noi, cu scopul de a realiza în sine ca om aceasstă stare de totală predare
Tatălui, pentru ca ea să ne atragă, asemenea unui magnet, și pe noi în această stare a Lui. În acest
sens murimși noi în Botez, după asemănarea morții lui Hristos, mai bine-zis suntem sădiți întru
asemănarea morții Lui. Prin aceasta devenim drepți întru Hristos în fața Tatălui. Nu este o
10
Cf. Jean Meyendorff, op. cit., p. 289, apud Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire
11
Oratto de Incarnattone, loc. cit. 173, apud Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire
12
slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 202
5
dreptate a orgoliului, ci a predării noastre lui Dumnezeu. Numai în această predare în Hristos
suntem împăcați deplin cu Dumnezeu. Numai în această stare de jerfă în Hristos, primim
sfințenia de la Dumnezeu, care este una cu ridicarea peste orice egoism, ca rădăcină a păcatului.
Hristos, deși nu mai moare în chip pământesc, păstrează permanent dispoziția de jertfă, de
predare totală Tatălui, pentru ca să ne atragă pe toți la ea. Moartea a intrat în lume prin păcat, iar
Hristos nesăvârșind păcat a pătimit moartea pentru păcatele noatre, desființând păcatul și
urmările lui, astfel toți credincioșii putând să scape de urmările lui13.
După Sfântul Atanasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi Părinţi, Subiectul cel fără de
moarte acceptă moartea în trupul Său, ca să o biruiască. Moartea lui Hristos a fost prilejul
încordării biruitoare a firii umane, întărită de ipostasul divin, în lupta cu cel mai puternic duşman
al firii. A fost prilejul supremei întăriri a firii noastre, sau a spiritului în ea. Crucea lui Hristos a
fost prilejul manifestării iubirii și puterii lui Dumnezeu față de omul supus morții din pricina
păcatului; prilejul desființării morții. Prin înviere Hristos îmbină în Sine starea Celui ce s-a jertfit
cu starea de înviere, de viața dumnezeiască deplin manifestată în umanitatea Sa. Sfântul Apostol
Pavel spune: „Noi în totdeauna purtăm în trup moartea lui Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în
trupurile noastre. Căci pururea noi cei vii suntem dați spre moarte, ca și viața lui Iisus să se arate
în trupul nostru cel muritor. (II Cor. IV, 10-11). Prin Hristos avem puterea să murim patimilor și
poftelor egoiste, să murim nouă înșine, dar și să trăim o viață nouă, o viață biruitoare în noi,
pornind din spiritul nostru, dar se manifestă și în trupul nostru. Prin întruparea, moartea și
învierea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat se înalță la o stare de iradiere tot mai mare a
Duhului dumnezeiesc, prin care unește cu Sine toate cele create care vor, după ce ele s-au
despărțit de El în mare măsură și s-au împrăștiat (Efes. I, 10; Colos. I, 16). Mântuirea în starea
finală este, după Sfântul apostol Pavel, readunarea tuturor în Hristos14.
Datorită faptului că Hristos a înfăptuit opera de mântuire și oferă continuu roadele ei în
vederea readunării tuturor credincioșilor în Împărăția lui Dumnezeu creștinii au îndatoriri față de
necreștini.
Hristos s-a adus jertfă și a înviat afară de Ierusalim și s-a arătat după înviere tot în afara
Ierusalimului. A făcut acest lucru pentru ca să sfințească pe toți care nu erau în niciun fel în
legătură cu Dumnezeul Legii. În Epistola către Evrei se spune: „Să ieșim deci la El afară din
tabără, luând asupra noastră ocara Lui, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea
13
Ibidem, pp. 203-204
14
Ibidem, pp. 205-206
6
ce va să fie” (Evr. XIII, 13-14). Epistola vorbește de necesitatea de a depăși lumea, de a ne ridica
mereu deasupra ei. Hristos s-a întrupat în lume, a învățat și a slujit în lume, s-a jertfit în lume, s-a
îngropat în lume, a înviat în lume, i-a trimis pe ucenicii Săi în lume, învățându-i limbile
popoarelor prin Duhul Sfânt; El este în lume, dar și în cer. Dacă „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat
în inimile noastre” (Rom. V, 5), dacă drept urmare putem și trebuie să vedem în fața lui Hristos
cel Întrupat fețele tuturor semenilor, așa cum Tatăl ne vede și ne iubește în Fiul Său întrupat pe
noi toți ca fii și deci pe toți ne-a înfiat prin întruparea Fiului Său, atunci și noi trebuie să vedem și
să iubim în fiecare om o față implicată a lui Hristos în starea virtuală, cu posibilitatea de a deveni
o față actuală prin aceea că Hristos ia chip în ea, devine transparent prin ea. Dacă creștinul
trebuie să vadă în fiecare semen pe Hristos și în apelul fiecărui semen apelul lui Hristos, el nu
poate răbda ca fratele său să se afle într-o situație inferioară lui. De altfel e propriu iubirii să nu
poată tolera inegalitatea; deoarece inegalitatea creează distanță. Cel ce iubește nu se socotește
superior celui inferior. Din iubirea rezultă străduința pentru înfăptuirea egalității și dreptății între
oameni. Dreptatea, egalitatea, frățietatea și pacea durabilă între oameni nu se pot realiza printr-o
dezinteresare de universul material. Universul în sensul acesta e destinat transfigurării din
puterea corpului înviat al lui Hristos, dar și din puterea spirituală a iubirii dintre noi. Pentru
creștini universul e al lui Hristos, este în ascuns legat de trupul Lui, răstignit și înviat. Universul
e chemat prin iubirea între oameni spre paradisul eshatologic; noi avem datoria să-l facem să
participe prin eliberarea lui de deșertăciunea folosirii lui egoiste și oarbe, la mărirea fiilor lui
Dumnezeu15.
Această lucrare săvârșită de Dumnezeu prin Fiul Său se numește „mântuire obiectivă”,
despre care vom vorbi mai detaliat într-un capitol viitor, are caracter universal. Mântuitorul
nostru, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tm. II, 4).
Înțelepciunea dumnezeiască a hptărât să nu dispară din viața noastră orice urmă a căderii și
mântuirea să nu se dea tuturor de-a gata, ci să contribuim și noi la dobândirea ei. Aceasta este
mântuirea subiectivă, despre care vom vorbi mai amănunțit într-un capitol viitor. Condiția
mântuirii subiective este credința, un dar acordat de Dumnezeu sufletului nostru spre a cunoaște
descoperirea Lui și a intra în comuniune cu El prin harul divin16.
Mântuirea apare clar evidențiată în religia mozaică, prin faptul că este exprimată nu
numai ca o idee, ci ca o realitate. După căderea primilor oameni în păcat, Dumnezeu le
15
Ibidem, pp. 208-212
16
Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987, p. 97
7
făgăduiește acestora un Mântuitor. Pentru că acest Mântuitor va veni din poporul ales,
Dumnezeu i-a fost tot timpul „mântuitor”, izbăvindu-l de toate nenorocirile care s-au abătut
asupra lui. Prin profeți Dumnezeu făgăduiește că le va trimite pe Mesia ca să instaureze dreptatea
și mântuirea în Israel. Însă, în nicio altă religie mântuirea nu ocupă un loc atăt de important ca în
creștinism. Religia creștină prezintă o concepție despre mântuire precisă, sistematică și sigură.
La baza ei stă ideea de mântuire, un Mântuitor care nu este creat de om și nici de Dumnezeu, nici
înconjurat de mister și nici străin realității istorice. Mântuitorul creștin este însuși Fiul lui
Dumnezeu, dar și Om adevărat. Astfel din cele prezentatate rezultă faptul că potrivit învățăturii
creștine mântuirea vine prin Întruparea, Moartea, Învierea și Înălțarea la cer a Fiului lui
Dumnezeu, iar noi o putem primi în Biserică prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie să
colaborăm prin credință și fapte bune17, subiecte pe care le vom dezvolta în alt loc.
2. Cum se obține mântuirea?
Mântuirea a fost concepută și oferită lumii de Dumnezeu, Fiul o îndeplinește obiectiv,

potențial, iar omul este beneficiarul ei, potrivit voinței sale. Mântuirea realizată de Fiul întrupat
creează și oferă putința de mântuire pentru întreg neamul omenesc. Iisus Hristos este izvorul
mântuirii, iar forța prin care El lucrează mântuirea este Sfântul har. Harul este o energie necreată,
deosebită dar nedespărțită de ființa lui Dumnezeu care începe, susține, desăvârșește și întărește
puterile omului în lucrarea mântuirii sale. Împărăția harului este inaugurată de Hristos, iar
Biserica este așezământul în care El lucrează prin Sfintele Taine. Prin har Dumnezeu îndreaptă
oferta Sa spre om, iar acesta e liber să creeze sau nu condiții subiective în care acest har să
devină lucrător18.
Mântuirea se obține prin credință și fapte bune; mijloace pe care le vom detalia în cele ce
urmează:
Prima condiție pentru însușirea mântuirii este credința. Credința este calea cea mai sigură
de cunoaștere a lui Dumnezeu și a adevărurilor religioase. Credința este necesară și folositoare,
pune începutul mântuirii, prin ea primim din cer forța care ne schimbă; dacă și noi dorim
schimbarea, dobândim iertarea păcatelor, devenim fii iubiți ai lui Dumnezeu și primim în suflet
pe Iisus ca îndrumător și singur mântuitor. Credința mântuitoare este primirea adevărurilor de
17
Ibidem, p. 101
18
Pr. Ieremia B. GHIȚĂ, „Lucrarea Mântuirii”, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1975, p. 134
8
credință de toate puterile sufletești: rațiune, sentimente și voință, este credința lucrătoare prin
iubire și credința vie care se arată în fapte. Când Sfânta Sriptură se accentuează ca mântuitoare
faptele bune, înțelegem pe acelea în care se manifestă iubirea, excluzându-se credința teoretică,
iar când se accentuează credința înțelegem credința manifestată în faptele dragostei creștine,
excluzându-se faptele naturale legii mozaice. Biserica nu se mulțumește numai cu credința
teoretică pentru că aceasta nu ne apropie de Dumneze, este moartă, și lipsită de forța mântuirii.
În locul credinței teoretice, Biserica ne îndeamnă la o credință roditoare, când credem în toate
câte ne învață și facem câte ea ne poruncește. Această credință este vie, activă și mântuitoare de
suflet19.
Credința ca dar al lui Dumnezeu nu se adresează numai intelectualului, ca să-L
cunoascăpe Dumnezeu, ci întregii ființe. Nu este suficient să cunoaștem voia lui Dumnezeu, ci
trebuie să o și împlinim. În felul acesta credința aprinde voia și întreaga putere a sufletului.
Credința, după cum ne spune Sfânta Scriptură, nu poate să rămâna la o formă declarativă,
deoarece „și demonii cred și se cutremură” (Iacob, II, 19). Credința lor nu este mântuitoare, este
falsă și neadevărată, ceea ce înseamnă că adevărata credință cuprinde întreg sufletul și îi dă
putere. Caracteristica credinței este aceea de a fi „lucrătoare în dragoste” (Ga. V, 6), iar
dragostea este „plinirea legii” ( Rom. XIII, 10)20.
A doua condiție pentru dobândirea mântuirii este săvârșirea faptelor bune, prin care
înțelegem toate actele omenești izvorâte din iubirea de Dumnezeu și aproapele. Faptele bune își
au izvorul în Dumnezeu, de aceea cine le săvârșește se face icoană vie și asemenea lui
Dumnezeu. Fiecare faptă bună ne urcă pe scara desăvârșirii și ne îndreptățește la fazele
superioare ale vieții noastre spirituale. Faptele bune au valoare netăgăduită pentru veșnicie, ne
însoțesc după moarte ca adevărate comori cu care ne prezentăm în fața justiției divine și după
valoarea lor vom primi răsplata cerească. Astfel pentru creștinul care crede, mântuirea rămâne
grijă și datorie, scopul pe care trebuie să îl realizeze, hotarul la care să ajungă, cetatea pe care să
o cucerească, comoara pe care să o găsecă cu orice preț. Cine lucrează la mântuirea lui și este
productiv în latura spirituală a vieții sale, este și trebuie să fie productiv în latura ei materială,
pentru el și societate. În cele din urmă, săvârșirea faptelor bune reprezintă direcția optimistă și
constructivă a vieții. Fapta credinciosului e menită să umple timpul și istoria de frumusețe și să
19
Ibidem, pp. 134-135
20
9
dezaprobe latura statică, negativă a vieții sale. Credinciosul ortodox este activ, creator, cu
pasiune de luptă și jertfă21.
Însuși Mântuitorul arată foarte clar că din fapte se poate cunoaște credința, asemenea cum
după roade poți cunoaște un pom (Mt. VII, 21-26). De aceea Sfântul Iacob precizează: „Ce folos
fraților, dacă zice cineva că are credință iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele și cineva dintre voi le-ar
zice: „mergeți în pace. Încălziți-vă și vă săturați”, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului,
care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. Vedeți dar că din
fapte este îndreptat omul, iar nu din credință. Precum trupul fără suflet este mort și credința fără
fapte este moartă” (Iacob, II, 14-26). Faptele bune ca rod al adevăratei credințe, întăresc
permanent puterea sufletului spre o continuă înnoire a vieții în Hristos, până la „starea bărbatului
desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos” (Efes. IV, 13). Faptele bune sunt aceleași care arată
chipul lui Hristos în viața duhovnicească a credinciosului. Pornind din credință, faptele bune
verifică și desăvârșesc credința. Dacă mântuirea se săvârșește prin lucrarea harului divin, atunci
trebuie să avem în vedere ceea ce ne arată Mântuitorul și Sfinții Apostoli cu privire la lucrarea
harului. Credinciosul se unește cu Hristos asemenea mlădiței cu vița. El primește viața cea nouă
a harului asemenea mlădiței din viță (In. XV, 5). Dacă un mădular se rupe de corp, el nu mai
primește sângele vieții și moare. Tot astfel și credincioșii alcătuiesc Trupul Tainic al Domnului,
adică Biserica, în care fiecare credincios este mădular și unde primește fiecare harul Sfântului
Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobândesc mântuirea22.
Pentru a ne spori continuu puterile duhovnicești pe drumul mântuirii, se cuvine să
împlinim porunca Bisericii, să râvnim la primirea harului divin al Sfintelor Taine, mai ales al
Dumnezeieștii Împărtășanii printr-o participare regulată la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe
ale bisericii. Drumul credinciosului spre mântuire pretinde o continuă curățire a vieții
duhovnicești, de orice fel întinăciune, de orice patimă sau păcat. fără acest efort susținut de
eliminare a oricărui rău din ființa sa, creștinul nu va putea împlini scopul mântuirii, al
comuniunii cu sfințenia lui Dumnezeu. Efortul continuei curății duhovnicești, al sfințeniei, sau
nepătimirii trebuie împletit armonios cu înnoirea duhovnicească, cu creșterea în virtute, prin
21
slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, 1972, pp. 135-137
22
10
fapte bune necontenit arătate semenului și colectivității din care facem parte. Mântuirea
corespunde desăvârșirii vieții duhovnicești, conform îndemnului Mântuitorului: „Fiți desăvârșiți,
precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mt. V, 48)23.
3. Aspectele mântuirii
a) Mântuirea obiectivă în viața creștinului
În soteriologia Sfântului Simeon Noul Teolog, crearea lumii și a omului sunt necesare
pentru înțelegerea mântuirii. Căderea protopărinților afectează lumea întreagă. Paradisul era
pentru protopărinți un simbol al Împărăției lui Dumnezeu și al unor împliniri viitoare ale
promisiunilor24.
Păzirea poruncilor lui Dumnezeu ar fi dus la întărirea legăturii omului cu Dumnezeu, la
cunoașterea binelui suprem legat de ființa lui Dumnezeu. Însă neascultarea a dus la cunoașterea
simultană a binelui și răului. Pentru Adam cunoașterea binelui și răului nu a însemnat stăpânirea
lumii, ci transpunerea într-o stare de pătimire. Mântuirea trebuie să restabilească natura căzută a
omului, iar aceasta se întâmplă „la plinirea vremii” (Ga. Iv, 4), când Dumnezeu realizează planul
Său mântuitor. Prin realizarea acestui plan lumea devine o creație nouă hotărâtă din veșnicie.
Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se poată învrednicii de a doua naștere. Hristos a luat trupul
omenesc condamnat la moarte și l-a înviat pentru ca să-l facă viu și îndumnezeit. Smerenia Lui
„a plinit toată dreptatea” (Mt. III, 15), refăcând armonia inițială acordată de El omului. Plinirea
dreptății s-a făcut prin chipul și asemănarea lui Dumnezeu realizate în Hristos. După „esență”
Hristos este Dumnezeu, dar trupul și l-a luat din Fecioara Maria pentru ca născându-se toți din El
să le dea harul pe care îl are din fire. Acest lucru produce o înrudire între Hristos și credincioși.
Fiul lui Dumnezeu devine prin Întrupare Fiul Omului fără să se rușineze de acest nume, ci
dimpotrivă l-a cinstit prin lipsa de păcat, prin perfecționarea firii și opera mântuirii. A luat asupra
Sa păcatele noastre și a primit moartea ca să ne ridice la starea de înviere. Firea lui umană a
devenit incoruptibilă și nemuritoare, pe care o oferă credincioșilor care se zidesc din ea. Noul
23
Ibidem, p. 102
24
Traités théologiques et étiques ; tu,e I trqd. par Jeqn Daroutès A. A. in col. „Sourees chrétiennes” nr. 122, Paris,
1966, Ethiques, I p. 177, 187, apud Doctorand Ion VÎRLAN, „Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul
Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4, 1974, p. 625
11
Adam este expresia potrivită pentru universalitatea mântuirii, dar și pentru caracterul ei real-
teandric. Fiul Omului a schimbat umanitatea din interiorul ei25.
b) Mântuirea subiectivă, despre voința omului
Mântuirea subiectivă înseamnă însușirea personală a mântuirii obiective. Prin ea se

înnoiește făptura purtând chipul Sfintei Treimi. După Sfântul Simeon, mântuirea se realizează în
Biserică. Pe măsură ce fiecare se mântuiește, Biserica lui Hristos crește și se împlinește să ajungă
aproape de arătarea slavei Împărăției lui Dumnezeu. Fiul Omului se naște la fiecare membru al
Bisericii, după cum și acesta se naște și crește până la statutul „bărbatului desăvârșit”. Pentru
Sfântul Simeon mântuirea subiectivă este expresia experienței personale verificată cu adevărul
revelației dumnezeiești. Expunerile Sfântului Simeon provin dintr-o intensă viață duhovnicească
de care ne convinge forma de dialog sau îndemnul în care sunt exprimate adevărurile
mântuitoare26.
În afară de credința în Dumnezeu și harul Său, o altă condiție pe care trebuie să o
împlinească omul credincios în împropierea subiectivă a mântuirii, desăvârșirii în Hristos, o
constituie, după învățătura Bisericii Ortodoxe Sobornicești, faptele bune27, despre care vom
detalia într-un capitol viitor, însă acum vom vorbi despre Tainele Bisericii și efectele lor pentru
mântuire, rolul harului dumnezeiesc în mântuirea subiectivă și contribuția credinciosului la
dobândirea mântuirii subiective.
a) Tainele Bisericii și efectele lor pentru mântuire.
Creșterea și împlinirea Bisericii se face prin lucrarea harului în ea. Harul se dobândește
din această viață prin Tainele Bisericii, care aduc harul dumnezeiesc cu efecte mântuitoare.
Efectul Tainelor este înnoirea sufletelor credincioșilor. Tainele Bisericii corespund „legăturii
trupului” pe care Cuvântul lui Dumnezeu a luat-o pentru a reface creatura. Trupul luat din Sfânta
Fecioară Maria, Hristos îl dă credincioșilor, nu în starea în care a fost conceput, ci transfigurat
25
Doctorand Ion VÎRLAN, „Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4, 1974,
pp. 625-626
26
Ibidem, p. 626
27
Nicolae Mitsopulos, Natura și caracterul latreutic al faptelor bune, Atena, 1959, p. 5; Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,
Mântuirea prin Hristos în Biserică, în tratatul „Îndrumări Misionare”, Editura I.B.M.B.O.R., 1986, p. 501, apud
Drd. Gheorghe Apostolu „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 48
12
până la spiritualizare prin nestricăciunea în care s-a îmbrăcat. Tainele îl fac pe credincios
transparent în harul din ele, și îl îmbracă în Hristos. Botezul face trecerea credinciosului din
starea stricăcioasă la cea de mântuire pentru a ajunge la deplinătatea staturii lui Hristos. Sfântul
Simeon insistă asupra Botezului deoarece acesta dă calitatea de creștin, iar asupra pocăinței și
Euharistiei, fiindcă susțin tensiunea spre Hristos a credinciosului. Acestea transformă harul
Sfântului Duh în realitatea omului transparent pentru har și ridică pe o nouă treaptă a existenței.
Euharistia devine proprie stării de mântuire în care credinciosul ajunge să se unească cu
Dumnezeu sub forma contemplației. Unirea euharistică înseamnă comunicarea intimă între
Dumnezeu și credincios, fără pierderea identității unuia sau altuia. Fiindcă Fiul s-a unit cu
omenirea după chipul unirii treimice, și împărtășire noastră de trupul și dumnezeirea Lui este
după chipul Treimii28.
b) Rolul harului dumnezeiesc în mântuirea subiectivă.
Iisus Hristos redă credinciosului umanitatea asumată prin întrupare pentru a-l învrednici
de participarea la dumnezeirea Lui prin har, arătându-i totodată transfigurat prin Învierea Sa.
Sfântul Simeon introduce noțiunea de înduhovnicire, cu efecte înnoitoare, capabilă de a aduce
credinciosul într-o stare „translucidă”29.
Noua stare stabilește o conexiune cu noua situație. În această stare credinciosului nu i se
dă „esența divină”, ci harul Sfântului Duh căruia îi este apropiată lucrarea de înnoire a sufletului.
Sfântul Simeon sugerează că darul Sfântului Duh se dă credinciosului pentru a-i menține
dispozițiile mântuitoare. Prin caracterul activ al harului dumnezeiesc, credinciosul este deschis
spre dragostea lui Dumnezeu și iluminat de acest har, spre lucrarea virtuților. Harul folosit
personal iluminează permanent pe credincios și îl apropie de asemănarea cu Dumnezeu, oferind
bucuriile Duhului și devine sfânt prin suflet, deși rămâne legat de natură prin trup. Duhul curăță
28
p. 626
29
Traités..., vol. I, éthiques, III, p. 205, apud Doctorand Ion VÎRLAN, „Învățătura despre mântuire la Sfântul
Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4, 1974, p. 628
13
și îndreptează pe cei care se străduiesc să înfăptuiască virtutea. Harul divin, începutul mântuirii,
îl apropie pe Dumnezeu de cel credincios. Creșterea duhovnicească a acestuia se face sub
influența Sfântului Duh. Sufletul pătruns de harul Duhului Sfânt, primit la Botez și actualizat
permanent prin fapte și Sfânta Euharistie, este transpus într-o nouă stare, determinată de o
activitate deosebită, dar și de o nouă cunoaștere. Prin harul lui Dumnezeu, credinciosul este
deschis unei noi vieți, deci procesul îndreptării are un pronunțat caracter ontologic. Harul lui
Hristos odată primit la Sfânta Taină a Botezului, ajută continuu spre lucrarea îndreptării
personale. Harul Botezului are un rol special în lucrarea mântuirii30.
c) Contribuția credinciosului.
Rolul credinciosului la procesul mântuirii proprii este hotărâtor ținând seama că harul
divin se unește cu sufletul omenesc pentru a creea dispozițiile subiective ale mântuirii. Harul
dumnezeiesc ajuns în sufletul credinciosului îl atrage spre o anumită conformare cu creatorul
divin. Harul divin este o energie a Ființei lui Dumnezeu, puterea Duhului de a ține toate unite cu
Sine spre a le pătrunde cu puterea Sa înnoitoare. Lucrarea harului dumnezeiesc predispune la
înnoirea firii omenești după chipul Treimii. Harul însoțește efortul credinciosului. Virtuțile atrag
harul lui Dumnezeu, iar harul duce la virtute. În ceea ce privește contribuția credinciosului în
dobândirea mântuirii, Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează obligațiile omului ce decurg din
marea bunăvoință a lui Dumnezeu față de creatură. Aspectul moral al contribuției credinciosului
la îndreptarea personală este incontestabil. Prin voință credinciosul actualizează deliberările
spiritului care se recunoaște legat de realitatea dumnezeirii. Căderea din această legătură
afectează coeziunea sufletului, pe când înaintarea în cunoașterea mântuitoare o întărește tot mai
mult. După ce a ajuns la noua cunoștință, omul înaintează în starea de mântuire. Temelia
cunoașterii mântuirii este formată de smerenie. Smerenia are o accepție mult mai largă, sugerând
apropierea harului divin de sufletul credinciosului. Ea implică o înțelegere a înfinității divine,
ceea ce constituie un pas înainte în desăvârșirea spirituală. Smerenia vrea să stabilească un raport
convenabil între Creator și creatură prin restabilirea chipului lui Dumnezeu. Credinciosul smerit
se deschide desăvârșirii prin lucrarea tuturor virtuțilorpână la iubirea și cunașterea care se
împărtășesc de Dumnezeu. Prin practicarea tuturor virtuților credinciosul sporește necontenit la
30
pp. 628-629
14
posesiunea harului. În smerenia desăvârșită a credinciosului, virtuțile teologice realizează
îndreptare personală. Astfel, rolul credinciosului în dobândirea mântuirii personale este acela de
a menține prezența Duhului Sfânt dat la Sfânta Taină a Botezului, care lucrează desăvârșirea lui.
Prin activitate credinciosul se menține în orizontul cunoașterii stării de mântuire ca rod al înnoirii
spirituale31.
CAPITOLUL II
FAPTELE BUNE
1. Despre faptele bune
Despre faptele bune s-a vorbit și în capitolul anterior, dar în cele ce urmează vom
aprofunda acest subiect.
În acest capitol vom aborda următoarele subiecte: „Faptele bune ca fapte ale iubirii în
Hristos”32 și „Desăvârșirea în Hristos - ținta întregii vieți creștine”33.
a) Faptele bune ca fapte ale iubirii în Hristos.
31
Ibidem, pp. 629-630
32
Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992,
p. 48
33
Ibidem, p. 52
15
Bunătatea este înnăscută în om și după învățătura creștină, bunul nu este o idee, ci o
prezență personală34, identic cu „voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Ro. XII,
2). Bun este numai Dumnezeu, după cum spune și Mântuitorul: „Nimeni nu este bun decât Unul
Dumnezeu” (Marc. X, 18, Lc. XVIII, 19). Sfântul Diodoh al Foticeii accentuează ideea că „după
natură bun este numai Dumnezeu”35. Bunul este legat de iubirea față de Hristos; „De Mă iubiți,
păziți poruncile Mele” (In. XIV, 15). Sfântul Vasile cel Mare spune: „ neînvățată este iubirea față
de Dumnezeu”, continuând: „Astfel de la natură, oamenii doresc cele bune, mai ales că binele
este și cel mai iubit”36. Sfântul Ioan Hrisostom spune că: „iubirea este rădăcină și izvor și mamă
a tot binele”37.
Iubirea în Hristos constituie condiția săvârșirii faptelor bune în Hristos și semn al
cunoașterii ucenicilor Lui: „Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți
avea dragoste unii față de alții” (In. XIII, 35). Omul ca și chip al lui Dumnezeu, Creatorul său, se
arată astfel și trebuie să se arate astfel, adică chip al lui Dumnezeu, continuu prin faptele sale.
Ceea ce îl împinge pe om la acțiuni bune nu este nevoia interioară, ci voia lui Dumnezeu, pentru
că binele este voința dumnezeiască 38. Dumnezeu este bun și de aceea voiește și poruncește să
facem binele39. Creștinul care este însetat de iubire dumnezeiască când simnte chemarea harului
divin, se oferă pe sine prin credință lui Dumnezeu care îl iubește și își încredințează toată făptura
sa Lui, umplându-se în Biserică de dumnezeiască iubire40.
După căderea în păcatul strămoșesc, prin călcarea poruncii divine, Dumnezeu își exprimă
iubirea Sa față de lume în general și față de oameni în special prin conservarea și purtarea de
grijă față de ele. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu o vedem în iconomia divină, pentru că
datorită acesteia, în persoana Mântuitorului, Dumnezeu a arătat oamenilor cât de mult a iubit
34
Prof. Gheorghe MANTZARIDIS, Morala creștină, Tesalonic, 1981, p, 39, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU
„Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 48
35
Capitolele gnostice 100, cap 2, în idem, Textele moralei patristice, Editura P. Purnaras, Tesalonic, 1982, p. 156,
apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2,
1992, p. 48
36
Ibidem, p. 156 apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii
Teologice, nr. 1-2, 1992, pp. 48-49
37
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia la Rom., 23, 3 P.G. 60, 618, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în
perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 49
38
p. 49
39
Teodor M. POPESCU, „Faptele bune din dragostea creștină”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-12, 1979, p.
1132
40
N. MITSOPULOS, op. cit., p. 14, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii
morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 49
16
lumea și cât de mare este grija Sa pentru neamul omenesc. Iubirea – har al lui Hristos se
adresează tuturor oamenilor pentru că domnul „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la
cunoștința adevărului să vină” (I tim. II, 4). Harul lui Dumnezeu se dă numai în și prin Biserica
Sa. Astfel faptele bune ale creștinului sunt consecință și manifestare a iubirii lui Hristos în Duhul
Sfânt, în Biserica Sa. În afara lui Hristos și a Bisericii Sale nu pot exista fapte bune adevărate41.
Sfântul Grigorie de Nissa, în lucrarea sa „Despre desăvârșire”, spune că „acela care nu se
află în Hristos, fie prin cuvânt, fie prin faptă, se află în cel opus lui Hristos, adică în diavolul”42.
Orice face omul credincios, trebuie să aibă ca scop reînnoirea lăuntrică în Hristos. El
trebuie să acționeze ca fiu al lui Dumnezeu, găsindu-se în comuniune de iubire cu întreaga Sfântă
Treime, dovedind-o prin fapte bune, deoarece fără existența lor adevărata iubire în Hristos nu
poate să fie înțeleasă. Faptele bune în Hristos, care nu sunt simple împliniri ale poruncilor divine,
așa cum se întâmpla cu aplicarea Legii iudaice, ci sunt roade a întregii vieți a credinciosului în
Hristos și au ca scop final să facă vizibilă slava lui Dumnezeu43.
După învățătura Sfântului Ignatie, „fiecare dintre voi să fiți un cor ... luând în unire
melodia lui Dumnezeu să cântați prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să audă și să vă
cunoască prin faptele bune pe care le faceți că sunteți mădulare ale Fiului Său”44.
Mântuitorul Hristos cere de la noi ca practicarea faptelor bune să fie cu intenție curată,
după cum El însuși ne îndeamnă: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât
să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. V, 16). Noi
însă, avem datoria morală să considerăm împlinirea faptelor bune ca pe o datorie a noastră,
alegând și făcând lucrul cel mai bun, adică ceea ce este superior, desăvârșit, cel mai rațional, cel
mai adevărat, cel mai sfânt, cel mai plăcut lui Dumnezeu45, spunând: „am făcut ceea ce eram
datori să facem” (Lc. XVII, 10), fără să cerem răsplată.
Faptele bune pe lângă faptul că au ceva dumnezeiesc în ele, constituie însăși esența
adevăratei religii care se observă în cele două aspecte ale lor, adică a curățeniei sufletului și a
41
p. 50
42
Prof. Gh. MANTZARIDIS, Textele moralei patristice, p. 44, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în
43
pp. 50-51
44
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Efeseni, cap. IV, 2, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în
45
Arhim. Ambrozie Tsalsanis, Viața duhovnicească, Atena 1969, p. 29, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele
bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 52
17
trupului și a binefacerii față de ceilalți46, așa cum ne spune Sfânta Scriptură „Să cercetăm pe
orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne găsim pe noi fără de pată din partea lumii” (Iac. I,
27). Petru Movilă susține în lucrarea sa „Mărturisirea Ortodoxă”: „Întâi, că facerile de bine sunt
atât de înnodate într-însele, încât cine va avea așezat și adevărat o faptă bună, are însă și pe
celelalte. A doua, ... că acei care le vor face, nu numai că vor dobândi veșnica fericire a cerurilor,
ce încă și în vremea aceasta cele vremelnice bunătății dobândindu-le cu bun vrere a lui
Dumnezeu au și aici fericire”47.
b) Desăvârșirea în Hristos - ținta întrgii vieți creștine.
Omul care se îndepărtează de Dumnezeu a ales răul și moartea, este egoist, iar omul
duhovnicesc trăiește darul înfierii, așteptând dăruirea vieții veșnice. Această încercare a omului
pentru purificarea sufletului și a trupului și trăirea în curăție constituie o luptă continuă a vieții
sale. Cu cât dăruirea credinciosului în Hristos este mai multă, cu atât el trăiește mai intens
dobândirea de Hristos, a vieții lui Hristos și revărsarea ibirii datorită puterii Lui48.
Dumezueu nu este lucru, ci persoane, mai exact Treime de Persoane, care vine în
comuniune personală cu omul, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „Acum, însă, după
ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce ați fost cunoscut de Dumnezeu” (Ga. IV,
9), ca să poată omul să trăiască după Dumnezeu, sau mai bine zis, să „meargă înaintea Domnului
Dumnezeului său” (Mih. VI, 8). Simțirea prezenței lui Dumnezeu în viața omului, pe care o
trăiește puternic credinciosul, îl aduce în desăvârșita dăruire de sine, sprijinindu-se în încrederea
față de Dumnezeu. Cel care simnte dragostea lui Dumnezeu îndrumându-l în toate și în cele mai
grele clipe ale vieții sale, pentru că omul credincios mărturisește împreună cu Sfântul Apostol
Pavel: „Toate le pot întu Hristos, cel care mă întărește” (Fil. IV, 13). Această desăvârșire a
creștinului este desăvârșire în iubire, urmărind după învățătura Bisericii Ortodoxe, trei trepte:
purificarea, luminarea și îndumnezeirea. La viața în Hristos se ajunge prin harul divin, dreapta
credință în Dumnezeu și faptele bune în Biserică49.
46
N. MITSOPULOS, Natura și caracterul latreutic..., p. 78, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în
47
Mărturisire Ortodoxă, editată de Pr. Nicolae N. POPESCU și Diac. Gheorghe I. MOISESCU, București 1942,
partea II, întrebarea 63, p. 293, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”,
în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 52
48
p. 53
49
Ibidem, p. 53
18
Cuvântul lui Dumnezeu cel în Treime a luat fire umană și a sădit-o în rădăcina nouă
pentru reînnoirea și îndumnezeirea oamenilor. Oamenii devin ascultători lui Dumnezeu, nu
pentru că El a vorbit în Hristos, ci pentru că se stabilesc împreună cu Hristos și devin „trupul lui
Hristos și mădulare (fiecare) împarte” (I Cor. XII, 27)50.
Chemarea spre urmarea lui Dumnezeu constituie totodată și un apel pentru omul căzut,
deoarece și pe acesta îl cheamă la un nou mod de viață. Viața morală a credinciosului nu poate fi
înțeleasă independent de reînnoirea sa în Hristos. Cu cât omul este determinat de stricăciune și
moarte, cu atât și faptele sale sunt mai păcătoase. De aceea omul trebuie să învețe dreptatea lui
Dumnezeu, care sporește și credința în Hristos, aprinzându-i iubirea și nelăsând răul să pătrundă
în suflet51. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Fiți dar următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii
iubiți” (Efes. V, 1) și „Fiți următori ai mei precum și eu sunt al lui Hristos” ( I Cor. XI, 1); Însuși
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă să faceți
și voi” (In. XII, 15).
Sfântul Ioan Scărarul dă următoarea definiție creștinismului: „Creștinul este imitarea lui
Hristos, cu cât este posibil, și în vorbe și în fapte și în gând. Crede, așadar cu adevărat în Sfânta
Treime”52. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentânt textul de la I Cor. . XI, 1, amintit mai sus,
spune: „Nimic nu poate face pe cineva să fie următor sau imitator al lui Hristos decât îngrijind pe
fratele și aproapele său. Dar chiar dacă ai posti sau te-ai culca pe jos pe pământ sau te-ai chinui
pe tine, însă de aproapele tău nu te îngrijești, n-ai făcut atunci niciun lucru deosebit, căci
purtându-te astfel tu ai stat încă și mai departe de această imagine”53.
Omul credincios va trebui să-L urmeze pe Mântuitorul Hristos printr-o viață plină de virtuți, căci
urmarea Lui este urmarea lui Dumnezeu, iar asemănarea cu Dumnezeu se realiza prin
asemănarea cu El54. Sfântul Ignatie al Antiohiei, adresându-se credincioșilor care voiau să
împiedice chinurile sale, le spune: „Îngăduiți-mi să fiu următor al patimilor Domnului meu”55.
50
Prof. Gh. MANTZARIDIS, Participarea lui Dumnezeu, Editura „Ortodoxox kipseli”, Tesalonic, 1979, p. 84,
apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2,
1992, p. 54
51
p. 54
52
Sfântul Ioan Sinaitul Scara, Despre lepădare. Cuvânt I, 7 în op. cit., p. 39, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU
53
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia xxv, la I Cor., apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva
desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 54-55
54
Prof. Gh. MANTZARIDIS, Participarea lui Dumnezeu, p. 77, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în
19
Cel care dorește să se supună lui Dumnezeu, va trebui să aibă credință statornică și
ajutorul Sfântului Duh, fiindcă harul dumnezeiesc îndeamnă pe credincios spre bine. Viața cea
nouă după Hristos, viața faptelor în Hristos, este viața adevăratei jertfe. Viața în Hristos are un
caracter și conținut eshatologic. Omul reînnoit prin har, poate să lucreze „binele” (Gal. VI, 9);
poate să facă „cele bune” (Mt. V, 16; I Tim. VI, 18; Tit III, 8); să biruiască „răul cu binele”
(Rom. XII, 21)56.
Mijloacele prin care omul ajunge la îndreptare, adică la însușirea personală a mântuirii
realizate în Iisus Hristos, sunt credința și faptele bune. Acestea sunt condițiile subiective ale
mântuirii, iar condiția obiectivă este harul dumnezeiesc. Mântuitorul Hristos nu vrea să impună
Împărăția Sa omului fără consimțământul lui, ci îi respectă libertatea pe care i-a dat-o la creație.
În existența noastră, nu se face nimic fără voie prin constrângere sau mecanic, iar mântuirea
noastră depinde de răspunsul nostru, care poate fi negativ sau pozitiv. Participarea credinciosului
la procesul de mântuire în Hristos nu este pasivă. Dumnezeu Cel în Treime lucrează la mântuirea
omului, iar acesta conlucrează la mântuirea sa. Viața credinciosului este o taină a conlucrării
omului cu Dumnezeu57.
Împărăția lui Dumnezeu este, pe de o parte, darul lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte, este
râvna noastră, pentru că orice bine omenesc și orice virtute duce la aceasta, adică să nu ridicăm
sabia împotriva noastră, nici să evităm bunăstarea58. Atât intenția spre bine, cât și săvârșirea
binelui sunt condiții obligatorii și fără de care harul dumnezeiesc nu poate să acționeze în
direcția binelui și a mântuirii sufletelor noastre. Curățirea păcatelor se dă prin Botez la fel pentru
toți oamenii, dar harul Duhului Sfânt se acordă numai în funcție de credință și de starea de
purificare a celui care urmează să-l primească. În Biserică faptele bune nu pot exista fără har,
deoarece în acesta își găsesc expresia și consecvența și realizarea iubiri harice a lui Hristos în
credincios59.
Mulți credincioși sunt frământați de întrebarea: faptele sau credința ne sunt absolut
necesare pentru mântuirea și desăvârșirea în Hristos? Credința are două aspecte majore: 1.
55
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Romani, cap. VI, 3, Scrierile Părinților apostolici, apud Drd. Gheorghe
APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 55
56
pp. 55-56
57
Ibidem, pp. 56-57
58
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, cuv. 1, 11, în op. cit. p. 277, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU
59
p. 57
20
credința ca mod de viață; „credința lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6), care are un caracter
soteriologic: „Credința ta te-a mântuit” (Mt. IX, 12); și 2. credința ca mod de cunoaștere, ca
temelie a adevărului, cu caracter epistemologic: „Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-
o propovăduim este că Dumnezeu e lumină și în El nu Este întuneric” (I In. I, 5)60.
Strânsa legătură între credință și faptele bune în Biserică este susținută de Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție. Schițarea noțiunii de îndreptare o găsim la Sfântul Apostol Iacob:
„Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință” (Iac. II, 24), iar Sfântul
Apostol Pavel zice: „Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea
împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6). Aparenta opoziție între Sfântul
Apostol Pavel și Sfântul Apostol Iacob de fapt nu există în învățătura Bisericii Ortodoxe. Însă
rezultă că Sfântul Pavel accentuează în chip deosebit credința, pe când Sfântul Iacob evidențiază
importanța faptelor bune ca factor de mântuire. Declarațiile acestor doi Apostoli ai lui Hristos nu
se contrazic, ci se completează reciproc61.
Tradiția Orodoxă susține că în centrul vital al virtuților se află credința lucrătoare prin
iubire. Teoria și fapta ce există nedespărțite în viața Bisericii Ortodoxe, adică datoria de a trăi
„unul pentru celălalt”, adică de a manifesta proexistența, caracteristica esențială, a spiritualității
ortodoxe. Teoria și fapta constituie o unitate indisolubilă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că
teoria fără faptă nu diferă cu nimic de nefondata imaginație62.
Faptele bune sunt roadă a credinței, așa cum ne spune „Mărturisirea Ortodoxă” (III, 3):
„Faptele bune, adică virtuțile creștinești sunt roade care se nasc din credință, ca dintr-un bun
pom, după cum e scris: „După roadele lor îi veți cunoaște””( Mt. VII, 16)63.
Biserica Ortodoxă consideră faptele bune ca o condiție a îndreptării creștinului în Hristos.
Măsura desăvârșitei iubiri a dat-o experiența Sfinților Părinți, care prin viața lor, sunt faptă a
scripturii. Așadar credința și faptele bune sunt partea cu care lucrează cel ce crede în Hristos la
propria sa mântuire. Omul credincios înaintează pe drumul anevoios al desăvârșirii în Hristos, în
Biserica Sa, lucrând împreună cu harul dumnezeiesc prin credință și fapte bune. Faptele bune au
un rol deosebit de important în mântuirea și îndumnezeirea fiecărui credincios, în pare; pri har,
60
Pr. Prof. Dr. Ioan BRIA, „Dicționar de Teologie Ortodoxă”, E.I.B.M.O.B., 1981, p. 113
61
pp. 58-59
62
Ibidem, p. 59
63
Mărturisirea Ortodoxă p. 294, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii
morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 60
21
credință și fapte bune, el își însușește roadele întrupării, jertfei și învierii lui Hristos și, prin ele,
progresează treptat în asemănarea cu Dumnezeu Cel în Treime, deci în sfințenie64.
2. Săvârșirea faptelor bune
Sfânta Scriptură ne prezintă valoarea sufletului arătând că niciun alt bun nu-l poate
înlocui: „ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde. Sau
ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Mt. XVI, 26; Mc. VIII, 36). Dorința ca omul să fie
mântuit nu a pornit de la acesta, ci de la Creatorul său, care, în marea Sa iubire, îndată după
căderea protopărinților în păcat, le-a făgăduit un Răscumpărător (Fc. III, 15)65.
Faptele bune reprezintă totalitatea actelor morale săvârșite de credincios, în mod liber,
care au la bază dragostea față de Dumnezeu și aproapele. Prin faptă bună numai o binefacere
materială, un act de milostenie de exemplu, pentru că sunt fapte bune din care aspectul material
lipsește. Dacă am înțelege prin fapte bune numai actele de milostenie, ar însemna că aceia care,
din lipsă, nu pot săvârși binefaceri materiale să nu poată dobândi mântuirea, deși viața lor ar fi
plină de virtuți. De aceea faptele bune sunt și acelea care au un aspect spiritual precum:
rugăciunea pentru semeni, cinstirea părinților și a tuturor oamenilor, îndreptarea omului căzut,
sfatul bun, neclevetirea, statornicia în credință, întoarcerea la credință a celor rătăciți, păzirea
unirii frățești, vorbirea dreaptă, îndelunga răbdare, nerăsplătirea cu rău pentru rău, cercetarea și
mângăierea celor bolnavi, participarea sinceră la bucuria și durerea aproapelui și lupta împotriva
nedreptății sociale. Acestea pot fi săvârșite în folosul unei singure persoane sau în folosul unei
comunități. Alte exemple de săvârșirea de fapte bune pot fi: înființarea unor instituții de
64
p. 61
65
Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
nr. 5-6, 1976, p. 383
22
binefacere, cum ar fi de exemplu, centrele sociale, de cultură, donații de cărți, obiecte de artă și
marile descoperiri științifice care au fost puse în folosul omului, și nu spre distrugerea lui, pot fi
considerate fapte bune. Astfel faptele bune au un înțeles foarte larg; și nu trebuie făcute doar în
folosul unei anumite categorii, ci în folosul tuturor oamenilor. Aproapele nostru nu reprezintă
doar rudele noastre, ci pe toți oamenii66.
Credinciosul știind că prin tot ceea ce face se arată a fi împreună lucrător cu Hristos, nu
se mai mândrește cu faptele sale, ca fariseul din pilda Mântuitorului. El nu mai caută să facă ceva
pentru sine, ci totul pentru Dumnezeu, nu se mai mulțumește cu ceea ce a făcut, ci aleargă
continuu, căutânt pe aceia care au nevoie de ajutorul lui. El pune totul în slujba lui Hristos, I se
dăruiește total, așa cum Hristos S-a dăruit total pentru noi; în orice flămând, însetat, bolnav,
întristat, el vede pe Hristos, îmbrăcat în haina smereniei desăvârșite. Cei care urmăresc un scop
pământesc sau lauda oamenilor, faptele ce le săvârșesc deși par bune nu numai că nu-i ridică la
Dumnezeu, ci mai tare îi afundă în păcat. Credinciosul adevărat trebuie să învețe de la Hristos să
fie blând și smerit cu inima (Mt. XI, 29). Neînsoțindu-și faptele cu smerenia, subiect pe care îl
vom aborda în alt loc, el nu va putea spune că-L slujește pe Hristos, mai mult, se va depărta de El
lipsindu-se de harul Său cel mântuiror67.
Sfântul Macarie Egipteanul zice: „Cine vrea să se apropie de Dumnezeu, să se
învrednicească de viața veșnică, să devină locaș al lui Dumnezeu și să fie umplut de Duhul
Sfânt... trebuie să se silească spre tot lucrul bun și spre toate poruncile Domnului... Să se
smerească în fața oricui, socotindu-se pe sine mai neînsemnat și mai rău, necăutând de la cineva
din oameni cinste, laudă sau glorie (Ga. V, 26)... să fie îndurător, iubitor, compătimitor și bun
(Tit III, 2). În toate trebuie să aibă el ca pildă pe Domnul, care văzând o astfel de voință și zelul
său ales... se îndură de dânsul, îl eliberează de potrivnicii săi și de păcatul ce sălășluiește în el și
se umple de Duhul Sfânt. Astfel îndeplinește el, fără silă, toate poruncile Domnului, ba, mai
curând, Domnul îndeplinește în el propriie sale porunci, iar el produce în chip curat roadele
Domnului”68.
Dragostea își are izvorul în Dumnezeu și ea a fost turnată în inima credinciosului, prin
Sfântul Duh. De aceea la dragostea lui Dumnezeu, el este dator să răspundă cu dragoste.
Dragostea este o forță uriașă care îl conduce pe om la desăvârșire, iar lipsa acesteia îl
66
Ibidem, p. 384-385
67
Ibidem, pp. 386-387
68
Omilii duhovnicești, omilia a XIX-a pp. 125-126, apud Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța
lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 387
23
îndepărtează pe om de Dumnezeu. Credința, jertfirea de sine și jertfirea averii nu au nicio valoare
dacă nu se bazează pe dragoste. Porunca dragostei este cea mai mare și cea mai cuprinzătoare, ea
cuprinzând toată legea și prorocii. Pentru credinciosul creștin nu se poate concepe faptă bună
care să nu izvorască din dragoste. Faptele bune izvorând din iubire trebuie să cuprindă pe toți
credincioșii în aleasă măsură, pentru că dragostea nu are margini. A iubi pe apropele înseamnă să
faci totul ca el să fie fericit. Fiecare credincios poate să fie un apostol și mărturisitor al lui
Hristos, un propovăduitor al învățăturii Sale, prin faptele lui cele bune69.
Astfel draostea față de aproapele o putem arăta prin: bunătate, facere de bine,
compătimire pentru cei căzuți, înfrânare, blândețe, smerenie, nefăcându-i cunoscute ocările
altuia, îmbrăcându-l atunci când este gol, hrănindu-l atunci când este flămând și dându-i să bea
când este însetat, adăpostindu-l atunci când n-are unde să-și plece capul, apărându-l de orice
nedreptate și suferind pentru el. Fără o astfel de iubire față de aproapele nostru și cel aflat în
suferință „în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia, și cu cititul Scripturilor” 70,
căci nu vom ajunge la desăvârșire, fiindcă desăvârșirea nu vine decât „după dobândirea
dragostei”71.
Sfânta Scriptură ne arată în foarte multe locuri necesitatea faptelor bune pentru mântuire
și că fără acestea urmașii lui Adam nu pot dobândi mântuirea. Fiul Omului, la judecata de apoi,
va răsplăti pe fiecare după faptele sale72. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată importanța faptelor
bune pentru mântuire, spunând: „Iar tu să nu zici că simpla credință în Domnul nostru Iisus
Hristos poate să mă mântuiască. Căci aceasta este cu neputință de nu vei dobândi iubirea față de
El prin fapte. Doar despre credința simplă s-a spus că și diavolii se cutremură”73.
Creștinul are o contribuție importantă în realizarea mântuirii, el trebuind să lucreze, să
muncească din greu, să se lupte cu ispitele și trebuie să-și unească ființa sa cu ajutorul pe care i-l
dă Dumnezeu. Cel care vrea să ajungă la limanul mântuirii trebuie să primească ajutorul lui
Dumnezeu, dar trebuie să depună și el efort în săvârșirea faptelor bune. Până și cei mai păcătoși
69
nr. 5-6, 1976, pp. 387-388
70
Sfântul Casian Romanul, Cuvânt despre Sfinții părinți din skit, în Filocalia, vol. I, p. 127, apud Pr. Prof. Mihai
Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1976, p.
388
71
Ibidem, p. 126, apud Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 388
72
nr. 5-6, 1976, p. 389
73
Op. cit., în Filocalia vol. II, p. 42, apud Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru
mântuire”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 389
24
trebuie să aibă nădejde în îndreptaea lor și să nu dispere. Ei trebuie să cheme în ajutor pe
Dumnezeu, să-și schimbe viața și să facă binele74. Începutul înfăptuirii binelui este mai greu, dar
„primul pas pe calea binelui atrage după sine alți pași, ne antrenează, ne exercită, ne deprinde cu
săvârșirea faptei bune, ne formează o capacitate care se desăvârșește în mod progresiv, ne
orientează statornic voința spre bine, cu alte cuvinte creează virtutea”75.
Mijloacele prin care credincioșii pot fi bineplăcuți lui Dumnezeu sunt faptele bune,
izvorâte din dragostea desăvârșită față de Dumnezeu, manifestată prin dragostea față de
aproapele. Mântuirea noatră este condiționată de raporturile dintre semeni, de dragostea care ne
unește cu Dumnezeu prin aproapele. Faptele bune dau valoare vieții creștinului. Pe lângă starea
de fericire pământească, de armonie și de bună înțelegere pe care le creează între credincioși,
faptele bune păstrează harul lui Hristos în noi și menține aprinsă flacăra credinței. Ele arată pe
adevăratul mărturisitor și slujitor al lui Hristos, și vor decide la judecata de apoi pe care o va face
Mântuitorul, locul de fericire sau de osândă veșnică, ce se va da fiecăruia de către Dreptul
Judecător76.
3. Faptele bune și practicarea virtuților
Virtuțile sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care El le pune în inima omului, iar omului îi
aparțin eforturile, lupta și suferințele și sudoarea. Sfântul Ioan Hrisostom adaugă faptul că totul
aparține lui Dumnezeu în afară de faptele bune. Altfel spus, omului îi sunt dăruite de Dumnezeu
starea sufletească de disponibilitate spre bine, libertatea dorinței de bine, iar fructificarea aparține
străduinței omului. Unei adevărate virtuți îi este necesar și harul Duhului Sfânt care covârșește
natura umană. În acest fel faptele umane par o desfășurare a faptelor divine77.
Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Leningradului vorbește despre denaturarea firii umane
prin preocuparea creștinilor de a se feri de păcate. Muți oameni cred că cea mai bună cale de a
evita păcatul este de a nu spune sau a nu face ceva greșit. Însă aceștia au uitat că una din cele mai
74
nr. 5-6, 1976, p. 389
75
Prof. C. Pavel, Dimensiunea morală a faptelor mărunte, în „Glasul Bisericii”, 1966, nr. 5-6, p. 42, apud Pr. Prof.
Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6,
1976, p. 389
76
nr. 5-6, 1976, pp. 389-39
77
pp. 49-50
25
mari greșeli este ferire de orice cuvânt și faptă, de orice contribuție la rezolvarea problemelor
oamenilor între care trăiesc și față de care au o răspundere. Această reținere de la cuvânt și faptă
duce la o dezumanizare trptată și la o nemulțumire chinuitoare, la o pierdere a creștinului care o
practică în sine însuși. O astfel de comportare a atras disprețul asupra învățăturii creștine. Înalt
Prea Sfințitul Mitropolit Nicodim îi caracterizează pe acești creștini care se feresc să sară în
ajutorul altor oameni ca fiind „preoți și leviți contemporani”. Așa cum preotul și levitul din
parabola samarineanului milostiv trec pe lângă omul „căzut între tâlhari” fără să îl ajute, așa fac
și creștinii preocupați de „curăția” vieții lor proprii și de satisfacțiile ce le oferă liniștea și trăirile
interioare. Ei nu sunt asemenea tâlharilor, cum nu au fost nici preoții și leviții, dar așa cum
Mântuitorul i-a dezaprobat pe aceia, cu atât mai mult îi condamnă și pe creștinii care fac
asemenea lor și nu se implică în salvarea semenilor. Preotul și levitul din parabola Mântuitorului
aveau scuza că se comportau în conformitate cu prescripțiile legii vechi, care cereau omului „să
nu facă răul”. Mântuitorul arată în parabola samarineanului milostiv și în predica de pe munte o
cale mult mai înaltă de comportare: aceea de a face binele. El amenință cu osânda veșnică nu pe
cei care fac răul, ci pe aceia care nu fac binele (Mt. XXV, 41-46). Cei care nu vor să greșească
sau să își tulbure liniștea prin grijile, munca și lupta pentru alții, sunt ca cei care nu sar în apă să
scape de la înec un seamăn ca să nu își strice hainele. Ei nu sar în apărarea celor apăsați de
nedreptăți, ca să nu supere pe cei ce-i nedreptățesc, socotind în cazul cel mai bun că prin aceasta
îi depărtează pe cei din urmă de la credința creștină. Privind astfel lucrurile, e greu să facem
binele, fără să provocăm supărări, fără să atragem critici și poate chiar fără să greșim. Viața
pământească nu ne permite să realizăm normele într-un grad perfect. Noi putem săvârși aici
numai ceea ce este mai bine, dar nu binele absolut78.
Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nicodim surprinde o latură importantă a denaturării umane.
Unul din comportamentele acestui fenomeneste ideea că cei credincioși se mântuiesc
împărtășindu-se în izolare de suferința lui Hristos, pentru ca să se împărtășească și de învierea
Lui. De aceea se împărtășesc de Hristos cel Jertfit în Euharistie. Însă Mântuitorul a spus că
părtășia cu El o avem în părtășia cu cei asupriți, lipsiți, necăjiți, în participarea la suferințele lor
în împreună pătimire cu ei. A participa la suferința lui Hristos înseamnă a participa la suferințele
semenilor noștri. Nu ne împărtășim de Trupul și Sângele Domnului, în izolare, ci în comuniune
cu ceilalți credincioși. În Hristos sunt încorporați toți frații noștri cu suferințele lor. Prin Hristos
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Despre binele comun și unele virtuți creștine”, în Mitropolia Banatului”, nr. 4-6,
78
1964, pp. 137-138
26
suferințele tuturor devin comune. Participarea în comun la o suferință e calea sigură de depășire
și biruire a ei79.
Prin lucrarea faptelor bune creștinul ajunge la dobândirea virtuților: răbdarea, smerenia,
libertatea și dreptatea pe care le vom aprofunda în cele ce urmează.
Răbdarea adevărată este răbdarea luptătorului consecvent și tenace, nu a resemnatului
care nu poate face altceva decât să rabde. A răbda înseamnă a fi capabil de luptă îndelungată. A
răbda înseamnă a suporta toate greutățile luptei, fără a renunța la ea și să fii pregătit să parcurgi
un drum lung și greu până la biruința finală. Valoarea răbdării se măsoară cu valoarea țelurilor
urmărite. Creștinul trebuie să aibe răbdarea celui ce luptă pentru țelul măreț al dreptății sociale și
al păcii trainice în lumea întreagă, pentru iubirea adâncă între oameni și popoare, chiar dacă
calea spre înfăptuirea lor este lungă și plină de greutăți. Răbdarea care este asociată cu agățarea
de stări și concepții retrograde nu are în ea nici înțelegerea superioară a lucrurilor, nici
dinamismul luptei care să o ducă la biruință, ci ea este o neputință de mișcare, de adaptare
resemnată, fără speranță. Răbdarea superioară ne e legată de trecut, ci e o anticipare profetică a
viitorului. Aceasta nu este o împăcare cu nedreptatea, cu răul, ci este tenacitatea în lupta pentru
înlăturarea lor, este nădejdea ca faptă continuă. Răbdarea înțeleasă ca resmnare fără aparență, a
fost asociată cu o smerenie pasivă80.
Smerenia este mijloc de valorificare a faptelor bune. Orice faptă pentru a fi cu adevărat
„bună” trebuie să fie conformă cu voia lui Dumnezeu și să fie însoțită de smerenie. Faptele care
nu sunt însoțite de virtutea smereniei își pierd valoarea. Pilda vameșului și a fariseului (Lc.
XVIII, 10-14) ne arată limpede cum lipsa smereniei anulează valoarea faptelor bune. Cu adevărat
fariseul făcuse fapte care ar fi putut să se numere bune, dacă ar fi fost fundamentate pe dragostea
față de semeni. Disprețuindu-l pe vameș și mândrindu-se cu faptele și calitățile sale, rugăciunea
lui n-a fost primită și s-a întors acasă mai plin de păcate decât acesta. Orice faptă bună pe care
credinciosul o face, nu o face pentru el, ci pentru Dumnezeu cu care vrea să se unească81.
Smerenia nu trebuie înțeleasă ca fiind ruptă de luptă, de încrederea în rostul efortului, ci
are un sens apropiat de modestie, care constă în conștiința continuă că ideile mari și generoase
pentru care lupți nu le-ai scos din eul propriu, ci le-ai primit de la alții. Tocmai modestia acstei
recunoașteri îi dă respectivei personalități puterea de activitate neobosită, știind că lucrează în
79
Ibidem, p. 139
80
Ibidem, p. 140
81
nr. 5-6, 1976, p. 385
27
folosul binelui general. Smerenia creștină însă se deosebește de modestie numai prin faptul că
omul creștin mai socotește că pregătirea, puterea și succesele lui mai au ca sursă pe lângă
societate și pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului prin societate niște talente de care trebuie să
fie conștient și pe care să nu le îngroape, asemenea slugii celei leneșe din pilda talanților.
Smerenia creștinului mai constă în faptul că oricât de mult ar activa darurile primite de la
Dumnezeu în el, niciodată nu socotește că a făcut cât trebuia să facă cu ele, ci se silește să facă
mai mult. Smerenia este o sete continuă după noi realizări, fiind opusul mândriei82.
După Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nicodim „puținele fapte bune” pe care le făceau
astfel de creștini porneau nu din compătimire și iubire, ci din dorința de a dobândi prin actul de
milostivire iertarea păcatelor. Așadar prin binele făcut se urmărea un scop egoist, anume
mântuirea proprie și nu binele celui ajutat. De multe ori auzim adeseori spunându-se în unele
expuneri teologice că prin tot ce face bun creștinul, el urmărește desăvârșirea proprie. Creștinul
se interesează de soarta fraților săi nu numai pentru desăvârșirea sa, ci de dragul lor, din iubire
reală pentru ei, din grija pentru soarta lor pământească și veșnică. De multe ori auzim pe câte un
creștin că spune după ce dă un ban unui cerșetor vizibil bețivan: nu mă interesează ce face el cu
banul, i l-am dat ca să-mi liniștesc conștiința mea. Mica lui milostivire o făcea pentru sine, nu se
preocupa să ridice real un om din mizeria materială și morală. De aceea se practică o măruntă
milostenie anonimă, nu o luptă susținută pentru ridicarea celor năpăstuiți, pentru îndreptarea
condițiilor generale de trai. Însă datoria de creștini ne obligă să contribuim la binele semenilor
noștri pentru valoarea lor de oameni. Bucuria noastră trebuie să răsară din starea ridicată la care
am contribuit să ajungă alți oameni, nu fără considerare la rezultatul faptei noastre. Ca și creștini
trebuie să participăm la operele mari ale ridicării stării generale a comunității din care facem
parte, dar și a tuturor popoarelor83.
Definirea libertății ne e cunoscută ca un drept al individului ce a face ceea ce îi place, fără
nicio considerare la binele societății. O asemenea libertate nu se acordă individului în nicio
societate. Aceasta ar putea fi practicată de cineva numai dacă ar trăi singur pe o insulă fără nicio
legătură cu civilizația. Cu cât se practică o libertate discreționară mai mare cu atât ea este mai
păgubitoare nu doar pentru comunitate, ci și pentru cel care o practică. El nu mai are niciun rost
pozitiv în viața societății și nicio eficiență. Așa cum nici electronul nu se izolează de proton și se
82
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Despre binele comun și unele virtuți creștine”, în Mitropolia Banatului”, nr. 4-
6, 1964, pp. 140-141
83
Ibidem, p. 141
28
mișcă în orbita lui, așa și omul împlinește un rost pentru sine și pentru comunitate, acceptând
conștient și voluntar să se miște în legăturile în care a fost pus de momentul istoric și de locul în
care a venit la existență. Libertatea și inteligența îi este dată pentru a afla și a împlini maximum
de bine. Pentru libertatea tuturor oamenilor și a tuturor popoarelor de a lucra pentru binele
comun trebuie să lupte și creștinul împreună cu toți semenii săi. Toți oamenii trebuie ajutați să
ajungă în situația de a putea face maximul de bine pentru poporul din care fac parte pentru
ridicarea nivelului spiritual și material al țării lor. Și acțiunea dreptății în societate a fost profund
denaturată în societatea individualistă trecută și în creștinism. Drept criteriu al dreptății adevărate
dacă este după o străveche imagine populară. Pentru această dreptate din lume creștinii trebuie să
lupte alături de toți cei care tânjesc după ea. Numai într-o lume în care va stăpâni această
dreptate, alături de libertatea amintită, se va statornici pacea adâncă și trainică. Ea va fi
întemeiată pe frățietatea adevărată între oameni și popoare, nemaifiind între ei niciun motiv de
mulțumire a unora față de alții, niciun motiv de ură și de dispreț. Înalt Prea Sfințitul Mitropolit
Nicodim spune: „Fără dreptate nu este cu putință o pace adevărată” și „pacea adevărată nu este
cu putință fără libertatea adevărată”. „Biserica Ortodoxă a socotit că pacea adevărată și trainică
trebuie să fie precedată de victoria asupra răului din viața individuală, socială și internațională”84.
CAPITOLUL III
1. FILANTROPIA ÎN VIAȚA PAROHIALĂ
Întâi ne oprim la sensul de bunătate față de oameni, sens recunoscut în Antichitate; iar de la
acesta trecem la sensul revelației divine neo-testamentare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni:
„bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat” (Tit, III, 4), apoi
trecem la sensul folosit mai des, al omului care iubește oamenii, al omului bun care ajută pe
semenii săi trecând de la simpla proclamare verbală a iubirii de oameni la acțiunea mai
complicată și responsabilă a ajutorării lor concrete pentru a-i salve de necazuri, dureri și din
moarte. Filantropia este și o formă de solidaritate care se bazează pe o doctrină religioasă care se
bazează pe aplicarea moral-faptică a acelei doctrine. Astfel, în ortodoxie filantropia este iubirea
lui Dumnezeu față de om: „așa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a
dat ca toți cei ce vor crede în El să aibă viață veșnică. (In. III, 16). Filantropia creștină e acțiune
84
Ibidem, pp. 142-144
29
descătușătoare de toate suferințele, e compasiune activă, e faptă împinsă până la sacrificiu de
sine. Filantropia creștină nu e simplu declarativă, ci și activă. Aceasta s-a manifestat plenar chiar
și în timpul celor trei veacuri ale persecuțiilor sângeroase dezlănțuite de împărații romani
împotriva Bisericii. Iubirea creștină față de oameni nu cunoaște nicio graniță; pentru ea tot omul
care se află în suferință îl înfățișează pe Mântuitorul Hristos care suferă împreună cu noi și
pentru noi: „Dacă ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, Mie ați făcut” (Mt. X, 42)85.
Creștinismul, ca religie revelată, pe lângă natura spirituală de eliberare de sub robia păcatului
are și un orizont social. Lipsa acesteia a condus la nenumărate nedreptăți deoarece constituiau un
atentat la Persoana lui Dumnezeu, contravenind ordinii morale voite de El. Motivația cea mai
puternică a filantropiei a fost și este Hristos. Adevărata filantropie nu poate exista în afara
Evangheliei, pentru că numai prin Evanghelie îl găsim pe Hristos identificat cu orice om aflat în
suferință: „Întrucât ați făcut toate acestea unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați
făcut” (Mt. XV, 40). De aceea trebuie prevenită ruperea filantropiei de Evanghelie pentru că
această ruptură este echivalentă cu ruperea dintre filantropie și iubirea divină86.
Biserica Ortodoxă Română a practicat filantropia creștină la scară națională, dar și în afara
frontierelor țării. Un astfel de exemplu este acela că după căderea imperiului bizantin, întregul
Orient Ortodox a cunoscut jugul otoman, însă domnitorii Moldovei și Munteniei au participat la
filantropia creștină ajutât Bisericile greu încercate87. Un exemplu de mare filantrop român este
Mitropolitul Veniamin Costache, care „fiind interesat cu totul pentru sărăcimea care trăia din
venitul său de casă, desbrăcându-se până și de hainele ce le purta pe trup, ca să le dea când nu
mai avea bani în casă, în atâta grad de milostivire se afla el pentru săraci”88.
Cele două forme de filantropie – cea individuală și cea organizată de instituții autonome, cum
este în cazul Bisericii Ortodoxe Române – pot exista alături, și împreună cu instituțiile
specializate ale statului, astfel putându-se organiza o strânsă colaborare filantropică stat-Biserică.
Fiecare parohie are prevăzut în buuget o anumită sumă de bani dedicată filantropiei. Ar fi bine ca
85
Pr. Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, pp. 105-106
86
Pr. Dr. Valer IRIMIA, Teză de Doctorat, „Asistența socială a Bisericii Diaconia între asistență socială și
filantropie socială”, București, 2008, p. 54
87
Pr. Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, p. 107
88
Pr. Ilie Gheorghiță, Un veac de la moartea Mitropolitului Veniamin Costache, 1946, pp. 75-76, apud Pr. Ilie
IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, p. 107
30
acest fond să se mențină la fiecare parohie și să fie îndrumat la Ministerul Sănptății pentru a
susține spitalele89.
Preotul trebuie să constate starea parohiei sale, cu toate posibilitățile, crizele și deficiențele
ei. Parohia urbană și-a pierdut identitatea teritorială și coerența din trecut, din cauza mișcării de
populație de la sate la orașe datorită sistematizării urbane. Astfel preoții trebuie să reconstituie
parohia, ținând seama de diviziunile acesteia. Credincioșii trebuie să aibă un sens al existenței, ca
o comunitate unită și coerentă. Dacă există o ruptură între preot și laici, aceasta trebuie remediată
imediat. Mirenii, femeile, tinerii, copii și toate cercurile parohiale trebuie să fie recusoscute, dar
și antrenate în jurul unor proiecte generale. Parohia poate fi divizată și scindată din mai multe
motive: ignorarea săracilor, disprețul față de țigani, respingerea deligvenților, a disidenților
politici. Pentru ei și alte categorii, parohia se poate angaja în acțiuni publice de ajutorare a celor
în nevoi, dar fără intenții politice, iar problemele și afacerile parohiei sunt ale tuturor
credincioșilor. Preoții trebuie să aibă curajul să deschidă larg porțile Bisericii pentru o liturghie
publică a tuturor, care să fie înțeleasă și primită de toți. Canoanele restrictive, care țin
credincioșii la distanță față de liturghie, pot fi lăsate deoparte deoarece n-au fost niciodată
aplicate90.
În activitățile filantropice, preotul de parohie poate apela la ajutorul femeilor evlavioase din
comunitate și care doresc să ajute la buna dezvolatare a comunității în care trăiesc. Acestea pot fi
din toate categoriile sociale, tinere, fecioare și văduve. Ele pot avea grijă de săraci, de orfani, de
bolnavi. Sfântul Ioan Hrisostom amintește că „Sfântul Apostol Pavel stabilind trăsăturile
caracteristice și ființa fecioarei, nu a numit fecioară pe cea care n-a fost căsătorită și a rămas
departe de bărbat, ci pe cea care are permanentă și singură grijă să facă voia Domnului” (Cf. I
Cor. VII, 32-34)91. La lucrarea de folos socială a femeior trebuie să adăugăm și faptul că unele
dintre acestea au costruit Biserica, au întreținut adăposturi pentru străini, îndeosebi de-a lungul
drumurilor unde călătoreau pelerinii, în perioada lui Justinian92.
Astfel în activitatea filantropică parohială femeile au un rol deosebit de important, ele putând
să îl ajute pe preot prin muncă voluntară la centrele sociale care deservesc parohia și chiar la
89
Pr. Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, pp. 108-109
90
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, „Ortodoxia în Europa, Locul spiritualității române”, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 1995, pp. 37-38
91
Drd. APOSTOLU George, „Lucrarea social a Bisericii”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1992, pp. 124-125
92
Ibidem, p. 126
31
organizarea hramurilor. Femeile din parohie care participă la activitățile filantropice pot fi ajutate
de soția preotului, fiind chiar recomandat ca acesata să participe la aceste activități alături de
creștinele care sunt apropiate de Biserică. În fiecare parohie ar trebui să funcționeze câte un
centru social unde cei săraci să primească o masă caldă, poate chiar un adăpost temporar în zilele
geroase, copiii care provin din familii defavorizate să primească ajutor în rezolvarea temelor și
chiar să li se dea pachete cu alimente și hăinuțe. De aceste activități filantropice trebuie să se
preocupe preotul paroh ajutat de protoierie și chiar de episcopia din care face patre; subiecte pe
care le vom aprofunda într-un alt capitol.
Pe lângă înființarea de centre sociale pentru cei aflați în nevoi și suferințe, o altă activitate
filantropică pe care o poate desfășura preotul în parohie este sprijinirea copiilor talentați în
diferite domenii cum ar fi muzică, dans, pictură, dar care nu au posibilități materiale. Preotul
poate organiza evenimente culturale la diferite ocazii speciale; ziua comunei sau orașului în care
se află și chiar la hram. Acesta poate cere ajutorul autorităților locale pentru dezvoltarea acestor
tineri și chiar al credincioșilor mai înstăriți.
Activitatea filantropică a Bisericii ține de dimensiunea slujirii, a diaconiei, dimensiune care
nu este una dintre laturile misiunii Bisericii în lume, ci însăși esența sa. Biserica a împărțit
faptele în două categorii: faptele milei trupești, care sunt în număr de șapte: a sătura pe cel
flămând, a da de băut celui însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a cerceta pe
cel bolnav, a cerceta pe cel din închisoare, a îngropa pe cel mort; și faptele milei sufletești care
sunt tot în număr de șapte: a îndrepta pe cel ce greșește, a învăța pe cel neștiutor, a da un sfat bun
celui ce stă la îndoială, a ne ruga pentru aproapele nostru, a mângâia pe cei întristați, a suferi cu
răbdare asuprirea și a îndemna și pe alții la răbdare când sunt asupriți și a ierta pe cei ce ne-au
greșit93. Astfel trebuie să facă și preotul în parohie, să mergă acasă la cei neputincioși și să îî
încurajeze și să îi mângâie cu o vorbă bună, nu doar la sărbătorile importante pentru a-i
împărtăși, ci cât mai des posibil.
2. FILANTROPIA CA MOD DE VIAȚĂ
a) Cultivarea iubirii aproapelui în relația dintre credincioși

93
Pr. Dr. Valer IRIMIA, Teză de Doctorat, „Asistența socială a Bisericii Diaconia între asistență socială și
filantropie social”, București, 2008, pp. 55-57
32
Sfântul Vasile cel Mare îndemna prin predicile sale la practicarea milosteniei. El a
devenit astfel unul din cei mai de seamă predicatori ai fraternității pe calea milosteniei creștine.
Sfântul Vasile se adresează celui bogat prin întrebări: „Nu ai socotit că acest om (sărac) este și el
fratele tău și cu ceilalți oameni? Nu te gândești să împarți cu cei săraci nici măcar prisosul tău?...
ai făcut părtași la grânele tale pe frații tăi? Ceea ce putrezește mâine, dă azi săracilor (...). Precum
grâul care se seamănă (...) aduce dobândă plugarului (...), tot așa și pâinea pe care o împarți cu
cel flămând ți se va întoarce mai apoi cu folos. Fă deci semănat cu gând ceresc, va să zică cu
gândul milosteniei”94. Dar pentru a îi deosebi pe cei săraci de cei care cerșesc pentru a se
îmbogăți, Sfântul Vasile spune că este nevoie de practică îndelungată. Însă nu trebuie făcută o
discriminare între cei apropiați și cei străini dacă toți sunt în nevoie 95. Sfântul Vasile cel Mare
zice: „Dăruiește deci și fratelui și străinului... Dumnezeu voiește ca tu să fii mângâietorul
nevoiașilor, iar nu căutător la fața oamenilor... toți suntem neamuri, toți suntem frați, toți suntem
fiii aceluiași Părinte”96. Prin aceata Sfântul Vasile cel Mare se referă la faptul că trebuie să facem
milostenie tuturor oamenilor fără să ținem cont de rasă, etnie sau religie deoarece toți suntem fiii
lui Dumnezeu și El este Tatăl tuturor și iubește toți oamenii la fel.
Sfântul Apostol Ioan Îl urmează pe Mântuitorul și face din dragostea către aproapele
porunca centrală a lui Hristos: „De mă iubește cineva pe Mine, cuvântul Meu va păzi și Tatăl
Meu îl va iubi pe el” (In. XIV, 23); „De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne întru dragostea
Mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru dragostea Lui” (In. XV, 10).
Dragostea către Dumnezeu, se arată prin păzirea poruncilor Lui, ea se probează prin prin păzirea
poruncilor: cineva iubește pe Dumnezeu numai în măsura în care împlinește voia Lui și
împlinește voia Lui numai în măsura în care Îl iubește. Mântuitorul nu spune: precum v-am iubit
Eu pe voi așa să mă iubiți și voi pe Mine, ci precum Eu v-am iubit pe voi așa să vă iubiți voi unul
pe altul. Aceasta nu înseamnă că El nu vrea dragostea noastră, ci exprimă marele adevăr,
94
Sfântul Vasile cel Mare: Împotriva lăcomiei…, trad de Arhi. Serafim Popescu, în rev. cit. pp. 118-124, apud Pr.
Drd. Constantin DUȚU, „Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, nr. 1-4, 1979, p.
327
95
Pr. Drd. Constantin DUȚU, „Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, nr. 1-4,
1979, p. 327
96
Sfântul Vasile cel Mare despre Iubirea aproapelui, trad. de pr. Nic. D. TĂNĂSESCU, în Glasul Bisericii, nr. 1-2,
1961, p. 51
33
deosebit de important pentru viața creștină, că dragostea noastră către Dumnezeu trece prin
aproapele. Iisus Hristos ne poruncește să-L iubim în aproapele nostru, ceea ce înseamnă că
numai prin aproapele ne putem apropia de Dumnezeu, pe calea cea sfântă a dragostei. Iubirea
aproapelui este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, așa cum fructul plantei este rodul necesar
al luminii și căldurii solare, pe care o primește prin orientarea ei spre soare 97. Diadoh al Foticeii
spune: „Când cineva începe să simntă cu îmbelșugare dragostea de Dumnezeu, începe să
iubească și pe aproapele”98.
Dacă acest lucru nu se întâmplă, dragostea exprimată este falsă și mincinoasă; iar „de va
zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele meu îl urăsc, este mincinos, pentru că cel ce nu
iubește pe fratele său pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede ? Și
noi, această poruncă o avem de la Dânsul: Cel ce iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele
său” (I In. IV, 20-21). Fericitul Augustin zice: „Vrei să iubești pe Hristos fără să iubești
mădularele ? Cine iubește mădularele lui Hristos, pe Hristos iubește; iubind pe Hristos, pe Fiul
lui Dumnezeu iubește; iubind pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatăl iubește. Această dragoste nu poate
fi împărțită niciodată”99.
Aproapele nostru, după cele arătate de Mântuitorul, este orice om, de orice credință și de
oriunde. Astfel pe lângă porunca divină de iubire a aproapelui, dragostea între oameni are și o
justificare naturală. Este o tendință firească spre viața socială, spre ajutor reciproc. Omul este
atras spre om și nu poate să își satisfacă nevoile fizice de unul singur, astfel trebuie să colaboreze
cu semenii săi, dar nici din punct de vedere sufletesc nu își este suficient de unul singur. Astfel
din lipsa dragostei și a ignoranței din partea semenilor unii oameni ajung la descurajare și
decădere morală. Prin dragostea ce i se arată însă, persoana iubită se vede confirmată ca o
realitate de valoare, ceea ce constituie o energie, ceea ce îl ajută să se salte pe o treaptă spirituală
mai înaltă. Pentru îmbunătățirea vieții lor fizice și sufletești, oamenii au nevoie de draostea lor
unii față de alții. Deagostea apropie pe om de om și pune pe om în slujba omului și realizează o
armonie între oameni100.
97
Magistrand Gheorghe PAPUC, „Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan”, în Studii Teologice, nr. 5-
6, 1956, p. 307-308
98
„Filocalia”; trad. de Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Sibiu, 1947, vol. I, cap. 15, p. 340
99
Fericitul Augustin, Comentar la I Ioan, Migne, P.L., 35, col. 2055, apud Magistrand Gheorghe PAPUC, „Virtutea
dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan”, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1956, p. 308
34
Pentru fundamentarea dragostei între oameni, creștinul are în plus două motive
dogmatice: originea și destinul comun al neamului omenesc. Toți oamenii sunt descendenți din
aceiași pereche de oameni, Adam și Eva, și cu toții suntem fii ai aceluiași Tată ceresc,
Dumnezeu. Toți purtăm urmele păcatului lui Adam, așa cum pentru toți s-a întrupat Fiul lui
Dumnezeu. Urmările acestor două mari evenimente din istoria religioasă a omenirii asupra
tuturor oamenilor arată solidaritatea universală a neamului omenesc. Toți oamenii sunt chemați
la mântuire prin Iisus Hristos, pentru că „toate limbile se vor aduna înaintea Lui” (Mat. XXV,
32), la a doua Sa venire. Având aceeași origine, aceiași părinți trupești și același Tată ceresc,
aceeafi fire și același destin, toți suntem „rude, frați”, după cum a spus Sfântul Vasile cel Mare.
Noi toți formăm o mare familie, al cărei cap este Dumnezeu101.
În prima sa epistolă, Sfântul Apostol Ioan, arată că dragostea către aproapele nu trebuie
să fie redusă doar la declarații verbale, ci trebuie să fie activă prin fapte concrete. „Fii mei, să nu
iubim numai cu cuvântul și cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” (I In. III, 18). Numai cuvintele
nu hrănesc, nici nu încălzesc, ci dragostea trebuie dovedită în mod concret și imediat: „Nu
zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putința să îl faci. Nu spune aproapelui tău: Du-te și
vino, mâine îți voi da, când poți să îi dai acum.” (Proverbe V, 27,28). Dragostea nu umblă prea
sătulă printre cei flămânzi și nici prea îmbrăcată printre cei dezbrăcați. un lucru foarte important
la realizarea dragostei creștine este gândul cu care se face fapta noastră. Astfel în fapta care
pornește din dragoste, creștinul trebuie să pună ceva și din sufletul său deoarece fapta primește
valoare numai dacă participăm în mod sincer și sufletește la realiazare ei, să suferim și să ne
identificăm cu acela pe care îl ajutăm. Dragosea este aceea care face ca realizarea poruncilor lui
Dumnezeu să fie ușoare, deoarece atunci când iubim pe cineva facem totul pentru el. Măsura
dragostei către aproapele este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Viața este cel mai mare dar al
omului primit de la Dumnezeu, iar a o dărui spre binele altuia este cea mai mare dovadă de
dragoste102.
Dragostea este o realitate profundă divină și omenească. Puterea ei este foarte mare, iar
manifestările sunt multiple și variate, iar esența acesteia este în Dumnezeu și scopul ei este binele
și fericirea. Astfel modelul supreme de dragoste pentru noi oamenii este Mântuitorul Hristos,
100
Magistrand Gheorghe PAPUC, „Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan”, în Studii Teologice, nr. 5-
6, 1956, pp. 308-309
101
Ibidem, pp. 309-310
102
Ibidem, pp. 310-311
35
care din dragoste față de oameni S-a întrupat pentru a îi scoate din robia păcatului și a morții. El
ne-a arătat și ne-a învățat în chip lămurit, că iubirea de Dumnezeu și semeni constituie însăși
ființa și menirea omului. Dragostea îmblânzește pe oameni, obligându-i să uite sau să pună pe
plan secundar tot ceea ce poate să îi despartă sau să îi învrăjbească. Ea oferă un vast câmp de
apropiere, de mai bună cunoaștere și de colaborare între oameni și între popoare 103. Astfel cum
Hristos S-a Întrupat și a murit pe cruce din dragoste față de oameni, așa și noi trebuie să îi iubim
pe semenii noștrii și să fim dispuși să ne sacrificăm pentru ei din dragoste.
Dragostea creștină nu se epuizează în draostea lui Dumnezeu către om, ci ea implică și
iubirea omului către Dumnezeu. Dragostea noastră către Dumnezeu este o dragoste răspuns pe
care El ne-a dat-o. Omul fiind chip al lui Dumnezeu, are capacitatea de a deveni subiect al
dragostei divine și într-o oarecare măsură chiar tinde spre ea. Creștinul poate răspunde, și trebuie
să răspundă la dragostea lui Dumnezeu. Iubirea autentică de Dumnezeu include în sine tezaure și
posibilități infinite. Dragostea față de Dumnezeu devine o obligație pentru că Iisus Hristos ne-a
promis Împărăția Cerurilor104. Având dragoste deplină omul nu-și mai poate dori nimic, căci
nerătăcindu-se, el are cu sine izvorul sfințeniei care îl duce de mână în împărăția lui
Dumnezeu105.
Porunca dragostei creștine a fost pusă în practică de la început și chiar păgânii se
minunau de roadele ei, zicând despre creștini: „Uitați-vă cum se iubesc unii pe alții, … se iubesc
chiar înainte de a se cunoaște”106. Tertulian arată că ucenicii lui Hristos se iubesc atât de mult,
încât sunt gata să moară unii pentru alții 107. Păgânul Caecilius ascultă mărturia lui Octavius care
zice: „Ne iubim unii pe alții,… ne numim frați,… ca fii ai unui singur Părinte, ai lui Dumnezeu,
ca părtași ai aceleiași credințe, ca moștenitori ai aceleiași speranțe”108.
103
Ibidem, pp. 316-317
104
Drd. Ioan CRISTOIU, „Sensurile noțiunii de slujire după scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul”, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 516
105
Teodor DAMIAN, „Virtutea dogmei la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1979,
p. 681
106
Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 518
107
Tertulian, Apologeticum, XXXIX, 7, traducere din lb. latină de Eliodor CONSTANTINESCU, Rm. Vâlcea, 1930,
p. 158
108
Minuciu Felix, Octavius, XXXI, trad. din lb. latină, de Petru I. PAPADOPOL, Rm. Vâlcea, 1936, p. 57
36
Porunca dragostei față de aproapele era și o justificare naturală. Fiecare om are nevoie de
ajutorul altuia. Sfântul Ioan Gură de Aur remarca: „Pentru aceasta ne-a dat Dumnezeu o singură
făclie: Soarele, a întins un singur acoperământ: cerul, ne-a dat o singură masă: pământul”109.
O însușire de seamă și specifică dragostei creștine este aceea că ea nu se oprește nici în
fața vrăjmașului. Însă trebuie să facem distincția că, iubind pe vrăjmașul nostru noi nu iubin răul
din el, ci ceea ce am vrea să fie el. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne vorbește de iubirea de
vrăjmași, întrucât în noțiunea de aproapele intră și dușmanii noștri. Numai iubind și pe văjmași
arătăm adevărata iubire, pentru că omul este făptură a lui Dumnezeu și trebuie privit cu iubire
oricine ar fi el. Însuși Mântuitorul Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei
ce vă blestemă și vă rugați pentru cei ce vă supără și vă prigonesc” (Mat. V, 44). El dă noțiunii
de „aproapele” un sens foarte larg. Samariteanul, din pilda Mântuitorului, nu vedea în omul căzut
la marginea drumului dușmanul său religios și național, ci pe omul, chip al lui Dumnezeu, aflat
în primejdie și care are nevoie de ajutorul său. Însă a iubi numai pe cel ce te iubește nu este un
lucru excepțional, ci ceva normal. Adevărata dragoste creștină trebuie să cuprindă și pe vrăjmaș.
Se știe că răzbunarea aduce de la sine altă răzbunare; a răspunde cu rău la rău înseamnă a
răspunde cu foc la foc. A răspunde cu calm și dragoste la ură, înseamnă a aprinde cărbuni pe
capul celui care uăște (Rom. XII, 20). Dragostea poate face din dușman prieten, pentru că
dușmanul va sfârși prin a răspunde cu bunăvoință și dragoste110.
Sfântul Vasile cel Mare prezintă ideea că omul nu poate crește, nu-și poate câștiga cele de
trebuință și nici mântuirea nu o poate dobândi izolat de semenii săi. În concepția sa,
sociabilitatea omului este o însușire ființială, înnăscută. După el, omenirea a cunoscut la
începutul ei proprietatea și viața de obște. Din această cauză cei care îmbrățișează viața în comun
se întorc la binele natural. Despre munca în comun Sfântul Vasile spune că ea oferă cei mai mulți
sorți de reușită dezvoltării talanților fiecăruia de ale căror binefaceri profitul este general și
reciproc111.
109
Sfântul Ioan Hrisostom, Despre dragoste și prietenie, p. 6, apud Drd. Ioan CRISTOIU, „Sensurile noțiunii de
slujire după scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul”, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 518
110
Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 519
111
Pr. Drd. Constantin DUȚU, „Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, nr. 1-4,
1979, pp. 329-330
37
3. MODALITĂȚI CONCRETE DE FILANTROPIE ÎN PAROHIA
RURALĂ
a) Mese comune
Aceste mese comune în parohia rurală se organizează cu diferite ocazii, cum ar fi agapele
frățești de după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie unde se țin și unele cateheze, dar și mese
pentru adormiți după slujba de înmormântare sau de pomenire; parastas.
Agapele frățești în primele veacuri erau alăturate Cinei Euharistice, iar filantropia era
organizată instituțional în societatea bizantină, continuată la noi de binecredincioșii domni prin
ctitoriile și daniile lor, arată că întreaga istorie a Bisericii este însuflețită de spiritualitatea
liturgică prelungită în lume prin umanismul creștin din „taina fratelui”. În acest context,
bisericile și mănăstirile românești au fost întotdeauna cetăți de întărire și speranță, locuri
primitoare pentru cei săraci, sufletește sau trupește. Ofrandele pentru cei vii și jertfele de
pomenire a celor adormiți au semnificații spirituale, dar sunt și o formă de filantropie spontană.
Niciun nevoiaș nu pleacă de la biserică fără o bucată de pâine112.
După înmormântare urmează agapa sau pomana făcută în numele și spre folosul celui
decedat, după ce preotul a făcut Trisaghionul cu ectenia de pomenire a celui răposat și a
binecuvântat vasele, mâncarea coliva și cele ce se mai împart. La masă trebuie chemați cei
săraci, bolnavi, străini și orfani113. Origen în comentariul său la cartea lui Iacob scrie: „Noi îi
112
Pr. Nicolae DASCĂLU, „Cultura filantropică a Bisericii”, în https://ziarullumina.ro/repere-si-
idei/editorial/cultura-filantropica-a-bisericii-131027.html. Postat: 25.02.2018, Accesat: 16.03.2021
113
Pr. Ioan MIRCEA, „Cultul morților în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”, în Ortodoxia,
nr. 3, 1985, p. 478
38
invităm pe cei săraci și nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire
pentru odihna celui răposat, iar pentru noi înșine miros bineplăcut lui Dumnezeu”114.
Și Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre îndătinarea acestor pomeni – mese ale
dragostei creștine, făcute de membrii familiilor pentru frații lor răposați le numește: „chemarea
săracilor după înmormântare”, arată folosul pentru cei plecați și anume: „Pentru ca cel răposat să
se odihnească în pace și să afle îndurare la Preabunul Dumnezeu” 115. Alte tipuri de mese comune
organizate în parohie sunt hramurile; despre acestea vom dezvolta în cele ce urmează.
b) Hram
Hramul este sărbătoarea închinată Sfântului ocrotitor al unei biserici, al Sfinților

Arhangheli sau chiar al unui Praznic Împărătesc închinat Mântuitorului Hristos sau Maicii
Domnului. De organizarea acestui eveniment se ocupă preotul paroh împreună cu ceilalți slujitori
dacă sunt, dar poate fi ajutat și de câțiva credincioși din parohie.
În ajunul sărbătorii, seara, se săvârșește Vecernia Mare unită cu Litia și Acatistul
Sfântului sau al Praznicului, iar la unele biserici se face și slujba Utreniei, astfel de slujbă
purtând numele de Priveghere, iar a doua zi se săvârșesc Ceasurile și Sfânta Liturghie la care în
unele cazuri participă chiar episcopul locului. La aceste slujbe participă credincioșii din parohie,
dar și credincioși din parohiile învecinate. Preotul paroh îi invită și pe preoții parohiilor
învecinate să slujească alături de el.
După terminarea Sfintei Liturghii se organizează o agapă frățească la care sunt îndemnați
să participe toți credincioșii prezenți și preoții care au slujit. Dacă hramul se întâmplă să cadă în
post, la masă se va servi pește și preparate din pește. Însă sunt biserici unde preotul paroh preferă
în loc de agapă să împartă câte un pachet fiecărui credincios, dar și preoților care au slujit alături
de el. Astfel de pachete sunt mult mai practice și nici nu îi mai reține pe credincioși după slujbă.
114
Origen, Comentar la cartea Iob, P.G. XVII, 517, apud Pr. Ioan MIRCEA, „Cultul morților în Biserica Ortodoxă
după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”, în Ortodoxia, nr. 3, 1985, p. 478
115
Sf. Ioan Hrisostom, Omilia 31 al. 32 la Matei, P.G. LVII, 374, apud Pr. Ioan MIRCEA, „Cultul morților în
Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”, în Ortodoxia, nr. 3, 1985, p. 478
39
CAPITOLUL IV
PROIECTE ALE PROTOIERIEI, EPISCOPIEI, PATRIARHIEI, DE
PROMOVARE A FILANTROPIEI
Patriarhia Română a înființat aproape 800 de instituții filantropice fiind alcătuite din:
cantine sociale, brutării, cabinete medicale, cămine pentru orfani sau vârstnici, grădinițe, centre
de urgență pentru victime ale violenței domestice sau pentru persoane fără adăpost. S-au alocat
sute de milioane de lei anual pentru aceste proiecte caritative din diferite zone ale țării, aceste
acțiuni fiind mărturii vizibile ale implicării Bisericii în ameliorarea lipsurilor materiale și în
vindecarea rănilor sufletești. Valoarea operei filantropice a Bisericii are, în primul rând, o
dimensiune spiritual-morală. Într-o lume amenințată de egoism și alienare, Ortodoxia cultivă
demnitatea umană din perspectiva veșniciei, printr-o cultură a bunătății și milosteniei 116. În cele
ce urmează vom da exemple concrete de acțiuni filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române de
pe întreg teritoriul României:
1. Mitropolia Munteniei și Dobrogei
1.1. Arhiepiscopia Bucureștilor
Un responsabil al acestei acțiuni este consilierul Iordăchescu Iâonuț Viorel.

Sectorul social-filantropic și misionar al Arhiepiscopia Bucureștilor a fost înființat în anul
1997. Din organizarea acestui sector fac parte două centre sociale, o cantină și un cabinet
116
Pr. Nicolae DASCĂLU, „Cultura filantropică a Bisericii”, în https://ziarullumina.ro/repere-si-
idei/editorial/cultura-filantropica-a-bisericii-131027.html. Postat: 25.02.2018, Accesat: 16.03.2021
40
medical, centrele sociale obținând acreditarea în 2011. Centrul de îngrijiri paleative „Sfântul
Nectarie” furnizează servicii medico-sociale specializate persoanelor adulte care se află în faza
terminală a unor boli incurabile, constând în creșterea calității vieții acestora printr-un complex
de îngrijiri medicale și spirituale constând în tratamentul durerii fizice și suferinței psihologice
cauzate de boală. Acest centru oferă servicii de găzduire, îngrijire medicală de tip paleativ,
consiliere spirituală și psihologică. Centrul are 8 locuri; 4 pentru beneficiarii care au solicitat
locuri Arhiepiscopiei Bucureștilor și 4 locuri pentru beneficiarii D.G.A.S.P.C. Sector 2. Pe lângă
acest centru mai sunt: centrul stomatologic „Sfântul Pantelimon” care dispune de două scaune
stomatologice și este deservit de trei medici specialiști, beneficiind de fonduri de la Casa de
asigurări de sănătate; cantina socială „Casa Barnabas” care oferă o masă zilnică pentru 50 de
persoane singure sau care provin din familii ale căror venituri sunt insuficiente; și centrul de zi
pentru copii „Sfânta Muceniță Sofia” care funcționează din 2012 și își propune îmbunătățirea
calității vieții copiilor și a familiilor aflate în dificultate, reducerea gradului de neglijare a
copiilor, prevenirea abandonului familial, școlar, delicvența juvenilă, precum și consumul
substanțelor nocive. De aceste servicii beneficiază 20 de copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani și
familiile acestora. Personalul este format din: un coordonator, un asistent social, un psiholog, un
medic, două cadre didactice, un îngrijitor și patru voluntari. Centrul dispune de două săli de
clasă, o sală de mese, un cabinet medical, un cabinet psihologic, un cabinet psihologic, un
cabinet de asistență socială, un paraclis, o sală de consiliu117.
Exemple de acțiuni filantropice realizate de parohii din Arhiepiscopia Bucureștilor:
Parohia „Icoanei” București – Responsabil: Preot paroh Popescu Ion. Această parohie
este acreditată ca furnizor de servicii pentru centrul de informare, consiliere socială și spirituală
„Icoana”, unde se acordă servicii de: informare și orientare, consiliere socială, psihologică,
spirituală și juridică; sprijin pentru o viață independentă; educație informală pentru copii și
adulți; asistență medicală și educarea în spiritul valorilor moralei creștine. Serviciile centrului
sunt oferite de preoți, asistenți sociali, psihologi, medici, juriști și profesori persoanelor aflate în
dificultate118.
117
Faptele Iiubirii Milostive „Lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă
Română”, Lucrare publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R., Editura Basilica,
2012, pp. 33-35
118
Ibidem, p. 36
41
Parohia „Precupeții Vechi”, București – Responsabil: Coordonator, Preot Tudor
Gheorghe. Din 26 iunie 2005, în această parohie a început să funcționeze Așezământul social-
filantropic rezidențial, ca centru de asistență al persoanelor vârstnice în dificultate. Acesta este
amplasat în curtea din spatele bisericii și are o cantină, care asigură hrana pentru cei adăpostiți în
centru, cât și pentru restul de 30 de familii asistate. În perioada 2004-2006, cu sprijinul primăriei
Sector 2, a fost ridicat un corp nou care are și un cabinet medical, iar podul casei parohiale a fost
mansardat și au fost amenajate spații gospodărești. În 2008 s-au extins spațiile pentru un
dormitor pentru rezidenți, un birou și s-a montat un lift exterior pentru deplasarea beneficiarilor.
În 2009 au fost finalizate lucrările de izolare termică și finisaje exterioare ale așezământului
social119.
Un alt centru filantropic important din Arhiepiscopia Bucureștilor este Centrul de bătrâni,
mănăstirea Pasărea, responsabil fiind Coordonator Monahia Mariș Mateea. Așezământul este o
unitate de asistență socială cu structură proprie, nonprofit. Acest așezământ a fost înființat în
1991, desfășurând activitatea cu personalul alcătuit din voluntari. Acest centru adăpostește 40 de
persoane vârstnice (femei), cărora li se oferă servicii de: găzduire permanentă în condiții
adecvate nevoilor specifice, transport către serviciile medicale de specialitate și pentru efectuarea
activităților de recreere, asistență medicală, acordarea serviciilor de urgență și monitorizarea din
punct de vedere medical, îngrijire pentru diminuarea stării de handicap, spălătorie, prepararea
hranei120.
1.2. Arhiepiscopia Tomisului
Parohia „Sfânta Parascheva” Cumpăna – Responsabil: Preot Paroh Soare Ion. Această
parohie din localitatea Cumpăna Protoieria II Constanța, în colaborare cu Consiliul local a
amenajat în anul 2000 prima cantină socială din Arhipiscopia Tomisului. În urma „Pactului
județean pentru prevenirea abandonului școlar”, cantina a fost inclusă într-un proiect de
prevenire a abandonului școlar. În fiecare zi în această cantină se oferă o masă caldă la
aproximativ 75 de copii, iar din anul 2004 funcționează și o sală de activități, unde copii asistați
se întâlnesc după cursuri pentru activități de socializare, fiind ajutați de către tineri voluntari să-și
119
Ibidem, p. 37
120
Ibidem, p. 38
42
pregătească o parte din teme, să întâmpine cum se cuvine marile sărbători creștine prin diferite
activități: încondeiere de ouă, învățare de colinde, pictură de icoane, să învețe despre Hristos și
să-și dezvolte imaginația și creativitatea. O altă parohie din această Arhiepiscopie este parohia
„Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Medgidia, responsabil fiind Preotul paroh Dragoș Radu.
În anul 2009 parohia oferă asistență medicală bătrânilor fără venituri sau cu venituri scăzute, prin
intermediul cabinetului de medicină generală din cadrul Așezământului socio-medical „Sfântul
Pantelimon”121.
2. Arhiepiscopia Dunării de Jos
2.1. Episcopia Tulcii
Asociația „Aegyssus” – Responsabil: Președinte Herța Bogdan Florin. Asociația și-a

început activitatea la sfârșitul anului 2004, prin atragerea de voluntari care să ajute la
desfășurarea programelor pastorale, culturale, educaționale și filantropice. Această activitate s-
axat pe două componente: prima este oferirea demeditații gratuite copiilor, de către profesori
voluntari, la disciplinele română, matematică și limba engleză; și sprijinirea vârstnicilor
nedeplasabili și cu pensii foarte mici. În cadrul acestei asociații funcționează și o cantină socială.
În această arhiepiscopie se află și Asociația „Casiana” care oferă sprijin copiilor și familiilor din
Deltă care trăiesc la limita subzistenței. Din anul 2008 se află într-o colaborare cu Televiziunea
Română, desfășurând campania umanitară „Oamenii Deltei”, care are următoarele obiective:
identificarea și ajutorarea copiilor de clasa a VIII-a din localitățile din Deltă, organizarea de
tabere și excursii pentru copiii din localitățile izolate, acordarea de sprijin pentru promovarea
valorilor culturale și tradiționale care locuiesc în Delta Dunării. În scopul strângerii de fonduri au
fost realizate expoziții tematice de fotografie și un teledon în cadrul galei „Oamenii Deltei”. Cu
banii din donții s-au modernizat dispensarul medical din Maliuc, s-a renovat și s-a dotat cu
material didactic școala din Letea, s-a achiziționat o șalupă care asigură transportul gratuit al
școlarilor pe relațiile Maliuc-Tulcea și Luncavița-Tulcea122.
121
Ibidem, pp. 47-48
122
Ibidem, pp. 82-83
43
3. Mitropolia Moldovei și Bucovinei
3.1. Arhiepiscopia Iașilor
În această arhiepiscopie, în parohia „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”,

fiind preot paroh Doroșincă Mihai Eduard, în perioada iunie 2006-ianuarie 2007 a fost construit
Centrul social parohial. Ulterior au fost acreditate serviciile sociale primare și activitățile de
asistență socială pentru Centrul de zi pentru persoane vârstnice. Care funcționează pe lângă
parohie. au fost derulate mai multe campanii pentru prevenirea instituționalizării bătrânilor, de
conștientizare a populației privind importanța sprijinirii bătrânilor de către familie, și împotriva
fumatului. S-au construit grupuri de sprijin și de consiliere pentru liceeni. În anul 2011, de
serviciile proiectelor derulate de parohie au beneficiat un număr de 570 de persoane123.
4. Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului
4.1. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului
În această Arhiepiscopie sunt mai multe centre filantropice precum: Cantina socială
„Protopop Aurel Munteanu”, Huedin, unde coordonator este Părintele Pușcaș Dorel, Centrul de
recuperare neuromotorie de tip ambulatoriu, Turda, responsabil fiind Preotul Sârb Daniel și
Centrul de recuperare psiho-neuromotorie pentru copii cu handicap „Sfânta Irina”, responsabil de
acest centru fiind Preotul Șimonca Marian. Dintre acestea vom dezvolta ultimul centru
menționat. Proiectul a fost demarat în anul 2009 de către Fundația „Sfânta Irina” în colaborare
cu Fundația HAR din Olanda și Consiliul județean Cluj. Centrul are ca obiectiv efectuarea
tratamentelor de recuperare destinate copiilor cu dizabilități de pe raza județului Cluj. Centrul
oferă servicii de recuperare psiho-neuromotorie de tip ambulatoriu pentru copiii care provin din
123
Ibidem, p. 98
44
familii și centre rezidențiale. Prin serviciile asigurate se urmărește creșterea calității vieții
copiilor cu dizabilități, prevenindu-se izolarea de comunitate a acestora. Personalul este format
din: preot coordonator, asistent medical, maseur și șofer. Acest centru își desfășoară activitatea
într-o clădire dotată cu sală de recuperare, cabinet de logopedie, cabinet de psihopedagogie, sală
de activități recreative, două băi cu dotări pentru beneficiarii cu dizabilități și birouri. În cadrul
centrului pot efectua proceduri de recuperare 7-9 copii pe zi124.
Acestea sunt doar câteva exemple de acțiuni filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române
din toată țara sub organizarea episcopiilor și parohiilor locale. Pe lângă acestea, și protopopiatele
sunt implicate în acțiuni filantropice, deținând servicii acreditade de asistență medicală. Aceste
protopopiate sunt: Protopopiatul I Capitală – 60 de beneficiari; Protopopiatul III Capitală – 300
de beneficiari; Departamentul social-misionar al Arhiepiscopiei Tomisului – 728 de beneficiari;
Protopopiatul Târgoviște Sud – 52 de beneficiari; Protopopiatul Pucioasa – 36 de beneficiari;
Sectorul social-misionar al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor – 50 de beneficiari; Protopopiatul
Urziceni – 70 de beneficiari; Protopopiatul Fetești – 49 de beneficiari; Biroul de asistență Socială
„Diaconia” al Arhiepiscopiei Iașilor – 1570 de beneficiari; Protopopiatul Pașcani – 97 de
beneficiari; Protopopiatul Botoșani – 302 de beneficiari; Protopopiatul Târgu Neamț - 41 de
beneficiari; Protopopiatul I Iași – 36 de beneficiari; Protopopiatul II Iași – 120 de beneficiari;
Protopopiatul Hârlău – 200 de beneficiari; Protopopiatul Roznov – 77 de beneficiari;
Protopopiatul Darăbani – 33 de beneficiari; Protopopiatul Roman – 20 de beneficiari;
Protopopiatul Ineu – 205 de beneficiari; Protopopiatul Sibiu – 20 de beneficiari; Protopopiatul
Lipova – 23 de beneficiari125.
124
Ibidem, pp. 143-144
125
Ibidem, pp. 173-174
45
Bibliografie (**până în prezent**)
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.O.B., 2013

2. APOSTOLU Doctorand Gheorghe, Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale,
în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992
3. APOSTOLU Doctorand Gheorghe, Lucrare socială a Bisericii, în Studii Teologice, nr.
3-4, 1992
4. BRIA Pr. Prof. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.O.B., 1981
5. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa, Locul spiritualității române, Editura
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași 1995
6. COSMA Pr. Prof. Sorin, Despre Mântuire, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987
46
7. CONSTANTINESCU Eliodor, traducere din limba latină Apologeticum, Tertulian,
Râmnicu Vâlcea, 1930
8. CRISTOIU, Drd. Ioan, Sensurile noțiunii de slujire după scrierile Sfântului Ioan
Evanghelistul, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1985
9. DAMIAN Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1979
10. DASCĂLU, Pr. Dr. Nicolae, Cultura filantropică a Bisericii, în
https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/editorial/cultura-filantropica-a-bisericii-
131027.html. Postat: 25.02.2018, Accesat: 16.03.2021
11. DUȚU, Pr. Drd. Constantin, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în
Studii Teologice, nr. 1-4, 1979
12. Faptele Iiubirii Milostive, Lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și
administrate de Biserica Ortodoxă Română, Lucrare publicată cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica,
2012
13. GHIȚĂ Pr. Ieremia B., Lucrarea Mântuirii, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1975
14. IACOBESCU, Pr. Ilie, Filantropia creștină în trecut și azi, în Studii Teologice, nr. 4,
1990
15. IRIMIA, Pr. Dr. Valer, Teză de doctorat, Asistența socială a Bisericii. Diaconia între
asistență socială și filantropie socială, București, 2008
16. MIRCEA, Pr. Ioan, Cultul morților în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție în Ortodoxia, nr. 3, 1965
17. PAPADOPOL Petru I., traducere din limba latină, Octavianus, Minuciu Felix,
Râmnicu Vâlcea, 1936
18. PAPUC, Magistrand, Gheorghe, Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan,
în Studii Teologice, nr. 5-6, 1956
19. POPESCU Teodor M. Faptele bune din dragostea creștină, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 9-12, 1979
20. PAVEL Pr. Prof. C., Dimensiunea morală a faptelor mărunte,în „Glasul Bisericii”, nr
5-6, 1966
47
21. RADU Pr. Prof. Dr. Dumitru Mântuirea prin Hristos în Biserică,în tratatul „Îndrumări
Misionare”, E.I.B.M.O.B., 1986
22. SFÂNTUL CASIAN ROMANUL, Cuvânt despre Sfinții Părinți din skit”, în Filocalia
vol. I
23. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre iubirea aproapelui, traducere de Pr.
TĂNĂSESCU Nic. D., în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1961
24. STĂNILOAE Pr, Prof. Dumitru, Despre binele comun și unele virtuți creștine, în
Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1964
25. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Filocalia, volumul I, capitolul 15, traducere Sibiu
1947
26. STĂNILOAE Pr, Prof. Dumitru, Învățătura Ortodoxă despre mântuire și concluziile
ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, în Ortodoxia, nr. 2, 1972
27. VIZITU Pr. Prof. Mihai Gh., Faptele bune și importanța lor pentru mântuire, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1976
28. VÎRLAN Doctorand Ion, Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul Teolog,
în Ortodoxia, nr. 4, 1974
48

Filantropia În Mediul Rural

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Filantropia În Mediul Rural

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Filantropia în mediul rural

1. Mântuirea în învățătura ortodoxă

Mântuirea este împăcarea omului cu Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă nu s-a folosit în

2. Cum se obține mântuirea?

Mântuirea a fost concepută și oferită lumii de Dumnezeu, Fiul o îndeplinește obiectiv,

a) Mântuirea obiectivă în viața creștinului

b) Mântuirea subiectivă, despre voința omului

Mântuirea subiectivă înseamnă însușirea personală a mântuirii obiective. Prin ea se

a) Tainele Bisericii și efectele lor pentru mântuire.

b) Rolul harului dumnezeiesc în mântuirea subiectivă.

1. Despre faptele bune

a) Faptele bune ca fapte ale iubirii în Hristos.

b) Desăvârșirea în Hristos - ținta întrgii vieți creștine.

2. Săvârșirea faptelor bune

3. Faptele bune și practicarea virtuților

1964, pp. 137-138

1. FILANTROPIA ÎN VIAȚA PAROHIALĂ

2. FILANTROPIA CA MOD DE VIAȚĂ

a) Cultivarea iubirii aproapelui în relația dintre credincioși

Hramul este sărbătoarea închinată Sfântului ocrotitor al unei biserici, al Sfinților

1. Mitropolia Munteniei și Dobrogei

1.1. Arhiepiscopia Bucureștilor

Un responsabil al acestei acțiuni este consilierul Iordăchescu Iâonuț Viorel.

1.2. Arhiepiscopia Tomisului

2. Arhiepiscopia Dunării de Jos

2.1. Episcopia Tulcii

Asociația „Aegyssus” – Responsabil: Președinte Herța Bogdan Florin. Asociația și-a

3.1. Arhiepiscopia Iașilor

În această arhiepiscopie, în parohia „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”,

4. Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului

4.1. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.O.B., 2013

S-ar putea să vă placă și