SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX ROMÂN

ÎNTREITA SLUJIRE A LUI IISUS HRISTOS

ŞI PARTICIPAREA BISERICII
LA EA
-LUCRARE DE ATESTAT-

Îndrumător: Susţinător:
Liviu VIDICAN-MANCI Ştefan PRALEA

CLUJ-NAPOCA
2010
ABREVIERI

cf. = confer, compară;

v. = vezi;
p. = pagina;
pp. = paginile;
t. = tomul;
şi urm. = şi următorul/următorii/următoarele;
vol. = volumul;
ed. = ediţia;
ed. cit. = ediţia citată
loc. cit. = locul citat;
op. cit. = opera citată
art. cit. = articolul citat;
ms. = manuscrisul;
mss. = manuscrisele;
passim = în mai multe locuri;
ş.a. = şi alţii; şi altele;
et al. = şi alţii; şi altele;
s.v. = sub voce (pentru trimiteri la articole de dicţionare, glosare etc., unde nu sunt folosite
indicaţiile de pagini);

2
CUPRINS

Introducere.........................................................................................................................................3
1. Relaţia dintre persoana şi opera lui Iisus Hristos...........................................................................4
1.1.Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu ce
întrupat…………..............4
1.2.Opera de Mântuire, Desăvârşire şi Sfinţire a lumii şi a omului prin Iisus
Hristos………….............................................................................................................6
2.Iisus Hristos, supremul învăţător şi prooroc...................................................................................7
2.1.Cuvântul lui Dumnezeu către om prin profeţii Vechiului Testament, împlinit în
Persoana lui Iisus Hristos.
......……………………………………………………………………………………...7
2.2.Iisus Hristos- Învăţătorul şi Profetul suprem în lumina Sfintelor
Evanghelii..........................9
2.3. Împlinirea şi desăvârşirea Revelaţiei în Iisus Hristos.…………………………………..
…11
3.Arhieria veşnică a lui Iisus Hristos şi Jertfa Sa supremă..............................................................13
3.1. Preoţii si jertfele Vechiului Testament, prefigurări ale slujirii arhiereşti a lui Iisus
Hristos.
…………………………………………………………………………………………………..13
3.2.Iisus Hristos-Jertfă şi Jertfitor.
........................................……………………………………………………………...15
3.3. Efectele Jertfei lui Iisus Hristos.
............................................…………………………………………………………...17
4.Iisus Hristos-Împărat………………………………………………………………….................19
4.1.Profeţiile Vechiului Testament despre Mesia-
Împărat..........................................................19
4.2.Demnitatea Împărătească oglindită în activitatea publică.……………………………….
…21
4.3.Învierea, Înălţatea, şederea de-a dreapta Tatălui şi puterea de Judecător a lumii-
manifestări ale demnităţii împărăteşti a lui Iisus Hristos.
........................................................…………………………………………………...22

3
5.Participarea Bisericii la cele trei slujiri a lui Iisus Hristos............................................................23
5.1.Preoţia lui Hristos în Biserică.
........................................……………………………………………………………...24
5.2. Cele trei trepte slujitoare….………………………………………………………....
……..25
Concluzii..........................................................................................................................................26
Bibliografie......................................................................................................................................28

INTRODUCERE

În întreaga ei existenţă, Biserica Ortodoxă a propovăduit şi a învăţat că Dumnezeu este

Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl- Creatorul, Fiul- Mântuitorul şi Duhul Sfânt- Sfinţitorul.
Toate cele trei Persoane sunt strâns legate între Ele. Dumnezeu Tatăl mântuieşte lumea prin Fiul şi
o Sfinţeşte prin Duhul Sfânt.
După căderea omului în păcat, Dumnezeu îi promite acestuia răscumpărarea: ,,Duşmănie
voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul ,iar tu îi vei
înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15), iar toată istoria Vechiului Testament se învârte în jurul acestui
eveniment mântuitor, venirea în lume a lui Mesia. Spre a se îndeplini toate cele spuse este ales un
popor, o seminţie şi, prin pronia dinină o Fecioară din care îşi va lua trupul Cel fără de început şi
fără de sfârşit, Fiul Cel fără de ani, născut din veci din Tatăl. Întruparea s-a petrecut la ,,plinirea
vremii” (Gal. 4, 4), iar acest lucru marchează începutul iconomiei mântuitoare a Fiului. Păcatul
neascultării urmează a fi şters prin Patima, Moartea pe Cruce şi Învierea lui Hristos, iar
îndumnezeirea trupului omenesc se petrece prin Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui a Fiului
lui Dumnezeu. Astfel, planul de mântuire a lumii se petrece în Persoana divino-umană lui Iisus
Hristos.
Hristos devine modelul de urmat pentru fiecare dintre noi, El fiind Cel care şi prin care se
realizează întreaga opera de mântuire a lumii. Hristos ne adună pe toţi la Sine, iar prin întreita Sa

4
slujire de Profet, Arhiereu şi Împărat, ne oferă în mod gratuit mântuirea. Aşadar, ,,El se face ,,tu”
la nivelul ,,eului” nostru, ,,tu” cu care să umblăm precum cu orice om”1.
Biserica exercită întreita slujire direct de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar El fiind Cap al
Bisericii, conduc, luminează şi se oferă până la sfârşitul veacurilor ca Jertfă mântuitoare pentru
toţi. Aşadar Hristos rămâne permanent în Biserică pînă la împlinirea eshatologă a lumii.
Lucrarea pe care o voi prezentă este compusă din cinci mari părţi, împărţite în diferite
capitole. Astfel: partea I şi partea aV-a au două capitole, iar celelalte trei părţi câte trei capitole
fiecare. Prin lucrarea de faţă, doresc să aprofundez cât mai mult cunoştinţele mele în teologia
dogmatică, mai precis doresc să studiez în profunzime Întreita Slujire a Mântuitorului Iisus Hristos
şi cum participă Biserica la ea. De aceea voi încerca să studiez şi să prezint care este legătura
dintre Persoana şi Lucrarea lui Hristos, văzută în întreita Sa slujire: de Profet-Învăţător, de
Arhiereu şi de Împărat şi cum se reflectă aceasta în Biserică pănă la sfârşitul veacului, deoarece
misiunea creştină are în vedere participarea şi permanentizarea acestor trei slujiri în Biserică până
la împlinirea eshatologică a lumii.
Voi arăta de asemenea că toată această teologie hristologică este fundamentată
scripturistic, prin diferite citate din Vechiul Testament, Noul Testament şi Sfinţii Părinţi.

1. RELAŢIA DINTRE PERSOANA ŞI OPERA LUI IISUS HRISTOS.

1.1. Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu ce întrupat.

Biserica Ortodoxă a propovăduit, a păstrat şi a învăţat în întreaga ei existenţă că Dumnezeu

este Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Toate cele trei Persoane sunt
strâns legate între Ele. Prin urmare noi credem intr-un singur Dumnezeu, fără de început, necreat
nenăscut, nemuritor, veşnic, infinit, care este izvor al bunătăţii şi al dreptăţii. El fiind prin fire
Tatal singurul Unuia născut Fiului Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos
şi purcezătorul Duhului Sfânt.2
1
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
p. 107.

2
Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatică, Despre Sfânta Treime, cap8, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 27.

5
 Fiul lui Dumnezeu Cel Unul născut, din Tatăl mai înainte de toţi veci, Este Lumină din
Lumină şi Dumnezeu adevărat. Datorită păcatului ce s-a sălăşluit în om, legătura acestuia cu
Dumnezeu s-a stricat. Omul trebuia să biruiască păcatul pentru a ajunge din nou la comuniunea cu
Dumnezeu, însă omul neputând lupta singur pentru refacerea ascestei legături stricate, întrucât
firea lui era slabită, a fost nevoie de intervenţia divină. Pentru că păcatul a intrat în lume printr-un
om, trebuia să fie biruit tot printr-un om, astfel după rânduiala divină, Întruparea s-a petrecutla
,,plinirea vremii”(Gal. 4,4), doar atunci când omenitatea a împlinit toate condiţiile
corespunzătoare. Însă trebuia să treacă o perioadă de timp, caci Fiul lui Dumnezeu se putea
Întrupa imediat după cădera omului în păcat, însă prin urmare acest lucru nu i-ar fi fost folositor
omului, întrucât omul nu ajunse-se să-şi dea seama de gravitatea pacatului ce l-a scos din
comuniunea cu Dumnezeu.3
Pornind de aici, Biserica dreptmăritoare învaţă că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este
Dumnezeu-Om, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, afară de păcat. Acest lucru înseamnă că în
Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat se cuprind două firi: una dumnezeiască
şi una omenească, unite într-un ipostas nu împărţit şi divizat în două, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu,
Unul nascut, Dumnezeu- Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, precum ne-au învăţat la început
proorocii despre El şi Însuşi Iisus Hristos şi ne-a predat Simbolul Părinţilor. 4
Aşadar firii omeneşti i se atribuie însuşiri dumnezeieşti, iar firii dumnezeieşti însuşiri
omeneşti, însuşirile proprii unei firi comunicându-se celeilalte prin intermediul persoanei; 5 însă
fără ca vreuna din firi să se schimbe în cealaltă, ele fiind clar diferenţiate una de cealaltă din
momentul întrupării. Prin comunicarea însuşiriilor nu se petrece nici o modificare a firiilor, ele
fiind neamestecate şi ne schimbate.Astfel dacă patimeşte una din firi, patimeşte întreaga fiinţă ,,În
El locuind în chip trupesc toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.2,9). De aici rezultă că unirea s-a
făcut în fiinţe comune, Dumnezeu unindu-se cu trupul.6
Natura omenească pe care a luat-o Fiul lui Dumnezeu, a fost la fel ca a-noastră, însă nu a
avut păcat, Dumnezeu-Omul neavând nici un păcat personal, deoarece, El Dumnezeu fiind nu

3
Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN, Arhid. Prof. Dr Ioan ZĂGREAN, Teologia dogmatică, manual pentru seminariile
teologice ortodoxe, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 218.
4
Mărturisirea de credinţă a sinodului IV ecumenic apud, Dogmatica Ortodoxă, Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN,
Arhid. Prof. Dr Ioan ZĂGREAN, Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice ortodoxe, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1991, p. 236.
5
Pr. Prof. Nicolae CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
25.
6
Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p.127.

6
putea să săvârşească păcatul. Prin cele două firi ale Sale, Iisus Hristos, Mântuitorul, nu face
altceva decât să îndumnezeiască firea umană cea căzută în păcat, însă cele două firi fiind de-a
pururi neamestecate, neschimbate, neâmpărţite şi nedespărţite, iubirea fiind temelia şi puterea
îndumnezeitoare a firii omeneşti.7

1.2. Opera de Mântuire, Desăvârşire şi Sfinţire a lumii şi a omului prin Iisus

Hristos.

Prin întreaga Sa lucrare, de la Întrupare, Jertfă, Înviere, Înălţare şi Şedere de-a dreapta
Tatălui, Mântuitorul Iisus Hristos nu a facut altceva decât să realizeze în El mântuirea noastră a
tuturor, obiectivă şi subiectivă,8 iar această lucrare a Sa se numeşte Opera de Mântuire. Dat fiind
faptul, prin toate aceste acte Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, a mântuit lumea şi neamul omenesc
din robia păcatului şi a morţii.
Astfel prin Persoana lui Iisus Hristos, Desăvârşitorul şi Mântuitorul neamului omenesc,
Persoana dumnezeiască S-a făcut accesibilă celei omeneşti. Prin actul întrupării Fiului, între
Dumnezeu şi om se creează o legătură strânsă, dar datorită prezenţei păcatului, această legătură se
rupe, iar refacerea ei nu se poate realiza decât prin apropierea Persoanei divine de om.
Pentru a putea dobândi mântuirea avem nevoie de Iisus Hristos Cel întrupat, astfel Iisus
Hristos mântuieşte El Însuşi ca Persoană de neânlocuit, încât calitatea Sa de persoană devine
accesibilă, iar ca Om, este unicul izvor de putere care ne eliberează de păcat şi de urmările lui,
dintre care cea mai gravă este moartea.9

7
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova,
1993, p. 187.

8
Pr. Dr. Valer BEL, Dogmă şi propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 32.
9
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003,
p. 112.

7
 Rezultatul lucrării Sale este apropierea omului de Dumnezeu, apropiere care s-a pierdut
odată cu căderea protopărinţilor Adam şi Eva în păcat, şi bucuria de a se îndulci şi acesta din
bunătăţiile Sale. Astfel, întruparea a fost primul mare act al dragostei divine întoarse catre om.10
În Noul Testament, Iisus Hristos este numit deseori ,,Mântuitor”, ,,Mântuitorul lumii”
(In.4,42), ,,Domn şi Mântuitor” (IIPtr.1, 11). Acest lucru nu face altceva decât să reflecte scopul
venirii lui Hristos pe pământ, aşadar, El, Dumnezeu fiind, ,,...S-a deşertat pe Sine chip de rob
luând...” (Filip. 2, 7), a mântuit lumea şi neamul omenesc prin toate cele patru acte săvârşite de
El.
Având înn vedere că odată cu căderea omului în păcat, legatura sa cu Dumnezeu, dar şi cu
el însuşi, adică cu firea sa şi cu tot ceea ce îl înconjoară, a fost ştirbită, slăbită, lucrarea
mântuitoare a lui Iisus Hreistos se îndrepta în trei direcţii. În primul rînd spre firea Sa pe care Şi-a
luat-o la întrupare şi pe care a îndumnezeit-o prin unirea ipostatică, 11 astfel Dumnezeu ni s-a făcut
,,tu” la nivelul ,,euului” nostru, ,,tu” cu care să îndrăznim să umblăm precum cu orice om. 12 A
doua direcţie îi viza pe ceilalţi oameni, prin participarea lor la Persoana Dumnezeu-Omenească a
lui Iisus Hristos, prin mântuirea subiectivă şi unirea lor întro singură Persoană carea este Biserica.
Iar în al treilea rând se îndreaptă spre Dumnezeu spre a-L slavii.
Aşadar mântuirea săvârşită şi dăruită de Iisus Hristos, înseamnă eliberarea omului din răul
în care căzuse, rău care a afectat şi a alterat firea umană, a întunecat mintea şi a slăbit voinţa, care
înclina mai mult spre cele rele decât spre cele bune.
Datorită acestui fapt, Mântuitorul Iisus Hristos îşi îndeplineşte opera Sa de mântuire sub
întreit aspect: de Profet-Învăţător, de Arhiereu şi de Împărat. De Profet-Învăţător, aducând
Revelaţia divină desăvârşită despre fiinţa şi voia lui Dumnezeu; 13 de Arhiereu, refăcând legătura
dintre om şi Dumnezeu, împăcând prin Jertfa Sa pe Dumnezeu cu omul, iar de Împărat, biruind
puterea morţii şi conducând pe om la desăvârşire.
Aşadar toată învăţătura cu privire la lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus Hristos, Îl are în
centru pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, care Îşi desfăşoară activitatea Sa mântuitoare sub întreit
aspect, conducând opera de mântuire la împlinirea ei eshatologică.
10
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 204.
11
Pr. Prof. Nicolae CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005,
p.27.
12
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
p. 107.
13
Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN, Arhid. Prof. dr. Ioan ZĂGREAN, Teologia dogmatică, manual pentru seminariile
teologice. Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 240.

8
2. IISUS HRISTOS SUPREMUL ÎNVĂŢĂTOR ŞI PROOROC.
2.1. Cuvântul lui Dumnezeu către om prin profeţii Vechiului Testament,
împlinit în Persoana lui Iisus Hristos.

Profetismul este o instituţiie religioasă specifică poporului israel. Această instituţiie a fost
făgăduită de Domnul Dumnezeu încă din deuteronom. Profeţii au îndeplinit un rol deosebit în
viaţa poporului biblic. Cuvântul profet derivă de la şi înseamnă a vorbi
pentru altul sau înlocul altuia. Aşadar profetul nu este altceva decât gura lui Dumnezeu faţă de
credincioşi.14
Prin această acţiune, Dumnezeu Se descoperă, adică Se face cunoscut oamenilor şi le arată
voinţa şi planurile Sale. Această activitate a profeţilor este necesară oamenilor, căci fără ea
oamenii nu ar fi putut intra în nici un fel de comuniune cu Dumnezeu, astfel Dumnezeu se pogoară
la om şi intră în comuniune cu acesta.
Profetul revelează, prin cuvântul său plin de putere o realitate deosebit de impunătoare şi
de sigură subiectului său.15 În Vechiul Testament avem o vorbire directă a lui Dumnezeu cu
omul ,,Apoi a dat Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă...”(Facere 2,16), însă care în urma
păcatului Protopărinţilor noştrii Adam şi Eva s-a transformat întro vorbire indirectă sau prin
intermediar, în persoana profetului. Astfel prin el, Dumnezeu comunică şi face cunoscută voia Sa
oamenilor.
Profetul îl vesteşte pe Hristos, dar în acelaşi timp el este şi tip a lui Iisus Hristos, adică el
reprezentându-l pe Hristos. Prin urmare Moise Îl numeşte pe Hristos Mesia, Profetul care se va
ridica după el. ,,Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi ca şi mine îţi va ridica Domnul
Dumnezeul tau: pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18,15). Profetul Isaia este cel care aduce
oamenilor adevăratul sens al venirii lui Mesia, caracterul învăţăturii şi modul propovăduirii Sale
,,Iată sluga mea pe care o sprijin, Alesul Meu, întru care binevoieşte sufletul Meu şi El va
propovădui poporului legea Mea. Nu va striga şi nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi

14
Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolae NEAGA, Pr. Prof. Gh. BARNA, Pr. Prof. Mircea CHIALDA,
Studiul Vechiului Tetament, manual pentru institutele teologice, ediţia aII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1985, p. 215.
15
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993,
p. 241.

9
glasul Lui. Trestia frântă nu o va zdrobii şi feştila ce fumegă nu o va stinge. El va propovăduii
legea Mea cu credincioşie: El nu va fi obosit nici sleit de puteri, până ce nu va fi aşezat legea pe
pământ; căci învăţătura Lui toţi o aşteaptă.(Is. 24,1-4).
Profetismul Vechiului Testament a avut trei dimensiuni: centralitatea cultică, ca modalitate
de dialogare între om şi Dumnezeu, cea hristologică sau profetismul mesianic şi cea eshatologică,
dar care în ele însele nu sunt alceva decât o pregustare înainte de plinirea vremii, din cele trei
slujiri a lui Hristos înainte de venirea Sa în trup.16
Aşadar Iisus Hristos împlineşte în Persoana Sa şi calitatea de Profet-Învăţător,
prezentându-se pe Sine ca Dumnezeu devenit om.

2.2. Iisus Hristos- Învăţătorul şi Profetul suprem în lumina Sfintelor

Evanghelii.

Dacă în capitolele anterioare am prezentat aspectele privitoare la relaţia dintre opera şi

Persoana lui Iisus Hristos, opera de mântuire prin care Fiul lui Dumnezeu a desăvârşit şi a sfinţit
lumea, pe care profeţii Vechiului Testament le-au vestit că se vor împlini în Persoana lui Mesia,
acum o să prezint lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos care se realizează prin trei chemări, trei
slujiri, trei demnităţi sau trei misiuni.
Întrucât mântuirea s-a îndeplinit obiectiv prin cele trei slujiri sau demnităţi ale lui Iisus
Hristos, cu care El S-a identificat, expunerea despre opera mântuitoare va fi de fapt înfăţişarea Lui
ca profet, preot şi ca împărat.17
Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proorocul suprem prin Însăşi Persoana Sa, El nu este un
învăţător obişnuit, El este Invăţătorul învăţătorilor şi Profetul profeţiilor, prin El împlinindu-se
întegul plan al mântuirii noastre. Întrucât El este unic, şi învăţătura Lui este unică, cât despre
aceasta, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi cu scopul de a se face învăţător al
16
,,Există o concordanţă a istoriei umanităţii ce se sustrage oricărui criteriu sau categorii a temporalităţii: hristologia,
adică învăţătura despre Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, despre Cel ce săvârşeşte mântuireaşi care precede
soteriologia avându-şi începuturile în veşnicie, în planul divin al creaţiei în care a fost cuprinsă nu numai crearea, ci şi
mântuirea acestuia după căderea în păcat. De aceea intrarea lui Hristos în istorie îi ofera acestuia posibilitatea
transcenderii, sensul real spre înviere şi spre viaţa veşnică”. Pr. Prof. Dr. Ioan CHIRILĂ, Cartea profetului Osea, Ed.
Limes, Cluj-Napoca, 1990, p. 12.
17
Pr. Prof. Nicolae CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
39.

10
oamenilor, El trebuind să aducă la ultima desăvârşire chipul învăţătorului, adică a cuvântul cu
dragostea.18
El este Învăţătorul Suprem prin Însăşi Persoana Sa. Prin El i se deschide omului adevăratul
drum spre eternitate. Prin învăţătura Sa, pe care a primit-o de la Tatăl ca să o facă cunoscută, El
necăutând să facă voia Sa ci voia Tatălui Său care L-a trimis în lume, este ţinta finală şi
desăvârşită a omului, În El arătându-se omul în starea desăvârşită de după înviere, iar tot cel ce
crede în El să ajungă la această stare desăvârşită.
Iisus Hristos nu este un învăţător pur şi simplu, El este un Profet, iar profetul este mai mult
decât un învăţător, este transmiţătorul unei învăţături dumnezeieşti, ca trimis a lui Dumnezeu. El
este vestitorul şi îndrumătorul desăvârşit: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In.14, 6). În
comparaţie cu ceilalţi profeţi care nu vorbeau de la ei, ci vorbeau ceea ce primeau şi le era
descoperit să vadă de Dumnezeu, Iisus Hristos fiind profetul desăvârşit, vesteşte ale Sale, care
sunt şi ale Tatălui şi face totul prin puterea Sa dumnezeiască. Dacă ceilalţi profeţi vorbeau ceea ce
primeau de la Dumnezeu chiar şi atunci când Îl vestesc pe Mesia, El însă se vesteşte pe Sine, fiind
adevărul deplin, având caracterul de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
Iisus Hristos devine pentru om învăţător şi îl învaţă pe acesta voia Tatălui şi totodată
adevărul izvorât din El. Aşadar Fiul lui Dumnezeu se coboară să descopere şi să grăiască
oamenilor în graiul cunoscut şi priceput de ei, venind în apropiere maximă de oameni.19
Dat fiind faptul, Iisus Hristos este prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci şi prin existenţa
Sa de dupa Înviere. Astfel prin Iisus Hristos Cel Înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi
si noi. El este ,,Învăţătorul” şi ,,Proorocul” culminant prin Însăşi Persoana Sa pentru că nu e numai
om, ci şi Dumnezeu şi caatare are în El şi iradiază din El nu numai învăţătura adevărată despre
Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat aşa cum este el reprezentat în Iisus Hristos şi cum trebuie să
ajungă şi ceilalţi.20
Profetul ne apropie de sine prin adevărul pe care ni-l transmite despre Dumnezeu ca Stăpân
Suprem, astfel profetul ne aşează în comuniune cu Dumnezeu, şi Îl face tot mai prezent şi mai
actual în inimile noastre. Ca profet, prin învăţătura Sa descoperită nouă prin Sfintele Evanghelii,
Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, ne spune cine este, cine L-a trimis între oameni, iar prin toate
acestea El face cunoscută Taina Sfintei Treimi, dragostea Ei faţă de omul căzut în păcat, scopul
pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi calea prin care va realiza această mântuire.

18
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993,
p. 215.
19
Ibidem, p. 200.
20
Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 122.

11
 Evanghelia după Luca prezintă o serie de fapte din care reiese deplin activitatea
învăţătorească a lui Iisus Hristos, încă de la o vârstă foarte fragedă, atunci când împreună cu
părinţii Săi face o vizită la Ierusalim pe când Iisus Hristos avea doar 12 ani. Aici după trecerea
celor şapte zile părinţii Sai se întorc în Nazaret şi nu dau importanţă că Fiul lor lipseşte. El rămâne
în curtea templului între învăţătorii de acolo şi îi uimeşte cu întrebariile şi răspunsuriile Sale. Cănd
mama Sa îl găseşte, dupa trei zile de căutare şi îl mustră pentru că nu i-a urmat, însă răspunsul
Domnului este tot atât de profund. Discuţiile din templu cu învăţătorii ne arată că Mântuitorul
învăţa legea, iar prin adâncimea răspunsurilor Sale, vădeşte divinitatea Sa scoţând la lumină
demnitatea Sa învăţătorească.
Aşadar toată învăţătura Sa este defapt o descoperire supremă cunoscută de om în limita
capacităţii sale, ca fiind un mijloc spre mântuire a omului.21
Iisus Hristos este conştient de misiunea Sa învăţătorească, totodată considerându-Se pe
Sine trimisul direct al Tatălui pentru a vesti oamenilor voia Sa şi a-i învăţa pe aceştia cum să
dobândească comuniunea cu Dumnezeu: ,,Să mergem în altă parte prin cetăţi şi prin satele
învecinate, ca să propovăduim şi acol, caci pentru aceasta am venit”(Mc.1, 38).
Astfel Iisus Hristos fiind trimisul lui Dumnezeu, dar fiind Persoană dumnezeiască,
învăţătura Lui a fost şi ea dumnezeiască, fiind astfel acceptată de oamenii cărora li se adresa. De
aceea după fiecare pildă şi învăţătură expusă de Iisus Hristos mulţime de oameni era uimită de
învăţătura Lui. ,, Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimiile erau uimite de învăţătura
Lui/Căci îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţase cărturarii lor”(Mat. 7, 28-
29). ,,Iar ei uimiţi de învăţătura Lui, caci El îi învăţa pe ei ca Cel care are putere, iar nu în felul
cărturarilor”(Mc.1, 22). ,,Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi răspunsurile Lui”(Lc.
2, 47). ,,Şi iudeii se mirau zicând: Cum ştie Acesta carte fără să fie învăţat?”(In. 7, 15).
Din cuvintele şi atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos se deprinde clar cunoştiinţa ca El
este cel mai mare profet. El îi învaţă pe oameni cum să păşească şi să vegheze înaintea vieţii
religioase şi morale, la fel cum El Însuşi face cu viaţa Sa. ,,... Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţivă de la Mine, că Sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci
jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară”(Mat. 11, 29-30). Deci noi suntem chemaţi să
urmăm lui Hristos pentru a deveni desăvârşiţi pentru împărăţia Sa, pentru că: ,,...cel ce urmează
Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(In. 8, 12).
Dat fiind faptul Iisus Hristos împlineşte chemarea profetică direct, predicând El Însuşi, şi
indirect în Biserică prin Apostoli şi prin urmaşii lor, pe care îi învaţă mereu şi-i luminează prin

21
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993, p. 231.

12
Duhul Sfânt pentru propovăduirea neântreruptă şi explicarea corectă a adevărului dumnezeiesc 22
care se reflectă şi în celelalte două demnităţi ale Sale, până la sfârşitul veacurilor.

2.3. Împlinirea şi desăvârşirea Revelaţiei în Iisus Hristos.

Dacă Iisus Hristos este Proorocul şi Învăţătorul prin Însăşi Persoana Sa, aşa cum El se
prezintă pe Sine, ca Dumnezeu, devenit om şi ca om, care e în acelaşi timp în maximă apropiere
de oameni, învăţătura Sa este cu adevărat profetică, întrucât şi Persoana Sa este profetică. Întrucât
El anunţă Împărăţia lui Dumnezeu pe cale să înceapă şi să se dezvolte în măsura în care oamenii
cred şi rămân în comuniune cu El, învăţătura Lui are un caracter eshatologic. Porninde de aici
Împărăţia lui Dumnezeu este, din momentul apariţiei lui Hristos ,,în mijlocul oamenilor, El
predicându-Se pe Sine şi predica Lui e revelaţia prezenţei acestei Împărăţii, prin care se revelează
Persoana Sa”.23
Din acest moment Iisus Hristos devine paradigma omului desăvârşit, modelul de urmat, ce
poate fi asumat doar prin conlucrarea cu harul. Prin Însăşi Persoana Sa, se desăvârşeşte toată
revelaţia şi proorocia, El fiind suprema proorocie împlinită. În acest sens Învăţătura Lui este
revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om.24
Aşadar în Persoana lui Iisus Hristos se împlinesc toate profeţiile, întrucât ,,Legea şi
proorocii au fost până la Ioan: de aici Împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte
spre ea”(Lc.16,16).
Hristos este Cuvântul cel veşnic a lui Dumnezeu prin care El a cereat lumea. Dintru
început El era prezent în făpturi prin relaţiile care susţin întreaga zidire. 25 În Iisus Hristos ne
întâmpină Cuvântul împlinit, iar de acum El este modelul, ţinta, dar si modalitatea de desăvârşire a
creaţiei care se realizează deplin numai în El. Din momentul întrupării Iisus Hristos devine bunul
nostru, bun cu care să ne putem mântui.26

22
Pr. Prof. Nicolae CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
41.
23
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 123.
24
Ibidem, p. 122.
25
Ibidem, p. 123.
26
Ibidem, p. 124.

13
 Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a venit în maximă apropiere de om. Dacă înainte de
venirea Sa în trup, în chip văzut, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhii
şi la Proorocii Vechiului Testament, din momentul întrupării, Cuvântul lui Dumnezeu vine
personal, şi se face cunoscut pe Sine în faţa oamenilor ca ipostas dumnezeiesc devenit şi ipostas
omenesc.27
Adevărul mântuitor s-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, deja prin implicaţiile unirii
ipostatice, făcându-o pe aceasta deplin, după modelul ei dumnezeiesc. 28 După întrupare, El se
aderesează oamenilor prin cuvinte omeneşti. Astfel, în Iisus Hristos cuvântul omenesc s-a făcut
mijloc de revelare a lui Dumnezeu. Dumnezeu Cuvântul Întrupat se oferă omului ca preţ de
răscumpărare şi devine accesibil fiecărui om. El descoperă în cuvinte omeneşti adevărul despre
Sfânta Treime. Cuvintele Lui sunt pline de forţa Duhului, care emană din ele sfinţenie şi dragoste.
Cuvintele lui Iisus Hristos, exprimându-L pe El, sunt o iradiere directă a Persoanei Sale ca
sursă a lor şi o autotălmăcire a Persoanei Sale. Aceasta înseamnă că El Însuşi ca persoană este
Cuvântul ca ipostas dumnezeiesc devenit ipostas omenesc29
Aşadar, prin cuvintele Sale, El a schimbat multe suflete rătăcite, în decursul istoriei omenirii,
căci in Iisus Hristos noi toţi ne-am umplut de viaţă dumnezeiască şi adevăr, iar toţi care vor crede
se vor umple de viaţă şi de adevăr.

3. ARHIERIA VEŞNICĂ A LUI IISUS HRISTOS ŞI JERTFA SA SUPREMĂ.

3.1. Preoţii si jertfele Vechiului Testament, prefigurări ale slujirii arhiereşti a
lui Iisus Hristos.

După ce a fost creat, omul a fost pus de Dumnezeu peste întreaga Sa creaţie, ca stăpân şi
conducător al ei ,,Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele,
peste toate vietăţiile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul”(Fc. 1, 28). Astfel, omul a fost
creat cel din urmă, ca să fie introdus în univers ca un rege în cămara sa.30

27
Ibidem, p. 129.
28
Ibidem, p. 128.
29
Ibidem, p. 129.
30
Sfântul Grigore DE NYSSA, Despre facerea omuluI, în PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 21.

14
 Datorită acestei dispoziţii pe care Dumnezeu o dă omului celui creat după chipul şi
asemănarea Sa, se reflectă defapt că omul avea o întreită slujire: de împărat, prin care stăpânea
asupra lumii, de profet, prin care descoperea voia lui Dumnezeu creaţiei şi de preot, prin care
aducea euharistia pentru întreaga zidire. După căderea omului în păcat, pe lângă chipul
Dumnezeiesc care s-a alterat, pe lângă firea care a fost stricată, a slăbit şi legătura care era între
om şi Dumnezeu. Dacă până acum omul era în comuniune cu Dumnezeu, din momentul căderii
legătura aceasta s-a stricat. De acum chemarea preoţească a omului va avea mai ales această
dimensiune de mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Dacă profetul este trimisul lui Dumnezeu
către oameni, pentru a le revela voia Sa şi, prin aceasta, a naşte în ei credinţa, preotul se
încadrează de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu, cu rugăciuni şi cu jertfe pentru obţinerea
iertării şi pentru sfinţirea lor.31
Păcatul îl depărta pe om de Dumnezeu, de aceea e nevoie de mijlocitori aleşi de Dumnezeu
ca să refacă aceste legături slăbite dintre El şi omenire. Din fiinţa slujirii preoţeşti,ca de altfel şi
din cea de profet, rezultă că e ceva ce îi împiedică pe oameni de a se apropia de Dumnezeu aşa
cum se apropie preotul. Acel ceva e păcatul, necurăţia gîndului, a trupului şi a sufletului. Păcatul e
o piedică de ordin subiectiv, care îl face incapabil pe om de a se înălţa la Dumnezeu care este
puterea spirituală desăvârşită. Dumnezeu n-ar putea purifica forţat pe om, deoarece nu e vorba de
o impuritate fizică, ci de o înclinare murdară a sufletului, de o micime în tot ceea ce gândeşte şi
simpte. Incapabilitatea oamenilor de a se apropia de Dumnezeu, o arată faptul că preotul, om fiind,
nu se dedică singur slujirii mijlocitoare, nici nu e destinat de oameni spre ea, ci e ales de
Dumnezeu Însuşi ,,Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci este chemat de Dumnezeu, după
cum şi Aron”(Evr. 5, 4).32
În Vechiul Testament aceşti mijlocitori nu dobândesc cu adevărat iertarea lui Dumnezeu pe
seama oamenilor şi împăcarea Lui cu ei. Instituţia preoţiei înainte de Iisus Hristos, este numai un
mijloc de întreţinere şi de trezire în oameni a conştiinţei păcatului, un mijloc de aşteptare a unui
mijlocitor efectiv între ei şi Dumnezeu, precum jertfele care se aduceau înainte de El, fiind
mărturie al păcatului lor, nu au puterea de a realiza împăcarea cu Dumnezeu, nefiind jetfe
adevărate ci o ocolire a lor, o înlocuire cu surogate de jertfe. Totuşi, întrucât preoţia Testamentului
Vechi este instituită de Dumnezeu şi preoţii sunt aleşi de El, ea nu rămâne în existenţa ei, o simplă
închipuire a legăturii cu Dumnezeu. Jertfele Vechiului Testament nu sunt un mijloc real de
împăcare între oameni şi Dumnezeu, dar sunt preânchipuiri sau tipuri ale Jertfei Celei Adevărate a

31
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
p. 242.
32
Ibidem, p. 243.

15
Lui Mesia cel aşteptat: ,,Preoţia şi jertfele Vechiului Testament au fost preânchipuiri a realităţii ce
va să vie, dar preânchipuiri instituite de Dumnezeu ca o arvună a bunăvoinţei Sale, ca un mijloc de
a-i pregăti pe oameni prin aşteptarea ce o întreţineau în inimile lor acele simboluri pentru primirea
adevăratului Mijlocitor”.33
Între preoţii Vechiului Testament cel mai mare era arhiereul. Dacă preoţii aduceau jertfe de
animal în fiecare zi, dar numai în Sfânta, arhiereul aducea o singură dată pe an o asemenea jertfă şi
cu sângele animalului intra în Sfânta Sfintelor(Altar) stropind acoperământul Chivotului pentru
ispăşirea păcatelor sale, ale familiei şi ale întregului popor. Şi această jertfă era simbolică, întrucât
simboliza împăcarea întregului popor cu Dumnezeu, aşa cum o arată şi Sfântul Apostol Pavel în
Epistola sa către Evrei: ,,...astfel fiind întocmite acestea(Cortul Sfânt), preoţii intrau întotdeauna în
cortul cel dintâi săvârşind slujbele dumnezeieşti; în cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe
an, şi nu fără de sânge pe care îl aducea pentru sineşi pentru greşalele poporului; dar ,,în adevăr”,
Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor nu poate niciodată cu aceliaşi
jertfe aduse neâncetat în fiecare an să-i facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie”(Evr. 9, 6-7).34
Repetarea infinită a jertfelor de animal în Vechiul Testament puteau să contribuie la
înoirea credinţei poporului, dar în realitate ele nu dovedeau prin repetiţie decât neputinţa lor de a
îndepărta păcatul şi necesitatea altei jertfe care să le depăşească şi să le înlocuiască după cum arată
Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,...că fiind multe şi pururea aduse, era dovadă că niciodată nu se
curăţeau... şi tocmai că sunt multe sunt neputincioase”.35
Aşadar Iisus Hristos, Logosul divin este Arhiereul adevărat, realizând, El însuşi, de fapt,
împăcarea dintre om şi Dumnezeu a carui făgăduinţă şi aşteptare se exprimă prin preoţia Vechiului
Testament.36 ,,El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei,

33
Ibidem, p. 244.
34
Epistola către Evrei precizează că la Ziua Ispăşirii nu se realiza o curăţire reală a păcatelor, ci jertfele aduse erau
numai tipuri şi umbre, fiind săvârşite numai pentru ,,curăţia trupului”(Evr. 9. 13). Totuşi nici o altă sărbătoare şi nici o
altă jertfă a Vechiului Testament nu prefigura mai bine jertfa lui Hristos. Acesta este scopul pentru care autorul
epistolei, prezintă pe larg rânduielile referitoare la Ziua Ispăşirii, stabilind apoi raportul tipic care există între Ziua
Ispăşirii din Vechiul Testament şi Ziua Împăcării din Noul Testament, când Mântuitorul Iisus Hristos S-a adus pe Sine
Jertfă ,,fără prihană” (Evr. 9, 14) pe Crucea de pe Golgota. (Pr. Prof. Dr. Stelian TOFANĂ, Iisus Hristos Arhiereul
Veşnic după Epistola către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, p. 363; Ibidem, Sensurile
Jertfei Mielului Pascal, în Studiu, Cluj-Napoca, 1993, p. 24.
35
Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Theodosie ATANASIU
Episcopul Romanului, Bucureşti, 1923, p. 229.
36
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993,
p. 245.

16
ci cu însuşi Sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare”(Evr. 9, 12), deoarece Jertfa Sa era
împlinirea timpurilor şi a prefigurărilor jertfelor Noului Legământ.

3.2. Iisus Hristos-Jertfă şi Jertfitor.

Dacă prin căderea în păcat, omul ajunge întro stare de duşmănie cu el şi cu tot ceea ce îl
înconjoară, o stare neplăcută lui Dumnezeu, omul nu mai poate ieşi din acea stare decât prin jetfă:
o jertfă pe care nu o poate aduce el, ci numai Hristos. Astfel Hristos devine Jertfă şi Jertfitor.
Înţelegerea cea mai cuprinzătoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atât direcţia ei
îndreptată spre Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea omenească asumată de Hristos şi
prin ea spre ceilalţi oameni.37
Iisus Hristos a adus cea mai curată Jertfă pentru că El nu a fost numai om, ci şi Dumnezeu.
Dacă era numai om nu se putea aduce Jertfă curată pentru că nici un om de pe faţa pământului nu
este fără de prihană. Chiar dacă nu are păcate personale, moşteneşte în sine păcatul originar prin
naşterile naturale de la Adam până la sfârşitul istoriei, după cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul.38 Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul în Persoană în care firea omenească este
ipostaziată, fără de păcatul originar, deoare ce se naşte fără de prihană şi patimă din Fecioara
nestricată de bărbat şi prin lucrarea Duhului Sfânt, firea Sa umană fiind curată, iar voinţa firii
omeneşti supunându-se întru totul voinţei dumnezeieşti neavând astfel păcat personal. Prin aceasta
se evidenţiază că în lucrarea de mântuire a oamenilor prin Jertfa lui Iisus Hristos, care este o
suferinţă ispăşitoare substitutivă, Dumnezeu nu urmăreşte o satisfacţie sau o răzbunare personală,
ci numai conservarea ordinii morale.39
În opera de Închinare în Duh şi Adevăr, Sfântul Chiril dezvoltă ideea că noi nu putem intra
la Tatăl decât ca jertfă curată. Dar noi înşine nu ne putem transpune în această stare de jertfă
curată. De aceea a acceptat Hristos starea de jertfă şi S-a făcut pentru noi Jertfitor şi Jertfă curată

37
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 136.
38
Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, p. 311.
39
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993,
p. 263.

17
pentru ca intrând la Tatăl în această stare să ne introducă şi pe noi adunaţi la Sine, sălăşluit El
Însuşi în noi.40
Intrarea lui Hristos ca om la Tatăl, condiţionată de starea de jertfă curată care poate fi
înţeleasă şi ca o deschidere a omului pentru intrarea Tatălui, este restabilirea comuniunii între
Hristos, ca om şi Dumnezeu. Hristos se face Arhiereu, Jertfă şi Jertfitor pentru noi, fiind astfel
înfăptuitorul comuniunii noastre cu Dumnezeu şi noi înşine. 41 Ca om, aduce trupul Său jertfă, dar
ca Dumnezeu îl aşează de-a dreapta Tatălui. Prin aceasta Trupul Său jertfit e preamărit şi poate
iradia din El putere îndumnezeitoare peste toţi. Aşadar ne întâlnim cu un nou paradox, Trupul lui
Hristos e Jertfă în veci infuzându-ne şi nouă Duhul de jertfă, dar în acelaşi timp e locul în care e
sălăşluită toată slava şi puterea dumnezeiască destinată nouă.42
În persoana lui Iisus Hristos, Logosul divin, se face împlinită toată dumnezeirea. Hristos
devine Jertfă Supremă şi Jertfitor Suprem ca noi prin El să ajungem la Tatăl pentru a dobândi
starea desăvârşită, ţinta pentru care am fost creaţi.
Autenticitatea Mântuitorului ca Jertfitor şi Jertfă ne este dată de Sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Evrei. Adresându-se nestorienilor, care împărţeau pe Hristos în două persoane,
Leonţiu zice: ,,Voi cei care nu recunoaşteţi pe Apostolul şi Arhiereul credinţei noastre cum vă
porunceşte Pavel (Evr. 3,1), spuneţi pe ce preot îl ştiţi vreodată de aceaşi fiinţă cu Cel ce îi slujeşte
ca preot? Sau pe ce apostol nu îl ştiţi supus celui ce l-a trimis ca apostol? ...Noi spunem că acelaşi
Hristos pe care-L cunoaştem, Făcătorul tuturor este şi făptură... Căci ştim că acelaşi Hristos este şi
Dumnezeu şi Preot şi Jertfă.43 Mai întâi observăm că Hristos e sfinţit ca Preot de Dumnezeu prin
Duhul Sfânt, prin aceasta arătându-se nu numai iniţiativa Fiului în a se aduce Jertfă lui Dumnezeu
pentru oameni ci şi iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl de a fi în comuniune cu omul, desigur iniţiativa
aceasta a lui Dumnezeu se întâlneşte cu o aspiraţie a omului de a jertfi şi de a se jertfi, sau de a se
dărui lui Dumnezeu.44
Aşadar Hristos devine Jertfă şi Jertfitor întrucât mântuirea nu se poate obţine decât printro
jertfă substitutivă a unui om curat şi capabil de o suferinţă echivalentă cu păcatul întregii omeniri
care este în acelaşi timp supraomenesc de mare, El îndeplinind condiţiile unei astfel de finţe.45

40
Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 141.
41
Ibidem, p. 142.
42
Ibidem, p. 143.
43
Ibidem, p. 143.
44
Ibidem, p. 144.
45
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993, p. 245.

18
3.3. Efectele Jertfei lui Iisus Hristos.

Dacă Iisus Hristos este Jertfa şi Jertfitorul Suprem, atunci calitatea şi efectele Jertfei Sale
sunt inegalabile în istoria mântuirii neamului omenesc. Într-un cuvânt, jertfa serveşte restabilirii
comuniunii dintre om şi Dumnezeu. Comuniunea înseamnă atât firea omenească restabilită în
egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se în voinţa ei de a împodobi pe om cu
darurile ei, neâmpiedicată de egoismul duşmănos al omului.46
Dat fiind faptul că Iisus Hristos este Cel care săvârşeşte opera de mântuire, fiind prin fire
Dumnezeu şi Preot în veac (Evr. 7,17), Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează acest lucru
zicând: ,,...căci singur Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos este prin fire şi în adevăr fără de
tată şi fără de mamă... ca Unul ce nu încetează de a exista, prin o moarte care pune sfârşit
păcatului sau firii, fiindcă e Dumnezeu şi dătătorul a toată viaţa cea după virtute”.47
Hristos se aduce jertfă pentru păcatele noastre şi prin ea ne împacă cu Dumnezeu înviind
cu Sine pe Adam dimpreună cu tot neamul : ,,Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un
Dumnezeu, pe Tine însuţi de bunăvoie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul,
înviind din mormânt”(Cântarea a 6-a din Canonul Sfintelor Paşti).
Din cele ce am spus până acum se vede ca prin Jertfa Sa, Iisus Hristos l-a împăcat pe om
cu Dumnezeu şi l-a readus pe acesta în comuniune cu El. Cum a fost posibil acest lucru? Acesta se
realizează prin faptul că Hristos îşi orientează Jertfa Sa în trei direcţii: în mod direct spre Tatăl,
spre oameni, întrucât vrea să-i cuprindă pe aceştia în ea şi spre Firea Sa umană asumată de El,
întrucât prin aceasta îi cuprinde în mod general pe toţi oamenii, iar în mod special pe cei ce vor
crede în El. Astfel, aceste trei direcţii sunt atât de implicate una în alta prin Persoana lui Iisus
Hristos, încât nu se poate separa.48
Prin Jertfa Sa Iisus Hristos înfăptuieşte în aceste trei direcţii trei lucrări: să ne atragă în
comuniune cu Sine, omorând pe omul egoist din noi; să ne facă să ne împărtăşim împreună cu El
de fericita comuniune cu Tatăl odată ce formăm un întreg cu El prin Firea omenească
enipostaziată în persoana cea Unică şi Veşnică a Lui; să împlinească dreptatea divină, suferind

46
Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 136.
47
. Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Ambigua, în PSB, 80,Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 142.
48
Înţelegerea cea mai cuprinzătoare a Jertfei lui Iisus Hristos este aceea care vede atât atât direcţia ei îndreptată către
Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea ei omenească asumată de Hristos şi prin ea de ceilalţi oameni.
Această concepţie cuprinzătoare este proprie Sfinţilor Părinţi, fiind în acord şi cu cea a Sfintei Scripturi. (Pr. Prof.
Dumitru STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 136).

19
pentru întregul de e-uri ce formează omenirea împreuă cu El în aşa fel încât Duhul Lui de jertfă
devine comun tuturor.49
Aducându-se pe sine jertfă Hristos ne împacă cu Dumnezeu pentru totdeauna, însă fiecare
om trebuie să fie purificat când se apropie de El. Dacă nu se produce în om depăşirea păcatului pe
o cale spirituală, nu se poate apropia de Dumnezeu, aşadar prin Jertfa Sa Hristos, stând tot timpul
înaintea Tatălui pentru oameni, reânfăţişează înaintea Lui o suferinţă pe care a suportat-o pentru
noi cu eficacitate ce i-o dă divinitatea, dar, în acelaşi timp, prin apropierea de om ce i-o dă
umanitatea, face ca această reactualizare să producă în fiecare ceas în care un om se apropie sau se
întoarce spre Dumnezeu, o topie a fondului păcătos din el deschizându-i drumul spre Tatăl.50
Iisus Hristos împacă prin jertfa Sa întreg neamul omenesc, oferindu-i acestuia mântuirea,
insă cel care doreşte să se facă părtaş Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să se silească spre ea. Prin
Iisus Hristos ,,se sfinţesc popoarele şi neamul cuvios şi sfinţit de odinioară”.51
Dacă Arhieria lui Hristos este veşnică şi Jertfa Sa este veşnică având o putere mântuitoare
şi sfinţitoare asupra celor ce şi-o asumă în viaţa lor. Jertfa Sa se actualizează mereu în Biserică
până la sfârşitul veacurilor prin Sfânta Liturghie. De aceea El se identifică în Evanghelie cu pâinea
ce s-a pogorât din cer: ,, Eu sunt pâinea ce s-a pogorât din cer... Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu întru el... Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veci...” (In.6,
51, 54, 58).
Aşadar cel ce trăieşte în Biserică şi se împartăşeşte din Sfintele Taine trăieşte în Hristos,
iar Hristos trăieşte în el până la sfârşitul veacurilor.

4. IISUS HRISTOS ÎMPĂRAT.

4.1. Profeţiile Vechiului Testament despre Mesia-Împărat.

Iisus Hristos, Logosul divin nu a activat şi nu a exercitat numai chemarea de Învăţător-

Prooroc şi slujirea de Arhiereu-Jertfă, ci şi sub cea de Împărat. El nu a învăţat şi proorocit numai
Împărăţia Cerurilor ca fiind comuniune unei uniri desăvârşite cu Dumnezeu, prin Însăşi Persoana
Sa, ci şi conduce cu putere spre participarea la acea Împărăţie.52
49
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993, p. 257.
50
Ibidem, p. 254.
51
Sfântul Chiril AL ALEXANDRIEI, Glafirela Ieşire, Cartea a II-a, în P.G. 69, col. 509.
52
Ibidem.

20
 Prin chemarea profetică şi prin slujirea arhierească, Iisus Hristos îşi manifestă mai mult
starea chenotică, Slava Sa fiind receptată mai mult de ochii duhovniceşti. Pentru îndeplinirea
operei mântuitoare, trebuia să arate şi măreţia şi puterea corespunzătoare însuşirilor Sale de
Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Trebuia să fie deci şi Împărat, ceea ce şi era prin fire: Împărat al
Împăraţilor şi Domn al Domnilor. Demnitatea de Împărat a Mântuitorului se dovedeşte prin
numele de Împărat care I s-a dat în profeţiile Mesianice, de unii dintre contemporanii Săi, de El
Însuşi, de creştini şi o mai dovedeşte activitatea Lui, misiunile Sale, învingerea morţii şi a iadului
prin Înviere, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, El conduce în cele din urmă lumea
spre împlinirea ei eshatologică, spre împlinirea ei în Împărăţia lui Dumnezeu.53
În profeţiile Vechiului Testament, Mesia este înfăţişat ca Împărat care stă pe tronul lui
David: ,, Iată vin zile zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi
va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi
Israel va trăi în linişte; iată numele cu care-L voi numi: Domnul-dreptatea-noastră”(Ier. 23, 5-6),
iar Acela va fi pus ca Judecător: ,,In zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă
dreaptă şi aceea va face judecată dreaptă pe pământ”(Ier. 33, 15). Dumnezeu Însuşi va încheia
legământ cu poporul Său cel nou ales prin împăratul său cel unic din sămânţa lui David pe care El
Însuşi îl va pune împărat: ,,Voi pune peste el un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul
Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar Eu, Domnul , le voi fi Dumnezeu, iar robul
Meu David va fi prinţ între ei. Eu Domnul am grăit acestea. Voi încheia cu acesta legământul păcii
şi voi depărta din ţară fiarele sălbatice, încât oile Mele să trăiască în siguranţă în pustie şi să
doarmă în pădure”(Iez. 34, 23-25).
Împărăţia lui Mesia va fi Împărăţie veşnică şi cuprinde tot universul: ,,Iar Eu sunt pus
împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către
Mine : Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi Ţi voi da neamurile spre
moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe
vasul olarului le vei zdrobi”(Ps. 2, 6-9). Tot El este înfăţişat ca împărat care stă pe tronul Sionului
şi până la marginile pământului care împartăşeşte bunurile dumnezeieşti tuturor neamurilor:
,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la
tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei... El va vesti pacea popoarelor şi

53
Pr. Prof. Nicolae CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
42.

21
împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare, şi de la Eufrat până la marginile
pământului”(Zah. 9, 9-10).

4.2. Demnitatea Împărătească oglindită în activitatea publică.

Profeţiile mesianice cu privire la naşterea lui Mesia, Împăratul veacurilor, s-au împlinit la
“plinirea vremii” (Gal. 4, 4) prin naşterea cea cu teup a Fiului lui Dumnezeu. Încă de la prima
descoperire adusa de îngerul Gavril Fecioarei Maria despre naşterea lui Iisus Hristos, Acesta este
prezentat în feleu următor: ,,Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaânalt se va chema şi Domnul
Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci
şi împărăţia Sa nu va avea sfârşit” (Lc. 1, 32-33). Evanghelia după Matei prezintă foarte amănunţit
genealogia cea după trup a Lui Hristos, arătând că El este descendent a lui David, iar după ce se
naşte, magii de la Răsărit Îl caută în Ierusalim întrebînd: ,, Unde este regele iudeilor ce s-a
născut?” (Mat. 2, 2), aducându-I daruri ca unui Dumnezeu, împărat şi om mort, prefigurând prin
acest ritual că El va fi Împăratul veşnic care prin Jertfa Sa împărăţeşte şi peste cei vii şi peste cei
morţi. Prin naşterea din sămânţa lui David, El împlineşte profeţia proorocului Miheia, mai târziu
expusă şi de Evanghelistul Matei că: ,, Şi tu Bethleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel
mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi conducătorul care va paşte pe poporul Meu
Israel” (Mih. 5, 1; Mt. 2, 6).54
Mântuitorul Iisus Hristos şi-a început activitatea publică prin vestirea apropierii Împărăţiei
lui Dumnezeu: ,,De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a
apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 4, 17; 10, 7). Demnitatea Sa Împărătească Mântuitorul Şi-
a arătat-o în viaţa pământească prin diferite minuni, în deosebi prin învierile pe care Le-a săvârşit
începând de la învierea faicei lui Iair, a tânărului din cetatea Nain, a lui Lazr şi culminând cu
Propria Sa înviere. Demnitatea de împărat este nedespărţită de chemarea profetică şi de slujirea
arhierească, căci, întemeind şi conducând împărăţia Sa spirituală, ai cărui membrii sunt
credincioşii, Mântuitorul continuă şi întăreşte opera de mântuire, învăţând pe oameni în Biserică,
prin Duhul Sfânt, şi împărtăşindu-le prin Sfintele Taine harul mântuitor al lucrării Sale aehiereşti,
până la desăvârşirea din viaţa viitoare. El Îşi exercită demnitatea împărătească în parte în viaţa

54
Schiţa planului doctrinar a Evangheliei după Matei la Pr. Prof. Stelian TOFANĂ, Introducere în Studiul Noului
Testament,vol II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 136-137.

22
pământească, dar prin excelenţă numai după moarte.55 El îşi manifestă puterea împărătească prin
stăpânirea elementelor naturii, certând vântul şi marea care se potolesc ascultând de cuvântul
Lui ,,Şi El sculând-se a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a
făcut linişte mare (Mc. 4, 39). Altă dată păşeşte pe apă fără a se scufunde: ,,... au văzut pe Iisus
umblând pe apă şi s-au înspăimântat” (In.6, 19). Toate acestea prefigurează şi premerg spre
Învierea Sa din morţi, biruinţa Sa asupra morţii şi a a iadului. Dar înainte ca El să îsi arate slava Sa
dumnezeiască în faţa ucenicilor Săi, El le descoperă marea minune a Schimbării Sale la Faţă, spre
a-i întări în credinţă în vederea Patimilor care vor urma: ,, În munte Te-ai schimbat la faţă, şi pe
cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, Hristoase Dumnezeule, pentru ca atunci când Te vor
vedea răstignit, să înţeleagă Patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii, că Tu eşti cu
adevărat raza Tatălui. (condacul Schimbării la Faţă).

4.3. Învierea, Înălţatea, şederea de-a dreapta Tatălui şi puterea de Judecător a

lumii-manifestări ale demnităţii împărăteşti a lui Iisus Hristos.

Ultimele acte împărăteşti ale Logosului divin sunt: învierea morţilor, judecata obştească,
transfigurarea cerului şi a pământului şi împărăţirea cea fără de sfârşit cu drepţii: ,,Căci El trebuie
să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăşmaşii Săi sub picioarele Sale” (ICor. 15, 25). Învierea
lui Iisus Hristos începe prin Pogorârea Sa la iad. În momentul morţii pe cruce sufletul Lui unit cu
dumnezeirea a coborât în iad, dar Iisus Hristos nu a intrat în iad ca să guste starea lipsei de
comuniune şi nici o clipă n-a aparţinut iadului în această calitate. Primul Lui pas în iad a fost ca
biruitor şi această calitate i-o conferă puterea şi demnitatea dumnezeiască pe care o are din
veşnicie. Motivul coborârii lui Iisus în iad este acela de a vesti mântuirea celor de acolo care au
murit în credinţa că vor fi mântuiţi. El se pogoară în iad cu puterea sa dumnezeiască, însă iadul nu
Îl poate ţine în el pe Dumnezeu ci este scos afară. Lui Iisus I se atribuie pogorârea la iad şi pentru
că El i-a scos de acolo pe cei care-l asteptau, dar care erau ţinuţi în solidaritate cu cei condamnaţi
în virtutea faptului că legea morţii ca trecere spre iad nu fusese încă sfărâmată.56

55
Pr. Prof. Nicolae CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
43.

23
 Învierea este re-unirea dintre sufletul îndumnezeit a lui Iisus Hristos cu trupul aşezat în
mormânt care este ridicat prin îndumnezeire şi transfigurat la maxim. Învierea începe prin biruinţa
asupra morţii ca separaţie între Dumnezeu şi om manifestată mai întâi în trupul lui Hristos ridicat
din moarte pentru a intra în planul vieţii veşnice. Astfel, între moartea şi Învierea Domnului există
o profundă legătură interioară, ambele nefiind decât două feţe ale aceleiaşi taine divino-umane.
Dacă Crucea este puterea iubirii lui Hristos care ca om, se dăruieşte total lui Dumnezeu, Învierea
este dăruirea totală şi veşnică a lui Dumnezeu acestei umanităţi jertfite a lui Hristos. Umanitatea
lui Hristos trece prin moarte dar nu rămâne în ea, ci ajunge în Dumnezeu pentru că s-a dăruit total
Lui.57 Aşadar, Hristos trece din moarte la viaţă: ,,Căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (cântare din Canonul Învierii).
Înălţare la cer este ridicarea omenităţii lui Iisus Hristos în intimitatea ultimă a Sfintei
Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină. 58 Înălţându-Se ca om în sânul
dumnezeirii, Iisus Hristos a înălţat făptura la Dumnezeu, a introdus-o în intimitatea Sfintei Treimi,
întrucât El rămâne într-o comuniune, sporită la maximum cu toată creaţiunea şi Sfânta Treime, în
sânul căreia şi-a înălţat omenitatea Sa şi Îşi revarsă prin aceasta puterea asupra întregii lumi. 59
Aşadar, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui nu înseamnă altceva decât îndumnezeirea la
maxim a firii omeneşti.
Prin urmare Hristos deşi stă pe Tron este totuşi Mielul înjunghiat: ,,Şi am văzut, la mijloc,
între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca junghiat...” (Apoc. 5, 6).
Din aceasta reiese ca El îşi duce slujirea Arhierească cu cea Împărătească până la sfârşitul
veacurilor, căci mântuirea lumii se realizează prin reactualizarea permanentă a Jertfei lui Iisus
Hristos cel Înviat. Din momentul înălţării şi şederii de-a dreapta Tatălui, un nou regim s-a
instaurat la conducerea lumii, Hristos este Cel care judecă lumea fiind Împăratul a toate având
toată deplinătatea puterii: ,,Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18).
Aşadar, prin învierea Sa, El a zdrobit puterea morţii, făcându-Se începătură învierii celor
adormiţi, iar prin înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, fiind continuu în Biserică până la
sfârşitul veacurilor.60

56
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993,
pp. 335-339.
57
Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 165-172.
58
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993, p. 359.
59
Ibidem, p. 362.
60
Pr. Prof. Dr. Isidor TODORAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan ZĂGREAN, Teologia dogmatică, manual pentru seminariile
teologice. Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 243.

24
5. PARTICIPAREA BISERICII LA CELE TREI SLUJIRI A LUI IISUS
HRISTOS.
5.1. Preoţia lui Hristos în Biserică.

Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din
îndumnezeirea şi Învierea lui Iisus Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca
ipostas divin întrupat şi deci ca trup ipostaziat în Dumnezeu, jertfit şi înviat odată pentru toţi,
iradiind din El puterea de jertfă şi puterea de înaintare spre înviere, ci şi întrucât Hristos Însuşi
continuă să fie Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfă în continuare, Învăţătorul care Îsi propagă
învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine şi Conducătorul nostru al tuturor spre
mântuire.61
Hristos, ca ipostas divin purtător al umanităţii noastre jertfite şi înviate, nu rămâne pasiv în
Biserică, ci în lucrarea Sa de Învăţător, de Arhiereu şi de Împărat, El nu are Biserica drept obiect,
ci i se adresează ca unei partenere libere, chemată la libertate şi la relaţia iubitoare cu Sine. Căci
Biserica este alcătuită din persoane înzestrate cu libertate şi chemate la libertate şi la iubirea
netrecătoare.62
Prin continuarea întreitei Sale slujiri în Biserică, Hristos întreţine cu Biserica şi cu fiecare
mădular al ei un dialog progresiv în care nici El, nici Biserica, nici mădularele ei nu sunt într-o
stare pasivă. Acesta este sensul preoţiei împărăteşti a credincioşilor chemaţi să vestească
bunătăţile lui Hristos şi să se ferească de poftele trupeşti: ,,Pe El, fără, să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru
El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită. Dobândind
răsplata credinţei voastre, mântuitoarea sufletelor. Cercetând în care şi în ce vreme le arată Duhul
lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre
măririle cele de după ele” (I Ptr. 1, 8-11).63
Prin slujirea de Arhiereu în Biserică, Hristos Îşi înfăţişează neâncetat trupul Său Tatălui,
dar odată cu aceasta ne înfăţişează şi pe noi ca jertfe de bună mireasmă, din puterea trupului său
61
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2003, p. 236.
62
Ibidem, p. 237.
63
Ibidem, p. 237.

25
jertfit de care noi ne împărtăşim. Prin aceasta, El nu aduce jertfă numai pentru Sine, sau numai
pentru corpul Său personal, ci şi corpul Său tainic în lăuntrul căruia se află corpul Său personal.64
Aşadar, jertfa noastră constă într-o vieţuire curată, în rugăciune şi în alte daruri pentru
semenii noştrii lipsiţi şi pentru întreţinerea lucrării Bisericii în vederea mântuirii. Jertfa noastră
constă în esenţă în renunţarea la noi, pentru a intra în relaţia iubitoare cu Dumnezeu cel infini, 65
căci întru El avem apropiere în Duh către Tatăl” (Efes. 2, 11).

5.2. Cele trei trepte slujitoare.

Dacă vorbim despre Apostoli, ca martori a lui Hristos cel înviat şi ca pierte de temelie pe
care s-a întemeiat Biserica, aceştia nu au urmaşi. Dar ca deţinători ai harului întregii slujiri
mântuitoare în Biserică, aceştia au urmaşi pe episcopi într-o succesiune neântreruptă. Apostolii, ca
trimişi a lui Hristos ne-au binevestit nouă toate câte Hristos le-a auzit de la Tatăl: ,,De acum nu vă
mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate
câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In. 15, 15). În veacurile creştine cei ce au
urmat Apostolilor, au fost rânduiţi episcopi în diferite teritorii după hotărârea lui Iisus Hristos la
fel cum şi ei au fost rânduiţi episcopi: ,,...aţi auzit de iconomia harului lui Dumnezeu care mi-a
fost dată mie pentru voi” (Efs. 3, 2). Aşadar, episcopii, urmaşi Apostolilor, sunt socotiţi părtaşi ai
aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături şi păzitori ai Bisericii.66
Fiecare episcop e urmaşul tuturor Apostolilor, caci fiecare Apostol se afla în comuniune cu
ceilalţi Apostoli. Iar după aceea fiecare episcop e hirotonit de mai mulţi episcopi în numele
întregului episcopat, primind acelaşi har şi aceiaşi învăţătură pe care le-au avut toţi Apostolii şi
toţi episcopii şi odată cu aceasta putând împărtăşi preoţilor, şi prin el credincioşilor eparhiei sale
acelaşi har şi aceeaşi învăţătură neschimbată, care sunt în toată Biserica, sau punându-i în
comuniune cu acelaşi Hristos, care, aducându-Se Tatălui ca jertfă, Îşi ţine umanitatea Sa în
legătura iubirii nesfârşite cu Tatăl.
Hristos rânduieşte invizibil în mod direct şi vizibil pe episcop prin episcopi şi prin ei pe
preoţi şi pe diaconi în orice timp spre comuniunea şi slujirea nesfârşită ce se află în Biserică prin

64
Ibidem, p. 240.
65
Ibidem, p. 242.
66
Ibidem, p. 246.

26
Iisus Hristos cel înviat: ,,Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul
Sfânt va pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său” (Fapte. 20, 28), ,,Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare bieserică, rugându-se cu postiri,
i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Fapte, 14, 23), ,,Dar şi aceştia să fie puşi mai
înainte la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană să fie diaconiţi” (I Tim. 3, 10).
Aşadar, pentru menţinerea unităţii în Biserică, deoarece numărul creştinilor creştea ,,În
zilele acelea înmulţindu-se ucenicii” (Fapte. 6, 1), s-a rânduit încă de la Apostoli, pe baza poruncii
Mântuitorului şi a practicii Bisericii de la început, ca preoţia lui Hristos să se exercite prin cele trei
trepte slujitoare: episcopi, preoţi şi diaconi.67

CONCLUZII

Învăţătura despre mântuirea lumii şi a omului prin Iisus Hristos este unul dintre cele mai
importante acte ale teologiei dogmatice. Iisus Hristos este trimisul direct a lui Dumnezeu în lume
pentru a mântui lumea şi pentru a-i oferi viaţa veşnică.
Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, realizează opera de mântuire a lumii prin Întreita Sa
slujire de Profet-Învăţător, de Arhiereu şi de Împărat. Deşi teologia disecă această trei demnităţi

67
Ibidem, p. 249.

27
ale lui Iisus Hristos, ele sunt nedespărţite întrucât Hristos este Cel care vorbeşte, aduce şi Se aduce
Jertfă şi El deţine puterea supremă de Judecător în Biserică până la sfârşitul veacurilor. Prin
aceasta El realizează mântuirea obiectivă a lumii, însă ea trebuie însuşită de fiecare persoană în
parte în Biserică prin mântuirea subiectivă. Pornind de aici, Biserica ne adună pe toţi în sânul său
şi ne oferă comuniunea cu Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea, prin participarea la Întreita
Slujire a Mântuitorului.
În concluzie putem afirma următoatele:
1. Prin chemarea profetic-învăţătorească Iisus Hristos devine pentru om
învăţător şi îl învaţă pe acesta voia Tatălui şi totodată adevărul izvorât din
El. Aşadar Fiul lui Dumnezeu se coboară să descopere şi să grăiască
oamenilor în graiul cunoscut şi priceput de ei, venind în apropiere maximă
de oameni.68
2. Ca Arhiereu Îşi permanentizează Jertfa Sa în Biserică, realizând El însuşi
împăcarea dintre om şi Dumnezeu a carui făgăduinţă şi aşteptare se exprimă
prin preoţia Vechiului Testament prin împărtăşirea de Taina Euharistică.69
3. Prin demnitatea Împărătească El conduce opera de mântuire la împlinirea sa
eshatologică, arătând prin învierea Sa, că El a zdrobit puterea morţii,
făcându-Se începătură învierii celor adormiţi, iar prin înălţarea la cer şi
şederea de-a dreapta Tatălui că El este Cel căruia I s-a dat toată puterea în
cer şi pe pământ.

BIBLIOGRAFIE

1. Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 2001.
2. TODORAN, Isidor şi ZĂGREAN, Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991.

68
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop, Craiova 1993, p. 200.
69
Ibidem, p. 245.

28
3. STĂNILOAE, Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia aII-a, Ed. Omniscop,
Craiova 1993.
4. STĂNILOAE, Dumitru, Dogmatică Ortodoxă, vol. II , ediţia aIII-a, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al BOR, Bucureşti, 2003.
5. CHIŢESCU, Nicolae, TODORAN, Isidor şi PETREUŢĂ, Ioan, Teologia dogmatică şi
simbolică, vol. II, manual pentru facultăţile de teologiie ortodoxe, Ediţia a II-a, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.
6. TOFANĂ, Stelian, Introducere în Studiul Noului Testament, vol II, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
7. TOFANĂ, Stelian, Iisus Hristos Arhiereul Veşnic după Epistola către Evrei, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996.
8. PRELIPCEAN, Vladimir, Pr. Prof. NEAGA, Nicolae, Pr. Prof. BARNA,Gh., Pr. Prof.
CHIOLDA, Mircea, Studiul Vechiului Tetament, manual pentru institutele teologice, ediţia
aII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1985.
9. BEL, Valer, Dogmă şi propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
10. DAMASCHINUL, Ioan, Sf., Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 2005.
11. GRIGORE de Nyssa, Sf., Despre facerea omului, PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1998.
12. IOAN, Gură de Aur, Sf., Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, trad. de
Theodosie Atanasiu Episcopul Romanului, Bucureşti, 1923.
13. MĂRTURISITORUL, Maxim, Sf., Ambigua, în PSB, 80, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al BOR, Bucureşti, 1983.
14. CHIRIL al Alexandriei, Sf., Glafirela Ieşire, Cartea a II-a, în P.G. 69.
15.MĂRTURISITORUL, Maxim, Sf., Răspunsuri către Talasie. 54, Filocalia românească, trad.
STĂNILOAE, Dumitru, ed. I, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947.

29