Pr. Florea Vlaicu - Filantropia În Mediul Rural

MITROPOLIA MUNTENIEI ȘI DOBROGEI
CENTRUL MITROPOLITAN DE PERFECȚIONARE
Lucrare pentru obținerea

gradului I clerical
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Pr. conf. dr. Radu-Petre MUREȘAN
SUSȚINĂTOR:
Pr. Florea VLAICU, Parohia Siliștea Gumești I,
Episcopia Alexandriei și Teleormanului,
Protoieria Roșiori de Vede
BUCUREȘTI
2021
MITROPOLIA MUNTENIEI ȘI DOBROGEI
CENTRUL MITROPOLITAN DE PERFECȚIONARE
Lucrare pentru obținerea gradului I

clerical
Filantropia în mediul rural
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Pr. conf. dr. Radu-Petre MUREȘAN
SUSȚINĂTOR:
Pr. Florea VLAICU, Parohia Siliștea Gumești I,
Episcopia Alexandriei și Teleormanului,
Protoieria Roșiori de Vede
BUCUREȘTI
2021
CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................. 5-7

CAPITOLUL I: MÂNTUIREA .................................................................................... 8-22
1. Mântuirea în Învățătura Ortodoxă ................................................................................ 8-14
2. Cum se obține mântuirea ............................................................................................ 14-18
3. Aspectele mântuirii ..................................................................................................... 18-22
3.1. Mântuirea obiectivă în viața creștinului ....................................................................... 19
3.2. Mântuirea subiectivă, expresie a voinței omului ..................................................... 19-20
3.3. Tainele Bisericii și efectele lor pentru mântuire........................................................... 20
3.4. Rolul harului dumnezeiesc în mântuirea subiectivă ..................................................... 21
3.5. Contribuția credinciosului ....................................................................................... 21-22
CAPITOLUL II: FAPTELE BUNE ........................................................................... 23-42
1. Despre faptele bune în viața creștinului ..................................................................... 23-32
1.1. Faptele bune ca fapte ale iubirii lui Hristos ............................................................. 23-26
1.2. Desăvârșirea în Hristos – ținta întregii vieți creștine............................................... 26-32
2. Săvârșirea faptelor bune ............................................................................................. 32-37
3. Faptele bune și practicarea virtuților .......................................................................... 37-42
CAPITOLUL III: FILANTROPIA ............................................................................ 43-53
1. Filantropia în viața parohială ...................................................................................... 43-46
2. Filantropia ca mod de viață ........................................................................................ 46-51
2.1 Cultivarea iubirii aproapelui în relația dintre credincioși ......................................... 47-51
3. Modalități concrete de filantropie în parohia rurală ................................................... 51-55
3.1. Mese comune ........................................................................................................... 51-52
3.2. Hram ........................................................................................................................ 52-53
CAPITOLUL IV: PROIECTE ALE PATRIARHIEI, EPISCOPIEI, PROTOIERIEI
DE PROMOVARE A FILANTROPIEI ..................................................................... 54-59
1. Mitropolia Munteniei și Dobrogei .................................................................................. 54-
1.1. Arhiepicopia Bucureștilor ....................................................................................... 54-56
1.2. Arhiepiscopia Tomisului .............................................................................................. 56
1.3. Episcopia Tulcii ............................................................................................................ 57
1.4. Episcopia Alexandriei și Teleormanului ................................................................. 57-58
2. Mitropolia Moldovei și Bucovinei .................................................................................. 58
2.1. Arhiepiscopia Iașilor..................................................................................................... 58
3. Mitropolia Clujului ..................................................................................................... 58-59
3.1. Arhiepiscopia Vadului Feleacului și Clujului ......................................................... 58-59
CONCLUZII ................................................................................................................ 60-61
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 62-67
Izvoare ........................................................................................................................... 62-64
Studii și articole ............................................................................................................ 64-66
Surse electronice ................................................................................................................ 67
INTRODUCERE
În prezenta lucrare intitulată Filantropia în mediul rural, în primul capitol vom

prezenta pe larg care este învățătura ortodoxă despre mântuire, vom arăta care sunt
mijloacele prin care omul poate dobândi mântuirea, adică să ajungă de la stadiul de chip al
lui Dumnezeu, după cum a fost creat: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după
chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie” (Facere 1, 27), la asemănarea cu El, adică
la starea de dinainte de căderea în păcat.
Mântuirea este împăcarea omului cu Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă nu s-a folosit
în general termenul „împăcare” ca titlu pentru întreaga operă de mântuire a Domnului Iisus
Hristos și pentru însușirea ei de către cel care crede. Acest termen a fost folosit cu
precădere în teologia protestantă, bazându-se pe patru locuri din Epistolele Sfântului
Apostol Pavel: Romani 5, 10; II Corinteni 5, 18-20; Coloseni. 1, 19-23 și Efeseni 2, 14-18.
Teologia romano-catolică a folosit și ea acest termen de „împăcare”, dar ca al doilea
termen pe lângă cel de „răscumpărare” și cu precizarea că această „împăcare” sau
„răscumpărare” se realizează prin „satisfacția” adusă lui Dumnezeu de Iisus Hristos1.
Bisericii Ortodoxe, ne spune Părintele Stăniloae, „i se pare că termenul mântuire acoperă
mai bine decât ceilalți sensul adânc, total și multiplu al operei lui Hristos și cuprinde în el
sensurile parțiale ale ei exprimate de ceilalți termeni. Bunul mântuirii adus nouă de Hristos
este atât de bogat, încât nu poate fi exprimat complet de niciun termen și nici de toate la un
loc. Orice termen folosit în exclusivitate, împreună cu încercarea de a explica pe ceilalți
prin înțelesul lui ne închide într-o înțelegere limitată a negrăitului mister al mântuirii.
Fiecare termen e valoros, pentru că pune în relief unul sau altul din aspectele mântuirii pe
care ne-a procurat-o Hristos. De aceea trebuie să ținem seama de toți termenii biblici în
înțelegerea ei, fără să forțăm pe cei mulți să intre în înțelesul vreunuia. Dacă nevoia de
exprimare rezumativă ne silește să alegem ca titlu general pe vreunul din ei, trebuie să
alegem pe cel mai cuprinzător și să lărgim sensul lui în așa fel încât să cuprindă sensurile
tuturor celorlalți”2.
Mântuirea sau dobândirea Împărăției Cerurilor ar trebui să fie obiectivul principal
din viața omului. Dumnezeu nu forțează pe nimeni deoarece omul, fiind creat după chipul
1
Cf. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea
pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, 1972, p. 195.
2
Ibidem, pp. 196-197.
5
Său este liber să aleagă dacă Îl urmează sau se îndepărtează de El. În cele din urmă vom
vorbi despre aspectele mântuirii care sunt de două feluri.
Mântuirea se dobândește în primul rând, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Cea dintâi poruncă fiind porunca iubirii, atât a lui Dumnezeu, cât și a aproapelui ca pe noi
înșine. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu fără să iubim și să ajutăm la nevoie pe aproapele
nostru, căci însuși Mântuitorul Hristos zice că la vremea judecății Împăratul va despărți
oile de capre; îi va binecuvânta pe cei care au făcut fapte de milostenie și îi va mustra pe
cei care nu au făcut zicând: „Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu
Mi-ați făcut” (Matei 25, 31-46). Despre faptele bune și importanța săvârșirii lor vom
expune în detaliu în capitolul al doilea. Tot în acest capitol vom evidenția practicarea
virtuților, definind și prezentând virtuți precum credința, smerenia și dragostea, atât față
de Dumnezeu, cât și față de semeni.
Între aceste prime două capitole ale lucrării este o strânsă legătură deoarece
mântuirea sau intrarea omului în Rai nu poate fi posibilă fără săvârșirea faptelor de
milostenie, a credinței, a dragostei și a smereniei. Aceste virtuți sunt și ele strâns legate
deoarece credința fără fapte de milostenie nu are niciun folos, faptele bune sunt făcute din
dragoste, iar toate acestea sunt încununate de smerenie deoarece omul toate acestea le
săvârșește pentru binele aproapelui și pentru slava lui Dumnezeu, iar nu spre a fi lăudat de
oameni. Astfel faptele bune le-am putea numi și faptele dragostei sau ale iubirii deoarece
ele se săvârșesc din dragoste față de Dumnezeu, de semeni, dar și față de întreg mediul
înconjurător.
În capitolul al treilea, vom evidenția modul în care se săvârșesc acțiunile
filantropice în viața parohială. Un rol deosebit de important în comunitatea de credincioși îl
are bineînțeles atât preotul paroh, cât și ceilalți preoți în cazul în care sunt mai mulți
slujitori, dar și cântărețul trebuie să fie un model pentru comunitate și să fie implicat alături
de preot în activitățile de binefacere din parohie.
Preoții sau preotul, în cazul în care este singur la parohie și cântărețul trebuie să fie
ca o echipă care să vegheze la buna desfășurare a vieții din parohia în care se află și să-i
sprijine pe cât posibil pe cei nevoiași din parohie prin strângere de fonduri, hăinuțe,
alimente sau chiar să ceară ajutorul autorităților locale. Misiunea preotului este să-i
îndrume pe oameni către Dumnezeu și să-i ajute să-și mântuiască sufletul, dar și să-i ajute
și să-i sprijine pe cei care trăiesc în condiții grele și în necazuri.
Mesele comune, care se organizează cu prilejul diferitelor evenimente locale sau
de cele mai multe ori la înmormântarea sau parastasul unui membru al comunității și
6
hramurile pot fi considerate mijloace de ajutorare al celor cu posibilități materiale reduse
deoarece astfel primesc o masa caldă și diverse alte ajutoare atât de la preot, cât și de la
comunitatea de credincioși. Toate aceste aspecte cu privire la viața parohială, la
comunitatea de credincioși, dar și la întrajutorarea celor care sunt în nevoi le vom dezbate
în acest capitol al lucrării noastre. Din aceasta rezultă deosebita importanță a preotului în
viața oamenilor, care nu are doar rolul de-ai îndruma pe oameni pe calea mântuirii, ci și
acela de-ai mângâia și ajuta pe cei aflați în suferințe trupești, dar și sufletești.
În capitolul al patrulea, vom prezenta multitudinea de acte filantropice făcute de
Biserica Ortodoxă Română la nivel național prin înființarea de centre sociale, cămine
pentru vârstnici, cantine sociale și chiar spitale unde se pot trata cei fără posibilități
financiare. Astfel de așezăminte filantropice există în toate episcopiile din țară, construirea
lor făcându-se la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, dar și cu sprijinul fiecărei
episcopii, al donațiilor semnificative ale oamenilor, dar și cu ajutorul autorităților centrale
și locale. Acest amplu proces de înființare al centrelor de ajutor pentru cei aflați în nevoi a
început în anul 2007 odată cu alegerea Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române. Astăzi fiecare eparhie din țară are unul sau mai multe astfel de
așezăminte care deservesc oamenilor fără posibilități materiale aflați în suferințe și în
nevoi. În acest capitol vom exemplifica și câteva dintre numeroasele astfel de așezăminte
din întreaga țară. Numărul acestor centre este în continuă creștere, dorindu-se a fi prezente
în aproape fiecare parohie din țară.
7
CAPITOLUL I
MÂNTUIREA
1. Mântuirea în învățătura ortodoxă
Teologia ortodoxă a acceptat folosirea termenului de „împăcare” sau

„răscumpărare”, dar le-a dat un sens mai larg decât cel folosit și înțeles în teologia romano-
catolică și protestantă. Aceasta, mai ales când teologia ortodoxă a început să se întemeieze
mai mult pe scrisul patristic și să se conformeze tradiției de cult a Bisericii. Acest sens larg
l-a exprimat Biserica Ortodoxă totdeauna prin termenul „mântuire”.
Acest termen, ne spune Părintele Stăniloae, rămâne termenul preferat al Bisericii
Ortodoxe din mai multe motive:
„în primul rând, pentru că e întrebuințat cel mai des de Noul Testament, fie ca nume pentru
opera de mântuire realizată de Domnul Iisus Hristos (de vreo 40 de ori), fie ca apelativ
legat de numele lui Iisus Hristos, în baza operei înfăptuite de El (de vreo 21 de ori); în al
doilea rând, pentru că acest termen e întrebuințat de Biserică în tradiția ei de cult, este
folosit în Crezul niceo-constantinopolitan și în rugăciunile poporului credincios; în al
treilea rând, pentru că redă sensul cel mai adânc și cel mai cuprinzător al operei înfăptuite
de Iisus Hristos. „Mântuirea” este înțeleasă ca o scăpare de moarte a celor credincioși în
toate privințele, ca o asigurare a vieții depline și veșnice, e implicat și faptul că acest
termen produce în credincioșii ortodocși un sentiment de recunoștință absolută față de
Hristos căruia îi datorează scăparea existenței și perspectiva vieții veșnice și fericite”3.
Cuvântul „mântuire” este cel mai folosit în Sfânta Scriptură, iar în Noul Testament
este legat de activitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, de unde și numele de „Mântuitor”
care înseamnă: Izbăvitor, Salvator, Vindecător. Chiar numele „Iisus”, în limba ebraică
„Iehoșua”, înseamnă, a elibera, a salva dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la
moarte.
Trebuie să precizăm că ideea de mântuire este strâns legată de păcat. Potrivit Sfintei
Scripturi mântuirea reprezintă izbăvirea de păcat. Păcatul constă în căderea noastră și a firii
întregi din viața și frumusețea cea dintâi rânduită de Dumnezeu. „La plinirea vremii”
3
Cf. Ibidem, pp. 195-196.
8
(Galateni 4, 4), când întreaga făptură a ajuns la convingerea că nu era în stare să
restabilească singură raporturile normale cu Dumnezeu și când suspinul după un Mântuitor
era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer și în mod suprafiresc a luat trup
omenesc din Sfânta Fecioară Maria și a devenit om (Ioan. 1, 14). Fiind născut din Fecioara
Maria, El aparține omenirii, dar pentru că s-a născut pe cale supranaturală, este fără de
păcat. El era Dumnezeu și om în același timp, fără de păcat4.
Potrivit învățăturii ortodoxe despre mântuirea în Hristos, viața și puterea sunt
împărtășite de Fiul lui Dumnezeu umanității Sale asumate în deplinătățile eshatologice.
Nouă ni se comunică treptat prin umanitatea Sa, privindu-le ca un dar dinamic, ca un dar și
ca o făgăduință, având o dezvoltare în perspectiva eshatologică, deci implicând și o
speranță. Câtă vreme Iisus Hristos „plin de har și adevăr”, este „bărbatul desăvârșit”, noi
avem numai o „arvună” a plinătății Lui, având să creștem din El până la „bărbatul
desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Viața și puterea împărtășite de Hristos umanității Sale se manifestă în trei direcții:
spre Dumnezeu, spre umanitatea proprie și spre semenii Săi umani. Hristos ne-a adus viața
și putere în cele trei direcții prin: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Sa la cer.
Fiul lui Dumnezeu ne-a adus o viață și o putere nouă în raport cu Dumnezeu, cu noi înșine
și cu semenii noștri. Prin întruparea Sa ne unește în modul cel mai intim și totodată în mod
inseparabil și definitiv, pe noi cu Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, devine și în această calitate Fiul lui Dumnezeu.
Iubirea Sa ființială, eternă și desăvârșită față de Tatăl umple și umanitatea Sa. Numai Fiul
putea umple de iubire ființială față de Dumnezeu umanitatea asumată și prin ea pe oricine
se unește prin credință cu Hristos. Voința noastră devine voința Fiului lui Dumnezeu, pe
care o îndreaptă spre Tatăl cu iubirea Lui. Aceasta înseamnă o sfințire totală a umanității
asumate de El. Toată sfințenia dumnezeirii Sale devine proprie umanității Sale la forma
umană. El este sfânt în gândurile Sale, în mișcările voinței Sale, în simțirile Sale și în
trupul Său. Hristos s-a făcut al doilea Adam, dar superior în puritate primului Adam
dinainte de cădere.
Deși poartă în firea asumată „afectele” împovărătoare ale primului Adam de după
cădere, El nu mai cade, ci dimpotrivă impune stăpânirea spiritului peste acele slăbiciuni și
eliberează firea de ele, dându-ne și nouă puterea să facem aceasta. Pentru iubirea Sa față de
Tatăl, pentru sfințenia Sa desăvârșită, Tatăl privește la fața lui Hristos cel întrupat cu
4
Cf. Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987, pp. 96-97.
9
iubirea cu care privește la Fiul Său cel Unul-Născut. Făcând pe Fiul Său om, Dumnezeu a
înnoit neamul omenesc și l-a îndreptat în mod real. Purtată de ipostasul divin al Fiului,
firea noastră a devenit cu adevărat sfântă și dreaptă. Pacea ei cu Dumnezeu constă în
iubirea ființială a lui Hristos-omul față de Tatăl. Dreptatea și pacea nu-i sunt impuse naturii
umane fără voia ei, ci sunt asimilate lăuntric, așa cum un pământ uscat asimilează
umezeala din ploaie deși ploaia trebuie să vină mereu de sus5. Pacea și dreptatea reală
devin prin unirea cu Hristos o pace și o dreptate reală și a celor ce cred în El. Relația în
care s-a așezat Hristos ca om cu Tatăl, mai bine-zis relația în care se află cu Tatăl ca Omul-
Iisus, include în ea, la început potențial, apoi tot mai actual, pe cei care cred în Hristos.
Sfințenia Lui ca om e disponibilă tuturor.
Dacă sfântul în general înseamnă omul pentru om, omul care e străin de orice fel de
egoism, cu atât mai mult Hristos, dat fiind că umanitatea Lui, nefiind purtată de un ipostas
uman, ci de ipostasul divin, nu se poate închide în ea însăși în mod individualist, ci prin
ipostasul divin care este Dumnezeul tuturor, se comunică tuturor. În unirea și relația cu
Hristos, a cărui voie umană e voia curată a ipostasului divin, pot deveni și ceilalți sfinți.
Voia urmașilor lui Adam a tăiat unitatea între acești descendenți prin exercițiul ei arbitrar
și egoist. În Hristos voia creștinului părăsind acest exercițiu a devenit conformă nu numai
cu voia lui Dumnezeu, ci și cu natura noastră, cu ceea ce favorizează cu adevărat viața
noastră. De aceea cei uniți cu Hristos nu mai lucrează pentru dezmembrarea umanității, ci
pentru frățietatea între toți.
Importanța ce se acordă în Răsărit întrupării Domnului pentru unificarea Bisericii,
rezultă pe de o parte din ipostasul divin în care este asumată natura Sa umană, iar pe de alta
din învățătura despre energiile necreate. Ipostasul divin e deschis activ prin umanitatea Sa,
neînchisă într-un ipostas uman supus limitelor create. Umanitatea Cuvântului este
fundamentul învățăturii despre îndumnezeirea noastră, așa de scumpă părinților.
Întruparea este o uimitoare chenoză a Fiului lui Dumnezeu, care se face ipostasul
afectelor ce înrobeau firea noastră și al limitelor ei închise pentru ca să elibereze firea
noastră de primele și să le deschidă pe ultimele. Dar e și o chenoză a omenescului care
ființează la Hristos nu într-un ipostas propriu, ci în ipostasul divin, fiind dăruită total lui
Dumnezeu. Chenoză este semnul iubirii în așa fel că fără ea nu se poate manifesta iubirea.
5
10
În iubire o persoană se uită pe sine, se dăruiește celeilalte într-o chenoză totală, dar tocmai
prin aceasta iubirea se manifestă în deplinătatea ei6.
Prin viața Sa în trup pe pământ Fiul lui Dumnezeu pune în evidență valoarea acestei
vieți pentru dobândirea mântuirii, ne arată cum trebuie să ne străduim încă de pe pământ
pentru o împăcare adâncă, plină de iubire, cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Faptul că
Dumnezeu personal și ipostatic este deschis existenței create pământești și acceptă să o
trăiască pentru noi, dovedește că această existență este o realitate valoroasă chiar pentru
El7.
Sfântul Atanasie, spune că la început noi am fost creați printr-un decret al voii Lui.
După aducerea noastră la existență, simțindu-se nevoia „să fie vindecate nu cele ce nu sunt,
ci cele existente, era firesc să vină medicul și Mântuitorul în cele ce existau deja. Exista
omul; de aceea s-a folosit de trupul omenesc ca om. Cu dreptate s-a folosit Cuvântul de
organul omenesc și s-a extins în toate”8. El a voit să ne treacă la viața veșnică nesocotind
viața pământească. Trebuia să o sfințească și pe aceasta, ca o condiție pentru viața veșnică.
Pornind de la îndemnul Sfântului apostol Pavel de a spori în iubire pentru „a înțelege care
este și lățimea și lungimea și adâncimea și înălțimea și a cunoaște iubirea covârșitoare a lui
Hristos” (Efeseni 3, 17-19)9.
În toate cele trei direcții Hristos a restabilit firea umană și mai mult prin moartea Sa
de pe cruce. Crucea lui Hristos reprezintă o nouă treaptă în opera de mântuire a noastră.
Fără crucea lui Hristos mântuirea nu ar fi fost realizată. Prin moartea Sa, Hristos Se
dăruiește Tatălui nu numai printr-o viață exemplară, ci și prin renunțarea la viața însăși,
dând Tatălui ca om totul, nemaiținând nimic pentru Sine. Hristos ca om s-a adus Tatălui
jertfă curată, însă nu pentru a oferi Tatălui un echivalent juridic, ci astfel să putem intra și
noi împreună cu El la Tatăl. Noi avem aducerea la Tatăl prin crucea lui Hristos, prin trupul
lui răstignit pe cruce. Odată cu intrarea la Tatăl avem împăcarea sau pacea între noi și între
noi și Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Pavel. Prin crucea lui Hristos ca supremă dăruire
6
Cf. Karl RAHNER, în Problèmes actuelle de christologie, Travaux du Symposyum de l`Arbresle, 1961,
Desclée, 1965.
7
pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 202.
8
Cf. SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Despre Întruparea Cuvântului, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010.
9
pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 202.
11
a Lui ca om e omorâtă în noi în mod real dușmănia (Efeseni 2, 16). În trupul lui jertfit pe
cruce suntem împăcați noi, creaturile Sale cele mai de preț, între noi, dar și cu Dumnezeu.
Jertfa aceasta atotcurată, ca ardere de tot adusă Tatălui, întru miros de bună mireasmă, nu e
decât dăruirea totală a Tatălui.
Numai Hristos, ne spune marele teolog al secolului al XX-lea, S-a putut aduce
Tatălui jertfă atotcurată pentru noi, cu scopul de a realiza în sine ca om această stare de
totală predare Tatălui, pentru ca ea să ne atragă, asemenea unui magnet, și pe noi în această
stare a Lui. În acest sens murim și noi în Botez, după asemănarea morții lui Hristos, mai
bine-zis suntem sădiți întru asemănarea morții Lui. Prin aceasta devenim drepți întru
Hristos în fața Tatălui. Nu este o dreptate a orgoliului, ci a predării noastre lui Dumnezeu.
Numai în această predare în Hristos suntem împăcați deplin cu Dumnezeu. Numai în
această stare de jertfă în Hristos, primim sfințenia de la Dumnezeu, care este una cu
ridicarea peste orice egoism, ca rădăcină a păcatului. Hristos, deși nu mai moare în chip
pământesc, păstrează permanent dispoziția de jertfă, de predare totală Tatălui, pentru ca să
ne atragă pe toți la ea. Moartea a intrat în lume prin păcat, iar Hristos nesăvârșind păcat a
pătimit moartea pentru păcatele noastre, desființând păcatul și urmările lui, astfel toți
credincioșii putând să scape de urmările lui10.
După Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi Sfinți Părinţi,
Subiectul cel fără de moarte acceptă moartea în trupul Său, ca să o biruiască. Moartea lui
Hristos a fost prilejul încordării biruitoare a firii umane, întărită de ipostasul divin, în lupta
cu cel mai puternic duşman al firii. A fost prilejul supremei întăriri a firii noastre, sau a
spiritului în ea. Crucea lui Hristos a fost prilejul manifestării iubirii și puterii lui Dumnezeu
față de omul supus morții din pricina păcatului; prilejul desființării morții. Prin înviere
Hristos îmbină în Sine starea Celui ce s-a jertfit cu starea de înviere, de viața dumnezeiască
deplin manifestată în umanitatea Sa. Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi întotdeauna purtăm
în trup moartea lui Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupurile noastre. Căci pururea
noi cei vii suntem dați spre moarte, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel
muritor. (II Corinteni 4, 10-11). Prin Hristos avem puterea să murim patimilor și poftelor
egoiste, să murim nouă înșine, dar și să trăim o viață nouă, o viață biruitoare în noi,
pornind din spiritul nostru, dar se manifestă și în trupul nostru. Prin întruparea, moartea și
învierea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat se înalță la o stare de iradiere tot mai mare
a Duhului dumnezeiesc, prin care unește cu Sine toate cele create care vor, după ce ele s-au
10
12
despărțit de El în mare măsură și s-au împrăștiat (Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 16). Mântuirea
în starea finală este, după Sfântul apostol Pavel, readunarea tuturor în Hristos11.
Datorită faptului că Hristos a înfăptuit opera de mântuire și oferă continuu roadele
ei în vederea readunării tuturor credincioșilor în Împărăția lui Dumnezeu creștinii au
îndatoriri față de necreștini. Hristos s-a adus jertfă și a înviat afară de Ierusalim și s-a arătat
după înviere tot în afara Ierusalimului. A făcut acest lucru pentru ca să sfințească pe toți
care nu erau în niciun fel în legătură cu Dumnezeul Legii. În Epistola către Evrei se spune:
„Să ieșim deci la El afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui, căci nu avem aici
cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 13-14). Epistola vorbește de
necesitatea de a depăși lumea, de a ne ridica mereu deasupra ei. Hristos s-a întrupat în
lume, a învățat și a slujit în lume, s-a jertfit în lume, s-a îngropat în lume, a înviat în lume,
i-a trimis pe ucenicii Săi la propovăduire în lume, învățându-i limbile popoarelor prin
Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei la Cincizecime în chipul limbilor ca de foc; El este
în lume, dar și în cer. Dacă „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre” (Romani
5, 5), dacă drept urmare putem și trebuie să vedem în fața lui Hristos cel Întrupat fețele
tuturor semenilor, așa cum Tatăl ne vede și ne iubește în Fiul Său întrupat pe noi toți ca fii
și deci pe toți ne-a înfiat prin întruparea Fiului Său, atunci și noi trebuie să vedem și să
iubim în fiecare om o față implicată a lui Hristos în starea virtuală, cu posibilitatea de a
deveni o față actuală prin aceea că Hristos ia chip în ea, devine transparent prin ea. Dacă
creștinul trebuie să vadă în fiecare semen pe Hristos și în apelul fiecărui semen apelul lui
Hristos, el nu poate răbda ca fratele său să se afle într-o situație inferioară lui.
De altfel e propriu iubirii să nu poată tolera inegalitatea; deoarece inegalitatea
creează distanță. Cel ce iubește nu se socotește superior celui inferior. Din iubirea rezultă
străduința pentru înfăptuirea egalității și dreptății între oameni. Dreptatea, egalitatea,
frățietatea și pacea durabilă între oameni nu se pot realiza printr-o dezinteresare de
universul material. Universul în sensul acesta e destinat transfigurării din puterea corpului
înviat al lui Hristos, dar și din puterea spirituală a iubirii dintre noi. Pentru creștini
universul e al lui Hristos, este în ascuns legat de trupul Lui, răstignit și înviat. Universul e
chemat prin iubirea între oameni spre paradisul eshatologic; noi avem datoria să-l facem să
participe prin eliberarea lui de deșertăciunea folosirii lui egoiste și oarbe, la mărirea fiilor
lui Dumnezeu12.
11
12
13
Această lucrare săvârșită de Dumnezeu prin Fiul Său se numește „mântuire
obiectivă”, despre care vom vorbi mai detaliat într-un capitol viitor, are caracter universal.
Mântuitorul nostru, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să
vină” (I Tm. II, 4). Înțelepciunea dumnezeiască a hotărât să nu dispară din viața noastră
orice urmă a căderii și mântuirea să nu se dea tuturor de-a gata, ci să contribuim și noi la
dobândirea ei. Aceasta este mântuirea subiectivă, despre care vom vorbi mai amănunțit
într-un capitol viitor. Condiția mântuirii subiective este credința, un dar acordat de
Dumnezeu sufletului nostru spre a cunoaște descoperirea Lui și a intra în comuniune cu El
prin harul divin13.
Mântuirea apare clar evidențiată în religia mozaică, prin faptul că este exprimată nu
numai ca o idee, ci ca o realitate. După căderea primilor oameni în păcat, Dumnezeu le
făgăduiește acestora un Mântuitor. Pentru că acest Mântuitor va veni din poporul ales,
Dumnezeu i-a fost tot timpul „mântuitor”, izbăvindu-l de toate nenorocirile care s-au
abătut asupra lui. Prin profeți Dumnezeu făgăduiește că le va trimite pe Mesia ca să
instaureze dreptatea și mântuirea în Israel. Însă, în nicio altă religie mântuirea nu ocupă un
loc atăt de important ca în creștinism. Religia creștină prezintă o concepție despre mântuire
precisă, sistematică și sigură. La baza ei stă ideea de mântuire, un Mântuitor care nu este
creat de om și nici de Dumnezeu, nici înconjurat de mister și nici străin realității istorice.
Mântuitorul creștin este însuși Fiul lui Dumnezeu, dar și Om adevărat.
Astfel din cele prezentate rezultă faptul că potrivit învățăturii creștine mântuirea
vine prin Întruparea, Moartea, Învierea și Înălțarea la cer a Fiului lui Dumnezeu, iar noi o
putem primi în Biserică prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie să colaborăm prin
credință și fapte bune14.
2. Cum se obține mântuirea?
Mântuirea a fost concepută și oferită lumii de Dumnezeu, Fiul o îndeplinește

obiectiv, potențial, iar omul este beneficiarul ei, potrivit voinței sale. Mântuirea realizată de
Fiul întrupat creează și oferă putința de mântuire pentru întreg neamul omenesc. Iisus
Hristos este izvorul mântuirii, iar forța prin care El lucrează mântuirea este Harul sfințitor.
13
Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987, p. 97.
14
Ibidem, p. 101.
14
Prin har Dumnezeu îndreaptă oferta Sa spre om, iar acesta e liber să creeze sau nu condiții
subiective în care acest har să devină lucrător15.
Prima condiție pentru însușirea mântuirii este credința. Credința este calea cea
mai sigură de cunoaștere a lui Dumnezeu și a adevărurilor religioase. Credința este
necesară și folositoare, pune începutul mântuirii, prin ea primim din cer forța care ne
schimbă; dacă și noi dorim schimbarea, dobândim iertarea păcatelor, devenim fii iubiți ai
lui Dumnezeu și primim în suflet pe Iisus ca îndrumător și singur mântuitor. Credința
mântuitoare este primirea adevărurilor de credință de toate puterile sufletești: rațiune,
sentimente și voință, este credința lucrătoare prin iubire și credința vie care se arată în
fapte.
Când în Sfânta Scriptură se accentuează ca mântuitoare faptele bune, înțelegem pe
acelea în care se manifestă iubirea, excluzându-se credința teoretică, iar când se
accentuează credința înțelegem credința manifestată în faptele dragostei creștine,
excluzându-se faptele naturale legii mozaice. Biserica nu se mulțumește numai cu credința
teoretică pentru că aceasta nu ne apropie de Dumnezeu, este moartă, și lipsită de forța
mântuirii. În locul credinței teoretice, Biserica ne îndeamnă la o credință roditoare, când
credem în toate câte ne învață și facem câte ea ne poruncește. Această credință este vie,
activă și mântuitoare de suflet16.
Credința ca dar al lui Dumnezeu nu se adresează numai intelectualului, ca să-L
cunoască pe Dumnezeu, ci întregii ființe. Nu este suficient să cunoaștem voia lui
Dumnezeu, ci trebuie să o și împlinim. În felul acesta credința aprinde voia și întreaga
putere a sufletului. Credința, după cum ne spune Sfânta Scriptură, nu poate să rămână la o
formă declarativă, deoarece „și demonii cred și se cutremură” (Iacob 2, 19). Credința lor
nu este mântuitoare, este falsă și neadevărată, ceea ce înseamnă că adevărata credință
cuprinde întreg sufletul și îi dă putere. Caracteristica credinței este aceea de a fi
„lucrătoare în dragoste” (Galateni 5, 6), iar dragostea este „plinirea legii” ( Romani 13,
10)17.
A doua condiție pentru dobândirea mântuirii este săvârșirea faptelor bune,
prin care înțelegem toate actele omenești izvorâte din iubirea de Dumnezeu și aproapele.
Faptele bune își au izvorul în Dumnezeu, de aceea cine le săvârșește se face icoană vie și
15
Pr. Ieremia B. GHIȚĂ, „Lucrarea Mântuirii”, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1975, p. 134.
16
17
Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987, p. 98.
15
asemenea lui Dumnezeu. Fiecare faptă bună ne urcă pe scara desăvârșirii și ne
îndreptățește la fazele superioare ale vieții noastre spirituale. Faptele bune au valoare
netăgăduită pentru veșnicie, ne însoțesc după moarte ca adevărate comori cu care ne
prezentăm în fața justiției divine și după valoarea lor vom primi răsplata cerească.
Astfel pentru creștinul care crede, mântuirea rămâne grijă și datorie, scopul pe care
trebuie să îl realizeze, hotarul la care să ajungă, cetatea pe care să o cucerească, comoara
pe care să o găsească cu orice preț. Cine lucrează la mântuirea lui și este productiv în latura
spirituală a vieții sale, este și trebuie să fie productiv în latura ei materială, pentru el și
societate. În cele din urmă, săvârșirea faptelor bune reprezintă direcția optimistă și
constructivă a vieții. Fapta credinciosului e menită să umple timpul și istoria de frumusețe
și să dezaprobe latura statică, negativă a vieții sale. Credinciosul ortodox este activ,
creator, cu pasiune de luptă și jertfă18.
Însuși Mântuitorul arată foarte clar că din fapte se poate cunoaște credința,
asemenea cum după roade poți cunoaște un pom (Matei 7, 21-26). De aceea Sfântul Iacob
precizează: „Ce folos fraților, dacă zice cineva că are credință iar fapte nu are? Oare
credința poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de
toate zilele și cineva dintre voi le-ar zice: „mergeți în pace. Încălziți-vă și vă săturați”, dar
fără să le dea cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are
fapte, e moartă în ea însăși. Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu din credință.
Precum trupul fără suflet este mort și credința fără fapte este moartă” (Iacob 2, 14-26).
Faptele bune ca rod al adevăratei credințe, întăresc permanent puterea sufletului spre o
continuă înnoire a vieții în Hristos, până la „starea bărbatului desăvârșit, la măsura
plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Faptele bune sunt aceleași care arată chipul lui
Hristos în viața duhovnicească a credinciosului.
Pornind din credință, faptele bune verifică și desăvârșesc credința. Dacă mântuirea
se săvârșește prin lucrarea harului divin, atunci trebuie să avem în vedere ceea ce ne arată
Mântuitorul și Sfinții Apostoli cu privire la lucrarea harului. Credinciosul se unește cu
Hristos asemenea mlădiței cu vița. El primește viața cea nouă a harului asemenea mlădiței
din viță (In. XV, 5). Dacă un mădular se rupe de corp, el nu mai primește sângele vieții și
moare. Tot astfel și credincioșii alcătuiesc Trupul Tainic al Domnului, adică Biserica, în
18
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru
slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, 1972, pp. 135-137.
16
care fiecare credincios este mădular și unde primește fiecare harul Sfântului Duh prin
Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobândesc mântuirea19.
Pentru a ne spori continuu puterile duhovnicești pe drumul mântuirii, se cuvine să
împlinim porunca Bisericii, să râvnim la primirea harului divin al Sfintelor Taine, mai ales
al Dumnezeieștii Împărtășanii printr-o participare regulată la Sfânta Liturghie și la celelalte
slujbe ale bisericii. Drumul credinciosului spre mântuire pretinde o continuă curățire a
vieții duhovnicești, de orice fel întinăciune, de orice patimă sau păcat. Fără acest efort
susținut de eliminare a oricărui rău din ființa sa, creștinul nu va putea împlini scopul
mântuirii, al comuniunii cu sfințenia lui Dumnezeu. Efortul continuei curății duhovnicești,
al sfințeniei, sau nepătimirii trebuie împletit armonios cu înnoirea duhovnicească, cu
creșterea în virtute, prin fapte bune necontenit arătate semenului și colectivității din care
facem parte. Mântuirea corespunde desăvârșirii vieții duhovnicești, conform îndemnului
Mântuitorului: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”
(Matei 5, 48).
Referitor la mântuire, Sfântul Apostol Pavel susține în epistolele sale, mai ales în
Epistola către Galateni, mântuirea prin credință fără faptele Legii Vechi. În urma Sinodului
Apostolic din anul 49-50 s-a hotărât ca cei dintre neamuri care au venit la credința creștină
să respecte câteva recomandări precum ferirea de jertfele idolilor, să se ferească de sânge și
carne de dobitoc sugrumat și de desfrânare. Acest sinod a avut ca scop liniștirea
frământărilor produse între iudeo-creștini și păgânii convertiți, deoarece iudeo-creștinii
cereau ca toți cei de alt neam care se convertesc să fie tăiați împrejur20. Această hotărâre a
Sinodului Apostolic de la Ierusalim i-a liniștit pe credincioșii creștini de alt neam, însă pe
iudeo-creștini care credeau cu habotnicie în Legea mozaică nu i-a descurajat. Aceștia
încercau mai intens să impună tuturor creștinilor prescripțiile morale ale Legii vechi, mai
ales că și-au dat seama că Sfântul Apostol Pavel este împotriva încercărilor lor, căutau cu
orice preț să-i submineze autoritatea și să-i nege calitatea de Apostol al lui Hristos21.
Apostolul neamurilor dă credinței următoarea definiție: „Credința este adeverirea
celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Acesta vorbește în
epistolele sale de credința lui Avraam, nu că faptele bune nu ar fi necesare sau inutile
19
Pr. Prof. Sorin COSMA, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987, p. 98
20
Magistrand Sabin VERZAN, „Credința și faptele bune, condiții ale mântuirii în Epistolele Sfântului Apostol
Pavel”, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1954, p. 498.
21
Prof. Justin MOISESCU: „Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine în epoca apostolică”,
Studii Teologice, nr. 7-8, 1951, p. 407.
17
pentru mântuire, ci pentru că pe el îl frământă problema emancipării credinței creștine de
sub jugul Legii mozaice, pe care creștinii proveniți dintre iudei voiau să o impună celor
proveniți dintre neamuri. În toată activitatea sa de propovăduitor al cuvântului lui Hristos,
Apostolul se împotrivește acestora, străduindu-se să-i elibereze pe primii creștini de
obligația respectării prescripțiilor rituale ale Legii vechi. Sfântul Apostol Pavel voiește cu
orice preț să le dovedească galatenilor că nu respectarea prescripțiilor formale mântuiesc,
ci credința în Hristos. E foarte limpede de înțeles că Apostolul nu vorbește de faptele bune
care urmează în mod firesc primirii harului Sfântului Botez și al celorlalte Sfinte Taine, ci
vorbește de faptele Legii vechi cum ar fi de exemplu circumcizia și respectarea sâmbetei.
Sfântul Pavel nu este împotriva săvârșirii faptelor bune, ci dimpotrivă îî îndeamnă pe
creștini să le săvârșească spunând: „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în fapte” (I
Corinteni 4, 20).
Însă trebuie să reținem faptul că atât Mântuitorul, cât și Sfântul Apostol Pavel nu
desființează Legea mozaică decât în latura ei rituală, cultică și formală, adică circumcizia,
respectarea sâmbetei, a lunilor noi și a celorlalte sărbători iudaice22. Faptele Legii vechi au
fost doar niște umbre ale celor ce trebuiau să se descopere prin Hristos, însă în latura ei
morală legea rămâne valabilă, fiind întărită de însuși Mântuitorul Hristos în predica de pe
munte: „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau prorocii, n-am venit să stric, ci să
împlinesc” (Mat. V, 17), la fel și Sfântul Pavel învață că legea în natura ei morală se
cuprinde în porunca iubirii: „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal. V, 14).
3. Aspectele mântuirii
Căderea protopărinților afectează lumea întreagă. Paradisul era pentru protopărinți

un simbol al Împărăției lui Dumnezeu și al unor împliniri viitoare ale promisiunilor23.
Păzirea poruncilor lui Dumnezeu ar fi dus la întărirea legăturii omului cu Dumnezeu, la
cunoașterea binelui suprem legat de ființa lui Dumnezeu. Însă neascultarea a dus la
cunoașterea simultană a binelui și răului. Pentru Adam cunoașterea binelui și răului nu a
însemnat stăpânirea lumii, ci transpunerea într-o stare de pătimire. Mântuirea trebuie să
22
Cf. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Epistola către Galateni, cap. în coll. Patrologia Greacă
(de aici P.G.), vol. 61, col. 613.
23
Cf. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Traités théologiques et étiques, tome I, trad. par Jean Daroutès, in
coll. Sourcees chrétiennes (de aici S.C.) nr. 122, Paris, 1966, pp. 177-187.
18
restabilească natura căzută a omului, iar aceasta se întâmplă „la plinirea vremii” (Gal. IV,
4), când Dumnezeu realizează planul Său mântuitor.
3.1 Mântuirea obiectivă în viața creștinului
Prin realizarea acestui plan lumea devine o creație nouă hotărâtă din veșnicie.
Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se poată învrednicii de a doua naștere. Hristos a luat
trupul omenesc condamnat la moarte și l-a înviat pentru ca să-l facă viu și îndumnezeit.
Smerenia Lui „a plinit toată dreptatea” (Mt. III, 15), refăcând armonia inițială acordată de
El omului. Plinirea dreptății s-a făcut prin chipul și asemănarea lui Dumnezeu realizate în
Hristos. După „esență” Hristos este Dumnezeu, dar trupul și l-a luat din Fecioara Maria
pentru ca născându-se toți din El să le dea harul pe care îl are din fire. Acest lucru produce
o înrudire între Hristos și credincioși. Fiul lui Dumnezeu devine prin Întrupare Fiul Omului
fără să se rușineze de acest nume, ci dimpotrivă l-a cinstit prin lipsa de păcat, prin
perfecționarea firii și opera mântuirii. A luat asupra Sa păcatele noastre și a primit moartea
ca să ne ridice la starea de înviere. Firea lui umană a devenit incoruptibilă și nemuritoare,
pe care o oferă credincioșilor care se zidesc din ea. Noul Adam este expresia potrivită
pentru universalitatea mântuirii, dar și pentru caracterul ei real-teandric. Fiul Omului a
schimbat umanitatea din interiorul ei24.
3.2 Mântuirea subiectivă, expresie a voinței omului
Mântuirea subiectivă înseamnă însușirea personală a mântuirii obiective. Prin ea se

înnoiește făptura purtând chipul Sfintei Treimi. Sfântul Simeon ne spune că mântuirea se
realizează în Biserică și pe măsură ce fiecare se mântuiește, Biserica lui Hristos crește și se
împlinește să ajungă aproape de arătarea slavei Împărăției lui Dumnezeu. Fiul Omului se
naște la fiecare membru al Bisericii, după cum și acesta se naște și crește până la statutul
„bărbatului desăvârșit”. Pentru Sfântul Simeon mântuirea subiectivă este expresia
experienței personale verificată cu adevărul revelației dumnezeiești. Expunerile Sfântului
24
Doctorand Ion VÎRLAN, „Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4,
1974, pp. 625-626
19
Simeon provin dintr-o intensă viață duhovnicească de care ne convinge forma de dialog
sau îndemnul în care sunt exprimate adevărurile mântuitoare25.
În afară de credința în Dumnezeu și harul Său, o altă condiție pe care trebuie să o
împlinească omul credincios în împroprierea subiectivă a mântuirii, desăvârșirii în Hristos,
o constituie, după învățătura Bisericii Ortodoxe Sobornicești, faptele bune26, despre care
vom detalia într-un capitol viitor, însă acum vom vorbi despre Tainele Bisericii și efectele
lor pentru mântuire, rolul harului dumnezeiesc în mântuirea subiectivă și contribuția
credinciosului la dobândirea mântuirii subiective.
3.3 Tainele Bisericii și efectele lor pentru mântuire
Creșterea și împlinirea Bisericii se face prin lucrarea harului în ea. Harul se

dobândește din această viață prin Tainele Bisericii, care aduc harul dumnezeiesc cu efecte
mântuitoare. Efectul Tainelor este înnoirea sufletelor credincioșilor. Tainele Bisericii
corespund „legăturii trupului” pe care Cuvântul lui Dumnezeu a luat-o pentru a reface
creatura. Trupul luat din Sfânta Fecioară Maria, Hristos îl dă credincioșilor, nu în starea în
care a fost conceput, ci transfigurat până la spiritualizare prin nestricăciunea în care s-a
îmbrăcat. Tainele îl fac pe credincios transparent în harul din ele, și îl îmbracă în Hristos.
Botezul face trecerea credinciosului din starea stricăcioasă la cea de mântuire pentru a
ajunge la deplinătatea staturii lui Hristos. Sfântul Simeon insistă asupra Botezului deoarece
acesta dă calitatea de creștin, iar asupra pocăinței și Euharistiei, fiindcă susțin tensiunea
spre Hristos a credinciosului. Acestea transformă harul Sfântului Duh în realitatea omului
transparent pentru har și ridică pe o nouă treaptă a existenței. Euharistia devine proprie
stării de mântuire în care credinciosul ajunge să se unească cu Dumnezeu sub forma
contemplației. Unirea euharistică înseamnă comunicarea intimă între Dumnezeu și
credincios, fără pierderea identității unuia sau altuia. Fiindcă Fiul s-a unit cu omenirea
după chipul unirii treimice, și împărtășire noastră de trupul și dumnezeirea Lui este după
chipul Treimii27.
25
Ibidem.
26
Cf. Nicolae MITSOPULOS, Natura și caracterul latreutic al faptelor bune, Atena, 1959, p. 5 și Pr. Prof. Dr.
Dumitru RADU, Mântuirea prin Hristos în Biserică, în tratatul „Îndrumări Misionare”, E.I.B.M.B.O.R., 1986,
p. 501.
27
Cf. Doctorand Ion VÎRLAN, „Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr.
4, 1974, p. 626.
20
3.4 Rolul harului dumnezeiesc în mântuirea subiectivă
Iisus Hristos redă credinciosului umanitatea asumată prin întrupare pentru a-l
învrednici de participarea la dumnezeirea Lui prin har, arătându-i totodată transfigurat prin
Învierea Sa. Sfântul Simeon introduce noțiunea de înduhovnicire, cu efecte înnoitoare,
capabilă de a aduce credinciosul într-o stare „translucidă”28.
Noua stare stabilește o conexiune cu noua situație. În această stare credinciosului
nu i se dă „esența divină”, ci harul Sfântului Duh căruia îi este apropiată lucrarea de
înnoire a sufletului. Sfântul Simeon sugerează că darul Sfântului Duh se dă credinciosului
pentru a-i menține dispozițiile mântuitoare. Prin caracterul activ al harului dumnezeiesc,
credinciosul este deschis spre dragostea lui Dumnezeu și iluminat de acest har, spre
lucrarea virtuților. Harul folosit personal iluminează permanent pe credincios și îl apropie
de asemănarea cu Dumnezeu, oferind bucuriile Duhului și devine sfânt prin suflet, deși
rămâne legat de natură prin trup. Duhul curăță și îndreptează pe cei care se străduiesc să
înfăptuiască virtutea. Harul divin, începutul mântuirii, îl apropie pe Dumnezeu de cel
credincios. Creșterea duhovnicească a acestuia se face sub influența Sfântului Duh.
Sufletul pătruns de harul Duhului Sfânt, primit la Botez și actualizat permanent prin fapte
și Sfânta Euharistie, este transpus într-o nouă stare, determinată de o activitate deosebită,
dar și de o nouă cunoaștere. Prin harul lui Dumnezeu, credinciosul este deschis unei noi
vieți, deci procesul îndreptării are un pronunțat caracter ontologic. Harul lui Hristos odată
primit la Sfânta Taină a Botezului, ajută continuu spre lucrarea îndreptării personale. Harul
Botezului are un rol special în lucrarea mântuirii29.
3.5 Contribuția credinciosului.
Rolul credinciosului la procesul mântuirii proprii este hotărâtor ținând seama că

harul divin se unește cu sufletul omenesc pentru a creea dispozițiile subiective ale
mântuirii. Harul dumnezeiesc ajuns în sufletul credinciosului îl atrage spre o anumită
conformare cu Creatorul divin. Harul divin este o energie a Ființei lui Dumnezeu, puterea
Duhului de a ține toate unite cu Sine spre a le pătrunde cu puterea Sa înnoitoare. Lucrarea
28
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Traités théologiques et étiques..., p. 205.
29
Doctorand Ion VÎRLAN, „Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4,
1974, pp. 628-629.
21
harului dumnezeiesc predispune la înnoirea firii omenești după chipul Treimii. Harul
însoțește efortul credinciosului. Virtuțile atrag harul lui Dumnezeu, iar harul duce la
virtute. În ceea ce privește contribuția credinciosului în dobândirea mântuirii, Sfântul
Simeon Noul Teolog accentuează obligațiile omului ce decurg din marea bunăvoință a lui
Dumnezeu față de creatură. Aspectul moral al contribuției credinciosului la îndreptarea
personală este incontestabil. Prin voință credinciosul actualizează deliberările spiritului
care se recunoaște legat de realitatea dumnezeirii. Căderea din această legătură afectează
coeziunea sufletului, pe când înaintarea în cunoașterea mântuitoare o întărește tot mai mult.
După ce a ajuns la noua cunoștință, omul înaintează în starea de mântuire. Temelia
cunoașterii mântuirii este formată de smerenie. Smerenia are o accepție mult mai largă,
sugerând apropierea harului divin de sufletul credinciosului. Ea implică o înțelegere a
infinității divine, ceea ce constituie un pas înainte în desăvârșirea spirituală. Smerenia vrea
să stabilească un raport convenabil între Creator și creatură prin restabilirea chipului lui
Dumnezeu. Credinciosul smerit se deschide desăvârșirii prin lucrarea tuturor virtuților
până la iubirea și cunoașterea care se împărtășesc de Dumnezeu.
Prin practicarea tuturor virtuților credinciosul sporește necontenit la posesiunea
harului. În smerenia desăvârșită a credinciosului, virtuțile teologice realizează îndreptare
personală. Astfel, rolul credinciosului în dobândirea mântuirii personale este acela de a
menține prezența Duhului Sfânt dat la Sfânta Taină a Botezului, care lucrează desăvârșirea
lui. Prin activitate credinciosul se menține în orizontul cunoașterii stării de mântuire ca rod
al înnoirii spirituale30, iar credinciosul poate menține asupra sa prezența harului Duhului
Sfânt primit la Botez prin smerenie.
30
22
CAPITOLUL II
FAPTELE BUNE
1. Despre faptele bune
Bunătatea este înnăscută în om și după învățătura creștină, bunul nu este o idee, ci o

prezență personală31, identic cu „voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit”
(Romani 12, 2). Bun este numai Dumnezeu, după cum spune și Mântuitorul: „Nimeni nu
este bun decât Unul Dumnezeu” (Marcu 10, 18, Luca 18, 19). Sfântul Diodoh al Foticeii
accentuează ideea că „după natură bun este numai Dumnezeu”32. Bunul este legat de
iubirea față de Hristos; „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Sfântul Vasile
cel Mare spune: „neînvățată este iubirea față de Dumnezeu. Astfel de la natură, oamenii
doresc cele bune, mai ales că binele este și cel mai iubit”33, iar Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că: „iubirea este rădăcină și izvor și mamă a tot binele”34.
1.1 Faptele bune ca fapte ale iubirii în Hristos
Iubirea în Hristos constituie condiția săvârșirii faptelor bune în Hristos și semn al

cunoașterii ucenicilor Lui: „Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei,
dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan. 13, 35). Omul ca și chip al lui Dumnezeu,
Creatorul său, se arată astfel și trebuie să se arate astfel, adică chip al lui Dumnezeu,
continuu prin faptele sale. Ceea ce îl împinge pe om la acțiuni bune nu este nevoia
interioară, ci voia lui Dumnezeu, pentru că binele este voința dumnezeiască35. Dumnezeu
este bun și de aceea voiește și poruncește să facem binele36. Creștinul care este însetat de
31
Prof. Gheorghe MANTZARIDIS, Morala creștină, Tesalonic, 1981, p, 39.
32
SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, Capitolele gnostice 100, cap 2, Textele moralei patristice, Editura P.
Purnaras, Tesalonic, 1982, p. 156.
33
apud Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr.
1-2, 1992, pp. 48-49.
34
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia la Romani, 23, 3, în coll. P.G.vol. 60, col. 618.
35
Drd. Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2,
1992, p. 49.
36
Teodor M. POPESCU, „Faptele bune din dragostea creștină”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-12, 1979,
p. 1132.
23
iubire dumnezeiască când simte chemarea harului divin, se oferă pe sine prin credință lui
Dumnezeu care îl iubește și își încredințează toată făptura sa Lui, umplându-se în Biserică
de dumnezeiască iubire37.
După căderea în păcatul strămoșesc, prin călcarea poruncii divine, Dumnezeu își
exprimă iubirea Sa față de lume în general și față de oameni în special prin conservarea și
purtarea de grijă față de ele. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu o vedem în iconomia
divină, pentru că datorită acesteia, în persoana Mântuitorului, Dumnezeu a arătat oamenilor
cât de mult a iubit lumea și cât de mare este grija Sa pentru neamul omenesc. Iubirea – har
al lui Hristos se adresează tuturor oamenilor pentru că domnul „voiește ca toți oamenii să
se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Harul lui Dumnezeu se
dă numai în și prin Biserica Sa. Astfel faptele bune ale creștinului sunt consecință și
manifestare a iubirii lui Hristos în Duhul Sfânt, în Biserica Sa. În afara lui Hristos și a
Bisericii Sale nu pot exista fapte bune adevărate38. Dovada iubirii nemărginite a lui
Dumnezeu față de om este aceea că a trimis pe Unicul Său Fiu să se întrupeze și apoi să
moară ca oricine crede în El să aibă viață veșnică și să nu piară.
Sfântul Grigorie de Nissa, în lucrarea sa Despre desăvârșire, spune că „acela care
nu se află în Hristos, fie prin cuvânt, fie prin faptă, se află în cel opus lui Hristos, adică în
diavolul”39.
Orice face omul credincios, trebuie să aibă ca scop reînnoirea lăuntrică în Hristos.
El trebuie să acționeze ca fiu al lui Dumnezeu, găsindu-se în comuniune de iubire cu
întreaga Sfântă Treime, dovedind-o prin fapte bune, deoarece fără existența lor adevărata
iubire în Hristos nu poate să fie înțeleasă. Faptele bune în Hristos, care nu sunt simple
împliniri ale poruncilor divine, așa cum se întâmpla cu aplicarea Legii iudaice, ci sunt
roade a întregii vieți a credinciosului în Hristos și au ca scop final să facă vizibilă slava lui
Dumnezeu.
După învățătura Sfântului Ignatie, „fiecare dintre voi să fiți un cor ... luând în unire
melodia lui Dumnezeu să cântați prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să audă și să vă
cunoască prin faptele bune pe care le faceți că sunteți mădulare ale Fiului Său”40.
37
Nicolae MITSOPULOS, Natura și caracterul latreutic al faptelor bune...., p. 14.
38
1992, p. 50.
39
Apud. Prof. Gheorghe MANTZARIDIS, Textele moralei patristice..., p. 44.
40
SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI, Epistola către Efeseni, cap. IV, 2, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU
„Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 51.
24
Mântuitorul Hristos cere de la noi ca practicarea faptelor bune să fie cu intenție
curată, după cum El însuși ne îndeamnă: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel
din ceruri” (Matei 5, 16). Noi însă, avem datoria morală să considerăm împlinirea faptelor
bune ca pe o datorie a noastră, alegând și făcând lucrul cel mai bun, adică ceea ce este
superior, desăvârșit, cel mai rațional, cel mai adevărat, cel mai sfânt, cel mai plăcut lui
Dumnezeu41, spunând: „am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10), fără să
cerem răsplată.
Faptele bune pe lângă faptul că au ceva dumnezeiesc în ele, constituie însăși esența
adevăratei religii care se observă în cele două aspecte ale lor, adică a curățeniei sufletului și
a trupului și a binefacerii față de ceilalți42, așa cum ne spune Sfânta Scriptură „Să cercetăm
pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne găsim pe noi fără de pată din partea lumii”
(Iacob 1, 27). Petru Movilă susține în lucrarea sa Mărturisirea Ortodoxă: „Întâi, că facerile
de bine sunt atât de înnodate într-însele, încât cine va avea așezat și adevărat o faptă bună,
are însă și pe celelalte. A doua, ... că acei care le vor face, nu numai că vor dobândi veșnica
fericire a cerurilor, ce încă și în vremea aceasta cele vremelnice bunătății dobândindu-le cu
bun vrere a lui Dumnezeu au și aici fericire”43.
Iubirea este legată de fapte, iar cunoașterea este dependentă de iubire. Procesul
cunoașterii creștine angajează toate puterile noastre spirituale. Astfel tema preferată a
Sfântului Simeon Noul Teolog constă în „luarea darului Duhului în simțire și conștiință”44.
După Sfântul Simeon în procesul cunoașterii participă atât funcția cognitivă, cât și cea
afectivă. Însă dacă ne gândim că întreg procesul cunoașterii duhovnicești se sprijină pe
temelia faptelor bune, rezultă că și pentru Sfântul Simeon actul cunoașterii spirituale nu
poate fi decât expresia colaborării noastre sufletești ajutate de Har; puterile noastre
spirituale sunt în număr de trei și anume: cuvântătoare, mânioasă și poftitoare45.
41
Arhim. Ambrozie TSALSANIS, Viața duhovnicească, Atena, 1969, p. 29.
42
Nicolae MITSOPULOS, Natura și caracterul latreutic..., p. 78.
43
Mărturisire Ortodoxă, editată de Pr. Nicolae N. POPESCU și Diac. Gheorghe I. MOISESCU, București 1942,
partea II, întrebarea 63, p. 293.
44
Ion BRIA „Sfințirea tainică a harului la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1956, p.
477.
45
Magistrand Dumitru POPESCU, „Faptele bune după Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4,
1962, p. 551.
25
Faptele bune prin deprinderile pe care le sădesc în ființa noastră elimină treptat
toate mișcările păcătoase care împiedică realizarea unei armonii sufletești desăvârșite și a
unei curății lăuntrice. Sfântul Simeon spune că „ochiul minții se face curat și neturburat”46.
Ochiul duhovnicesc își dobândește transparența și limpezimea adevărată doar atunci când
apare și iubirea desăvârșită, care poartă pe Dumnezeu „ca pe scaun de Heruvimi”47. Iubirea
este legată într-atât de mult de semeni, încât iubirea lui Dumnezeu nu poate fi concepută
fără iubirea de semeni, „dacă cineva zice: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște,
mincinos este, pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe
care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).
1.2 Desăvârșirea în Hristos - ținta întregii vieți creștine.
Omul care se îndepărtează de Dumnezeu a ales răul și moartea, este egoist, iar omul
duhovnicesc trăiește darul înfierii, așteptând dăruirea vieții veșnice. Această încercare a
omului pentru purificarea sufletului și a trupului și trăirea în curăție constituie o luptă
continuă a vieții sale. Cu cât dăruirea credinciosului în Hristos este mai multă, cu atât el
trăiește mai intens dobândirea de Hristos, a vieții lui Hristos și revărsarea iubirii datorită
puterii Lui48. Dumnezeu nu este lucru, ci persoane, mai exact Treime de Persoane, care
vine în comuniune personală cu omul, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „Acum,
însă, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce ați fost cunoscut de
Dumnezeu” (Galateni 4, 9), ca să poată omul să trăiască după Dumnezeu, sau mai bine zis,
să „meargă înaintea Domnului Dumnezeului său” (Miheia 6, 8). Simțirea prezenței lui
Dumnezeu în viața omului, pe care o trăiește puternic credinciosul, îl aduce în desăvârșita
dăruire de sine, sprijinindu-se în încrederea față de Dumnezeu. Cel care simte dragostea lui
Dumnezeu îndrumându-l în toate și în cele mai grele clipe ale vieții sale, pentru că omul
credincios mărturisește împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, cel
care mă întărește” (Filipeni 4, 13). Această desăvârșire a creștinului este desăvârșire în
iubire, urmărind după învățătura Bisericii Ortodoxe, trei trepte: purificarea, luminarea și
46
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântarea 16 Pentru vedere și descoperire și rugăciunea cea luminată
trad. de Isaac DASCĂLUL, vol. I, s.a, p. 145.
47
Dionisie ZAGOREUL, Cuvântarea 22, apud Magistrand Dumitru POPESCU, „Faptele bune după Sfântul
Simeon Noul Teolog”, în Ortodoxia, nr. 4, 1962, p. 552.
48
1992, p. 53
26
îndumnezeirea. La viața în Hristos se ajunge prin harul divin, dreapta credință în
Dumnezeu și faptele bune în Biserică.
Cuvântul lui Dumnezeu cel în Treime a luat fire umană și a sădit-o în rădăcina nouă
pentru reînnoirea și îndumnezeirea oamenilor. Oamenii devin ascultători lui Dumnezeu, nu
pentru că El a vorbit în Hristos, ci pentru că se stabilesc împreună cu Hristos și devin
„trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27)49.
Chemarea spre urmarea lui Dumnezeu constituie totodată și un apel pentru omul căzut,
deoarece și pe acesta îl cheamă la un nou mod de viață. Viața morală a credinciosului nu
poate fi înțeleasă independent de reînnoirea sa în Hristos. Cu cât omul este determinat de
stricăciune și moarte, cu atât și faptele sale sunt mai păcătoase. De aceea omul trebuie să
învețe dreptatea lui Dumnezeu, care sporește și credința în Hristos, aprinzându-i iubirea și
nelăsând răul să pătrundă în suflet50. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Fiți dar
următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți” (Efes. V, 1) și „Fiți următori ai mei precum și
eu sunt al lui Hristos” ( I Corinteni 11, 1); Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest text
spune: „Nimic nu poate face pe cineva să fie următor sau imitator al lui Hristos decât
îngrijind pe fratele și aproapele său. Dar chiar dacă ai posti sau te-ai culca pe jos pe pământ
sau te-ai chinui pe tine, însă de aproapele tău nu te îngrijești, n-ai făcut atunci niciun lucru
deosebit, căci purtându-te astfel tu ai stat încă și mai departe de această imagine”51.
Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune: „că v-am dat vouă pildă ca precum v-am
făcut Eu vouă să faceți și voi” (Ioan 12, 15). Omul credincios va trebui să-L urmeze pe
Mântuitorul Hristos printr-o viață plină de virtuți, căci urmarea Lui este urmarea lui
Dumnezeu, iar asemănarea cu Dumnezeu se realizează prin asemănarea cu El52. Sfântul
Ignatie al Antiohiei, adresându-se credincioșilor care voiau să împiedice chinurile sale, le
spune: „Îngăduiți-mi să fiu următor al patimilor Domnului meu”53.
49
Prof. Gheorghe MANTZARIDIS, Participarea lui Dumnezeu, Editura Ortodoxox kipseli, Tesalonic, 1979, p.
84.
50
1992, p. 54.
51
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XXV, la Epistola I către Corinteni, apud Drd. Gheorghe APOSTOLU
„Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p. 54-55.
52
Prof. Gheorghe MANTZARIDIS, Participarea lui Dumnezeu..., p. 77.
53
SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI, Către Romani, cap. VI, 3, Scrierile Părinților apostolici, apud Drd.
Gheorghe APOSTOLU „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1992, p.
55.
27
Cel care dorește să se supună lui Dumnezeu, va trebui să aibă credință statornică și
ajutorul Sfântului Duh, fiindcă harul dumnezeiesc îndeamnă pe credincios spre bine. Viața
cea nouă după Hristos, viața faptelor în Hristos, este viața adevăratei jertfe. Viața în
Hristos are un caracter și conținut eshatologic. Omul reînnoit prin har, poate să lucreze
„binele” (Galateni 6, 9); poate să facă „cele bune” (Matei 5 16; I Timotei 6, 18; Tit 3, 8); să
biruiască „răul cu binele” (Romani 12, 21).
Mijloacele prin care omul ajunge la îndreptare, adică la însușirea personală a
mântuirii realizate în Iisus Hristos, sunt credința și faptele bune. Acestea sunt condițiile
subiective ale mântuirii, iar condiția obiectivă este harul dumnezeiesc. Mântuitorul Hristos
nu vrea să impună Împărăția Sa omului fără consimțământul lui, ci îi respectă libertatea pe
care i-a dat-o la creație. În existența noastră, nu se face nimic fără voie prin constrângere
sau mecanic, iar mântuirea noastră depinde de răspunsul nostru, care poate fi negativ sau
pozitiv. Participarea credinciosului la procesul de mântuire în Hristos nu este pasivă.
Dumnezeu Cel în Treime lucrează la mântuirea omului, iar acesta conlucrează la mântuirea
sa. Viața credinciosului este o taină a conlucrării omului cu Dumnezeu.
Împărăția lui Dumnezeu este, pe de o parte, darul lui Dumnezeu, iar de cealaltă
parte, este râvna noastră, pentru că orice bine omenesc și orice virtute duce la aceasta,
adică să nu ridicăm sabia împotriva noastră, nici să evităm bunăstarea54. Atât intenția spre
bine, cât și săvârșirea binelui sunt condiții obligatorii și fără de care harul dumnezeiesc nu
poate să acționeze în direcția binelui și a mântuirii sufletelor noastre. Curățirea păcatelor se
dă prin Botez la fel pentru toți oamenii, dar harul Duhului Sfânt se acordă numai în funcție
de credință și de starea de purificare a celui care urmează să-l primească. În Biserică
faptele bune nu pot exista fără har, deoarece în acesta își găsesc expresia și consecvența și
realizarea iubiri harice a lui Hristos în credincios55.
Mulți credincioși sunt frământați de întrebarea: faptele sau credința ne sunt absolut
necesare pentru mântuirea și desăvârșirea în Hristos? Credința are două aspecte majore: 1.
credința ca mod de viață; „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), care are un
caracter soteriologic: „Credința ta te-a mântuit” (Matei 9, 12); și 2. credința ca mod de
cunoaștere, ca temelie a adevărului, cu caracter epistemologic: „Vestea pe care am auzit-o
54
Cf. NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, cuv. 1, 11, trad. Pr. Prof Teodor BODOGAE,
E.I.B.M.B.O.R., București 2001.
55
1992, p. 57.
28
de la El și pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină și în El nu Este întuneric”
(I Ioan 1, 5)56.
Strânsa legătură între credință și faptele bune în Biserică este susținută de Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție. Schițarea noțiunii de îndreptare o găsim la Sfântul Apostol
Iacob: „Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință” (Iacob 2,
24), iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate
ceva, nici netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).
Aparenta opoziție între Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Apostol Iacob de fapt nu există în
învățătura Bisericii Ortodoxe. Însă rezultă că Sfântul Pavel accentuează în chip deosebit
credința, pe când Sfântul Iacob evidențiază importanța faptelor bune ca factor de mântuire.
Declarațiile acestor doi Apostoli ai lui Hristos nu se contrazic, ci se completează reciproc.
Tradiția Ortodoxă susține că în centrul vital al virtuților se află credința lucrătoare
prin iubire. Teoria și fapta ce există nedespărțite în viața Bisericii Ortodoxe, adică datoria
de a trăi „unul pentru celălalt”, adică de a manifesta proexistența, caracteristica esențială, a
spiritualității ortodoxe. Teoria și fapta constituie o unitate indisolubilă. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că teoria fără faptă nu diferă cu nimic de nefondata imaginație57.
Biserica Ortodoxă consideră faptele bune ca o condiție a îndreptării creștinului în
Hristos. Măsura desăvârșitei iubiri a dat-o experiența Sfinților Părinți, care prin viața lor,
sunt faptă a Scripturii. Așadar credința și faptele bune sunt partea cu care lucrează cel ce
crede în Hristos la propria sa mântuire. Omul credincios înaintează pe drumul anevoios al
desăvârșirii în Hristos, în Biserica Sa, lucrând împreună cu harul dumnezeiesc prin credință
și fapte bune. Faptele bune au un rol deosebit de important în mântuirea și îndumnezeirea
fiecărui credincios, în parte; prin har, credință și fapte bune, el își însușește roadele
întrupării, jertfei și învierii lui Hristos și, prin ele, progresează treptat în asemănarea cu
Dumnezeu Cel în Treime, deci în sfințenie.
Astfel ținta întregii vieți creștine este mântuirea, adică omul să ajungă la
asemănarea cu Dumnezeu. Atât teologia ortodoxă, cât și cea catolică prețuiesc într-un chip
deosebit dogma care hotărăște că faptele bune sunt o condiție esențială în procesul
mântuirii omenești, alături de credință. Această dogmă își are originea în Sfânta Scriptură,
în care se spune: „credința fără fapte moartă este”. Însuși Mântuitorul a arătat foarte clar
56
Pr. Prof. Dr. Ioan BRIA, Dicționar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 113.
57
1992, p. 59.
29
soarta smochinului neroditor. De aceea, cei care fac abstracție de fapte dovedesc faptul că
n-au înțeles adevărata semnificație a creștinismului, care a apărut în lume tocmai din
dorința de a înălța omul pe culmile asemănării dumnezeiești; și nu ca să-l lase în starea în
care l-a găsit. Ca să înțelegem rostul și importanța faptelor bune în viața credinciosului, se
impun câteva considerente preliminare în conceptul de acțiune. Acțiunea joacă un rol
determinant în viața fiecărui om. Am putea spune că este seva care hrănește puterile
spirituale și fizice ale omului, ca să crească pe măsura capacității lor. Ea purifică și
desăvârșește ființa omenească până în adâncurile ei. Astfel roadele acțiunii sunt tot atât de
numeroase, pe cât de numeroase sunt roadele care cresc din seva unui arbore. Acțiunea se
manifestă ca o revărsare a puterilor creatoare ale omului asupra firii înconjurătoare, pe care
o transformă și o acomodează cu scopurile pe care le urmărește. Tot prin intermediul
acțiunii se creează apoi deprinderile care ușurează efortul uman, făcându-l să devină o
revărsare firească a propriilor noastre puteri58.
Sfinții Părinți spun că drumul omului către desăvârșire trece prin trei momente
principale: credință, activitate morală și cunoașterea lui Dumnezeu. Astfel, tot parcursul
este ocupat de activitate, deoarece credința fără activitate o aflăm doar în punctul inițial, iar
cunoașterea lui Dumnezeu nu se dispensează de activitate. Pe Dumnezeu îl cunoaștem în
semeni, iubindu-i și săvârșind fapte de iubire față de aceștia, Îl cunoaștem în universul
naturii59. Însuși Mântuitorul spune în pilda înfricoșătoarei judecăți că va zice la judecată
celor care au făcut milostenie, dar întreabă când L-au văzut „Adevărat zic vouă, întrucât ați
făcut unuia dintre acești frați ai mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”, iar celor care nu au făcut
fapte de milostenie, dar întreabă când L-au văzut flămând sau însetat și nu I-a dat:
„Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, Mie nu Mi-ați făcut”
(Matei 25, 31-46), deci când facem o faptă bună unui om aflat în nevoi, lui Hristos îi facem
acea milostenie.
Cu privire la cunoaștere Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel care a ajuns la
treapta cunoașterii are neapărată nevoie de bogăția virtuților active, care nutresc din belșug
sufletul”60. Spre deosebire de Ortodoxie și Catolicism care au păstrat linia creștinismului
primar, în ceea ce privește necesitatea faptele bune pentru dobândirea mântuirii,
58
1962, pp. 540-541.
59
Ibidem, p. 541.
60
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete gnostice”, I, 78, în coll. Filocalia, vol III, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 2005, p. 154.
30
Protestantismul susține că omul nu este dator să contribuie decât cu credința (sola fide) la
mântuirea sa61.
Așa cum am mai menționat, atât Ortodoxia, cât și Catolicismul socotesc faptele
bune necesare mântuirii. În teologia catolică este evidentă tendința de a aprecia faptele
numai după aspectul lor pur exterior. Datorită caracterului juridic și formal al teologiei
catolice, faptele bune n-au fost răsfrânte asupra naturii omenești, ci au devenit monedă de
schimb între Dumnezeu și om, astfel încât omul care săvârșește fapte bune dobândește
anumite drepturi de la Dumnezeu. S-a mers și mai departe, socotindu-se că din faptele
bune care prisoseau se putea alcătui un tezaur din care se putea distribui acelora care aveau
nevoie de ele. Însă în Ortodoxie, acțiunea este privită în ansamblul ei, iar fapta este
apreciată atât după aspectul exterior, cât și după cel interior. Creștinul nu așteaptă răsplată
de la Dumnezeu pentru săvârșirea faptelor bune deoarece și-a luat-o deja prin împlinirea ei.
Săvârșirea faptelor bune nu operează mântuirea credinciosului din afară, automat și
mecanic, ci dimpotrivă acestea au un rol soteriologic și ontologic, justificând pe credincios
prin împlinirea lor neobosită. În credința Ortodoxă faptele unor persoane nu se pot
transfera în „contul” altor persoane, ci fiecare persoană este drept răspunzătoare pentru
faptele sale, fie bune, fie rele.
Dumnezeu nu poate fi obligat de către om ca să-i acorde fericirea veșnică, ci omul
o dobândește prin vrednicie. Vrednicia este deschiderea treptată a omului credincios pentru
Dumnezeu, aceasta obținându-se mai mult prin lucrarea lui Dumnezeu. Această deschidere
are două moduri de manifestare: negativ ca smerenie sau lipsă de patimi și pozitiv ca
iubire. Aceste virtuți sunt doar trepte prin care omul care crede că urcă spre smerenie sau
lipsa de patimi și spre iubirea de Dumnezeu, aceasta fiind o totală deschidere către
Părintele Ceresc. O deschidere momentană a credinciosului nu este de ajuns, ci este nevoie
de o deschidere permanentă62. Aceasta este o stare care nu lasă să pună „nicio piedică între
mintea omului și Cuvântul”63, o stare care reprezintă curățarea patimilor de pe inimă, care
împiedică vederea lui Dumnezeu. Nevrednicia înseamnă opusul vredniciei și constă în
opacitate, necurăție, slăbiciune puterilor spirituale de a vedea pe Dumnezeu, care sunt
61
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Faptele bune în învățătura Ortodoxă și Catolică”, în Ortodoxia, nr. 4, 1954,
p. 507.
62
Ibidem, p. 527.
63
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspuns către Talasie, cap. 11, în coll. Filocalia, vol. III,
E.I.B.M.B.O.R., București, 2009, p. 43.
31
arătate într-un egoism general, exprimându-se pe plan sufletesc în mod special ca mândrie,
iar pe plan trupesc se exprimă ca poftire a plăcerii64.
Teognost, Mitropolitul Kievului, spune celor care cred că Dumnezeu este dator față
de ei următoarele:
„Dar dacă te socotești că-L faci pe Dumnezeu dator pentru bunătățile pe care crezi că le
săvârșești, te-ai rătăcit de la calea cea dreaptă. Căci cum ar fi dator Binefăcătorul? Totuși
aleargă așa ca un năimit și înaintând câte puțin vei lua, prin mila lui Dumnezeu, ceea ce
cauți”65.
2. Săvârșirea faptelor bune
Binele, ca valoare fundamentală, are cea mai cuprinzătoare sferă de aplicare în

viața omului, dar și cea mai mare diversitate de semnificații. Omul este deplin ca ființă și
are conștiința binelui în structura sa încă de la creație. Astfel, Adam când a fost mustrat de
Dumnezeu pentru neascultare și încălcarea poruncii a răspuns: „Am auzit glasul Tău în rai
și m-am temut, căci sunt gol și m-am ascuns” (Facere 3, 10). Însă aproape toate sistemele
etice din decursul istoriei moralei pun valoarea binelui ca temei al activității morale, deși o
înțeleg diferit66.
Valoarea aceasta a constituit obiectul tuturor controverselor etice, de la Socrate,
întemeietorul eticii ca știință67 până la sistemele etice din secolul XX. Majoritatea acestor
sisteme au înțeles binele ca fundament și obiectiv al moralității, dar uneori s-au deosebit în
mod radical în a-l concepe, a-l defini și în a arăta condițiile realizării lui, chiar și atunci
când determinare unui bine suprem nu s-a recunoscut ca o problemă fundamentală a
eticii68.
Originea binelui este de la Dumnezeu, căci odată cu crearea lumii și a omului din
nimic a stabilit o ordine morală și a văzut că „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31). Și
„orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu
64
Ibidem, p. 44.
65
TEOGNOST MITROPOLITUL KIEVULUI, Despre făptuire, contemlație și preoție, cap. XXXI, în coll.
Filocalia, vol. IV, E.I.B.M.B.O.R, București, 2010, p. 160.
66
Cf. Drd. Liviu STOINA, „Valoarea binelui în viața creștină”, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1985, p. 647.
67
Diac. Prof. Dr. Nicolae BALCA, Istoria filosofiei antice, E I.B.M.B.O.R. București, 1932, p. 349.
68
Isidor TODORAN, Bazele axiologice ale binelui, Cluj, 1942, p. 14.
32
mulțumire” (I Timotei 4, 4). Biserica Ortodoxă bazându-se pe aceste texte scripturistice
învață: „creatura este bună, pentru că toate sunt bune câte le-a creat Dumnezeu...”69.
Astfel întreaga lume cu tot ce se află în ea, atât din punct de vedere spiritual, cât și
material, atât cele văzute, cât și cele nevăzute, atât cele însuflețite, cât și cele neînsuflețite
au fost create bune de Dumnezeu; inclusiv omul care este coroana întregii creații, a fost
creat liber după asemănarea lui Dumnezeu cu rațiune, simțire și voință.
Dionisie Pseudo-Areopagitul îl numește pe Dumnezeu bunătatea suprabună și de
aceea, chiar prin existența ei, ea extinde binele ca bine esențial la toate cele ce există, așa
cum soarele luminează toate nu printr-o anumită hotărâre, ci prin existența lui. Prin razele
acestei bunătăți se mențin toate într-o unitate și progresează în bine70.
Așa cum am menționat mai sus, toată creația, inclusiv omul erau bune; iar omul în
starea primordială în care se afla, era lipsit de patimi, având tendința spre binele
comuniunii cu Dumnezeu. Acesta era conștient și liber, având tendința să urmeze spre cele
bune. La început, omul nu a avut o stare de păcătoșenie, dar nici nu era încununat cu
virtuți, ci se afla într-o stare de nevinovăție, care, însă, nu a fost câștigată prin respingerea
ispitelor, ci prin simplul motiv că nu încălcase porunca Părintelui Ceresc71. Referitor la
starea primordială a omului, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Irineu afirmă că omul se
afla într-o stare curată asemenea unui copil nevinovat; lumea fiind transparentă pentru el.
Nu așa cum o câștigă sfinții prin învingerea opacității lumii, adică printr-o străduință
continuă în bine și prin respingerea permanentă a răului. În acea stare primordială omul
avea o putere de cunoaștere perfectă, o rațiune luminată și clară, sănătoasă și fără
prejudecăți, liberă de rătăciri și netulburată. Dacă această stare de curăție a omului ar fi fost
întărită prin fapte de stăruință în ea, forța spirituală putea deveni atât de puternică încât răul
nu ar fi putut să-și impună stăpânirea nici în lume, nici în trup. Potența de a nu muri pe
care o avea omul fiind creat după chipul Creatorului, putea să devină o realitate prin
progresul continuu în bine și cu ajutorul harului dumnezeiesc, iar voința omului era curată
și dreaptă. Între trup și suflet nu exista dizarmonie și de aceea omul putea să săvârșească
69
Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), 1, 31, trad. de Alexandru ELIAN, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1981, p. 48.
70
DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL, Despre Numele divine, cap. IV, 1; trad. de Preot Cicerone IORDĂCHESCU
și Theofil SIMENSCHY, Iași, 1936, p. 30.
71
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. I,
33
binele fără luptă lăuntrică și fără piedici. Și trupul se afla într-o stare curată, iar aceasta
putea să fie menținută dacă omul acorda sufletului rolul precumpănitor72.
Sfânta Scriptură ne prezintă valoarea sufletului arătând că niciun alt bun nu-l poate
înlocui: „ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde.
Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Matei 16, 26). Dorința ca omul să fie
mântuit nu a pornit de la acesta, ci de la Creatorul său, care, în marea Sa iubire, îndată după
căderea protopărinților în păcat, le-a făgăduit un Răscumpărător (Facere 3, 15)73.
Faptele bune reprezintă totalitatea actelor morale săvârșite de credincios, în mod
liber, care au la bază dragostea față de Dumnezeu și aproapele. Prin faptă bună numai o
binefacere materială, un act de milostenie de exemplu, pentru că sunt fapte bune din care
aspectul material lipsește. Dacă am înțelege prin fapte bune numai actele de milostenie, ar
însemna că aceia care, din lipsă, nu pot săvârși binefaceri materiale să nu poată dobândi
mântuirea, deși viața lor ar fi plină de virtuți. De aceea faptele bune sunt și acelea care au
un aspect spiritual precum: rugăciunea pentru semeni, cinstirea părinților și a tuturor
oamenilor, îndreptarea omului căzut, sfatul bun, neclevetirea, statornicia în credință,
întoarcerea la credință a celor rătăciți, păzirea unirii frățești, vorbirea dreaptă, îndelunga
răbdare, nerăsplătirea cu rău pentru rău, cercetarea și mângâierea celor bolnavi,
participarea sinceră la bucuria și durerea aproapelui și lupta împotriva nedreptății sociale.
Acestea pot fi săvârșite în folosul unei singure persoane sau în folosul unei comunități.
Alte exemple de săvârșirea de fapte bune pot fi: înființarea unor instituții de binefacere,
cum ar fi de exemplu, centrele sociale, de cultură, donații de cărți, obiecte de artă și marile
descoperiri științifice care au fost puse în folosul omului, și nu spre distrugerea lui, pot fi
considerate fapte bune. Astfel faptele bune au un înțeles foarte larg; și nu trebuie făcute
doar în folosul unei anumite categorii, ci în folosul tuturor oamenilor. Aproapele nostru nu
reprezintă doar rudele noastre, ci pe toți oamenii74.
Credinciosul știind că prin tot ceea ce face se arată a fi împreună lucrător cu
Hristos, nu se mai mândrește cu faptele sale, ca fariseul din pilda Mântuitorului. El nu mai
caută să facă ceva pentru sine, ci totul pentru Dumnezeu, nu se mai mulțumește cu ceea ce
a făcut, ci aleargă continuu, căutând pe aceia care au nevoie de ajutorul lui. El pune totul în
72
Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru Institutele teologice, E.I.B.M.B.O.R., București, 1958, p.
521.
73
Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 383.
74
Cf. Ibidem, pp. 384-385.
34
slujba lui Hristos, I se dăruiește total, așa cum Hristos S-a dăruit total pentru noi; în orice
flămând, însetat, bolnav, întristat, el vede pe Hristos, îmbrăcat în haina smereniei
desăvârșite. Cei care urmăresc un scop pământesc sau lauda oamenilor, faptele ce le
săvârșesc deși par bune nu numai că nu-i ridică la Dumnezeu, ci mai tare îi afundă în păcat.
Credinciosul adevărat trebuie să învețe de la Hristos să fie blând și smerit cu inima (Matei
11, 29). Neînsoțindu-și faptele cu smerenia, el nu va putea spune că-L slujește pe Hristos,
mai mult, se va depărta de El lipsindu-se de harul Său cel mântuitor.
Sfântul Macarie Egipteanul zice:
„Cine vrea să se apropie de Dumnezeu, să se învrednicească de viața veșnică, să devină

locaș al lui Dumnezeu și să fie umplut de Duhul Sfânt... trebuie să se silească spre tot
lucrul bun și spre toate poruncile Domnului... Să se smerească în fața oricui, socotindu-se
pe sine mai neînsemnat și mai rău, necăutând de la cineva din oameni cinste, laudă sau
glorie (Galateni 5, 26)... să fie îndurător, iubitor, compătimitor și bun (Tit 3, 2). În toate
trebuie să aibă el ca pildă pe Domnul, care văzând o astfel de voință și zelul său ales... se
îndură de dânsul, îl eliberează de potrivnicii săi și de păcatul ce sălășluiește în el și se
umple de Duhul Sfânt. Astfel îndeplinește el, fără silă, toate poruncile Domnului, ba, mai
curând, Domnul îndeplinește în el propriile sale porunci, iar el produce în chip curat
roadele Domnului”75.
Dragostea își are izvorul în Dumnezeu și ea a fost turnată în inima credinciosului,

prin Sfântul Duh. De aceea la dragostea lui Dumnezeu, el este dator să răspundă cu
dragoste. Dragostea este o forță uriașă care îl conduce pe om la desăvârșire, iar lipsa
acesteia îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Credința, jertfirea de sine și jertfirea averii nu
au nicio valoare dacă nu se bazează pe dragoste. Porunca dragostei este cea mai mare și
cea mai cuprinzătoare, ea cuprinzând toată legea și prorocii. Pentru credinciosul creștin nu
se poate concepe faptă bună care să nu izvorască din dragoste. Faptele bune izvorând din
iubire trebuie să cuprindă pe toți credincioșii în aleasă măsură, pentru că dragostea nu are
margini. A iubi pe aproapele înseamnă să faci totul ca el să fie fericit. Fiecare credincios
75
SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL, Omilia a XIX-a, în Omilii duhovnicești, Ed. Predania, București, 2009,
pp. 125-126.
35
poate să fie un apostol și mărturisitor al lui Hristos, un propovăduitor al învățăturii Sale,
prin faptele lui cele bune76.
Astfel dragostea față de aproapele o putem arăta prin: bunătate, facere de bine,
compătimire pentru cei căzuți, înfrânare, blândețe, smerenie, nefăcându-i cunoscute ocările
altuia, îmbrăcându-l atunci când este gol, hrănindu-l atunci când este flămând și dându-i să
bea când este însetat, adăpostindu-l atunci când n-are unde să-și plece capul, apărându-l de
orice nedreptate și suferind pentru el. Fără o astfel de iubire față de aproapele nostru și cel
aflat în suferință „în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia, și cu cititul
Scripturilor”77, căci nu vom ajunge la desăvârșire, fiindcă desăvârșirea nu vine decât „după
dobândirea dragostei”78.
Sfânta Scriptură ne arată în foarte multe locuri necesitatea faptelor bune pentru
mântuire și că fără acestea urmașii lui Adam nu pot dobândi mântuirea. Fiul Omului, la
judecata de apoi, va răsplăti pe fiecare după faptele sale79. Sfântul Maxim Mărturisitorul
arată importanța faptelor bune pentru mântuire, spunând:
„Iar tu să nu zici că simpla credință în Domnul nostru Iisus Hristos poate să mă

mântuiască. Căci aceasta este cu neputință de nu vei dobândi iubirea față de El prin fapte.
Doar despre credința simplă s-a spus că și diavolii se cutremură”80.
Creștinul are o contribuție importantă în realizarea mântuirii, el trebuind să lucreze,

să muncească din greu, să se lupte cu ispitele și trebuie să-și unească ființa sa cu ajutorul
pe care i-l dă Dumnezeu. Cel care vrea să ajungă la limanul mântuirii trebuie să primească
ajutorul lui Dumnezeu, dar trebuie să depună și el efort în săvârșirea faptelor bune. Până și
cei mai păcătoși trebuie să aibă nădejde în îndreptarea lor și să nu cadă în deznădejde și să
ajungă la disperare. Ei trebuie să cheme în ajutor pe Dumnezeu, să-și schimbe viața și să
76
Cf. Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, nr. 5-6, 1976, pp. 387-388.
77
SFÂNTUL CASIAN ROMANUL, Cuvânt despre Sfinții părinți din skit, în coll. Filocalia, vol. I,
78
Ibidem, p. 126.
79
Pr. Prof. Mihai Gh. VIZITU, „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 389
80
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL Răspunsuri către Talasie, în coll. Filocalia vol. III, p. 42.
36
facă binele81. Începutul înfăptuirii binelui este mai greu, dar „primul pas pe calea binelui
atrage după sine alți pași, ne antrenează, ne exercită, ne deprinde cu săvârșirea faptei bune,
ne formează o capacitate care se desăvârșește în mod progresiv, ne orientează statornic
voința spre bine, cu alte cuvinte creează virtutea”82.
Mijloacele prin care credincioșii pot fi bineplăcuți lui Dumnezeu sunt faptele bune,
izvorâte din dragostea desăvârșită față de Dumnezeu, manifestată prin dragostea față de
aproapele. Mântuirea noastră este condiționată de raporturile dintre semeni, de dragostea
care ne unește cu Dumnezeu prin aproapele. Faptele bune dau valoare vieții creștinului. Pe
lângă starea de fericire pământească, de armonie și de bună înțelegere pe care le creează
între credincioși, faptele bune păstrează harul lui Hristos în noi și menține aprinsă flacăra
credinței. Ele arată pe adevăratul mărturisitor și slujitor al lui Hristos, și vor decide la
judecata de apoi pe care o va face Mântuitorul, locul de fericire sau de osândă veșnică, ce
se va da fiecăruia de către Dreptul Judecător.
3. Faptele bune și practicarea virtuților
Virtuțile sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care El le pune în inima omului, iar
omului îi aparțin eforturile, lupta și suferințele și sudoarea. Sfântul Ioan Gură de Aur
adaugă faptul că totul aparține lui Dumnezeu în afară de faptele bune. Altfel spus, omului
îi sunt dăruite de Dumnezeu starea sufletească de disponibilitate spre bine, libertatea
dorinței de bine, iar fructificarea aparține exclusiv străduinței omului. Unei adevărate
virtuți îi este necesar și harul Duhului Sfânt care covârșește natura umană. În acest fel
faptele umane par o desfășurare a faptelor divine83.
Părintele Stăniloae într-un studiu spune:
„Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Leningradului vorbește despre denaturarea firii umane
prin preocuparea creștinilor de a se feri de păcate. Mulți oameni cred că cea mai bună cale
de a evita păcatul este de a nu spune sau a nu face ceva greșit. Însă aceștia au uitat că una
din cele mai mari greșeli este ferirea de orice cuvânt și faptă, de orice contribuție la
81
Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 389.
82
Prof. Constantin PAVEL, „Dimensiunea morală a faptelor mărunte”, în Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1966, p. 42.
83
1992, pp. 49-50.
37
rezolvarea problemelor oamenilor între care trăiesc și față de care au o răspundere. Această
reținere de la cuvânt și faptă duce la o dezumanizare treptată și la o nemulțumire
chinuitoare, la o pierdere a creștinului care o practică în sine însuși. O astfel de comportare
a atras disprețul asupra învățăturii creștine. Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nicodim îi
caracterizează pe acești creștini care se feresc să sară în ajutorul altor oameni ca fiind
„preoți și leviți contemporani”. Așa cum preotul și levitul din parabola samarineanului
milostiv trec pe lângă omul „căzut între tâlhari” fără să îl ajute, așa fac și creștinii
preocupați de „curăția” vieții lor proprii și de satisfacțiile ce le oferă liniștea și trăirile
interioare. Ei nu sunt asemenea tâlharilor, cum nu au fost nici preoții și leviții, dar așa cum
Mântuitorul i-a dezaprobat pe aceia, cu atât mai mult îi condamnă și pe creștinii care fac
asemenea lor și nu se implică în salvarea semenilor. Preotul și levitul din parabola
Mântuitorului aveau scuza că se comportau în conformitate cu prescripțiile legii vechi, care
cereau omului „să nu facă răul”. Mântuitorul arată în parabola samarineanului milostiv și în
predica de pe munte o cale mult mai înaltă de comportare: aceea de a face binele. El
amenință cu osânda veșnică nu pe cei care fac răul, ci pe aceia care nu fac binele (Matei 25,
41-46). Cei care nu vor să greșească sau să își tulbure liniștea prin grijile, munca și lupta
pentru alții, sunt ca cei care nu sar în apă să scape de la înec un seamăn ca să nu își strice
hainele. Ei nu sar în apărarea celor apăsați de nedreptăți, ca să nu supere pe cei ce-i
nedreptățesc, socotind în cazul cel mai bun că prin aceasta îi depărtează pe cei din urmă de
la credința creștină. Privind astfel lucrurile, e greu să facem binele, fără să provocăm
supărări, fără să atragem critici și poate chiar fără să greșim. Viața pământească nu ne
permite să realizăm normele într-un grad perfect. Noi putem săvârși aici numai ceea ce este
mai bine, dar nu binele absolut84.
Omul, prin starea sa căzută, nu este perfect și nu poate săvârși binele absolut căci
binele absolut este doar Hristos, însă el are datoria să se străduiască să săvârșească binele
după puterile sale.
Unul din comportamentele acestui fenomen este ideea că cei credincioși se
mântuiesc împărtășindu-se în izolare de suferința lui Hristos, pentru ca să se împărtășească
și de învierea Lui. De aceea se împărtășesc de Hristos cel Jertfit în Euharistie. Însă
Mântuitorul a spus că părtășia cu El o avem în părtășia cu cei asupriți, lipsiți, necăjiți, în
participarea la suferințele lor în împreună pătimire cu ei. A participa la suferința lui Hristos
înseamnă a participa la suferințele semenilor noștri. Nu ne împărtășim de Trupul și Sângele
84
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Despre binele comun și unele virtuți creștine”, în Mitropolia Banatului”,
nr. 4-6, 1964, pp. 137-138.
38
Domnului, în izolare, ci în comuniune cu ceilalți credincioși. În Hristos sunt încorporați
toți frații noștri cu suferințele lor. Prin Hristos suferințele tuturor devin comune.
Participarea în comun la o suferință e calea sigură de depășire și biruire a ei85.
Prin lucrarea faptelor bune creștinul ajunge la dobândirea virtuților: răbdarea,
smerenia, libertatea și dreptatea.
Răbdarea adevărată este răbdarea luptătorului consecvent și tenace, nu a
resemnatului care nu poate face altceva decât să rabde. A răbda înseamnă a fi capabil de
luptă îndelungată. A răbda înseamnă a suporta toate greutățile luptei, fără a renunța la ea și
să fii pregătit să parcurgi un drum lung și greu până la biruința finală. Valoarea răbdării se
măsoară cu valoarea țelurilor urmărite. Creștinul trebuie să aibă răbdarea celui ce luptă
pentru țelul măreț al dreptății sociale și al păcii trainice în lumea întreagă, pentru iubirea
adâncă între oameni și popoare, chiar dacă calea spre înfăptuirea lor este lungă și plină de
greutăți. Răbdarea care este asociată cu agățarea de stări și concepții retrograde nu are în ea
nici înțelegerea superioară a lucrurilor, nici dinamismul luptei care să o ducă la biruință, ci
ea este o neputință de mișcare, de adaptare resemnată, fără speranță. Răbdarea superioară
ne e legată de trecut, ci e o anticipare profetică a viitorului. Aceasta nu este o împăcare cu
nedreptatea, cu răul, ci este tenacitatea în lupta pentru înlăturarea lor, este nădejdea ca
faptă continuă. Răbdarea înțeleasă ca resemnare fără aparență, a fost asociată cu o
smerenie pasivă86.
Smerenia este mijloc de valorificare a faptelor bune. Orice faptă pentru a fi cu
adevărat „bună” trebuie să fie conformă cu voia lui Dumnezeu și să fie însoțită de
smerenie. Faptele care nu sunt însoțite de virtutea smereniei își pierd valoarea. Pilda
vameșului și a fariseului (Luca 18, 10-14) ne arată limpede cum lipsa smereniei anulează
valoarea faptelor bune. Cu adevărat fariseul făcuse fapte care ar fi putut să se numere bune,
dacă ar fi fost fundamentate pe dragostea față de semeni. Disprețuindu-l pe vameș și
mândrindu-se cu faptele și calitățile sale, rugăciunea lui n-a fost primită și s-a întors acasă
mai plin de păcate decât acesta. Orice faptă bună pe care credinciosul o face, nu o face
pentru el, ci pentru Dumnezeu cu care vrea să se unească87.
Referitor la virtutea smereniei Ilie Ecdicul spune: „Substanța bogăției e aurul; a
virtuții, smerenia. Precum deci cel lipsit de aur este sărac, chiar dacă nu pare celor din
85
Cf. Ibidem, p. 139.
86
Cf. Ibidem, p. 140.
87
Sucevei, nr. 5-6, 1976, p. 385.
39
afară, așa fără smerenie nevoitorul nu va fi virtuos”88. Smerenia nu trebuie înțeleasă ca
fiind ruptă de luptă, de încrederea în rostul efortului, ci are un sens apropiat de modestie,
care constă în conștiința continuă că ideile mari și generoase pentru care lupți nu le-ai scos
din eul propriu, ci le-ai primit de la alții. Tocmai modestia acestei recunoașteri îi dă
respectivei personalități puterea de activitate neobosită, știind că lucrează în folosul binelui
general. Smerenia creștină însă se deosebește de modestie numai prin faptul că omul
creștin mai socotește că pregătirea, puterea și succesele lui mai au ca sursă pe lângă
societate și pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului prin societate niște talente de care
trebuie să fie conștient și pe care să nu le îngroape, asemenea slugii celei leneșe din pilda
talanților. Smerenia creștinului mai constă în faptul că oricât de mult ar activa darurile
primite de la Dumnezeu în el, niciodată nu socotește că a făcut cât trebuia să facă cu ele, ci
se silește să facă mai mult. Smerenia este o sete continuă după noi realizări, fiind opusul
mândriei89.
„Puținele fapte bune” pe care le făceau astfel de creștini porneau nu din
compătimire și iubire, ci din dorința de a dobândi prin actul de milostivire iertarea
păcatelor. Așadar prin binele făcut se urmărea un scop egoist, anume mântuirea proprie și
nu binele celui ajutat. De multe ori auzim adeseori spunându-se în unele expuneri teologice
că prin tot ce face bun creștinul, el urmărește desăvârșirea proprie. Creștinul se interesează
de soarta fraților săi nu numai pentru desăvârșirea sa, ci de dragul lor, din iubire reală
pentru ei, din grija pentru soarta lor pământească și veșnică. De multe ori auzim pe câte un
creștin că spune după ce dă un ban unui cerșetor vizibil bețivan: nu mă interesează ce face
el cu banul, i l-am dat ca să-mi liniștesc conștiința mea. Mica lui milostivire o făcea pentru
sine, nu se preocupa să ridice real un om din mizeria materială și morală. De aceea se
practică o măruntă milostenie anonimă, nu o luptă susținută pentru ridicarea celor
năpăstuiți, pentru îndreptarea condițiilor generale de trai. Însă datoria de creștini ne obligă
să contribuim la binele semenilor noștri pentru valoarea lor de oameni. Bucuria noastră
trebuie să răsară din starea ridicată la care am contribuit să ajungă alți oameni, nu fără
considerare la rezultatul faptei noastre. Ca și creștini trebuie să participăm la operele mari
ale ridicării stării generale a comunității din care facem parte, dar și a tuturor popoarelor90.
88
Ilie ECDICUL, Culegeri din sentințele înțelepților străduitori, cap. XL, în coll. Filocalia, vol. IV,
E.I.B.M.B.O.R. București, 2010, p. 287.
89
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Despre binele comun și unele virtuți creștine”, în Mitropolia Banatului”,
nr. 4-6, 1964, pp. 140-141.
90
Cf. Ibidem, p. 141.
40
Definirea libertății ne e cunoscută ca un drept al individului ce a face ceea ce îi
place, fără nicio considerare la binele societății. O asemenea libertate nu se acordă
individului în nicio societate. Aceasta ar putea fi practicată de cineva numai dacă ar trăi
singur pe o insulă fără nicio legătură cu civilizația. Cu cât se practică o libertate
discreționară mai mare cu atât ea este mai păgubitoare nu doar pentru comunitate, ci și
pentru cel care o practică. El nu mai are niciun rost pozitiv în viața societății și nicio
eficiență. Așa cum nici electronul nu se izolează de proton și se mișcă în orbita lui, așa și
omul împlinește un rost pentru sine și pentru comunitate, acceptând conștient și voluntar să
se miște în legăturile în care a fost pus de momentul istoric și de locul în care a venit la
existență. Libertatea și inteligența îi este dată pentru a afla și a împlini maximum de bine.
Pentru libertatea tuturor oamenilor și a tuturor popoarelor de a lucra pentru binele comun
trebuie să lupte și creștinul împreună cu toți semenii săi. Toți oamenii trebuie ajutați să
ajungă în situația de a putea face maximul de bine pentru poporul din care fac parte pentru
ridicarea nivelului spiritual și material al țării lor. Și acțiunea dreptății în societate a fost
profund denaturată în societatea individualistă trecută și în creștinism. Drept criteriu al
dreptății adevărate dacă este după o străveche imagine populară. Pentru această dreptate
din lume creștinii trebuie să lupte alături de toți cei care tânjesc după ea. Numai într-o lume
în care va stăpâni această dreptate, alături de libertatea amintită, se va statornici pacea
adâncă și trainică. Ea va fi întemeiată pe frățietatea adevărată între oameni și popoare,
nemaifiind între ei niciun motiv de mulțumire a unora față de alții, niciun motiv de ură și
de dispreț.
Referitor la virtuți Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că cele mai importante
sunt smerenia și iubirea, cărora le acordă o importanță deosebită. După acesta, aceste două
virtuți se găsesc la cele două capete ale căii care duce spre desăvârșire. Pentru a ajunge de
la smerenie la iubire trebuie îndeplinite toate faptele bune care se găsesc pe această cale
care duce către desăvârșire. Sfântul împarte virtuțile în două categorii și anume în virtuți
trupești, precum milostenia, postul, înfrânarea și în virtuți duhovnicești precum bunătatea,
blândețea, smerenia și iubirea. Însă nu se poate face o delimitare concretă a acestor virtuți
și din această cauză Sfântul Simeon cere practicarea tuturor faptelor bune deoarece toate
duc la desăvârșirea credincioșilor; totuși Sfântul acordă o deosebită importanță faptelor
duhovnicești. Pentru a ilustra în mod practic îndemnul său la săvârșirea faptelor bune,
Sfântul aseamănă pe credincios cu un vas de preț alcătuit dintr-o mulțime de pietricele.
Pentru a putea fi umplut cu miresme de preț, este necesar ca vasul să fie încheiat cât mai
bine și să nu lipsească nicio pietricică. Tot așa, nici credinciosul nu va putea să primească
41
prețiosul dar al Duhului Sfânt, atâta vreme cât nu-și agonisește toate virtuțile care să
încheie temeinic vasul sufletului său91.
Conform Sfântului Grigorie de Nyssa adevărata virtute constă în: „binele
neamestecat cu răul, în care cuprinde tot înțelesul celor cugetate ca bune; este Dumnezeu-
Cuvântul”92, astfel scopul final al vieții creștine este realizarea binelui comun prin
săvârșirea faptelor bune.
Numai Harul Sfântului Duh face ca efortul omenesc să fie rodnic și aducător de
belșug; astfel Sfântul Simeon zice:
„Alt lucru este virtutea și alt lucru este Harul. Că virtuțile se împlinesc cu siguranța și
osteneala noastră, iar darurile sunt ale lui Dumnezeu. Adică ce spun, spun că postul și
înfrânarea, virtute este... dar a lucra toate acestea fără osteneli și fără de necazuri și a
ajunge la nepătimire este darul lui Dumnezeu... deci fapta lucrată după porunca lui
Dumnezeu virtute se cheamă, însă precum agricultorul se ostenește numai ca să sape și să
arunce în pământ semințele, iar ca să răsară acestea și ca să aducă rod târziu sau timpuriu,
este dar al lui Dumnezeu, așa și între cele duhovnicești. Că nouă ni se cuvine să lucrăm
toată virtutea și cu trudă și cu osteneală să aruncăm sămânța virtuților, însă a ploua ploaia
iubirii de oameni și a Domnului și ca să rodească desăvârșit pământul cel neroditor al
sufletelor noastre, al lui Dumnezeu este darul și mila”93.
91
1962, p. 553.
92
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Fericiri, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE și Pr. Ioan
BUGA, în coll. P.S.B., vol. 29, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 307.
93
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Cuv 17 – Despre meșteșugurile vicleanului, trad. de Isaac DASCĂLUL,
vol I, p. 155.
42
CAPITOLUL III
FILANTROPIA
În ortodoxie filantropia este iubirea lui Dumnezeu față de om: „așa a iubit
Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat ca toți cei ce vor crede în El să
aibă viață veșnică”. (Ioan 3, 16). Filantropia creștină e acțiune descătușătoare de toate
suferințele, e compasiune activă, e faptă împinsă până la sacrificiu de sine. Filantropia
creștină nu e simplu declarativă, ci și activă. Aceasta s-a manifestat plenar chiar și în
timpul celor trei veacuri ale persecuțiilor sângeroase dezlănțuite de împărații romani
împotriva Bisericii. Iubirea creștină față de oameni nu cunoaște nicio graniță; pentru ea tot
omul care se află în suferință îl înfățișează pe Mântuitorul Hristos care suferă împreună cu
noi și pentru noi: „Dacă ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, Mie ați făcut” (Matei 10,
42)94.
Creștinismul, ca religie revelată, pe lângă natura spirituală de eliberare de sub robia
păcatului are și un orizont social. Lipsa acesteia a condus la nenumărate nedreptăți
deoarece constituiau un atentat la Persoana lui Dumnezeu, contravenind ordinii morale
voite de El. Motivația cea mai puternică a filantropiei a fost și este Hristos. Adevărata
filantropie nu poate exista în afara Evangheliei, pentru că numai prin Evanghelie îl găsim
pe Hristos identificat cu orice om aflat în suferință: „Întrucât ați făcut toate acestea unuia
dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 15, 40). De aceea trebuie
prevenită ruperea filantropiei de Evanghelie pentru că această ruptură este echivalentă cu
ruperea dintre filantropie și iubirea divină95.
1. Filantropia în viața parohială
Biserica Ortodoxă Română a practicat filantropia creștină la scară națională, dar și

în afara frontierelor țării. Un astfel de exemplu este acela că după căderea Imperiului
Bizantin, întregul Orient Ortodox a cunoscut jugul otoman, însă domnitorii Moldovei și
Munteniei au participat la filantropia creștină ajutând Bisericile greu încercate96. Un
94
Pr. Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, pp. 105-106.
95
Pr. Dr. Valer IRIMIA, Asistența socială a Bisericii Diaconia între asistență socială și filantropie socială,
(Teză de Doctorat), București, 2008, p. 54.
96
Pr. Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, p. 107.
43
exemplu de mare filantrop român este Mitropolitul Veniamin Costache, care „fiind
interesat cu totul pentru sărăcimea care trăia din venitul său de casă, dezbrăcându-se până
și de hainele ce le purta pe trup, ca să le dea când nu mai avea bani în casă, în atâta grad de
milostivire se afla el pentru săraci”97.
Cele două forme de filantropie – cea individuală și cea organizată de instituții
autonome, cum este în cazul Bisericii Ortodoxe Române – pot exista alături, și împreună
cu instituțiile specializate ale statului, astfel putându-se organiza o strânsă colaborare
filantropică Stat-Biserică. Fiecare parohie are prevăzut în buget o anumită sumă de bani
dedicată filantropiei. Ar fi bine ca acest fond să se mențină la fiecare parohie și să fie
îndrumat la Ministerul Sănătății pentru a susține spitalele98.
Preotul trebuie să constate starea parohiei sale, cu toate posibilitățile, crizele și
deficiențele ei. Parohia urbană și-a pierdut identitatea teritorială și coerența din trecut, din
cauza mișcării de populație de la sate la orașe datorită sistematizării urbane. Astfel preoții
trebuie să reconstituie parohia, ținând seama de diviziunile acesteia. Credincioșii trebuie să
aibă un sens al existenței, ca o comunitate unită și coerentă. Dacă există o ruptură între
preot și laici, aceasta trebuie remediată imediat. Mirenii, femeile, tinerii, copiii și toate
cercurile parohiale trebuie să fie recunoscute, dar și antrenate în jurul unor proiecte
generale. Parohia poate fi divizată și scindată din mai multe motive: ignorarea săracilor,
disprețul față de țigani, respingerea delicvenților, a disidenților politici. Pentru ei și alte
categorii, parohia se poate angaja în acțiuni publice de ajutorare a celor în nevoi, dar fără
intenții politice, iar problemele și afacerile parohiei sunt ale tuturor credincioșilor. Preoții
trebuie să aibă curajul să deschidă larg porțile Bisericii pentru o Liturghie publică a tuturor,
care să fie înțeleasă și primită de toți. Canoanele restrictive, care țin credincioșii la distanță
față de Liturghie, pot fi lăsate deoparte deoarece n-au fost niciodată aplicate99.
În activitățile filantropice, preotul de parohie poate apela la ajutorul femeilor
evlavioase din comunitate și care doresc să ajute la buna dezvolatare a comunității în care
trăiesc. Acestea pot fi din toate categoriile sociale, tinere, fecioare și văduve. Ele pot avea
grijă de săraci, de orfani, de bolnavi. Sfântul Ioan Gură de Aur amintește că:
97
Pr. Ilie GHEORGHIȚĂ, Un veac de la moartea Mitropolitului Veniamin Costache, 1946, pp. 75-76, apud Pr.
Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, p. 107.
98
Pr. Ilie IACOBESCU, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4, 1990, pp. 108-109.
99
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Ortodoxia în Europa, Locul spiritualității române, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 1995, pp. 37-38.
44
„Sfântul Apostol Pavel stabilind trăsăturile caracteristice și ființa fecioarei, nu a numit
fecioară pe cea care n-a fost căsătorită și a rămas departe de bărbat, ci pe cea care are
permanentă și singură grijă să facă voia Domnului” (I Corinteni 7, 32-34)100.
La lucrarea de folos socială a femeilor trebuie să adăugăm și faptul că unele dintre

acestea au construit Biserica, au întreținut adăposturi pentru străini, îndeosebi de-a lungul
drumurilor unde călătoreau pelerinii, în perioada lui Justinian101.
Astfel în activitatea filantropică parohială femeile au un rol deosebit de important,
ele putând să îl ajute pe preot prin muncă voluntară la centrele sociale care deservesc
parohia și chiar la organizarea hramurilor. Femeile din parohie care participă la activitățile
filantropice pot fi ajutate de soția preotului, fiind chiar recomandat ca aceasta să participe
la aceste activități alături de creștinele care sunt apropiate de Biserică. În fiecare parohie ar
trebui să funcționeze câte un centru social unde cei săraci să primească o masă caldă, poate
chiar un adăpost temporar în zilele geroase, copiii care provin din familii defavorizate să
primească ajutor în rezolvarea temelor și chiar să li se dea pachete cu alimente și hăinuțe.
De aceste activități filantropice trebuie să se preocupe preotul paroh ajutat de protoierie și
chiar de episcopia din care face parte.
Pe lângă înființarea de centre sociale pentru cei aflați în nevoi și suferințe, o altă
activitate filantropică pe care o poate desfășura preotul în parohie este sprijinirea copiilor
talentați în diferite domenii cum ar fi muzică, dans, pictură, dar care nu au posibilități
materiale. Preotul poate organiza evenimente culturale la diferite ocazii speciale; ziua
comunei sau orașului în care se află și chiar la hram. Acesta poate cere ajutorul autorităților
locale pentru dezvoltarea acestor tineri și chiar al credincioșilor mai înstăriți.
Activitatea filantropică a Bisericii ține de dimensiunea slujirii, a diaconiei,
dimensiune care nu este una dintre laturile misiunii Bisericii în lume, ci însăși esența sa.
Biserica a împărțit faptele în două categorii: faptele milei trupești, care sunt în număr de
șapte: a sătura pe cel flămând, a da de băut celui însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în
casă pe cel străin, a cerceta pe cel bolnav, a cerceta pe cel din închisoare, a îngropa pe cel
mort; și faptele milei sufletești care sunt tot în număr de șapte: a îndrepta pe cel ce
greșește, a învăța pe cel neștiutor, a da un sfat bun celui ce stă la îndoială, a ne ruga pentru
aproapele nostru, a mângâia pe cei întristați, a suferi cu răbdare asuprirea și a îndemna și
100
Drd. George APOSTOLU, „Lucrarea socială a Bisericii”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1992, pp. 124-125.
101
Ibidem, p. 126.
45
pe alții la răbdare când sunt asupriți și a ierta pe cei ce ne-au greșit102. Astfel trebuie să facă
și preotul în parohie, să mergă acasă la cei neputincioși și să îî încurajeze și să îi mângâie
cu o vorbă bună, nu doar la sărbătorile importante pentru a-i împărtăși, ci cât mai des
posibil.
2. Filantropia ca mod de viață
Sfântul Vasile cel Mare îndemna prin predicile sale la practicarea milosteniei. El a
devenit astfel unul din cei mai de seamă predicatori ai fraternității pe calea milosteniei
creștine. Sfântul Vasile se adresează celui bogat prin întrebări:
„Nu ai socotit că acest om (sărac) este și el fratele tău și cu ceilalți oameni? Nu te gândești
să împarți cu cei săraci nici măcar prisosul tău?... ai făcut părtași la grânele tale pe frații
tăi? Ceea ce putrezește mâine, dă azi săracilor (...). Precum grâul care se seamănă (...)
aduce dobândă plugarului (...), tot așa și pâinea pe care o împarți cu cel flămând ți se va
întoarce mai apoi cu folos. Fă deci semănat cu gând ceresc, va să zică cu gândul
milosteniei”103.
Dar pentru a îi deosebi pe cei săraci de cei care cerșesc pentru a se îmbogăți,
Sfântul Vasile spune că este nevoie de practică îndelungată. Însă nu trebuie făcută o
discriminare între cei apropiați și cei străini dacă toți sunt în nevoie104.
Sfântul Vasile cel Mare zice:
„Dăruiește deci și fratelui și străinului... Dumnezeu voiește ca tu să fii mângâietorul

nevoiașilor, iar nu căutător la fața oamenilor... toți suntem neamuri, toți suntem frați, toți
suntem fiii aceluiași Părinte”105.
102
Pr. Dr. Valer IRIMIA, Asistența socială a Bisericii Diaconia între asistență socială și filantropie socială
(teză de doctorat), București, 2008, pp. 55-57.
103
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Împotriva lăcomiei, trad. de Arhim. Serafim POPESCU, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, nr. 3-4, 1964, pp. 118-124.
104
Pr. Drd. Constantin DUȚU, „Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, nr.
1-4, 1979, p. 327.
105
SFÂNTUL VASILE CEL MARE Despre iubirea aproapelui, trad. de Pr. Nicolae D. TĂNĂSESCU, în Glasul
Bisericii, nr. 1-2, 1961, p. 51.
46
Prin aceasta Sfântul Vasile cel Mare se referă la faptul că trebuie să facem
milostenie tuturor oamenilor fără să ținem cont de rasă, etnie sau religie deoarece toți
suntem fiii lui Dumnezeu și El este Tatăl tuturor și iubește toți oamenii la fel.
2.1 Cultivarea iubirii aproapelui în relația dintre credincioși
Sfântul Apostol Ioan Îl urmează pe Mântuitorul și face din dragostea către

aproapele porunca centrală a lui Hristos: „De mă iubește cineva pe Mine, cuvântul Meu va
păzi și Tatăl Meu îl va iubi pe el” (Ioan 14, 23); „De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne
întru dragostea Mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru dragostea
Lui” (Ioan 15, 10).
Dragostea către Dumnezeu, se arată prin păzirea poruncilor Lui, ea se probează prin
păzirea poruncilor: cineva iubește pe Dumnezeu numai în măsura în care împlinește voia
Lui și împlinește voia Lui numai în măsura în care Îl iubește. Mântuitorul nu spune:
precum v-am iubit Eu pe voi așa să Mă iubiți și voi pe Mine, ci precum Eu v-am iubit pe
voi așa să vă iubiți voi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că El nu vrea dragostea noastră,
ci exprimă marele adevăr, deosebit de important pentru viața creștină, că dragostea noastră
către Dumnezeu trece prin aproapele. Iisus Hristos ne poruncește să-L iubim în aproapele
nostru, ceea ce înseamnă că numai prin aproapele ne putem apropia de Dumnezeu, pe calea
cea sfântă a dragostei. Iubirea aproapelui este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, așa
cum fructul plantei este rodul necesar al luminii și căldurii solare, pe care o primește prin
orientarea ei spre soare106.
Diadoh al Foticeii spune: „Când cineva începe să simtă cu îmbelșugare dragostea
de Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele”107. Dacă acest lucru nu se întâmplă,
dragostea exprimată este falsă și mincinoasă; iar „de va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu,
iar pe fratele meu îl urăsc, este mincinos, pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care
îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede ? Și noi, această poruncă o
avem de la Dânsul: Cel ce iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (I Ioan 4, 20-
21).
106
Cf. Magistrand Gheorghe PAPUC, „Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan”, în Studii
Teologice, nr. 5-6, 1956, p. 307-308.
107
SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, cap. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE în coll. Filocalia, vol. I,
Sibiu, 1947, p. 340.
47
Fericitul Augustin zice:
„Vrei să iubești pe Hristos fără să iubești mădularele ? Cine iubește mădularele lui Hristos,
pe Hristos iubește; iubind pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu iubește; iubind pe Fiul lui
Dumnezeu, pe Tatăl iubește. Această dragoste nu poate fi împărțită niciodată”108.
Aproapele nostru, după cele arătate de Mântuitorul, este orice om, de orice credință
și de oriunde. Astfel pe lângă porunca divină de iubire a aproapelui, dragostea între oameni
are și o justificare naturală. Este o tendință firească spre viața socială, spre ajutor reciproc.
Omul este atras spre om și nu poate să își satisfacă nevoile fizice de unul singur, astfel
trebuie să colaboreze cu semenii săi, dar nici din punct de vedere sufletesc nu își este
suficient de unul singur. Astfel din lipsa dragostei și a ignoranței din partea semenilor unii
oameni ajung la descurajare și decădere morală. Prin dragostea ce i se arată însă, persoana
iubită se vede confirmată ca o realitate de valoare, ceea ce constituie o energie, ceea ce îl
ajută să se salte pe o treaptă spirituală mai înaltă. Pentru îmbunătățirea vieții lor fizice și
sufletești, oamenii au nevoie de dragostea lor unii față de alții. Dragostea apropie pe om de
om și pune pe om în slujba omului și realizează o armonie între oameni109. Pentru
fundamentarea dragostei între oameni, creștinul are în plus două motive dogmatice:
originea și destinul comun al neamului omenesc. Toți oamenii sunt descendenți din aceeași
pereche de oameni, Adam și Eva, și cu toții suntem fii ai aceluiași Tată ceresc, Dumnezeu.
Toți purtăm urmele păcatului lui Adam, așa cum pentru toți s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.
Urmările acestor două mari evenimente din istoria religioasă a omenirii asupra tuturor
oamenilor arată solidaritatea universală a neamului omenesc. Toți oamenii sunt chemați la
mântuire prin Iisus Hristos, pentru că „toate limbile se vor aduna înaintea Lui” (Matei 25,
32), la a doua Sa venire. Având aceeași origine, aceiași părinți trupești și același Tată
ceresc, aceeași fire și același destin, toți suntem „rude, frați”, după cum a spus Sfântul
Vasile cel Mare. Noi toți formăm o mare familie, al cărei cap este Dumnezeu110.
În prima sa epistolă, Sfântul Apostol Ioan, arată că dragostea către aproapele nu
trebuie să fie redusă doar la declarații verbale, ci trebuie să fie activă prin fapte concrete.
„Fii mei, să nu iubim numai cu cuvântul și cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” (I Ioan 3,
108
FERICITUL AUGUSTIN, Comentar la I Ioan, în Patrologia Latină, vol. 35, col. 2055.
109
Cf. Magistrand Gheorghe PAPUC, „Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan”, în Studii
Teologice, nr. 5-6, 1956, pp. 308-309.
110
48
18). Numai cuvintele nu hrănesc, nici nu încălzesc, ci dragostea trebuie dovedită în mod
concret și imediat: „Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putința să îl faci. Nu
spune aproapelui tău: Du-te și vino, mâine îți voi da, când poți să îi dai acum.” (Pilde 5,
27-28).
Dragostea nu umblă prea sătulă printre cei flămânzi și nici prea îmbrăcată printre
cei dezbrăcați. Un lucru foarte important la realizarea dragostei creștine este gândul cu care
se face fapta noastră. Astfel în fapta care pornește din dragoste, creștinul trebuie să pună
ceva și din sufletul său deoarece fapta primește valoare numai dacă participăm în mod
sincer și sufletește la realizarea ei, să suferim și să ne identificăm cu acela pe care îl
ajutăm. Dragostea este aceea care face ca realizarea poruncilor lui Dumnezeu să fie ușoară,
deoarece atunci când iubim pe cineva facem totul pentru el. Măsura dragostei către
aproapele este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Viața este cel mai mare dar al omului
primit de la Dumnezeu, iar a o dărui spre binele altuia este cea mai mare dovadă de
dragoste111.
Dragostea este o realitate profundă divină și omenească. Puterea ei este foarte mare,
iar manifestările sunt multiple și variate, iar esența acesteia este în Dumnezeu și scopul ei
este binele și fericirea. Astfel modelul suprem de dragoste pentru noi oamenii este
Mântuitorul Hristos, care din dragoste față de oameni S-a întrupat pentru a îi scoate din
robia păcatului și a morții. El ne-a arătat și ne-a învățat în chip lămurit, că iubirea de
Dumnezeu și semeni constituie însăși ființa și menirea omului. Dragostea îmblânzește pe
oameni, obligându-i să uite sau să pună pe plan secundar tot ceea ce poate să îi despartă
sau să îi învrăjbească. Ea oferă un vast câmp de apropiere, de mai bună cunoaștere și de
colaborare între oameni și între popoare112. Astfel cum Hristos S-a Întrupat și a murit pe
cruce din dragoste față de oameni, așa și noi trebuie să îi iubim pe semenii noștri și să fim
dispuși să ne sacrificăm pentru ei din dragoste.
Dragostea creștină nu se epuizează în dragostea lui Dumnezeu către om, ci ea
implică și iubirea omului către Dumnezeu. Omul fiind chip al lui Dumnezeu, are
capacitatea de a deveni subiect al dragostei divine și într-o oarecare măsură chiar tinde spre
ea. Creștinul poate răspunde, și trebuie să răspundă la dragostea lui Dumnezeu. Iubirea
autentică de Dumnezeu include în sine tezaure și posibilități infinite. Dragostea față de
111
112
49
Dumnezeu devine o obligație pentru că Iisus Hristos ne-a promis Împărăția Cerurilor113.
Având dragoste deplină omul nu-și mai poate dori nimic, căci nerătăcindu-se, el are cu sine
izvorul sfințeniei care îl duce de mână în împărăția lui Dumnezeu114.
Porunca dragostei creștine a fost pusă în practică de la început și chiar păgânii se
minunau de roadele ei, zicând despre creștini: „Uitați-vă cum se iubesc unii pe alții, … se
iubesc chiar înainte de a se cunoaște”115. Tertulian arată că ucenicii lui Hristos se iubesc
atât de mult, încât sunt gata să moară unii pentru alții116. Păgânul Caecilius ascultă mărturia
lui Octavius care zice: „Ne iubim unii pe alții,… ne numim frați,… ca fii ai unui singur
Părinte, ai lui Dumnezeu, ca părtași ai aceleiași credințe, ca moștenitori ai aceleiași
speranțe”117.
Porunca dragostei față de aproapele era și o justificare naturală. Fiecare om are
nevoie de ajutorul altuia. Sfântul Ioan Gură de Aur remarca: „Pentru aceasta ne-a dat
Dumnezeu o singură făclie: Soarele, a întins un singur acoperământ: cerul, ne-a dat o
singură masă: pământul”118.
O însușire de seamă și specifică dragostei creștine este aceea că ea nu se oprește
nici în fața vrăjmașului. Însă trebuie să facem distincția că, iubind pe vrăjmașul nostru noi
nu iubim răul din el, ci ceea ce am vrea să fie el.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne vorbește de iubirea de vrăjmași, întrucât în
noțiunea de aproapele intră și dușmanii noștri. Numai iubind și pe vrăjmași arătăm
adevărata iubire, pentru că omul este făptură a lui Dumnezeu și trebuie privit cu iubire
oricine ar fi el. Însuși Mântuitorul Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați
pe cei ce vă blestemă și vă rugați pentru cei ce vă supără și vă prigonesc” (Matei 5, 44). El
dă noțiunii de „aproapele” un sens foarte larg. Samariteanul, din pilda Mântuitorului, nu
113
Drd. Ioan CRISTOIU, „Sensurile noțiunii de slujire după scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul”, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 516.
114
Teodor DAMIAN, „Virtutea dogmei la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6,
1979, p. 681.
115
Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 518.
116
TERTULIAN, Apologeticum, XXXIX, 7, traducere din limba latină de Eliodor CONSTANTINESCU, Râmnicu
Vâlcea, 1930, p. 158.
117
MINUCIU FELIX, Octavius, XXXI, traducere din limba latină, de Petru I. PAPADOPOL, Râmnicu Vâlcea,
1936, p. 57
118
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre dragoste și prietenie, https://www.ioanguradeaur.ro/121/despre-
dragoste-si-prietenie-brosura/.
50
vedea în omul căzut la marginea drumului dușmanul său religios și național, ci pe omul,
chip al lui Dumnezeu, aflat în primejdie și care are nevoie de ajutorul său. Însă a iubi
numai pe cel ce te iubește nu este un lucru excepțional, ci ceva normal. Adevărata dragoste
creștină trebuie să cuprindă și pe vrăjmaș.
Se știe că răzbunarea aduce de la sine altă răzbunare; a răspunde cu rău la rău
înseamnă a răspunde cu foc la foc. A răspunde cu calm și dragoste la ură, înseamnă a
aprinde cărbuni pe capul celui care urăște (Romani 12, 20). Dragostea poate face din
dușman prieten, pentru că dușmanul va sfârși prin a răspunde cu bunăvoință și dragoste119.
Sfântul Vasile cel Mare prezintă ideea că omul nu poate crește, nu-și poate câștiga
cele de trebuință și nici mântuirea nu o poate dobândi izolat de semenii săi. În concepția sa,
sociabilitatea omului este o însușire ființială, înnăscută. După el, omenirea a cunoscut la
începutul ei proprietatea și viața de obște. Din această cauză cei care îmbrățișează viața în
comun se întorc la binele natural. Despre munca în comun Sfântul Vasile spune că ea oferă
cei mai mulți sorți de reușită dezvoltării talanților fiecăruia de ale căror binefaceri profitul
este general și reciproc120.
3. Modalități concrete de filantropie în parohia rurală
3.1 Mese comune
Aceste mese comune în parohia rurală se organizează cu diferite ocazii, cum ar fi

agapele frățești de după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie unde se țin și unele cateheze,
dar și mese pentru adormiți după slujba de înmormântare sau de pomenire; parastas.
Agapele frățești în primele veacuri erau alăturate Cinei Euharistice, iar filantropia
era organizată instituțional în societatea bizantină, continuată la noi de binecredincioșii
domni prin ctitoriile și daniile lor, arată că întreaga istorie a Bisericii este însuflețită de
spiritualitatea liturgică prelungită în lume prin umanismul creștin din „taina fratelui”. În
acest context, bisericile și mănăstirile românești au fost întotdeauna cetăți de întărire și
speranță, locuri primitoare pentru cei săraci, sufletește sau trupește. Ofrandele pentru cei
119
Teologice, nr. 7-8, 1985, p. 519.
120
Pr. Drd. Constantin DUȚU, „Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare”, în Studii Teologice, nr.
1-4, 1979, pp. 329-330.
51
vii și jertfele de pomenire a celor adormiți au semnificații spirituale, dar sunt și o formă de
filantropie spontană. Niciun nevoiaș nu pleacă de la biserică fără o bucată de pâine121.
După înmormântare urmează agapa sau pomana făcută în numele și spre folosul
celui decedat, după ce preotul a făcut Trisaghionul cu ectenia de pomenire a celui răposat
și a binecuvântat vasele, mâncarea, coliva și cele ce se mai împart. La masă trebuie
chemați cei săraci, bolnavi, străini și orfani122. Origen în comentariul său la cartea lui Iacob
scrie: „Noi îi invităm pe cei săraci și nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să
devină pomenire pentru odihna celui răposat, iar pentru noi înșine miros bineplăcut lui
Dumnezeu”123.
Și Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre îndătinarea acestor pomeni – mese ale
dragostei creștine, făcute de membrii familiilor pentru frații lor răposați le numește:
„chemarea săracilor după înmormântare”, arată folosul pentru cei plecați și anume: „Pentru
ca cel răposat să se odihnească în pace și să afle îndurare la Preabunul Dumnezeu”124.
3.2 Hram
Hramul este sărbătoarea închinată Sfântului ocrotitor al unei biserici, al Sfinților

Arhangheli sau chiar al unui Praznic Împărătesc închinat Mântuitorului Hristos sau Maicii
Domnului. De organizarea acestui eveniment se ocupă preotul paroh împreună cu ceilalți
slujitori dacă sunt, dar poate fi ajutat și de câțiva credincioși din parohie.
În ajunul sărbătorii, seara, se săvârșește Vecernia Mare unită cu Litia și Acatistul
Sfântului sau al Praznicului, iar la unele biserici se face și slujba Utreniei, o astfel de slujbă
purtând numele de Priveghere, iar a doua zi se săvârșesc Ceasurile și Sfânta Liturghie la
care în unele cazuri participă chiar episcopul locului. La aceste slujbe participă credincioșii
din parohie, dar și credincioși din parohiile învecinate. Preotul paroh îi invită și pe preoții
parohiilor învecinate să slujească alături de el.
121
Pr. Nicolae DASCĂLU, „Cultura filantropică a Bisericii”, în https://ziarullumina.ro/repere-si-
idei/editorial/cultura-filantropica-a-bisericii-131027.html. Postat: 25.02.2018, Accesat: 16.03.2021
122
Pr. Ioan MIRCEA, „Cultul morților în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”, în
Ortodoxia, nr. 3, 1985, p. 478.
123
ORIGEN, Comentar la cartea Iov, în coll. P.G. vol.17, col. 517.
124
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 31 la Matei, în coll. P.G., vol. 57, col. 374.
52
După terminarea Sfintei Liturghii se organizează o agapă frățească la care sunt
îndemnați să participe toți credincioșii prezenți și preoții care au slujit. Dacă hramul se
întâmplă să cadă în post, la masă se va servi pește și preparate din pește. Însă sunt biserici
unde preotul paroh preferă în loc de agapă să împartă câte un pachet fiecărui credincios,
dar și preoților care au slujit alături de el. Astfel de pachete sunt mult mai practice și nici
nu îi mai reține pe credincioși după slujbă.
53
CAPITOLUL IV
PROIECTE ALE PATRIARHIEI, EPISCOPIEI, PROTOIERIEI DE
PROMOVARE A FILANTROPIEI
Patriarhia Română a înființat aproape 800 de instituții filantropice fiind alcătuite

din: cantine sociale, brutării, cabinete medicale, cămine pentru orfani sau vârstnici,
grădinițe, centre de urgență pentru victime ale violenței domestice sau pentru persoane fără
adăpost. S-au alocat sute de milioane de lei anual pentru aceste proiecte caritative din
diferite zone ale țării, aceste acțiuni fiind mărturii vizibile ale implicării Bisericii Ortodoxe
Române în ameliorarea lipsurilor materiale și în vindecarea rănilor sufletești. Valoarea
operei filantropice a Bisericii are, în primul rând, o dimensiune spiritual-morală. Într-o
lume amenințată de egoism și alienare, Ortodoxia cultivă demnitatea umană din
perspectiva veșniciei, printr-o cultură a bunătății și milosteniei125. În cele ce urmează vom
da exemple concrete de acțiuni filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române de pe întreg
teritoriul României:
1. Mitropolia Munteniei și Dobrogei
1.1. Arhiepiscopia Bucureștilor
Sectorul social-filantropic și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a fost înființat

în anul 1997. Din organizarea acestui sector fac parte două centre sociale, o cantină și un
cabinet medical, centrele sociale obținând acreditarea în 2011. Centrul de îngrijiri paleative
„Sfântul Nectarie” furnizează servicii medicale și sociale specializate persoanelor adulte
care se află în faza terminală a unor boli incurabile, constând în creșterea calității vieții
acestora printr-un complex de îngrijiri medicale și spirituale constând în tratamentul durerii
fizice și suferinței psihologice cauzate de boală. Acest centru oferă servicii de găzduire,
îngrijire medicală de tip paleativ, consiliere spirituală și psihologică. Centrul are 8 locuri; 4
pentru beneficiarii care au solicitat locuri Arhiepiscopiei Bucureștilor și 4 locuri pentru
beneficiarii D.G.A.S.P.C. Sector 2.
125
Pr. Nicolae DASCĂLU, „Cultura filantropică a Bisericii”, în https://ziarullumina.ro/repere-si-
idei/editorial/cultura-filantropica-a-bisericii-131027.html. Postat: 25.02.2018, Accesat: 16.03.2021
54
Pe lângă acest centru mai sunt: centrul stomatologic „Sfântul Pantelimon” care
dispune de două scaune stomatologice și este deservit de trei medici specialiști, beneficiind
de fonduri de la Casa de asigurări de sănătate; cantina socială „Casa Barnabas” care oferă o
masă zilnică pentru 50 de persoane singure sau care provin din familii ale căror venituri
sunt insuficiente; și centrul de zi pentru copii „Sfânta Muceniță Sofia” care funcționează
din 2012 și își propune îmbunătățirea calității vieții copiilor și a familiilor aflate în
dificultate, reducerea gradului de neglijare a copiilor, prevenirea abandonului familial,
școlar, delicvența juvenilă, precum și consumul substanțelor interzise de lege. De aceste
servicii beneficiază 20 de copii cu vârste cuprinse între 6-14 ani și familiile acestora.
Personalul este format din: un coordonator, un asistent social, un psiholog, un medic, două
cadre didactice, un îngrijitor și patru voluntari. Centrul dispune de două săli de clasă, o sală
de mese, un cabinet medical, un cabinet psihologic, un cabinet de asistență socială, un
paraclis, o sală de consiliu126.
Exemple de acțiuni filantropice realizate de parohii din Arhiepiscopia Bucureștilor:
Parohia „Icoanei” București – Responsabil: Preot paroh Popescu Ion. Această
parohie este acreditată ca furnizor de servicii pentru centrul de informare, consiliere socială
și spirituală „Icoana”, unde se acordă servicii de: informare și orientare, consiliere socială,
psihologică, spirituală și juridică; sprijin pentru o viață independentă; educație informală
pentru copii și adulți; asistență medicală și educarea în spiritul valorilor moralei creștine.
Serviciile centrului sunt oferite de preoți, asistenți sociali, psihologi, medici, juriști și
profesori persoanelor aflate în dificultate127.
Parohia „Precupeții Vechi”, București – Responsabil: Coordonator, Preot Tudor
Gheorghe. Din 26 iunie 2005, în această parohie a început să funcționeze Așezământul
social-filantropic rezidențial, ca centru de asistență al persoanelor vârstnice în dificultate.
Acesta este amplasat în curtea din spatele bisericii și are o cantină, care asigură hrana
pentru cei adăpostiți în centru, cât și pentru restul de 30 de familii asistate. În perioada
2004-2006, cu sprijinul primăriei Sector 2, a fost ridicat un corp nou care are și un cabinet
medical, iar podul casei parohiale a fost mansardat și au fost amenajate spații gospodărești.
În 2008 s-au extins spațiile pentru un dormitor pentru rezidenți, un birou și s-a montat un
126
„Lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă Română” în
Faptele Iubirii Milostive, lucrare publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
B.O.R., Editura Basilica, 2012, pp. 33-35.
127
Ibidem, p. 36.
55
lift exterior pentru deplasarea beneficiarilor. În 2009 au fost finalizate lucrările de izolare
termică și finisaje exterioare ale așezământului social128.
Un alt centru filantropic important din Arhiepiscopia Bucureștilor este Centrul de
bătrâni, mănăstirea Pasărea, responsabil fiind Coordonator Monahia Mariș Mateea.
Așezământul este o unitate de asistență socială cu structură proprie, nonprofit. Acest
așezământ a fost înființat în 1991, desfășurând activitatea cu personalul alcătuit din
voluntari. Acest centru adăpostește 40 de persoane vârstnice (femei), cărora li se oferă
servicii de: găzduire permanentă în condiții adecvate nevoilor specifice, transport către
serviciile medicale de specialitate și pentru efectuarea activităților de recreere, asistență
medicală, acordarea serviciilor de urgență și monitorizarea din punct de vedere medical,
îngrijire pentru diminuarea stării de handicap, spălătorie, prepararea hranei129.
1.2. Arhiepiscopia Tomisului
Parohia „Sfânta Parascheva” Cumpăna – Responsabil: Preot Paroh Soare Ion.

Această parohie din localitatea Cumpăna Protoieria II Constanța, în colaborare cu Consiliul
local a amenajat în anul 2000 prima cantină socială din Arhiepiscopia Tomisului. În urma
„Pactului județean pentru prevenirea abandonului școlar”, cantina a fost inclusă într-un
proiect de prevenire a abandonului școlar. În fiecare zi în această cantină se oferă o masă
caldă la aproximativ 75 de copii, iar din anul 2004 funcționează și o sală de activități, unde
copii asistați se întâlnesc după cursuri pentru activități de socializare, fiind ajutați de către
tineri voluntari să-și pregătească o parte din teme, să întâmpine cum se cuvine marile
sărbători creștine prin diferite activități: încondeiere de ouă, învățare de colinde, pictură de
icoane, să învețe despre Hristos și să-și dezvolte imaginația și creativitatea. O altă parohie
din această Arhiepiscopie este parohia „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Medgidia,
responsabil fiind Preotul paroh Dragoș Radu. În anul 2009 parohia oferă asistență medicală
bătrânilor fără venituri sau cu venituri scăzute, prin intermediul cabinetului de medicină
generală din cadrul Așezământului socio-medical „Sfântul Pantelimon”130.
128
Ibidem, p. 37.
129
Ibidem, p. 38.
130
Ibidem, pp. 47-48.
56
1.3. Episcopia Tulcii
Asociația „Aegyssus” – Responsabil: Președinte Herța Bogdan Florin. Asociația și-

a început activitatea la sfârșitul anului 2004, prin atragerea de voluntari care să ajute la
desfășurarea programelor pastorale, culturale, educaționale și filantropice. Această
activitate s-a axat pe două componente: prima este oferirea de meditații gratuite copiilor,
de către profesori voluntari, la disciplinele română, matematică și limba engleză; și
sprijinirea vârstnicilor nedeplasabili și cu pensii foarte mici. În cadrul acestei asociații
funcționează și o cantină socială. În această arhiepiscopie se află și Asociația „Casiana”
care oferă sprijin copiilor și familiilor din Delta Dunării care trăiesc la limita subzistenței.
Din anul 2008 se află într-o colaborare cu Televiziunea Română, desfășurând campania
umanitară „Oamenii Deltei”, care are următoarele obiective: identificarea și ajutorarea
copiilor de clasa a VIII-a din localitățile din Deltă, organizarea de tabere și excursii pentru
copiii din localitățile izolate, acordarea de sprijin pentru promovarea valorilor culturale și
tradiționale care locuiesc în Delta Dunării. În scopul strângerii de fonduri au fost realizate
expoziții tematice de fotografie și un teledon în cadrul galei „Oamenii Deltei”. Cu banii din
donații s-au modernizat dispensarul medical din Maliuc, s-a renovat și s-a dotat cu material
didactic școala din Letea, s-a achiziționat o șalupă care asigură transportul gratuit al
școlarilor pe relațiile Maliuc-Tulcea și Luncavița-Tulcea131.
1.4 Episcopia Alexandriei și Teleormanului
În cadrul Episcopiei Alexandriei și Teleormanului, amintim Centrul social și Azilul

de bătrâni de la Parohia Lada, protoieria Videle, unde paroh este Pr. Florin Danu. Zeci de
elevi primesc masă caldă și servicii de after-school la Centrul Social Sfântul Nectarie al
Parohiei Lada. Unii primesc bani de transport, iar alții cazare, pentru a-și continua studiile.
Asociația Mana Cerească a parohiei a modernizat toaleta școlii din comună și are în lucru
trei case pentru cazuri sociale: mame singure și copii, vârstnici vulnerabili social132.
Asociația Cheia Raiului, înființată de Parohia Gălăteni oferă lunar 900 de mese
calde pentru 30 de beneficiari133. În prezent, construiește mai multe case sociale134.
131
Ibidem, pp. 82-83.
132
https://basilica.ro/parintele-florin-danu-a-primit-ordinul-sanctus-stephanus-magnus/. Pentru mai multe
activități ale parohiei, a se vedea https://www.facebook.com/Parohia-Lada-193565500673608/.
133
https://www.asociatiacheiaraiului.ro/.
57
În parohia noastră, Siliștea Gumești I, oferim periodic pachete cu alimente mai
multor persoane nevoiașe.
2. Mitropolia Moldovei și Bucovinei
2.1. Arhiepiscopia Iașilor
În această arhiepiscopie, în parohia „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și

Sfânt”, fiind preot paroh Doroșincă Mihai Eduard, în perioada iunie 2006 – ianuarie 2007 a
fost construit Centrul social parohial. Ulterior au fost acreditate serviciile sociale primare și
activitățile de asistență socială pentru Centrul de zi pentru persoane vârstnice care
funcționează pe lângă parohie. Au fost derulate mai multe campanii pentru prevenirea
instituționalizării bătrânilor, de conștientizare a populației privind importanța sprijinirii
bătrânilor de către familie, și împotriva fumatului. S-au construit grupuri de sprijin și de
consiliere pentru liceeni. În anul 2011, de serviciile proiectelor derulate de parohie au
beneficiat un număr de 570 de persoane135.
3. Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului
3.1. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului
În această Arhiepiscopie sunt mai multe centre filantropice precum: Cantina socială
„Protopop Aurel Munteanu”, Huedin, unde coordonator este Părintele Pușcaș Dorel,
Centrul de recuperare neuromotorie de tip ambulatoriu, Turda, responsabil fiind Preotul
Sârb Daniel și Centrul de recuperare psiho-neuromotorie pentru copii cu handicap „Sfânta
Irina”, responsabil de acest centru fiind Preotul Șimonca Marian. Proiectul a fost demarat
în anul 2009 de către Fundația „Sfânta Irina” în colaborare cu Fundația HAR din Olanda și
Consiliul județean Cluj. Centrul are ca obiectiv efectuarea tratamentelor de recuperare
destinate copiilor cu dizabilități de pe raza județului Cluj. Centrul oferă servicii de
134
https://www.facebook.com/Asociatia-Cheia-Raiului-229077130883103/.
135
„Lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă Română” în
Faptele Iubirii Milostive, lucrare publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
B.O.R., Editura Basilica, 2012, p. 98.
58
recuperare psiho-neuromotorie de tip ambulatoriu pentru copiii care provin din familii și
centre rezidențiale. Prin serviciile asigurate se urmărește creșterea calității vieții copiilor cu
dizabilități, prevenindu-se izolarea de comunitate a acestora. Personalul este format din:
preot coordonator, asistent medical, maseur și șofer. Acest centru își desfășoară activitatea
într-o clădire dotată cu sală de recuperare, cabinet de logopedie, cabinet de
psihopedagogie, sală de activități recreative, două băi cu dotări pentru beneficiarii cu
dizabilități și birouri. În cadrul centrului pot efectua proceduri de recuperare 7-9 copii pe
zi136.
Acestea sunt doar câteva exemple de acțiuni filantropice ale Bisericii Ortodoxe
Române din toată țara sub organizarea episcopiilor și parohiilor locale. Pe lângă acestea, și
protopopiatele sunt implicate în acțiuni filantropice, deținând servicii acreditade de
asistență medicală.
Aceste protopopiate sunt: Protopopiatul I Capitală – 60 de beneficiari;
Protopopiatul III Capitală – 300 de beneficiari; Departamentul social-misionar al
Arhiepiscopiei Tomisului – 728 de beneficiari; Protopopiatul Târgoviște Sud – 52 de
beneficiari; Protopopiatul Pucioasa – 36 de beneficiari; Sectorul social-misionar al
Episcopiei Sloboziei și Călărașilor – 50 de beneficiari; Protopopiatul Urziceni – 70 de
beneficiari; Protopopiatul Fetești – 49 de beneficiari; Biroul de asistență Socială
„Diaconia” al Arhiepiscopiei Iașilor – 1570 de beneficiari; Protopopiatul Pașcani – 97 de
beneficiari; Protopopiatul Botoșani – 302 de beneficiari; Protopopiatul Târgu Neamț - 41
de beneficiari; Protopopiatul I Iași – 36 de beneficiari; Protopopiatul II Iași – 120 de
beneficiari; Protopopiatul Hârlău – 200 de beneficiari; Protopopiatul Roznov – 77 de
beneficiari; Protopopiatul Darăbani – 33 de beneficiari; Protopopiatul Roman – 20 de
beneficiari; Protopopiatul Ineu – 205 de beneficiari; Protopopiatul Sibiu – 20 de
beneficiari; Protopopiatul Lipova – 23 de beneficiari137.
136
137
59
CONCLUZII
Capitolul I se divide în trei subcapitole. În primul subcabitol am prezentat pe larg

mântuirea în învățătura ortodoxă; în al doilea subcapitol am evidențiat cum se obține
mântuirea; și anume prin credință și fapte bune, expunându-le detaliat. Iar în cel de al
treilea subcapitol am discutat despre aspectele mântuirii obiective și subiective, arătând
care sunt diferențele dintre aceste două tipuri ale mântuirii. La subpunctul mântuirii
subiective am vorbit și despre Tainele Bisericii, rolul harului dumnezeiesc și contribuția
credinciosului în legătură cu mântuirea subiectivă.
În capitolul al doilea, care este împărțit în trei subcapitole, am discutat despre
faptele bune ca fapte ale iubirii lui Hristos, desăvârșirea în Hristos și dobândirea Împărăției
cerurilor, în primul subcapitol, săvârșirea lor care este atestată chiar în Sfânta Scriptură, în
subcapitolul al doilea; am expus virtuțile expuse prin săvârșirea faptelor bune, acestea fiind
răbdarea, smerenia și dragoste, în subcapitolul al treilea. Am arătat că orice faptă de
milostenie săvârșită pentru aproapele este săvârșită chiar pentru Hristos, Împăratul lumii,
care va judeca pe fiecare după faptele sale.
Capitolul al treilea este împărțit în trei subcapitole. În cel dintâi am expus faptul
că preoții trebuie să poarte de grijă de parohiile pe care le păstoresc și să-i ajute pe cei care
sunt în nevoi, apelând atât la ajutorul oamenilor din parohiile respective, cât și al
autorităților locale, dar și să construiască centre sociale. În cel de al doilea subcapitol am
expus iubirea față de aproapele; astfel faptele de milostenie fiind săvârșite din dragoste față
de semeni. În al treilea subcapitol am expus momentele în care se organizează mese
comune precum înmormântările și parastasele, dar și cum se organizează hramul unei
biserici, începând cu slujbele din ajunul hramului și culminând cu Sfânta și Dumnezeiasca
Liturghie la care participă și preoți din parohiile învecinate.
În capitolul al patrulea am expus detaliat actele de binefacere pe care le-a realizat
Biserica Ortodoxă Română, în timpul arhipăstoririi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
Astfel la inițiativa Preafericirii sale toate mitropoliile și episcopiile din țară au înființat
centre de ajutorare a persoanelor nevoiașe, cantine sociale, centre pentru tratarea
persoanelor fără posibilități materiale; unde primesc tratament medical specializat. Toate
acestea s-au făcut atât cu sprijinul donațiilor din partea oamenilor, dar și al autorităților
centrale și locale.
60
Astfel de cantine sociale, unde pot fi hrăniți copiii care provin din familii
defavorizate, dar și oameni fără adăpost, centre unde cei fără posibilități pot primi asistență
medicală de specialitate și multe alte programe de sprijinire al oamenilor sărmani din
diferite zone ale țării sunt prezente în toată țara, având în totalitate sprijinul Bisericii.
Astfel în prezent în fiecare episcopie există programe de ajutorare a celor în nevoi,
programe care au început să se extindă la nivel național, ajungându-se ca aproape fiecare
parohie din țară să dețină un astfel de centru pentru cei defavorizați.
61
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române (de aici E.I.B.M.B.O.R.), București, 2013;
2. DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL, Despre Numele divine, cap. IV, 1; trad. de Preot

Cicerone IORDĂCHESCU și Theofil SIMENSCHY, Iași, 1936.
3. FERICITUL AUGUSTIN, Comentar la I Ioan, în Patrologia Latină, vol. 35, col. 2055.
4. ILIE ECDICUL, Culegeri din sentințele înțelepților străduitori, cap. XL, în coll.
Filocalia, vol. IV, E.I.B.M.B.O.R. București, 2010;
5. Mărturisire Ortodoxă, editată de Pr. Nicolae N. POPESCU și Diac. Gheorghe I.

MOISESCU, București 1942.
6. Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), 1, 31, trad. de Alexandru ELIAN,

E.I.B.M.B.O.R., București, 1981.
7. MINUCIU FELIX, Octavius, XXXI, traducere din limba latină, de Petru I. PAPADOPOL,
Râmnicu Vâlcea, 1936;
8. NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, cuv. 1, 11, trad. Pr. Prof Teodor
BODOGAE, E.I.B.M.B.O.R., București 2001.
9. ORIGEN, Comentar la cartea Iov, în coll. P.G. vol.17, col. 517.
10. SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Despre Întruparea Cuvântului, trad. Pr. Prof. Dr.
Dumitru STĂNILOAE, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2010.
11. SFÂNTUL CASIAN ROMANUL, Cuvânt despre Sfinții părinți din skit, în coll. Filocalia,
vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București, 2008;
62
12. SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, cap. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE în coll.
Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947;
13. SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, Capitolele gnostice 100, cap 2, Textele moralei
patristice, Editura P. Purnaras, Tesalonic, 1982;
14. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre Fericiri, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
STĂNILOAE și Pr. Ioan BUGA, în coll. P.S.B., vol. 29, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982;
15. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Epistola către Galateni, în coll.
Patrologia Greacă (de aici P.G.), vol. 61, col. 613.
16. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 31 la Matei, în coll. P.G., vol. 57, col. 374.
17. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia la Romani, 23, 3, în coll. P.G., vol. 60, col.
618.
18. SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL, Omilia a XIX-a, în Omilii duhovnicești, Ed.

Predania, București, 2009;
19. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, „Capete gnostice”, I, 78, în coll. Filocalia, vol
III, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;
20. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspuns către Talasie, cap. 11, în coll.
Filocalia, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București, 2009;
21. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Traités théologiques et étiques, tome I, trad. par
Jean DAROUTÈS, in coll. Sourcees chrétiennes (de aici S.C.) nr. 122, Paris, 1966, pp.
177-187.
22. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Cuv 17 – Despre meșteșugurile vicleanului, trad. de
Isaac DASCĂLUL, vol. I;
23. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântarea 16 Pentru vedere și descoperire și

rugăciunea cea luminată trad. de Isaac DASCĂLUL, vol. I, s.a.
24. SFÂNTUL VASILE CEL MARE Despre iubirea aproapelui, trad. de Pr. Nicolae D.
TĂNĂSESCU, în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1961;
63
25. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Împotriva lăcomiei, trad. de Arhim. Serafim POPESCU,
în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 3-4, 1964:
26. TEOGNOST MITROPOLITUL KIEVULUI, Despre făptuire, contemlație și preoție, cap.

XXXI, în coll. Filocalia, vol. IV, E.I.B.M.B.O.R, București, 2010;
27. TERTULIAN, Apologeticum, XXXIX, 7, traducere din limba latină de Eliodor

CONSTANTINESCU, Râmnicu Vâlcea, 1930;
Studii și Articole
1 „Lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă

Română” în Faptele Iubirii Milostive, lucrare publicată cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R., Editura Basilica, 2012;
2 APOSTOLU Drd. George, „Lucrarea socială a Bisericii”, în Studii Teologice, nr. 3-4,
1992;
3 APOSTOLU Drd. Gheorghe „Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale”, în Studii

Teologice, nr. 1-2, 1992;
4 BALCA Diac. Prof. Dr. Nicolae, Istoria filosofiei antice, E I.B.M.B.O.R. București,
1932;
5 BRIA Ion, „Sfințirea tainică a harului la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1956;
6 BRIA Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București,
1981;
7 BRIA Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa, Locul spiritualității române, Editura
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1995;
8 COSMA Pr. Prof. Sorin, „Despre Mântuire”, în Mitropolia Olteniei, nr. 2, 1987;
9 CRISTOIU Drd. Ioan, „Sensurile noțiunii de slujire după scrierile Sfântului Ioan
Evanghelistul”, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1985;
64
10 DAMIAN Teodor, „Virtutea dogmei la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 5-6, 1979;
11 DUȚU Pr. Drd. Constantin, „Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare”, în
Studii Teologice, nr. 1-4, 1979;
12 GHEORGHIȚĂ Pr. Ilie, Un veac de la moartea Mitropolitului Veniamin Costache, 1946;
13 GHIȚĂ Pr. Ieremia B., „Lucrarea Mântuirii”, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1975;
14 IACOBESCU Pr. Ilie, „Filantropia creștină în trecut și azi”, în Studii Teologice, nr. 4,
1990;
15 IRIMIA Pr. Dr. Valer, Asistența socială a Bisericii Diaconia între asistență socială și
filantropie socială, (Teză de Doctorat), București, 2008;
16 MANTZARIDIS Prof. Gheorghe, Morala creștină, Tesalonic, 1981;
17 MANTZARIDIS Prof. Gheorghe, Participarea lui Dumnezeu, Editura Ortodoxox kipseli,

Tesalonic, 1979;
18 MIRCEA Pr. Ioan, „Cultul morților în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție”, în Ortodoxia, nr. 3, 1985;
19 MITSOPULOS Nicolae, Natura și caracterul latreutic al faptelor bune, Atena, 1959, p. 5
20 MOISESCU Prof. Justin, „Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine
în epoca apostolică”, Studii Teologice, nr. 7-8, 1951;
21 PAPUC Magistrand Gheorghe, „Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan”,

în Studii Teologice, nr. 5-6, 1956;
22 PAVEL Prof. Constantin, „Dimensiunea morală a faptelor mărunte”, în Glasul Bisericii,

nr. 5-6, 1966;
23 POPESCU Magistrand Dumitru, „Faptele bune după Sfântul Simeon Noul Teolog”, în
Ortodoxia, nr. 4, 1962;
65
24 POPESCU Teodor M., „Faptele bune din dragostea creștină”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 9-12, 1979;
25 RADU Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mântuirea prin Hristos în Biserică, în tratatul „Îndrumări
Misionare”, E.I.B.M.B.O.R., 1986;
26 RAHNER Karl, în Problèmes actuelle de christologie, Travaux du Symposyum de

l`Arbresle, 1961, Desclée, 1965;
27 STĂNILOAE Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele
teologice, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978;
28 STĂNILOAE Pr. Prof. Dumitru, „Despre binele comun și unele virtuți creștine”, în
Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1964;
29 STĂNILOAE Pr. Prof. Dumitru, „Faptele bune în învățătura Ortodoxă și Catolică”, în

Ortodoxia, nr. 4, 1954;
30 STĂNILOAE Prof. Dumitru, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce

rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, 1972;
31 STOINA Drd. Liviu, „Valoarea binelui în viața creștină”, în Studii Teologice, nr. 9-10,
1985;
32 Teologia Dogmatică și Simbolică, Manual pentru Institutele teologice, E.I.B.M.B.O.R.,

București, 1958:
33 TODORAN Isidor, Bazele axiologice ale binelui, Cluj, 1942, p. 14.
34 TSALSANIS Arhim. Ambrozie, Viața duhovnicească, Atena, 1969.
35 VERZAN Magistrand Sabin, „Credința și faptele bune, condiții ale mântuirii în

Epistolele Sfântului Apostol Pavel”, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1954;
36 VIZITU Pr. Prof. Mihai Gh., „Faptele bune și importanța lor pentru mântuire”, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1976;
37 VÎRLAN Doctorand Ion, „Învățătura despre mântuire la Sfântul Simeon Noul Teolog”,
în Ortodoxia, nr. 4, 1974;
66
Surse electronice:
1. DASCĂLU Pr. Nicolae, „Cultura filantropică a Bisericii”, în

https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/editorial/cultura-filantropica-a-bisericii-
131027.html.
2. https://basilica.ro/parintele-florin-danu-a-primit-ordinul-sanctus-stephanus-magnus/.
https://www.facebook.com/Parohia-Lada-193565500673608/.
3. https://www.asociatiacheiaraiului.ro/.
4. https://www.facebook.com/Asociatia-Cheia-Raiului-229077130883103/.
5. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre dragoste și prietenie,

https://www.ioanguradeaur.ro/121/despre-dragoste-si-prietenie-brosura/.
67

Pr. Florea Vlaicu - Filantropia În Mediul Rural

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Florea Vlaicu - Filantropia În Mediul Rural

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MITROPOLIA MUNTENIEI ȘI DOBROGEI

CENTRUL MITROPOLITAN DE PERFECȚIONARE

Lucrare pentru obținerea

Lucrare pentru obținerea gradului I

Filantropia în mediul rural

INTRODUCERE .............................................................................................................. 5-7

În prezenta lucrare intitulată Filantropia în mediul rural, în primul capitol vom

1. Mântuirea în învățătura ortodoxă

Teologia ortodoxă a acceptat folosirea termenului de „împăcare” sau

2. Cum se obține mântuirea?

Mântuirea a fost concepută și oferită lumii de Dumnezeu, Fiul o îndeplinește

Căderea protopărinților afectează lumea întreagă. Paradisul era pentru protopărinți

3.1 Mântuirea obiectivă în viața creștinului

3.2 Mântuirea subiectivă, expresie a voinței omului

Mântuirea subiectivă înseamnă însușirea personală a mântuirii obiective. Prin ea se

3.3 Tainele Bisericii și efectele lor pentru mântuire

Creșterea și împlinirea Bisericii se face prin lucrarea harului în ea. Harul se

3.5 Contribuția credinciosului.

Rolul credinciosului la procesul mântuirii proprii este hotărâtor ținând seama că

1. Despre faptele bune

Bunătatea este înnăscută în om și după învățătura creștină, bunul nu este o idee, ci o

1.1 Faptele bune ca fapte ale iubirii în Hristos

Iubirea în Hristos constituie condiția săvârșirii faptelor bune în Hristos și semn al

1.2 Desăvârșirea în Hristos - ținta întregii vieți creștine.

2. Săvârșirea faptelor bune

Binele, ca valoare fundamentală, are cea mai cuprinzătoare sferă de aplicare în

„Cine vrea să se apropie de Dumnezeu, să se învrednicească de viața veșnică, să devină

Dragostea își are izvorul în Dumnezeu și ea a fost turnată în inima credinciosului,

„Iar tu să nu zici că simpla credință în Domnul nostru Iisus Hristos poate să mă

Creștinul are o contribuție importantă în realizarea mântuirii, el trebuind să lucreze,

3. Faptele bune și practicarea virtuților

1. Filantropia în viața parohială

Biserica Ortodoxă Română a practicat filantropia creștină la scară națională, dar și

La lucrarea de folos socială a femeilor trebuie să adăugăm și faptul că unele dintre

2. Filantropia ca mod de viață

„Dăruiește deci și fratelui și străinului... Dumnezeu voiește ca tu să fii mângâietorul

2.1 Cultivarea iubirii aproapelui în relația dintre credincioși

Sfântul Apostol Ioan Îl urmează pe Mântuitorul și face din dragostea către

3. Modalități concrete de filantropie în parohia rurală

3.1 Mese comune

Aceste mese comune în parohia rurală se organizează cu diferite ocazii, cum ar fi

Hramul este sărbătoarea închinată Sfântului ocrotitor al unei biserici, al Sfinților

Patriarhia Română a înființat aproape 800 de instituții filantropice fiind alcătuite

1. Mitropolia Munteniei și Dobrogei

1.1. Arhiepiscopia Bucureștilor

Sectorul social-filantropic și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a fost înființat

1.2. Arhiepiscopia Tomisului

Parohia „Sfânta Parascheva” Cumpăna – Responsabil: Preot Paroh Soare Ion.

Asociația „Aegyssus” – Responsabil: Președinte Herța Bogdan Florin. Asociația și-

1.4 Episcopia Alexandriei și Teleormanului

În cadrul Episcopiei Alexandriei și Teleormanului, amintim Centrul social și Azilul

2. Mitropolia Moldovei și Bucovinei

2.1. Arhiepiscopia Iașilor

În această arhiepiscopie, în parohia „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și

3. Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului

3.1. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului

Capitolul I se divide în trei subcapitole. În primul subcabitol am prezentat pe larg

2. DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL, Despre Numele divine, cap. IV, 1; trad. de Preot

5. Mărturisire Ortodoxă, editată de Pr. Nicolae N. POPESCU și Diac. Gheorghe I.

6. Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), 1, 31, trad. de Alexandru ELIAN,

9. ORIGEN, Comentar la cartea Iov, în coll. P.G. vol.17, col. 517.

18. SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL, Omilia a XIX-a, în Omilii duhovnicești, Ed.

23. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Cuvântarea 16 Pentru vedere și descoperire și