UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

UNIREA DEPLINĂ A CREDINCIOSULUI CU MÂNTUITORUL

HRISTOS ÎN SFÂNTA EUHARISTIE

Coordonator:

Pr. Conf. Dr. Nicolae Răzvan STAN

Student:

Lucian-Augustus BĂDESCU

CRAIOVA

2018

1
 CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................P. 3
CAPITOLUL I. SFÂNTA EUHARISTIE ÎN ICONOMIA MÂNTUIRII....................P. 6

I.1. Întruparea – premisa Sfintei Euharistii.............................................................P. 6

I.2. Jertfa de pe Cruce actualizată în mod real în Sfânta Euharistie........................P. 21

I.3. Sfânta Euharistie – taină soteriologică şi treimică...........................................P. 30

CAPITOLUL II. SFÂNTA EUHARISTIE ÎN BISERICĂ............................................P. 41

II.1. Iubirea Sfintei Treimi revărsată în Biserică şi în Sfânta Euharistie.............P. 41

II.2. Instituirea Sfintei Euharistii..........................................................................P. 49

II.3. Importanţa fundamentală a Sfintei Euharistii în comunitatea Bisericii, premisă a

iubirii creştine.....................................................................................................................P. 52

CAPITOLUL III. SFÂNTA EUHARISTIE - TAINA UNITĂTII BISERICII......P. 61

III.1. Sfânta Euharistie – Taină plină de putere şi de viaţă....................................P. 61

III.2. Lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt în Sfânta Euharistie.......................... p. 69

III.3. Sfânta Euharistie – taina prezenţei reale a lui Hristos în credincioşi.............p. 73

CONCLUZII........................................................................................................................p. 81

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................p. 85

2
 INTRODUCERE

Unitatea existentă în Sfânta Treime are un efect şi un reflex în unitatea Bisericii care
se realizează deplin prin Taina împărtăşirii reale cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus
Hristos. De aceea, mâncăm hrana preasfântă a Împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul
potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos şi le-a luat
asupra-Şi din pântecele Fecioarei Maria.

Cu privire la momentul instituirii Sfintei Euharistii, Sfântul Evanghelist Matei ne

relatează următoarele: ,,Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi,
dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind,
le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Reiese că, elementele Sfintei
Euharistii sunt pâinea şi vinul. Conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii întrebuinţarea
pâinii dospite este singura practică îndreptăţită şi adevărată, pentru că instituirea Sfintei
Euharistii s-a făcut cu pâine dospită şi cu acest fel de pâine s-a săvârşit această Sfântă Taină în
toată Biserica Ortodoxă, în primele veacuri, aşa cum se practică şi astăzi în Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat poruncă și putere de a săvârși Sfânta Euharistie,
apostolilor și urmașilor acestora, episcopilor și preoților (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este prezent în mod real cu însuşi Trupul şi Sângele Său în
Sfânta Taină a Euharistiei. Despre prezenţa reală în Sfânta Taină a Euharistiei, ne vorbeşte
însuşi Mântuitorul, atunci când ne spune că dacă ,,nu vom mânca Trupul şi Sângele Lui, nu
vom intra în împărăţia cerurilor” (Ioan 6, 53). Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens:
,,Paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui
Hristos ? Pâinea pe care o frângem, nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos ? (I
Corinteni 10, 16).

Sfânta Euharistie nu este numai o Taină, ci ea este şi o jertfă ispăşitoare pentru vii şi
pentru morţi.

Caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii rezultă din demnitatea arhierească a lui Iisus
Hristos. Sfântul Apostol Pavel îl prezintă pe Mântuitorul ca Arhiereu veşnic, după rânduiala
lui Melchisedec (Evrei 7, 17, 21, 24, 25).

3
 Preoţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos înlocuieşte preoţia provizorie a Vechiului
Testament. El a răscumpărat pe oameni împăcându-i cu Dumnezeu prin Jertfa de pe Cruce.
Mântuitorul Iisus Hristos se aduce pe Sine – ca preot – jertfă reală, sub chipul pâinii şi al
vinului, până la sfârşitul veacurilor (I Corinteni 11, 26).

Sfântul Apostol Pavel ne spune că Domnul ,,aducând o singură jertfă pentru păcate, a
şezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10, 12), adică Domnul nostru Iisus
Hristos Se jertfeşte în Sfânta Euharistie lui Dumnezeu-Tatăl şi că împărtăşirea cu El este
împărtăşirea cu jertfa Sa: ,,priviţi pe Israel după trup: cei care mănâncă jertfele nu sunt ei oare
părtaşi altarului? Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă
împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor” (I Corinteni 10, 18, 21), ,,avem Altar
de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului” (Evrei 13, 10).

Sfântul Apostol Pavel spune ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Jertfa
Mântuitorului a adus biruinţă asupra morţii. Pentru că aşa cum în Adam toţi au murit, aşa şi în
Hristos vor învia toţi. Sângele lui Hristos s-a vărsat ,,spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28).
Acesta este motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a pătimit şi a înviat. Şi să
învingă definitiv şi iremediabil pe stăpânitorul întunericului, cel ce ne ţinea departe de Cel ce
este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Sfânta Euharistie uneşte în chip tainic pe credincioşi cu Hristos, hrănindu-le şi

desăvârşindu-le viaţa spirituală ,,pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi
din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

Sfânta Euharistie este pentru suflet, ceea ce este hrana materială pentru trup. ,,Trupul
Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură” (Ioan 6, 56). Dacă hrana
materială transformă trupul în care intră, Sfânta Euharistie schimbă, desăvârşind întreaga
fiinţă a celui ce o primeşte cu vrednicie, făcându-l asemenea lui Hristos, adică ,,părtaşi
dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 14).

Având în vedere importanţa fundamentală a Sfintei Euharistii în viaţa credincioşilor,

lucrarea cu tema ,,UNIREA DEPLINĂ A CREDINCIOSULUI CU MÂNTUITORUL
HRISTOS ÎN SFÂNTA EUHARISTIE” este structurată astfel:

INTRODUCERE
CAPITOLUL I. SFÂNTA EUHARISTIE ÎN ICONOMIA MÂNTUIRII

4
 I.1. Întruparea – premisa Sfintei Euharistii

I.2. Jertfa de pe Cruce actualizată în mod real în Sfânta Euharistie

I.3. Sfânta Euharistie – taină soteriologică şi treimică

CAPITOLUL II. SFÂNTA EUHARISTIE ÎN BISERICĂ

II.1. Iubirea Sfintei Treimi revărsată în Biserică şi în Sfânta Euharistie

II.2. Instituirea Sfintei Euharistii

II.3. Importanţa fundamentală a Sfintei Euharistii în comunitatea Bisericii, premisă a

iubirii creştine

CAPITOLUL III. UNIREA DEPLINĂ A CREDINCIOSULUI CU

MÂNTUITORUL HRISTOS ÎN SFÂNTA EUHARISTIE

III.1. Sfânta Euharistie – Taină plină de putere şi de viaţă

III.2. Lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt în Sfânta Euharistie

III.3. Unirea interioară a credinciosului cu Hristos şi cu Biserica prin Sfânta Euharistie

CONCLUZII

5
 CAPITOLUL I.

SFÂNTA EUHARISTIE ÎN ICONOMIA MÂNTUIRII

I.1. Întruparea – premisa Sfintei Euharistii

Comuniunea harică din rai între Dumnezeu şi om s-a pierdut prin păcatul strămoşesc.
Omul s-a înstrăinat de Dumnezeu şi de aceea nu se putea întoarce la Dumnezeu şi mântui
numai prin propriile sale puteri. Oricât de grav însă a fost păcatul, omul n-a fost lăsat pentru
totdeauna în stăpânirea păcatului. De aceea, Dumnezeu a promis protopărinţilor, îndată după
căderea lor în păcat, că le va trimite un Mântuitor (Facerea 3, 15), hotărând întruparea Fiului
Său pentru mântuirea lumii (Efeseni 2, 4-5; Tit 3, 4-7). De aceea, ,,Fiul lui Dumnezeu vine şi
asumă firea umană pentru a scoate omenirea din existenţa cea fără de sens”1 şi astfel ,,numai
unirea umanului cu Dumnezeu în persoana lui Hristos dă sens deplinei existenţei umanului şi-
l scapă de lipsa de sens a unei existenţe trecătoare, supusă morţii”2.

Opera mântuirii este lucrarea iubirii, milei şi harului lui Dumnezeu (Efeseni 2, 4; Tit 2,
11; 3, 4; Romani 3, 24). Dumnezeu a ales pentru răscumpărarea şi mântuirea oamenilor
întruparea şi jertfa Fiului Său, pentru că corespund deplin fiinţei divine şi naturii omului căzut
şi se armonizează desăvârşit bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea dumnezeiască,
manifestându-se astfel iubirea lui Dumnezeu. Despre acestea Sfântul Ioan Damaschin spune:
“Căci însuşi Creatorul şi Domnul primeşte să lupte pentru creatura Lui şi se face învăţător cu
fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii, acum el este amăgit,
căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea,
dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea
făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut şi i-a întins mâna. Dreptatea, pentru că omul fiind
biruit, nu îngăduie ca altcineva decât omul să învingă pe tiran şi nici nu răpeşte cu forţa pe om

1
Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieţii
duhovniceşti, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2007, p. 271.

2
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova,
1987, p. 5.

6
de la moarte, ci pe acela pe care altădată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta Cel bun şi
Cel drept l-a făcut iarăşi biruitor şi a mântuit pe cel asemenea prin Unul asemenea, lucru ce
părea cu neputinţă. Înţelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită acestui lucru
imposibil. Căci prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui, Fiul Unul născut şi Cuvântul lui
Dumnezeu, Cel care este în sânul lui Dumnezeu şi al Tatălui, Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel care era dintru început şi era cu
Dumnezeu şi Tatăl şi era Dumnezeu şi există în chipul lui Dumnezeu, se pogoară aplecând
cerurile, adică smerindu-se fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită, se pogoară peste
robii Lui printr-o pogorâre inexprimabilă şi incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă
pogorârea. Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare
noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a
lui Dumnezeu.Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvântul s-a
făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt şi din Maria sfânta, pururea Fecioară
Născătoarea de Dumnezeu. Şi singurul Iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi
Dumnezeu, fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau
din legătură bărbătească sau din naştere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt şi în chipul celei
dintâi faceri a lui Adam. Şi se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând
neascultarea noastră şi făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putinţă să
dobândim mântuirea”3. Despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu fără renunţarea la slava Sa
divină, Irineu Popa spune: ,,Cuvântul Tatălui, înomenindu-Se, n-a depăşit limitele propriei
Sale divinităţi şi nici n-a renunţat la slava Sa divină. Tocmai datorită naşterii Sale din Tatăl,
Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu desăvârşit, având aceleaşi atribute ca şi Tatăl, mai puţin
nenaşterea. Iar, datorită naşterii din Fecioara Maria, El este Om desăvârşit, având aceleaşi
atribute ca şi omul, mai puţin păcatul. Ca atare, El este cu adevărat Fiul Tatălui, născut mai
înainte de toţi vecii, fiind de aceeaşi fiinţă cu El şi cu Duhul Sfânt. El rămâne Dumnezeu
adevărat, din Dumnezeu adevărat, deşi Se face Om adevărat, de aceeaşi fiinţă cu noi după
omenitate, aşa că firile, divină şi umană, sunt unite ipostatic în Ipostasul Logosului în chip
inefabil şi peste puterea de înţelegere umană”4.
Începutul în lucrarea mântuirii, îl face Întruparea. Acest act este început al revelaţiei
iubirii, al coborârii şi lucrării ei în lume. Prin acest act Fiul lui Dumnezeu ia chipul nostru, Se

3
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere, introducere şi note Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 114-115.
4
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Valoarea mântuirii şi îndreptării noastre reflectată în consecinţele mântuitoare
ale unirii ipostatice a celor două firi ale Logosului înomenit, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1-4, 2012, pp.
13-14.

7
smereşte pe Sine “chip de rob luând” (Filipeni 2, 7); intră în lume. Fiul lui Dumnezeu
săvârşeşte acest act pentru noi, pentru lume, din iubire pentru lume. Aşa înţelegem cuvântul
Mântuitorului când spune: “Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că
Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se
mântuiască printr-Însul.” (Ioan 3, 16-17). Reiese că, ,,prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om ca şi noi. A asumat în persoana Sa dumnezeiască întreaga fire umană, cu tot ceea ce
ţine de ea, fără însă a lua şi păcatul. Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Este
Dumnezeu pentru că e Unul din Treime, iar Om se face prin naşterea în trup. Dar cu toate
acestea nu sunt două persoane în Hristos. Persoana rămâne una şi aceeaşi, cea a Fiului. Doar
firile sunt două: firea dumnezeiască şi firea umană. Persoana Sa dumnezeiască este unica
persoană în care această fire umană este activată şi păstrată.
Hristos este permanent şi Dumnezeu şi om, niciodată neputându-se spune că unele
acte sunt săvârşite de El ca om, iar altele ca Dumnezeu. Este o singură persoană, Persoana
divino-umană a Fiului lui Dumnezeu care împlineşte şi trăieşte totul în mod teandric, într-o
desăvârşită transparenţă şi întrepătrundere a ambelor firi”5. Sfântul Atanasie cel Mare spune:
“Noi am fost motivul pogorârii Lui, şi neascultarea noastră a făcut iubirea de oameni a
Cuvântului ca Domnul să vină la noi şi să se arate între oameni. Pentru că noi am fost pricina
întrupării Lui şi pentru a noastră mântuire S- a lăsat mişcat de iubirea de oameni ca să Se
sălăşluiască în trup omenesc şi să Se arate în el”6. În alt loc, acelaşi Sfânt Părinte spune:
“PreaSfântul Fiu al Tatălui, Cel ce e chipul Tatălui, a venit în locul nostru, ca să înnoiască pe
omul făcut după chipul Lui şi să-l afle pe cel pierdut, prin iertarea păcatelor, precum zice El
însuşi în Evanghelie: “Am venit să aflu şi să mântuiesc pe cel pierdut” (Luca 19, 10). De
aceea a spus şi către iudei: “De nu se va naşte cineva din nou...” (Ioan 3, 6). Prin aceasta nu a
vorbit despre naşterea din femeie, cum se gândeau aceia, ci de sufletul născut şi zidit din nou,
după chipul Lui. Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru comun şi de oameni iubitor, Îşi
ia trup şi vieţuieşte ca om între oameni şi atrage simţurile tuturor oamenilor, ca cei ce cugetau
că Dumnezeu este în cele trupeşti să cunoască adevărul din faptele ce le lucrează Domnul prin
trup şi prin El să cugete la Tatăl. Ci S-a arătat o vreme, rămânând văzut în trup şi săvârşind
astfel de fapte şi făcând semne care-L făceau cunoscut nu ca om, ci ca Dumnezeu- Cuvântul.

5
Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieţii
duhovniceşti, p. 277.
6
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei
cuvinte împotriva arienilor, PSB 15, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1987, p. 93.

8
Căci în două feluri ne-a dovedit Mântuitorul iubirea Sa de oameni: pe de o parte, a nimicit
moartea şi ne-a reânnoit; pe de alta, fiind nearătat şi nevăzut, S-a arătat şi S-a făcut cunoscut
prin fapte, ca fiind Cuvântul Tatălui, Cârmuitorul şi Împăratul tuturor”7. Din cele de mai sus
desprindem faptul că, ,,Taina lui Hristos se realizează în identificarea ipostatică dintre Unul-
Născut al Tatălui şi Întâiul-Născut al Fecioarei Maria. Acest fapt dovedeşte că Mântuitorul
Hristos este un <<Ipostas compus din două firi>>, adică Dumnezeu şi om prin fire, şi în
acelaşi timp Persoană unică. Înomenindu-Se, El cuprinde însuşiri duble şi acţiuni divino-
umane, fiind cea mai puternică legătură şi unire dintre Dumnezeu şi umanitate, fără contopire,
micşorare sau suprimare. În această unire ipostatică a celor două firi, Persoana lui Hristos Se
descoperă şi Se manifestă prin faptul că e prin fire Fiu al lui Dumnezeu, Care Şi-a asumat în
mod liber întreaga fire umană enipostaziindu-o în Ipostasul Său şi Fiul Omului, ca
Dumnezeu-Om Unic, Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni (I Timotei 2, 5; Evrei 8, 1-6; 9,
15-24; 12, 24). Deşi S-a făcut om pentru noi oamenii, firea umană a Mântuitorului nu este a
unui ipostas uman, ci a lui Dumnezeu-Cuvântul, din Care derivă şi spre Care se întorc
raţiunile întregii creaţii”8.
Întruparea însăşi este revelaţia modului divin de viaţă, revelaţia iubirii. Întruparea
extinde viaţa Sfintei Treimi în umanitate. Este iubirea divină aplicată în om. Aşa cum în
Sfânta Treime Persoanele divine se afirmă reciproc, se pun în evidenţă prin dăruire şi primire,
Întruparea este cerută într-un anume fel de această lege de viaţă a iubirii. Fiul lui Dumnezeu
se face Om în virtutea legii divine a iubirii. “Numai dacă la originea lumii e Treimea şi în
lucrarea de mântuire a ei în Hristos e prezentă Treimea cu iubirea Ei internă îndreptată prin
Hristos spre oameni, ea este viaţa, fericirea, bucuria veşnică pentru ei. Numai din Treime
suntem, viem în continuare şi vom avea fericirea veşnică. Numai prin Treime noi vom avea
viaţa în veci, căci iubirea Ei explică cum Unul din Ea s-a unit cu noi ca om, dându-ne iubirea
Treimii. Fără Treime toate rămân inexplicabile şi fără rost. Oamenii au fost creaţi de Sfânta
Treime şi chemaţi să se mişte spre Ea şi odată căzuţi, ridicaţi de Ea şi ajutaţi să înainteze spre
sânul Ei, unde să-şi găsească veşnica şi fericita odihnă. Lumea întreagă, fiind necesară omului
în trup şi acesta putând lucra asupra ei, este opera lui Dumnezeu. Hristos, fiind Fiul lui
Dumnezeu Cel întrupat, a pus în lumină valoarea omului ca întreg şi a lumii care-l
completează. În acelaşi timp, numai fiind Dumnezeu întrupat, El a putut mântui pe om de

7
Ibidem, pp. 107, 109- 110.
8
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova,
2013, pp. 305-310.

9
moarte şi i-a putut asigura în calitatea lui de om întreg viaţa veşnică, transfigurând împreună
cu el şi lumea”9.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine în lume trimis tocmai pentru a revela de la
origine viaţa şi iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi. El spune: “Eu grăiesc ce am văzut la
Tatăl Meu” (Ioan 8, 38), de asemenea, rugăciunea Lui este mărturie a comuniunii cu Tatăl:
“Iisus i-a zis: “Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”. Au ridicat
deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: “Părinte, mulţumescu-Ţi că M-ai ascultat;
Eu ştiam că Tu întotdeauna Mă asculţi, dar de dragul mulţimii care stă împrejur am zis, ca să
creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 40- 42). Tot atât de profund, cunoaşterea Lui dezvăluie o
relaţie şi reciprocitate unică între El şi Tatăl: “Toate Mi- au fost date de către Tatăl Meu şi
nimeni nu cunoaşte cine este Fiul decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl decât numai Fiul şi cel
căruia vrea Fiul să-i se descopere” (Luca 10, 22). Iisus Hristos rugându-Se Tatălui: “Avva,
Părinte, toate-Ţi sunt cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine!... Dar fie nu ce voiesc
Eu, ci ce voieşti Tu!” (Marcu 14, 36), descoperă relaţia şi calitatea Lui de Fiu Unic al Tatălui
ceresc. “Pentru că ne-a făcut fii prin întruparea Fiului Său, “a trimis Dumnezeu Tatăl pe
Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4, 6). Deci chiar
rugăciunea noastră din simţire fiască este din iniţiativa Tatălui, care ne- a făcut fii, trimiţând
pe Fiul Său ca om la noi şi acum ne trimite continuu în inimi din Fiul Său slăvit ca om pe
Duhul Fiului Său, ca să ne putem face asemenea Lui. Tatăl a descoperit pe Fiul întrupat în
Apostolul Pavel, deci Îl descoperă şi în noi dacă voim tot prin Duhul (Galateni 2, 16). Duhul
are cheia inimii noastre, dar la descuierea ei trebuie să ne dăm şi noi învoirea. El este
untdelemnul spiritual care înnoieşte inima noastră pentru dragostea Treimii”10. În această
calitate de Fiu egal în fiinţă cu Tatăl, Hristos ne descoperă şi ne învaţă că “numai un
Dumnezeu, Care este Tată şi Fiu, explică toată paternitatea şi filiaţia “în cer şi pe pământ”
(Efeseni 3, 15). Că în cer, în suprarealitatea şi obârşia existenţei noastre, este, aşa- zicând, o
“comunitate”, Prea Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi că într-adevăr, Dumnezeu
este iubire pentru că este Treime. Şi, Dumnezeu este Treime de Persoane”11. Dumnezeu este
iubire pentru că este Tată şi pentru că Hristos Care Îl revelează este din veci “Fiul
Dumnezeului Celui- Viu” (Ioan 6, 69) şi pentru că “Duhul Sfânt- Mângâietorul Care de la
Tatăl purcede şi odihneşte peste Fiul este “Sânul” (Ioan 2, 18) ipostatic al vieţii şi comuniunii
Treimii. Însă prin aceasta Treimea este şi Unime. Şi este Unime tot pentru că este iubire.

9
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfânta Treime creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor
credincioşilor, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1986, p. 41.
10
Ibidem, p. 33.
11
Idem , Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 196.

10
Unitatea Treimii îşi are rădăcina tot în iubire. Dumnezeu şi “după Fiinţă” este iubire, izvorul
pururea curgător al Dumnezeirii fiind Tatăl Care veşnic iubeşte pe Fiul Său în Duhul Sfânt”12.
Mântuitorul Hristos revelează în lume comuniunea de viaţă în iubire a Sfintei Treimi, unde
fiecare Persoană divină în totală lepădare de sine o mărturiseşte pe Cealaltă. “Fiecare
Persoană a Sfintei Treimi, revelându-Se în lume şi lucrând în oameni şi între oameni,
manifestă unitatea desăvârşită faţă de celelalte două Persoane prin fiinţa şi prin iubirea
desăvârşită faţă de Ele. Noi suntem chemaţi să creştem în iubirea desăvârşită între noi şi faţă
de Dumnezeu, prin energiile dumnezeieşti necreate, care reprezintă unitatea de fiinţă a lui
Dumnezeu adusă între noi şi mărind unitatea fiinţei noastre umane”13. Părintele Constantin
Galeriu spune: ,,Nimeni n-ar fi îndrăznit, dintre credincioşii iudei să comunice cu Dumnezeu,
prin acest cuvânt. Nu este atestată această invocaţie în nici una din cărţile de rugăciune ale
templului. Pentru Iisus însă, “Avva” este filială în sensul cel mai propriu, este expresia relaţiei
Lui fireşti cu Dumnezeu- Tatăl.
Din această calitate unică ne vorbeşte Hristos despre Dumnezeu, despre “Tatăl Care L-a
trimis”. Şi de fiecare dată invocarea Părintelui Său dezvăluie, tot atâtea nuanţe, aspecte proprii
filiaţiei Lui divine şi misiunii Lui în lume, de a “o mântui”, de a o “judeca”, de “a-i da viaţă”
(Ioan 3, 17; 5, 27; 10, 10), fiecare din acestea fiind “prerogative supreme ale lui Dumnezeu”,
ale dumnezeirii Lui”14.
Întrupându-Se Mântuitorul Hristos comunică lumii pentru mântuirea ei, pentru
care a venit, comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. Rugăciunea arhierească exprimă clar
acest scop al venirii Sale, al propovăduirii şi jertfei Sale: de a introduce viaţa divină în viaţa
noastră. “Pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot
astfel şi ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-
ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi. Eu întru ei şi Tu
întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una; şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi
că i-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 21-23). Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul uneşte modul divin de viaţă cu al nostru, uneşte viaţa noastră de viaţa Sfintei
Treimi. Astfel, El ca Persoană a Sfintei Treimi, ne ia, ne poartă şi pe noi în El (Filipeni 2, 7-
8). Aceasta este expresia supremă a iubirii pe care Hristos o aduce în lume. El ia în Sine viaţa

12
Pr. Prof. Constantin GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos Învăţătorul nostru suprem, în revista ,,Ortodoxia”,
Nr. 1, 1983, pp. 38- 39.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, p. 201.
14
Pr. Prof. Constantin GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos Învăţătorul nostru suprem, p. 38.

11
noastră. O ia prin lepădare de Sine, “deşertare de Sine” (Filipeni 2, 7), şi descopere prin
aceasta fiinţa iubirii, în semnificaţia ei autentică: a trăi viaţa celuilalt.

Hristos s- a adus jertfă pentru toţi, ca pe toţi să-i răscumpere şi să-i ofere Tatălui spre
viaţa de fii după har. Harul şi adevărul ne-au venit nouă prin Hristos: “Şi Cuvântul trup S-a
făcut şi S-a sălăşluit întru noi; şi noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia- Născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr... Şi din plinătatea Lui noi toţi am primit şi har pentru har, căci legea
prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 14, 16 -17), iar
locuirea şi rodirea acestora în noi se face prin Duhul Sfânt, în Biserica întemeiată la
Cincizecime. Dar Hristos care săvârşeşte Tainele este prezent şi lucrează în ele asupra
Bisericii şi asupra celor ce le primesc, prin Duhul Său cel Sfânt, prezent ipostatic şi cu toată
bogăţia vieţii dumnezeieşti în Biserică, de la Cincizecime. Deci Hristos pătrunde în noi, prin
Sfintele Taine împreună cu Duhul Sfânt. “Duhul nu Se pogoară pentru că Hristos e în cer,
pentru a-l substitui pe pământ, ci pentru a- L face pe Hristos prezent prin Trupul şi Sângele
Său de pe Masa Sfântului Altar sub chipul pâinii şi al vinului şi ca aceasta să se dea tuturor
celor ce vin la el cu credinţă, pline fiind de Sfântul Duh. Cincizecimea şi Euharistia sunt
strâns unite, cum e unită Cincizecimea cu toate Tainele, lucrarea Duhului Sfânt fiind una cu
lucrarea lui Hristos. Din Hristos se răspândeşte Duhul Sfânt; în Duhul Sfânt este prezent
Hristos în mod nevăzut. Lucrarea Duhului Sfânt este forma simţită a lucrării lui Hristos”15.
Părintele Dumitru Radu spune: ,,Tainele au, prin urmare, o legătură directă cu Hristos,
participând la Taina originară Hristos. Realitatea dumnezeiască, nevăzută, harul dumnezeiesc
care ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine, nu e numai prilejuită de partea văzută a Tainelor,
ci ea impregnează partea văzută, umplând-o şi transfigurând-o”16.

Condiţiile necesare mântuirii nu le putea îndeplini decât Dumnezeu Însuşi, a cărui

intervenţie era necesară pentru ridicarea omului. De aceea Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său,
Cel Unul-Născut, a doua persoană a Sfintei Treimi, să se întrupeze. Revelaţia divină nu ne
soune de ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat, iar nu o altă persoană a Sfintei
Treimi. Sfinţii Părinţi, cugetând asupra proprietăţilor personale ale persoanelor Sfintei Treimi
şi asupra operei de mântuire, socotesc că întruparea Fiului este mai potrivită cu însuşirile Sale.

15
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul
în teologia răsăriteană şi apuseană, Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, Ed. Reântregirea, Alba
Iulia, 2004, p. 360.

16
Pr. Lect. Dumitru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii (teză de
doctorat), în revista „Ortodoxia”, Nr. 1-2, 1978, p. 111.

12
Pentru ca să nu se amestece proprietăţile personale, necomunicabile, Fiul lui Dumnezeu Se
face Fiu al omului, păstrând atributul de născut. De aceea, Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al
omului, ca să rămână neschimbată însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Fiul omului,
întrupându-Se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu S-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu.

Mântuirea fiind o refacere în har a lumii era potrivit ca aceasta să se facă prin Acela
prin care s-au făcut toate (Ioan 1, 3; Evrei 2, 10). Despre înomenirea Logosului ca act al
atotputerniciei şi iubirii lui Dumnezeu, Irineu Slătineanul spune: pp. 71-74, 76- 79: “Logosul
divin s-a înomenit pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, din iubire jertfelnică
pentru noi. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat la
moarte pentru mântuirea noastră. Iubirea lui Dumnezeu este covârşitoare. Cuvântul asumă
toată natura omenească prin pârga aluatului în care se află o parte din firea umană. Prin
asumarea firii omeneşti din iubire, ea devine una cu Cel Care vrea să caute şi să mântuiască
pe cel pierdut. Aşadar, asumând oaia, păstorul S-a făcut una cu aceasta. El este atât oaie, cât şi
păstor; oaie prin ceea ce este asumat, dar Cel Care a asumat-o este Păstorul.
Fiul lui Dumnezeu, din iubire pentru oameni, S-a golit pe Sine pentru a primi natura
umană; omenirea s-a reânnoit, devenind divină prin amestec cu divinul.
Pentru ca să poată umple firea omenească de “slava Sa, slavă ca a Unuia-Născut din
Tatăl, plin de har “să-Şi facă proprie” această fire prin Întrupare. Această “împropriere” a firii
omeneşti arată smerirea de Sine a lui Dumnezeu, numită “chenoză”; este golirea Lui de slava
pe care a avut-o înainte de înomenire şi de lume (Ioan 17, 5). Venirea în lume şi Întruparea
concret- istorică a Fiului lui Dumnezeu nu este pentru El o umilire, de vreme ce vine la ceea
ce era al Lui, nu la ceva străin.
Iconomia mântuirii nu este o simplă bunăvoinţă sentimentală, ci o golire de slavă. Fiul
lui Dumnezeu îşi face proprie firea umană cu slăbiciunile ei, dar neimprimată de păcat. În ce
constă această împropriere, rămâne o taină. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: Dumnezeu S-a
dezbrăcat pe Sine ca să îmbrace omenitatea sfâşiată de patimi. Fiul lui Dumnezeu S-a golit pe
Sine, a luat chipul robului pentru ca noi oamenii să-L vedem pe Dumnezeu. S-a arătat om, El,
Cel Care prin natura Lui este Dumnezeu”17.
Sfânta Scriptură arată participarea la mântuire a întregii Treimi Sfinte, numind pe
Dumnezeu “Mântuitorul nostru” (I Timotei 1, 1; 2, 3; Iuda 25) şi lămurind apoi că mântuirea
se săvârşeşte de Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt: “Când s-a arătat bunătatea şi iubirea de

17
P. S. Prof. Dr. Irineu SLĂTINEANUL, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, Ed. România Creştină, Bucureşti,
1999, pp. 71-74.

13
oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, nu pentru faptele dreptăţii, pe care le-am făcut
noi, ci după a Lui milă ne-a mântuit pe noi prin baia naşterii celei de a doua şi înnoirii
Duhului Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru”
(Tit 3, 4-6).
Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu “strălucirea slavei Sale şi chipul fiinţei Sale, şi
pe- toate ţinându-le cu cuvântul puterii Lui, după ce prin El Însuşi a săvârşit curăţirea
păcatelor noastre a şezut de-a dreapta Slavei întru cele preânalte” (Evrei 1, 3), prin această
lucrare a Sa, care porneşte din nemărginita Sa iubire, Dumnezeu se descoperă oamenilor ca
unor prieteni ai Săi (Ieşirea 33, 11; Ioan 15, 14-15), vorbind cu ei: “Nimeni nu vine la Tatăl
decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar acum
Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut. Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 6-7, 9),
având ca scop fundamental al iconomiei Sale intrarea oamenilor în comuniune cu El.

Lucrarea lui Hristos în lume este o împlinire a “iconomiei tainei celei din veci ascunse
în Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a zidit prin Iisus Hristos.” (Efeseni 3, 9), o hotărâre din veci,
care a fost înfăptuită în Iisus Hristos. Aceasta este o lucrare a voinţei divine, o taină a iubirii
lui Dumnezeu faţă de oameni (Ioan 3, 16). “Teologia şi iconomia sunt strâns legate de Sfânta
Treime, Care din iubire fără margini cuprinde pe om în voinţa şi planul Său veşnic, pentru a-l
restaura, izbăvi de păcat şi de moarte, prin Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Această taină
a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Pentru că în
Fiul întreg, care împlineşte taina mântuirii noastre, prin înomenirea Sa, se află Tatăl întreg,
după fiinţă. Tatăl nu se întrupează, dar binevoieşte să Se înomenească Fiul Său. Totodată, în
Fiul se află întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la
înomenirea negrăită pentru noi.”18

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care este o manifestare a iubirii Sale faţă de lume, nu
produce vreo schimbare în Sfânta Treime. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat, consubstanţial cu Tatăl în Dumnezeirea Sa, consubstanţial oamenilor în umanitatea
Sa. “Deşi, în Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească,
totuşi nu S-a întrupat întreaga Sfântă Treime, ci numai Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu,
Persoana a doua a Sfintei Treimi. Natura dumnezeiască este una şi nedespărţită, fiinţând
numai în Persoanele Sfintei Treimi şi întreagă în fiecare, deodată şi nu succesiv, totuşi
Persoanele Sfintei Treimi sunt deosebite şi nu se confundă, aşa că, întrupându-Se Fiul, nu S-a
18
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova,
2010, p. 11.

14
întrupat împreună cu El Tatăl şi Duhul Sfânt. Căci nu ca neipostatică, ci ca fiind în unul din
ipostasurile divine, natura divină s-a unit cu cea umană. Astfel că numai Dumnezeu Cuvântul
S-a făcut om, iar celelalte Persoane treimice au participat la întrupare prin înţelegere şi
bunăvoie.

Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime. Întruparea nu

contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Firea dumnezeiască a Cuvântului nu se schimbă
prin unirea ei cu firea omenească în Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu este şi după întrupare
acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, ca şi înainte de întrupare. După cum creaţia în timp nu aduce nici
o schimbare în Dumnezeu, tot aşa nici Întruparea Cuvântului, care îşi ia în timp firea
omenească, nu se schimbă, adică nici nu se micşorează, nici nu se perfecţionează. Numai firea
omenească se perfecţionează prin unirea personală cu firea dumnezeiască. Deci, şi după
Întrupare, Treimea rămâne aceeaşi, neschimbată. Căci Fiul, făcându-Se om, n-a luat firea
omenească cu o persoană proprie a ei, ci şi-a împropriat-o în unitatea persoanei Sale,
devenindu-i El Însuşi subiect, astfel că- ceea ce n-au înţeles adopţienii-, acelaşi Iisus Hristos
este Fiu propriu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, neexistând în Iisus Hristos o altă persoană,
deosebită de aceea a Cuvântului, care să poată fi adoptată de Dumnezeu ca fiu. Iar Fiul
propriu al lui Dumnezeu nu poate fi şi Fiu propriu, adică după natură, şi Fiu adoptiv al
aceluiaşi Tată. Sfânta Scriptură numeşte pe Dumnezeu-Omul “Hristos, Fiul lui Dumnezeu
celui viu” (Matei 26, 16), “Cel Unul născut din Tatăl” (Ioan 1, 14); “Fiu adevărat al lui
Dumnezeu” (I Ioan 5, 20), “Fiu propriu al lui Dumnezeu” (Romani 8, 32), “Fiul cel iubit” al
lui Dumnezeu (Luca 3, 22). Tot aşa şi Sfânta Tradiţie, în simboalele de credinţă, în definiţii
dogmatice (în Sinodul al IV-lea ecumenic) şi în literatura patristică. Sfântul Ioan Damaschin
zice: “Nu introduc a patra persoană în Treime- să nu fie! -, ci mărturisesc o singură Persoană a
lui Dumnezeu Cuvântul şi a trupului Lui. Căci Treimea a rămas Treime şi după întruparea
Cuvântului.”19 Prin iconomia Întrupării, Iisus Hristos a realizat în chip obiectiv veşnicul plan
de iubire al lui Dumnezeu: unirea deplină a divinităţii şi a umanităţii, a celor necreate cu cele
create.

Sfântul Apostol Pavel identifică pe Hristos cel întrupat cu Fiul lui Dumnezeu întru
Care au fost create şi aşezate toate (Coloseni 1, 16- 20). În Iisus Hristos se vor readuna toate,

Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia Dogmatică şi Simbolică,
19

Manual pentru facultăţile teologice, vol. II, ediţia a II-a, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, pp. 23- 24.

15
pentru că în El au fost aşezate toate de la început. Faptul readunării depline a tuturor în
Hristos are o anticipare în faptul că toate au fost create şi aşezate în El.

Sfântul Ioan Evanghelistul identifică pe Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat cu Cuvântul, iar
pe Acesta Îl cunoaşte, ca şi Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au făcut şi era încă
înainte de întrupare viaţa şi lumina oamenilor, luminând în întuneric (Ioan 1, 3-5, 14). În acest
sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a
întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a
realizat unirea ipostatică, sau unirea într-un ipostas al firii dumnezeieşti şi omeneşti, adică o
persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. Căci Iisus Hristos, născut după omenitate din
Fecioara Maria, e Unul şi Acelaşi cu ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci.
Leonţiu de Bizanţ s-a folosit, pentru exprimarea faptului că Iisus Hristos e Acelaşi ca
persoană cu Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, de termenul enipostaziere. Ipostasul
Cuvântului dumnezeiesc nu S-a unit cu un alt ipostas omenesc, ci Şi-a format prin întrupare o
fire omenească, asumată şi încadrată în Ipostasul Său veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi
Ipostasul firii omeneşti”20. De aceea, ,,chenoza este act al iubirii şi semn al atotputernicieei
dumnezeieşti, pentru care nu există piedici în a face lucruri deosebite.
Aspectul soteriologic al hristologiei este preponderent în gândirea teologică a Sfântului
Grigorie. Dumnezeirea se uneşte cu slăbiciunea omenească, o învinge şi o ridică. Dumnezeu
S-a amestecat cu firea umană pentru ca omenirea să fie ridicată la înălţimea lui Dumnezeu.
Logosul înomenit transfigurează firea umană şi o ridică la cele dumnezeişti. Mântuirea se
realizează în unirea tainică a lui Dumnezeu cu omul. Ea nu se poate lucre nici de către omul
singur, nici de către Dumnezeu singur, ci prin colaborarea dintre harul divin şi lucrarea
omului. Ceea ce săvârşeşte Fiul în iconomie este lucrarea întregii Treimi. Iubirea de oameni a
Fiului îşi are sursa în Tatăl. Duhul, El Însuşi, participă la Întruparea Fiului. Firea noastră
ieşise din adevărata existenţă şi rămăsese într-o existenţă împuţinată, mincinoasă şi bolnavă.
Pentru noi, şi în starea noastră, a venit Fiul lui Dumnezeu ancorând în Sine întâi firea
omenească pe care a asumat-o, apoi, prin comuniunea cu El, pe toţi cei care primesc această
împărtăşire de El şi cu El. Chenoza nu înseamnă o cădere a lui Dumnezeu din dumnezeirea
Sa, ci un mod de a întări firea omenească dinlăuntrul ei.
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu reaşează omul căzut în starea lui dinainte de cădere.
Făcându-Se om, murind şi înviind prin natura omenească pe care Şi-a asumat-o, Logosul a

20
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1997, pp. 26- 27.

16
unit din nou şi pentru totdeauna elementele separate: trupul şi sufletul. Astfel, după cum
moartea a intrat în lume prin greşeala unui singur om, tot aşa prin Învierea lui Hristos viaţa
ne-a fost redată.
Devenind om, Dumnezeu Se smereşte, dar în acelaşi timp El îl ridică pe om. Prin
Întrupare dumnezeirea S-a îmbrăcat în natura noastră omenească. Fiul lui Dumnezeu rămâne
şi în Întrupare Fiu al Tatălui, de aceeaşi Fiinţă cu El. Acesta este Fiul lui Dumnezeu, dar El S-
a făcut după iconomie şi om, să unească în El cele două firi, care, prin natura lor sunt
separate. Prin Întrupare, spune Sfântul Grigorie, Logosul arată în Sine că El Se face una cu
firea umană asumată şi în alcătuirea Sa şi în naşterea Sa ca om. Asemănând firea umană prin
naşterea din Fecioara, Logosul este acelaşi cu Ipostasul divin născut din Tatăl înainte de veci.
Nu deosebim în Întrupare, între unul şi altul, ci este una şi aceeaşi persoană. Din veşnicie
Logosul este Unul şi prin Întrupare El nu Se schimbă, ci rămâne acelaşi pentru totdeauna. El
este omul cel nou şi Adam cel nou Care cuprinde în Sine totul”21. Se exprimă aici ideea care
străbate toată iconomia mântuirii. Fiul lui Dumnezeu a primit să fie subiect al însuşirilor şi
manifestărilor omeneşti. Prin chenoză, se înţelege unirea firii dumnezeieşti cu firea
omenească în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, arătând astfel oamenilor Dumnezeirea
Sa sub chipul smerit al omului, nu separată, ci într-un întreg cu firea omenească. În ceea ce
priveşte modul întrupării, trebuie spus că, prin naşterea Fiului din fiinţa Tatălui nu se produce
o despărţire de fiinţă, sau o împărţire a ei, nu se aduc prejudicii personale Tatălui sau Fiului.
“Căci, dacă S-a smerit pe Sine, a dispreţuit ruşinea (Evrei 12, 2) şi făcându-Se om pentru tine,
a luat micimea smereniei tale (Filip 2, 8), mare fiind cinstea Celui ce a primit-o. Şi mă mir că,
auzind că S-a deşertat (fiindcă S-a deşertat pentru noi- Filip 2, 7), nu te gândeşti la plinătate,
ci, privind numai la smerenie, nu înţelegi înălţimea. Căci, cum S-ar fi deşertat, dacă n-ar fi
fost desăvârşit ca Dumnezeu? Şi în ce mod S-ar fi deşertat, dacă nu cugeţi la înălţimile firii
Lui negrăite? De aceea, fiind deplin şi atotdesăvârşit, ca Dumnezeu, S-a deşertat pentru tine,
pogorându-Se la asemănarea cu tine; şi, fiind înalt, ca Fiu al lui Dumnezeu şi din însăşi fiinţa
Tatălui, S-a smerit pe Sine Cel ce S-a coborât din înălţimile slavei dumnezeieşti atât de mult,
încât a cunoscut firea noastră. Fiindcă Acelaşi este Dumnezeu şi Om, înalt datorită Celui ce L-
a născut (fiindcă este Dumnezeu din Dumnezeu şi Fiu din Tatăl cu adevărat), şi S-a smerit
pentru noi (căci S-a făcut Om pentru noi), nu te tulbura când spune: “Mă sui la Tatăl Meu şi
Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi al vostru.” Căci I se cuvine, ca Dumnezeu prin fire şi Fiu

21
P. S. Prof. Dr. Irineu SLĂTINEANUL, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, 76-79.

17
al lui Dumnezeu, să numească Tată după fire, în mod cu totul potrivit, pe Cel ce L-a născut,
iar ca Om, ca noi, să-L numească pe Dumnezeu Dumnezeu al Său”22.
Despre faptul că Întruparea nu schimbă nimic în Sfânta Treime, P.S. Prof. Dr. Irineu
Slătineanul, spune: ,,Creaţia şi Întruparea nu determină o schimbare în natura lui Dumnezeu.
Tot ceea ce face Dumnezeu pentru noi sunt lucrări divine săvârşite pentru mântuirea noastră,
dar nu pentru meritul nostru, unele din ele nici nu sunt cunoscute de noi. Tot ceea ce ţine de
latura divină a Întrupării, aparţine tainei credinţei şi, în chip deosebit, credinţei trinitare.
Sfântul Grigorie de Nyssa tălmăceşte cuvintele Mântuitorului: “Cel ce M-a văzut pe Mine, a
văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9); dacă Filip este capabil să treacă peste paradoxul schimbării în
trup, el Îl va vedea nu numai pe Fiul singur, ci imediat şi pe Tatăl, adică pe Dumnezeu Însuşi
în misterul Său trinitar”23.
Ca şi celelalte Taine, şi Sfânta Euharistie izvorăşte din Crucea şi din Învierea lui
Hristos. Pentru Ortodoxie, Taina Euharistiei trimite şi la Taina Întrupării, căreia îi descoperă
finalitatea arătând-o a fi răscumpărătoare şi unificatoare în acelaşi timp. ,,Euharistia este
continuarea necesară a Întrupării cu toate că este un mod diferit al prezenţei, dar acelaşi Trup
ne dă viaţa şi ne uneşte cu Viaţa”24. Prin faptul că Sfânta Euharistie poate fi considerată ca
reprezentând finalitatea întrupării ea explicitează ultimele consecinţe ale Întrupării Fiului lui
Dumnezeu şi anume modul îndumnezeirii: “Întrucât Hristos S-a făcut “rudenia noastră” după
trup, El ne-a făcut şi pe noi “copăraşti ai Dumnezeirii Lui” noi, care ne-am făcut cu adevărat
părtaşi nedespărţiţi ai ei, să fim un trup cu Hristos într-un Duh. Trupul lui Hristos stabileşte
legătura Sa cu umanitatea. Acesta este împărtăşit creştinului în Botez şi Euharistie prin
intermediul Duhului”25 . Iisus Hristos petrece în noi şi noi petrecem în El (I Ioan 2, 6, 8).

În Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră, pentru a ne-o însuşi personal.
Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemenea Lui, împrimând şi în noi, starea capabilă
de jertfă, puterea învierii şi a slavei veşnice. “Prin Euharistie, devenind concorporali cu
Hristos, se extinde în noi starea de mântuire, de înviere şi de slavă efectuată de Hristos în
umanitatea asumată de El”26.

22
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB 41, traducere,
introducere, note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 1149-1150.
23
P. S. Prof. Dr. Irineu SLĂTINEANUL, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, p. 75.
24
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac , p. 249.
25
SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, traducere Ioan I. Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2001, pp. 506-507.
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1969, p. 344.

18
 Hristos săvârşeşte iconomia mântuirii oamenilor în Biserică, prin Euharistie, până la
sfârşitul veacurilor şi aceasta constă în adunarea tuturor în El. Pe cei odată încorporaţi, Hristos
vrea să-i ţină şi să-i desăvârşească în unirea cu Sine însuşi: “ Şi aceasta o face El în fiecare
loc, unindu-i cu Sine şi întreolaltă pe toţi cei ce cred în El în acel loc. Îi uneşte cu Sine şi-i
face asemenea Sieşi extinzând în ei buna mireasmă a stării Sale de jertfă, oferindu-i, în Sine,
Tatălui în starea de jertfă, adică ridicaţi peste egoismul lor şi sfinţiţi.”27

Elementele euharistice din care se pregătesc cinstitele daruri în timpul Proscomidiei

pentru aducerea lor înainte, sunt aduse de credincioşi şi reprezintă fiinţa şi existenţa lor
omenească, pământească, deschisă lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, creatorul, proniatorul
şi mântuitorul omului. “Căci Hristos este Mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunătăţile
date nouă de Dumnezeu, sau mai bine zis, pe care Dumnezeu ni le dă totdeauna...Căci El e
singurul Care ne împacă cu Dumnezeu… Căci ce a împăcat firea omenească cu Dumnezeu?
Fără îndoială, faptul că a văzut pe Fiul Său făcut om. Tot aşa şi Dumnezeu Se îndură de orice
om care poartă chipul Unuia- Născut şi care mănâncă Trupul Lui şi se face duh cu El…Dacă,
deci, credem că prin rugăciunea preoţilor şi prin aducerea Sfintelor Daruri se aduce sufletelor
o oarecare uşurare, apoi aceasta nu poate fi decât în acelaşi chip în care se poate aduce uşurare
omului. Iar care e chipul de ne împăca cu Dumnezeu şi de a nu-I fi duşmani, am spus cum: să
fim stăpâniţi de Dumnezeu şi să devenim un duh cu Fiul cel iubit, singurul întru Care Tatăl a
binevoit (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22). Dar tocmai acesta e efectul Sfintei
Împărtăşanii, care e comun şi celor vii şi celor morţi”28.

Lucrarea lui Iisus s-a realizat prin opera Sa de împăcare a omului cu Dumnezeu şi a
oamenilor între ei. “Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui
Dumnezeu faţă de oameni şi a unirii Sale cu noi. Căci Se uneşte cu fiecare dintre cei
credincioşi prin Taine şi hrăneşte prin Sine însuşi pe cei ce i-a făcut”29. În acest sens, Părintele
Dumitru Stăniloae spune: ,,Mielul înjunghiat e Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om şi Care
ne-a scos din robia patimilor şi a morţii şi a diavolului prin jertfa Lui. El S-a făcut prin aceasta
Împărat ca om şi ne-a făcut, împreună împăraţi cu Sine sau o Împărăţie nouă, căci şi El şi noi

27
Ibidem, p. 357.
28
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, traducere de Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011, pp. 92-93.
29
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Ed. IBMBOR. Bucureşti,
1997, p. 64.

19
ne-am făcut şi suntem Împăraţi prin jertfa Lui”30. De aceea, putem spune că, „există o
legătură strânsă între Trupul lui Hristos din Euharistie şi Întruparea Cuvântului fondată pe
unirea ipostatică dintre firea umană şi Logosul divin”31. Reiese că, ,,în virtutea unirii
ipostatice s-a înfâptuit în Hristos o adevărată conlucrare a naturii omeneşti cu energiile
dumnezeieşti. La contactul cu energiile dumnezeieşti, urmările păcatului – suferinţă şi moarte,
asumate de Hristos prin natura Sa omenească, sunt suprimate, preschimbându-se mai întâi în
dovezi ale iubirii Fiului pentru Tatăl şi pentru oameni şi dispărând în cele din urmă în slava
Învierii. Hristos înviat primeşte de drept, în chiar Trupul Său, slava pe care o avea în calitate
de Dumnezeu, înainte ca lumea să existe (Ioan 17, 5). Înţelegem deci că, Euharistia este
mijlocul predilect de înfăptuire a îndumnezeirii personale a oamenilor. Evident, o dată cu
Botezul, se înfiripă în noi noua viaţă; dar Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui duc această
lucrare la desăvârşire, pe plan sacramental, mărturisind şi înfăptuind prin ritul încorporării
euharistice cea mai intimă dintre unirile care pot exista. Cu adevărat, primind în lăuntrul
nostru, trupeşte şi duhovniceşte, pe Cel Care este Fiul desăvârşit şi, prin fire, unit în esenţă cu
Tatăl, suntem şi noi slăviţi, împărtăşindu-ne şi cuminecându-ne cu firea cea desăvârşită”32.
Desigur, ca să Se răstignească şi să învie, trebuie să Se întrupeze. De aceea, baza Euharistiei
este asumarea trupului nostru, jertfirea Lui pentru noi şi învierea Lui. Euharistia de la Cina
cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. În acest sens,
părintele Nicolae Răzvan Stan spune: ,,Euharistia este o permanentizare a întâlnirii personale
cu Hristos Cel jertfit, înviat şi preaslăvit. Dacă la <<plinirea vremii>> Fiul lui Dumnezeu a
ales să se arate omenirii prin firea umană însuşită, după Înălţare El coboară cu firea umană
pnevmatizată la maximum, prin Sfânta Euharistie, în chiar firea noastră umană. Euharistia
aduce firea umană îndumnezeită a lui Hristos, Trupul şi Sângele Său, în ontologia umană
pentru ca Hristos să devină posesor şi al firii noastre, pentru ca şi pe noi să ne readune în El.
Astfel, prin Euharistie se împlineşte vocaţia omului de chip al Logosului Divin şi cea a
creaţiei de dar al lui Dumnezeu”33. Euharistia este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de
Taină în mod tainic jertfirea Sa şi învierea Sa, aşa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să
le imprime şi în trupul şi sângele nostru.

30
Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 229

31
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac , pp. 246
32
Pr. Prof. Dr., Nicolae BĂLAŞA, Relaţia între Biserică şi Euharistie în teologia ortodoxă contemporană-
implicaţiile acesteia, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2010, pp. 53-54.
33
Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieţii
duhovniceşti, p. 462.

20
 I.2. Jertfa de pe Cruce actualizată în mod real în Sfânta Euharistie

Prin Sfânta Liturghie şi Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos ni se înfăţişează nouă

tuturor în starea de jertfă în care se aduce Tatălui ca om în numele nostru, pentru noi oamenii
şi pentru a noastră răscumpărare şi sfinţire. Prin jertfa de pe Golgota, El a ridicat din nou
umanitatea în relaţia de dăruire către Dumnezeu-Tatăl, după ce această umanitate slăbise
legătura cu Tatăl prin păcat. Dându-se nouă în Sfânta Euharistie, Mântuitorul ne atrage pe toţi
la Sine însuşi ca om, în această stare de totală predare Tatălui, ca jertfă adusă din iubire, ca
om, ca să atragă şi iubirea Tatălui faţă de noi, după ce El, Iisus Hristos, şi-a atras această
iubire, ca om, în numele nostru. În faţa lui Iisus Hristos care se predă Tatălui ca jertfă, Tatăl
priveşte cu iubire faţa tuturor oamenilor. “În Fiul întrupat Care ne iubeşte vedem pe Tatăl Lui
care Îl iubeşte din veci şi ne iubeşte şi pe noi şi Care, din voinţa de a ne câştiga şi iubirea
noastră fiască, L-a trimis pe Fiul Său să ne câştige prin iubirea Lui ca om faţă de Tatăl şi
iubirea noastră faţă de Tatăl Lui, dar şi iubirea faţă de El ca Unul ce s-a făcut Frate al
nostru.”34 Dar şi noi oamenii suntem chemaţi să ne însuşim starea de jertfă a lui Hristos către
Tatăl “pentru ca iubirea cu care ne priveşte Tatăl, în mod potenţial pe toţi, în Fiul Său, să
devină o iubire actuală şi activă (concretă) faţă de fiecare dintre noi, care suntem conştienţi de
chemarea noastră în faţa lui Dumnezeu şi ne însuşim starea de jertfă a Fiului Său, ca om.”35
Numai aşa vom putea deveni fii ai lui Dumnezeu, prin asumarea Jertfei Fiului Său, prin
participarea noastră la Jertfa Euharistică, prin epectază, adică agonisind har după har. În
Sfânta Liturghie, harul Sfântului Duh “preface şi schimbă pe fiecare dintre cei ce se află de
faţă, rezidindu-i în chip mai dumnezeiesc, potrivit cu însuşirile lui, şi înălţându-l spre ceea ce
se indică prin tainele ce se săvârşesc, chiar dacă acela nu simte, în cazul că e încă dintre copii
în cele după Hristos şi nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec”36. Deşi S-a înălţat la cer,
Mântuitorul Hristos rămâne cu noi şi după înălţare: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la
sfârşitul veacului.” (Matei 28, 20) şi “Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă,
pentru ca-n veac să rămână cu voi... Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi... Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 14, 16, 18; 15, 26). Ne ia cu El de-a dreapta
Tatălui. În viaţa interioară a Sfintei Treimi ne găsim recapitulaţi (Efeseni 1, 10) toţi prin firea

34
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 185.
35
Idem, Teologia Euharistiei, p. 341.
36
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii,
introducere, traducere şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 39.

21
Sa omenească îndumnezeită.Duhul Sfânt este Cel care descoperă adâncurile tainice ale
Dumnezeirii, lucrând rugăciunea din interiorul nostru, ne împărtăşeşte slava Domnului şi ne
transformă în slavă a Tatălui conform modelului hristic. “Duhul se numeşte aşa ca suflare
dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi,
adiere pe care o simţim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de
curăţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă e “ca un vânt”, ca “o suflare”
spirituala, deci ca un vânt care are un glas, “care nu ştii de unde vine, nici încotro se duce”.
Astfel se întâmplă cu oricine e “născut din Duhul”, după spusa Mântuitorului către Nicodim
(Ioan 3, 5).

În această tainică adiere, cunoşti, prin experienţă tainică pe Dumnezeu, dar şi El te

cunoaşte pe tine şi te face să te cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cunoscând pe Dumnezeu şi
cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta realizare, nu mai slujeşti lumii trecătoare,
ci lui Dumnezeu, Care-ţi asigură viaţa veşnică (Galateni 4, 8-9)”37. De aceea, ,,Sfânta
Împărtăşanie este trupul răstignit pe Golgota şi sângele vărsat pe Golgota, Iisus Hristos întreg,
cu toată realitatea Sa omenească şi dumnezeiască. Numai împreunat cu Dumnezeirea, prin
puterea Duhului Sfânt, poate da viaţă veşnică. Un astfel de trup oferă Mântuitorul, sub forma
pâinii şi a vinului hrănind sufletul şi trupul deopotrivă”38.

Sfânta Liturghie înfăţişează întreaga iconomie a mântuirii noastre, reprezentând-o

simbolic şi sacramental. Ea nu este numai o istorisire sau simplă comemorare a ceea ce a
săvârşit Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi o prezenţă continuă, lucrătoare şi tainică
a Lui printre noi. “În Sfânta Liturghie totul e prezent, fără a anula trecutul. Despărţirea între
trecut şi prezent este depăşită. Hristos este ieri şi azi Acelaşi. Aflându-Se în cer, Se află
deasupra despărţirilor proprii timpului. Cu atât mai mult Se află Hristos, sub chipul Agneţului,
lucrător în prezent, dar plin de retrăirea trecutului şi, pregătit spre lucrarea viitoare. Şi alături
de El este Maica Domnului cu toţi cei adormiţi în credinţa în El, retrăindu-şi trecutul şi
lucrând cu nădejde pentru mântuirea noastră. Ba şi toţi cei ce cred în Hristos, aflându-se încă
în viaţă. Toţi gustă, cu cât devin mai maturi duhovniceşte, eternitatea lui Hristos, plină de
faptele Lui mântuitoare, trecute, dar şi prezente în lucrarea lor. Totuşi îşi amintesc de naşterea
şi răstignirea Lui şi trăiesc cu El în prezent lucrarea acestor fapte ale Lui din trecut şi

37
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2005, pp. 87-88.
38
Pr. Ion BUNEA, Sfânta Împărtăşanie în viaţa creştină, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3-4, 1967, p. 182.

22
înaintează spre efectele lor viitoare în ei”39. Toate evenimentele importante ale vieţii şi operei
răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt evocate şi înfăţişate (prezentate)
înaintea ochilor noştri sufleteşti cu ajutorul mijloacelor intuitive (obiectele de cult) şi actelor
simbolice pentru a le simţi sau retrăi cu toată căldura inimii; pentru a observa dragostea
nemărginită revărsată asupra noastră de Cel ce ne-a mântuit în acest chip, cât de mult ne-a
iubit şi cât de mult a suferit pentru noi Cel ce a fost răsplătit cu atâta ură şi neânţelegere.
Momentele semnificative ale lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos ne sunt
prezentate succesiv şi sugestiv în rânduiala Sfintei Liturghii, tocmai pentru a ne lumina
mintea cu lumina cunoştinţei şi a dreptei credinţe şi a ne aprinde inima de dorinţa sinceră de
a-L urma pe calea înfăptuirii binelui moral şi a împlinirii voii şi poruncilor Sale dumnezeieşti
(Ioan 14, 20-23).

În centrul întregii Sfintei Liturghii este Hristos Însuşi şi chiar întemeierea Liturghiei pe
Treime are ca scop raportarea credincioşilor la Sfânta Treime prin relaţia specială şi personală
cu Hristos. De aceea, dacă până aproape de finalul ei în Sfânta Liturghie predomină invocări
ale Sfintei Treimi, înainte de momentul Împărtăşirii, adunarea euharistică cântă cuvintele:
Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin. Aceste cuvinte
ne încredinţează că în Hristos vom depăşi stadiul sau nivelul comuniunii cu Sfânta Treime
realizat prin vorbirea noastră comună cu Dumnezeu, fiindcă Hristos este Taina personală a
unirii omului cu Dumnezeu. Despre acestea Părintele Stăniloae spune: “Sfânta Liturghie e
prelungirea continuă a coborârii Treimii la noi, prin jertfa Fiului, coborâre ce răspunde
rugăciunii noastre şi are ca scop ridicarea noastră la unirea cu Ea în dragoste. Lumina aceasta
ni se dă mai ales prin Trupul Fiului jertfit pentru noi, care e plin de toată simţirea dragostei
pentru noi şi de toată lumina.

În acest sens, Trupul şi Sângele lui Hristos ne-au umplut şi pe noi de lumină. Prin ele
am văzut lumina, am văzut jertfa iubirii până la capăt trăită de Fiul lui Dumnezeu pentru noi
prin trup şi am simţit-o în noi înşine. Am văzut că sensul vieţii şi plinirea ei stau în jertfa din
iubire a Fiului lui Dumnezeu pentru noi, ca să rodească în jertfa noastră, din iubire pentru
alţii. Jertfa lui Dumnezeu cel întrupat ne deschide şi nouă urcuşul spre desăvârşirea noastră în
Dumnezeu prin jertfă, o dată ce prin ea a coborât El la noi şi a desăvârşit umanitatea noastră
asumată de El. În acest sens, Irineu Popa spune: ,,Răstignirea, implicând cuprinderea
recapitulativă a tuturor oamenilor în trupul lui Hristos şi trebuinţa ca toţi să fie atraşi în starea

39
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pp. 187.

23
de jertfă spre Tatăl (II Corinteni 5, 15-17), tocmai datorită acestui fapt cei botezaţi îşi pot
mortifica trupurile lor şi pot avea nădejdea împăcării în interiorul lor (Efeseni 2, 16-18). În
felul acesta înţelegem cum Mântuitorul Hristos, deşi nu mai moare în chip pământesc, totuşi
El păstrează permanent dispoziţia de jertfă, de predare totală Tatălui, pentru ca noi să
rămânem în El şi pentru ca să fim atraşi totdeauna spre Tatăl Lui şi Tatăl nostru”40. De aceea,
simţirea Lui de jertfă provoacă simţirea noastră de jertfă şi ne uneşte cu ea. În mâinile noastre
a pătruns mâna lui Hristos, în ochii noştri, ochii lui Hristos, în simţirea noastră, simţirea
iubitoare de oameni a lui Hristos. Trăim viaţa sensibilă trăită de El în trupul Lui ca a noastră,
şi invers. Nu mai avem în noi un duh pământesc, ci “Duhul ceresc” al lui Hristos. De aceea,
înţelegem, vedem, simţim Lumina cea adevărată, una cu viaţa eternă, Care este Hristos însuşi,
după cum El însuşi a spus (Ioan 8, 12). Duhul Lui ne deschide viaţa nemuritoare, nesupusă
legilor stricăciunii; ne deschide viaţa nemuritoare a lui Hristos ca om şi simţirii Lui
preacurate. Împărtăşindu-ne cu Hristos, am verificat credinţa noastră, că este cea adevărată,
căci Treimea ne-a mântuit de moartea veşnică prin iubirea arătată în jertfa lui Hristos şi în
unirea Lui cu noi”41.

În Biserica Ortodoxă, jertfa euharistică a Sfintei Liturghii este o actualizare în formă

nesângeroasă a jertfei Mântuitorului de pe Golgota şi acest act al identităţii dintre cele două
jertfe se înfăptuieşte în momentul sfinţirii darurilor, când preotul liturghisitor rosteşte
rugăciunea epiclezei. Jertfirea nu are loc în pâine, ci în Trupul lui Hristos, iar actul prefacerii
pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului îi conferă Sfintei Euharistii caracterul de jertfă
reală şi adevărată, identică cu unica jertfă răscumpărătoare de pe Cruce. Despre acestea
părintele Ene Branişte scrie: “Ceea ce se săvârşeşte în Liturghie este o jertfă adevărată reală.
Actul propriu-zis de jertfă nu are loc însă nici înainte de a se sfinţi pâinea, nici după ce s-a
sfinţit, ci chiar în clipa sfinţirii sau în însăşi sfinţirea.
1. Jertfa care se aduce în Liturghie nu e o simplă închipuire sau un simbol al jertfei, ci
o jertfă adevărată.
2. Ceea ce se aduce ca jertfă la Liturghie nu e pâinea, ci însuşi trupul lui Hristos.
3. Jertfa sau junghierea Mielului lui Dumnezeu e una singură, şi anume cea adusă o
dată pe cruce.

Cabasila dezvoltă apoi, pe rând, temeiurile acestor trei puncte de credinţă, astfel:

40
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, pp. 488-489.
41
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pp. 609-611.

24
 a). Liturghia este nu un simbol al jertfei, ci o jertfă adevărată ca şi cea de pe Golgota.
Căci ceea ce constituie esenţa jertfei sângeroase de pe cruce este prefacerea Mielului
nejunghiat într-unul junghiat. Tot un act de prefacere avem însă şi în Liturghie: pâinea
nejertfită se preface în ceea ce a fost junghiat, adică în însuşi trupul Domnului, cel cu adevărat
jertfit. În Liturghie având deci loc o prefacere- care este esenţa sau nota caracteristică a
jertfei-, ea este o jertfă în înţelesul propriu al cuvântului. Căci pâinea nu se preface într-o
închipuire sau un simbol al junghierii (adică în pâine jertfită), ci într-o adevărată materie de
jertfă, adică în însuşi trupul cel junghiat al Domnului.

b). În ambele cazuri, materia de jertfă a suferit deci o prefacere. În cazul jertfei de pe
cruce, prefacerea a făcut ca în locul Mielului nejunghiat să avem unul junghiat, iar în cazul
jertfei din Liturghie prefacerea face ca în locul pâinii nejertfite să avem trupul lui Hristos cel
junghiat pe cruce. De aceea junghierea se socoteşte făcută nu în pâine, ci în trupul lui Hristos;
pe bună dreptate deci ea este şi se numeşte o jertfă nu de pâine, ci a Mielului lui Dumnezeu.

c).Din acestea rezultă că, deşi jertfa adusă în Liturghie este o jertfă adevărată, ea nu
este totuşi o jertfă deosebită numeric de cea de pe Golgota, ci este identică cu aceea. Căci în
Liturghie jertfa propriu- zisă constă nu într-o nouă junghiere a Mielului în clipa sfinţirii, ci în
prefacerea pâinii în Mielul care a fost junghiat o dată; are loc adică o prefacere, iar nu o
junghiere. Prin urmare, multiplicitatea liturghiilor nu înseamnă că există mai multe junghieri
sau jertfiri trupului Domnului. Căci elementele care se prefac pot fi mai multe, iar prefacerea
poate avea loc de mai multe ori, dar trupul lui Hristos, în care ele se prefac, rămâne de fapt
totdeauna unul şi acelaşi. Şi astfel, după cum există un singur trup al Domnului, tot aşa există
numai o singură junghiere sau jertfire a acestui trup, adică cea care a avut loc pe cruce. În
felul acesta, suntem de acord atât cu Sfânta Scriptură (textele de la Evrei 10, 10-14) şi cu
Sfinţii Părinţi, cât şi cu sinoadele constantinopolitane din anii 1156 şi 1158”42.

Prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, “Beţi dintru acesta toţi, că
acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”
(Matei 26, 26-28), precum şi prin porunca Sa: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca
22, 19), Mântuitorul Iisus Hristos ne asigură că El va fi prezent în viaţa noastră şi ni se va
dărui sub chipul pâinii şi vinului, în Sfânta Euharistie, ori de câte ori Apostolii şi urmaşii lor,
preoţii, se vor ruga Lui să facă aceasta, cum a făcut El la Cina cea de Taină. Între jertfa

42
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila, Ediţia a II-a, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2011, pp. 211-213.

25
liturgică sau Euharistia din orice timp, deci şi cea din Liturghia noastră de azi, este o strânsă
legătură cu Cina cea de Taină săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos însuşi. Primind în noi
Sfânta Euharistie, primim însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. Într-un chip tainic şi spiritual,
ne facem mădularele lui Hristos “pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea
Lui şi din oasele Lui.” (Efeseni 5, 30).

Euharistia este taina care face ca darurile primate prin celelalte taine să strălucească în
mod evident, iar noi, uniţi într-un singur trup şi sânge cu El ajungem “purtători de Hristos” şi
“părtaşi ai firii celei dumnezeieşti” (II Petru 1, 4) prin lucrarea Duhului Sfânt şi prefacerea
euharistică. Trupul Domnului Hristos “personal jertfit se întâlneşte cu Trupul Său tainic,
jertfit în pâinea şi în vinul euharistic. Sfântul Duh preface jertfa de pâine şi de vin a
comunităţii creştine, a vieţii ei, în jertfa lui Hristos, în Trupul Lui jertfit, pe care Hristos îl
aduce Tatălui, dar apoi îl dă spre mâncare şi băutură comunităţii, pentru a se umple şi ea mai
mult de Trupul Lui jertfit. În scopul acesta a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său,
aducându-se Tatălui şi împărtăşindu-Se credincioşilor sub chipurile pâinii şi a vinului”43. În
acest sens, părintele Boris Bobrinskoy spune: ,,În Biserică, rugăciunea lui Iisus către Tatăl
Său se extinde la întreaga familie omenească (Tatăl nostru) , mai întâi la comunitatea creştină
(Ioan 17), apoi la celelalte oi, care sunt încă în afara staulului dumnezeiesc. Euharistia ne face
deci să ajungem prin inima lui Iisus la rugul aprins al Duhului, acolo unde se săvârşeşte
iconomia cu privire la lumea pe care Tatăl o poartă în mâinile Sale: “Atât a iubit Dumnezeu
lumea…” (Ioan 3, 16).
Euharistia se îndreaptă deci către Tatăl şi plasarea rugăciunii Tatăl nostru în
Euharistie aminteşte tocmai faptul că întreaga comuniune euharistică trebuie să se situeze într-
un context treimic, pentru ca Biserica să-şi aducă aminte în momentul împărtăşirii că
Euharistia este comuniune cu Hristos, aşezat de-a dreapta Tatălui, Hristos înviat şi înălţat.
Euharistia este, astfel, comuniune a sfinţilor, comuniune a întregii Biserici. Iar acest
lucru a fost exprimat în liturghia bizantină în special, în rânduiala proscomidiei, a pregătirii
darurilor în potir şi pe disc, unde alături de agnetul care-L simbolizează pe Hristos, preotul
aşează părticelele simbolizând pe Maica Domnului, cele nouă cete al sfinţilor, pe cei vii şi pe
cei răposaţi. Şi astfel, în celebrarea euharistică, obştea liturgică a credincioşilor este la rândul
său chemată să participe la această reprezentare figurativă pe disc, trimiţănd la altar
pomelnicele cu numele viilor şi morţilor pe care preotul îi pomeneşte în timp ce scoate

43
Pr. Ioan IONESCU, Taina Sfintei Împărtăşanii sau Cuminecături, în revista ,,Glasul Bisericii”, Nr, 1-2, 1990,
pp. 36-43.

26
părticelele de pâine pe care le aşează pe disc; astfel, întreaga Biserică, adică Trupul lui
Hristos, Hristosul total (Christus totus, caput et corpus), cum spune Fer. Augustin, Hristos
întreg, Cap şi Trup, este reprezentat, iar participarea Sa reală este amintită în celebrarea
Euharistiei…Iar acest lucru este adevărat nu numai pentru proscomidie, ci, în general, pentru
întrega liturghie, prin rugăciunea de mijlocire, care urmează epiclezei, în care Biserica o
pomeneşte pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii, pe vii şi pe morţi, rugându-se pentru toate
dorinţele, nevoile şi suferinţele lumii”44.

Jertfa euharistică este şi jertfa Bisericii; ea este pentru Biserică, pentru toţi membrii ei,
semnificaţia ei este clar ecleziologică. Instituirea Euharistiei la Cina cea de Taină arată că
Hristos a vrut să lase Bisericii o jertfă conformă naturii membrilor ei, ca ei să reproducă jertfa
sângeroasă- oferită o singură dată pe Cruce - prin jertfa nesângeroasă de pe Altarul Bisericii.
De aceea, ,,Biserica îşi însuşeşte deplin jertfa Mântuitorului, ca şi cum ar fi jertfa ei, ca şi cum
ar fi jertfa proprie a fiecărui credincios al ei. Caracterul de jertfă al Sfintei Împărtăşanii este
evidenţiat atât de Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni capitolele 10 şi 11, cât şi de Sfinţii
Părinţi. Jertfele Vechiului Testament, care, în general, aveau caracter sângeros, prefigurau
jertfa de pe cruce a Mântuitorului. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare aminteşte de
“darurile lui Abel” (Facerea 4, 4). Urmaşii lui Adam: Cain şi Abel, recunoscând vina
părinţilor lor, vor să reia comuniunea cu Creatorul, fiind primii care aduc jertfă. Dumnezeu
primeşte jertfa sângeroasă a lui Abel ca “dar”, ca “oferire”, vădindu-se din aceasta că numai o
jertfă sângeroasă, adică aceea a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos va întări pentru
totdeauna legătura cu Dumnezeu. Sângele este elementul motor al vieţii. Sângele lui Hristos
însă, aduce creatura spre Creator şi deci spre viaţa cea veşnică.”45 Sfânta Împărtăşanie a fost
preânchipuită în special de mielul pascal al Vechiului Testament (Ieşire cap 12). Ebed Iahve,
Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii, din proorocul Isaia (53, 3-12), este o
realitate subliniată şi de Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta, văzându-L pe Hristos, făcea referire
la profeţia din Isaia: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
Mântuitorul este, deci, în analogie cu jertfele “mielului pascal” din Vechiul Testament, Cel
care prin sângele Său a mântuit pe mulţi, adică pe toţi care se “împărtăşesc” din jertfa Sa. Ca
atare, mărturia Sfântului Ioan Botezătorul: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii” arată că Domnul este nu numai Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime care S-a întrupat

44
Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, traducere Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 227-228.
45
Pr. Drd. Mircea NIŞCOVEANU, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile Euharistice, în revista
„Studii Teologice”, Nr. 5-6, 1967, p. 292.

27
pentru noi, ci şi Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru a lua asupra Lui păcatul lumii.
Deci, Fiul Omului nu pătimeşte pentru Sin, deoarece n-a venit să pună capăt morţii Sale, ci
morţii oamenilor, sau: Hristos n-a murit pentru că S-a născut, ci S-a născut ca să Se jertfească.
Altfel spus, Iisus este, pentru Ioan Botezătorul, Mielul de jertfă pentru oameni, Mielul
conştient şi nevinovat, care a fost simbolizat cândva de mielul dat lui Avraam spre a fi jertfit
în locul fiului său Isaac, sau de mielul jertfit de evrei în Egipt, în noaptea în care au fost feriţi
de moartea întâilor născuţi. Dacă atunci mielul pământesc reprezenta jertfa nedeplină pentru
un singur om sau pentru poporul lui Israel din Egipt, acum Iisus este “Mielul”, prin excelenţă,
ce se va aduce jertfă deplină pentru toţi oamenii, pentru a “ridica păcatul lumii”. În felul
acesta, Mântuitorul Se substituie jertfei neamului omenesc pentru păcatul lui Adam. Astfel,
Patimile şi moartea Sa au valoare substitutivă. Deşi Mântuitorul nu se numeşte pe Sine Ebed
Iahve, El acceptă de la început să fie numit de către Ioan Botezătorul “Mielul lui Dumnezeu
Care ridică păcatul lumii”46.

Jertfa lui Hristos ne este comunicată prin Biserică, iar noi participăm la această jertfă nu
numai în efectele sale, ci în însuşi actul pătimirii jertfelnice. “Iubirea jertfelnică a
Mântuitorului merge până la asumarea întregii problematici, nelinişti, suferinţe umane,
spirituale şi fizice, până la experienţa morţii pe cruce, a părăsirii lui Dumnezeu, pentru a-l
îmbrăţişa pe om în totalitatea căderii şi nevoii lui de mântuire. Sfântul Atanasie cel Mare
spune, că: “Domnul a ales în chip voit moartea pe cruce pentru că numai pe cruce se moare cu
mâinile întinse, deci îmbrăţişând. După chipul lui Hristos, al Evangheliei Lui şi creştinul este
chemat să îmbrăţişeze în iubire pe tot omul” 47 . În acest sens, Părintele Ioan Coman spune: ,,
“Deci noi aducem jertfă pe Hristos şi ne aducem jertfă cu El, pentru că Hristos atrage
comunitatea în jertfa Sa, pentru a o uni cu El şi a o integra în pliroma Sa. Trupul Său personal
devine Trupul Bisericii numai în măsura în care Trupul Bisericii se asimilează Trupului hristic
şi aceasta se face progresiv, până la teandria desăvârşită”48. De aceea, ,, Mielul înjunghiat e
Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om şi Care ne-a scos din robia patimilor şi a morţii şi a
diavolului prin jertfa Lui. El S-a făcut prin aceasta Împărat ca om şi ne-a făcut, împreună
împăraţi cu Sine sau o Împărăţie nouă, căci şi El şi noi ne-am făcut şi suntem Împăraţi prin
jertfa Lui”49.

46
Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, pp. 52, 127- 128.
47
Pr. Prof. Constantin GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos Învăţătorul nostru suprem, p. 60.
48
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Sfânta Euharistie în concepţia vechilor – catolici şi poziţia Bisericii în această
problemă, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1967, p. 341.
49
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 229.

28
 Euharistia, prin puterea pe care i-o dă prezenţa reală a lui Hristos, este forţa
unificatoare a Bisericii şi, de aceea, între Euharistie şi Biserică este o legătură fiinţială. Jertfa
de pe altar înfăţişează sub chipurile accesibile nouă, ale pâinii şi vinului, pe Mielul care
“mijloceşte între tronul suprem şi zidire, prin starea Sa de jertfă dacă Hristos e jertfa primă,
fundamentală, pe care se adaugă jertfele noastre, atunci El e, pe de o parte, jertfă, pe de altă
parte, altar de jertfă pentu jertfele noastre. Ne zidim altar, sau o singură Biserică, din care se
înalţă buna mireasmă a credinţei şi a vieţuirii noastre curate şi iubitoare în Hristos”50. Sfânta
Euharistie este o “jertfă ispăşitoare, continuu activă. Ea susţine şi, continuă Biserica, este o
jertfă teandrică, în care Biserica, adică Hristos şi creştinii se aduc jertfă fără încetare pe ei
înşişi lui Dumnezeu Tatăl”51. De aceea, ,,Sfânta Împărtăşanie este trupul răstignit pe Golgota
şi sângele vărsat pe Golgota, Iisus Hristos întreg, cu toată realitatea Sa omenească şi
dumnezeiască. Numai împreunat cu Dumnezeirea, prin puterea Duhului Sfânt, poate da viaţă
veşnică. Un astfel de trup oferă Mântuitorul, sub forma pâinii şi a vinului hrănind sufletul şi
trupul deopotrivă.”52.
Aşadar, Biserica este plină de Hristos ca cel ce este însuşi principiul existenţei, Capul
şi scopul ei, dar deplinătatea lui Hristos în Biserică şi prin urmare unitatea desăvârşită în
Hristos se înfăptuieşte prin taina Sfintei Euharistii, în care se dăruieşte personal şi real însuşi
Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, răstignit, înviat şi înălţat.

50
Idem, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, în revista ,,Studii Teologice”, Nr.1-2, 1965, p. 28.
51
Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, Pregătirea dialogului cu vechii catolici, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 1973, p.
514.

52
Pr. Ion BUNEA, Sfânta Împărtăşanie în viaţa creştină, p. 182

29
 I.3. Sfânta Euharistie – taină soteriologică şi treimică

În Sfânta Liturghie, Hristos atrage şi comunitatea în jertfa Sa. El este mai presus de
comunitate dar şi în comunitate. Pentru că jertfa este a comunităţii, este invocat Duhul Sfânt
să prefacă elementele oferite şi să le asimileze în trupul Domnului. În Biserica Ortodoxă,
epicleza euharistică, adică invocarea Duhului Sfânt peste Biserică şi peste darurile puse
înainte, o rosteşte preotul în numele lui Hristos, pentru că Hristos cheamă pe Duhul spre a Se
trimite peste daruri, iar Hristos se aduce pe Sine jertfă Tatălui prin trimiterea Duhului. Prin
prefacerea darurilor şi prin rânduiala Împărtăşirii, Liturghia ne descoperă Taina Persoanei lui
Hristos, Unul din Sfânta Treime. În centrul întregii Sfintei Liturghii este Hristos Însuşi şi
chiar întemeierea Liturghiei pe Treime are ca scop raportarea credincioşilor la Sfânta Treime
prin relaţia specială şi personală cu Hristos. De aceea, dacă până aproape de finalul ei în
Sfânta Liturghie predomină invocări ale Sfintei Treimi, înainte de momentul Împărtăşirii,
adunarea euharistică cântă cuvintele: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui
Dumnezeu Tatăl. Amin. Aceste cuvinte ne încredinţează că în Hristos vom depăşi stadiul sau
nivelul comuniunii cu Sfânta Treime realizat prin vorbirea noastră comună cu Dumnezeu,
fiindcă Hristos este Taina personală a unirii omului cu Dumnezeu. Despre acestea Părintele
Stăniloae spune: “Sfânta Liturghie e prelungirea continuă a coborârii Treimii la noi, prin jertfa
Fiului, coborâre ce răspunde rugăciunii noastre şi are ca scop ridicarea noastră la unirea cu Ea
în dragoste. Lumina aceasta ni se dă mai ales prin Trupul Fiului jertfit pentru noi, care e plin
de toată simţirea dragostei pentru noi şi de toată lumina. În acest sens, Trupul şi Sângele lui
Hristos ne-au umplut şi pe noi de lumină. Jertfa şi Moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos
ne-a ridicat din “împărăţia întunericului” (Coloseni 1, 13) şi ne-a adus lumina, viaţa şi
nemurirea (II Timotei 1, 10), “Hristos, Paştile nostru, S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7)
şi în această jertfă s-a concentrat iubirea supremă a lui Dumnezeu faţă de noi (Galateni 2, 20).
Crucea este momentul culminant al iubirii şi al dăruirii totale “şi umblaţi întru iubire aşa cum
şi Hristos ne-a iubit pe noi, şi pentru noi, I S-a dat pe Sine lui Dumnezeu prinos şi jertfă întru
miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5, 2). Prin moartea pe Cruce şi prin Înviere Iisus Hristos
este cu adevărat Mesia, este Mântuitorul nostru. “Crucea luminată de înviere Îl aşază în
adevărata Sa strălucire.”53 Hristos s-a răstignit şi a murit în locul celor vinovaţi şi neputincioşi
dar a înviat în putere şi mărire risipind întunericul şi groaza morţii (Coloseni 1, 13; II Timotei

53
Prof. Teodor M. POPESCU, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în revista
,,Ortodoxia”, Nr, 2, 1955, p. 168.

30
1, 10; Evrei 2, 14). Prin ele am văzut lumina, am văzut jertfa iubirii până la capăt trăită de Fiul
lui Dumnezeu pentru noi prin trup şi am simţit-o în noi înşine. Am văzut că sensul vieţii şi
plinirea ei stau în jertfa din iubire a Fiului lui Dumnezeu pentru noi, ca să rodească în jertfa
noastră, din iubire pentru alţii. Jertfa lui Dumnezeu cel întrupat ne deschide şi nouă urcuşul
spre desăvârşirea noastră în Dumnezeu prin jertfă, o dată ce prin ea a coborât El la noi şi a
desăvârşit umanitatea noastră asumată de El. Simţirea Lui de jertfă provoacă simţirea noastră
de jertfă şi ne uneşte cu ea. În mâinile noastre a pătruns mâna lui Hristos, în ochii noştri, ochii
lui Hristos, în simţirea noastră, simţirea iubitoare de oameni a lui Hristos. Trăim viaţa
sensibilă trăită de El în trupul Lui ca a noastră, şi invers. Nu mai avem în noi un duh
pământesc, ci “Duhul ceresc” al lui Hristos. De aceea, înţelegem, vedem, simţim Lumina cea
adevărată, una cu viaţa eternă, Care este Hristos însuşi, după cum El însuşi a spus (Ioan 8,
12). Duhul Lui ne deschide viaţa nemuritoare, nesupusă legilor stricăciunii; ne deschide viaţa
nemuritoare a lui Hristos ca om şi simţirii Lui preacurate. Împărtăşindu-ne cu Hristos, am
verificat credinţa noastră, că este cea adevărată, căci Treimea ne-a mântuit de moartea veşnică
prin iubirea arătată în jertfa lui Hristos şi în unirea Lui cu noi”54.

Rugăciunea epiclezei ne arată că Duhul Sfânt, ca Duh al iubirii şi comuniunii,

înnoieşte şi dinamizează întreaga viaţă a Bisericii. Biserica Îl cheamă la începutul fiecărei
slujbe să pătrundă în adâncul fiinţei credincioşilor ca să o purifice de necurăţia păcatului şi să
o sfinţească cu harul său dumnezeiesc, după cum reiese din rugăciunea Împărate ceresc.
Astfel, primirea Duhului are caracter comunitar, eclezial. În acest sens, Ortodoxia are un
caracter epicletic; Duhul Sfânt este continuu lucrător în Biserică şi în membrii ei şi nu numai
în actul propriu-zis al Tainelor. “Întru Duhul Sfânt, chemarea lui Dumnezeu este cu putinţă
pentru că “iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5,
5). Roada cea mai de seamă a Duhului, plinătatea prezenţei Sale, este neâncetata slavă şi
mulţumire aduse lui Dumnezeu în Iisus Hristos:

“Ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări

duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre, mulţumind totdeauna pentru
toate întru Numele Domnului nostru Iisus Hristos lui Dumnezeu şi Tatăl” (Efes 5, 18- 20).
Adresările din epistolele pauline ne arată o folosire solemnă a Numelui dumnezeiesc al
Tatălui, într-o binecuvântare cu un caracter cu adevărat liturgic. Binecuvântarea hristologică

54
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pp. 609-611.

31
se desfăşoară într-o invocare realmente trinitară, fapt caracteristic pentru conştiinţa trinitară
crescândă a Bisericii:

“Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu (Tatăl), pentru voi, pentru harul lui
Dumnezeu (Duhul) dat vouă în Iisus Hristos (Fiul)” (I Corinteni 1, 4).

Sau pasajul binecunoscut, folosit în Liturghie: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.” (II
Corinteni 13, 13).

Să remarcăm structura treimică de la Roma ni 1, 8- 15: “Mai întâi, prin Iisus Hristos Îi
mulţumesc Dumnezeului meu pentru voi toţi. Căruia cu duhul meu Îi slujesc întru Evanghelia
Fiului Său”. Acesta este nucleul gândirii treimice a Bisericii55.

De asemenea, ,,multe pasaje pauline cuprind imagini treimice implicite, ca la I

Corinteni 3, 9-16: “Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu Tatăl... Nimeni nu poate pune altă
temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos (V. 11). Voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi
Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.” (...)

Rugăciunea euharistică este adresată Tatălui, dar în unire cu Fiul şi cu Duhul (“Tu şi
Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt”, se spune în această rugăciune). Obiectul
memorialului este lucrarea mântuirii săvârşită de Fiul, în plinătatea Duhului, în ascultarea faţă
de Tatăl. Epicleza Duhului este adresată Tatălui, dar are ca obiect prefacerea elementelor
euharistice ale jertfelor noastre şi a noastră înşine în Sfânt Trupul şi Sângele lui Hristos.
Roada Duhului este astfel prezenţa lui Hristos şi apropierea de Tatăl.

“Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la
el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23).

Scopul epiclezei euharistice, al invocării Duhului Sfânt, ca şi al împărtăşirii sunt

invocarea Tatălui ceresc; Tatăl nostru, adică epicleza propriu- zisă a Tatălui”56. De aceea, ,,ca
împărtăşire divino-umană şi ca sinergie, Euharistia este o rugăciune adresată, în Hristos,
Tatălui şi plinită prin pogorârea Duhului Sfânt. Epicleza, deci, este plinirea lucrării
euharistice, tot aşa cum Cincizecimea este plinirea unei iconomii dumnezeieşti a mântuirii.

55
Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, pp. 127-128.
56
Ibidem, p. 205.

32
Mântuirea este totdeauna o lucrare treimică. Dimensiunea pnevmatologică a Euharistiei este
de asemenea presupusă în însăşi noţiunea de sinergie. Ea este Duhul, Care Îl face pe Hristos
prezent în perioada dintre cele două veniri: anume, când lucrarea dumnezeiască nu se impune
pe sine umanităţii, ci se oferă pe sine acceptării de către libertatea umană şi, comunicându-se
pe sine omului, îl face pe el liber în mod autentic”57. În acest sens, părintele Boris Bobrinskoy
spune: ,, “Epicleza către Hristos nu se poate face decât în Duhul Sfânt: Şi Duhul şi mireasa
zic: Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22, 17- 20). Nu este posibil ca Biserica să-L cheme,
să-L invoce, să-L roage pe Hristos, pentru a-L vesti după aceea, decât prin harul Duhului
Sfânt, ca în Euharistie. Biserica poate să-L mărturisească pe Iisus Hristos ca Domn numai în
Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3).
Epicleza propriu- zisă, invocarea venirii Duhului Sfânt, se inserează profund în Noul
Testament. În cuvântarea de despărţire de dinaintea Patimilor, Hristos Însuşi vesteşte şi
făgăduieşte că, atunci când Îl va ruga pe Tatăl, această rugăciune va fi epicleză, adică o
invocare pentru trimiterea Duhului Sfânt: Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da
vouă ca să fie cu voi în veac (Ioan 14, 16). Invocarea Duhului Sfânt, adică epicleza Bisericii,
nu se poate face decât prin mijlocirea lui Hristos, prin rugăciunea lui Hristos Cel preamărit şi
înălţat de-a dreapta Tatălui. Deci, toată Liturghia trebuie să fie înţeleasă în perspectiva acestei
mijlociri cereşti a lui Hristos, care este o epicleză către Duhul Sfânt, o rugăciune adresată
Tatălui, pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt asupra Bisericii, asupra Sfintelor Daruri, asupra
comunităţii, asupra întregii lumi.
Epicleza se referă deci la întreaga Euharistie. Toată Euharistia este epicletică, toată
Euharistia este o invocare. Nu preotul şi adunarea credincioşilor sunt principalii celebranţi ai
acţiunii euharistice, ci Duhul Sfânt este adevăratul celebrant al Euharistiei, ca şi al celorlalte
Sfinte Taine. Într-un sens particular, Duhul Sfânt este Cel care acţionează întru noi, care ne
învaţă, care permite şi care realizează întru noi această rugăciune şi această conformitate cu
Hristos. Dar dacă spunem că întreaga Euharistie este epicleză, devine limpede că epicleza
depăşeşte cadrul Euharistiei şi că acest sens epicletic, de invocare, de dependenţă, acoperă şi
defineşte întregul mister al Bisericii, întreaga relaţie a Bisericii cu Hristos. Biserica nu este
decât cea care slujeşte, adică ea nu poate fi decât releul, ea nu poate decât mărturisi şi vesti
ceea ce o depăşeşte şi ceea ce se fac prin intermediul “vaselor de lut”, care sunt instituţiile
noastre. Ea nu poate fi decât în situaţie de pocăinţă, chiar dacă are convingerea că prin

57
John MEYENDORFF, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 276.

33
 acţiunea sa euharistică, comunitatea eclesială este iertată, că ea trăieşte în această iertare şi
că această iertare nu este nimic altceva decât lumina Învierii care ţâşneşte în ea. Epicleza
este o subordonare, o supunere totală faţă de Hristos şi faţă de Dumnezeu Tatăl în Duhul
Sfânt; de asemenea, ea este o aşteptare şi o chemare. Pentru a vorbi despre epicleza întregii
Biserici, este foarte important să se amintească rugăciunea Bisericii primare din încăperea de
sus, în care se adunau de obicei ucenicii, înainte de Pogorârea Duhului Sfânt în ziua
Cincizecimii”58. Putem spune că, ,,această invocare, această rugăciune fierbinte a Bisericii
reunite în locul Cinei celei de Taină, se realizează, se repetă, se reflectă în rugăciunea
liturgică a întregii Biserici în Euharistie. Toată Biserica este în rugăciune fierbinte, pentru că
Euharistia este o Cincizecime permanentă, prin pregătirea Cincizecimii, în această rugăciune
şi, în acelaşi timp, prin faptul că Duhul Sfânt este revărsat în Biserică. Există două aspecte
ale epiclezei, aşa cum avem două aspecte în cadrul Cincizecimii:
1). pregătirea, rugăciunea fierbinte, conştiinţa că Duhul Sfânt va veni şi că Biserica se
purifică pentru aceasta, ea este deja în starea de comuniune, rugăciunea este deja o rugăciune
comună, o rugăciune unanimă;
2). unanimitatea - condiţie pentru venirea Duhului Sfânt – care îi va fi după aceea şi rod
(Fapte cap. 2 în special). Epicleza ne aduce în acea stare de Cincizecime permanentă a
Bisericii”59.

Hristos S-a adus jertfă pentru toţi, ca pe toţi să-i răscumpere şi să-i ofere Tatălui spre
viaţa de fii după har. “Epistola către Evrei descrie în mod stăruitor această dublă orientare a
jertfei lui Hristos către Tatăl şi către noi pentru a ne atrage şi pe noi în starea Sa de jertfă
prezentată Tatălui, unindu-ne şi pe noi cu Sine şi în Sine cu Tatăl. Ea descrie legătura
întreţinută prin Hristos între noi şi Tatăl ca o jertfă care Îl menţine în acealaşi timp ca Omul
central veşnic- viu, nesupus morţii. Noi avem astfel, viaţa nesfârşită şi veşnică a Tatălui; a
izvorului vieţii, în Hristos, în Fiul lui Dumnezeu devenit Om şi dăruit veşnic ca jertfă
Tatălui”60.

Euharistia este o Taină pascală în care omenitatea noastră căzută se transformă în

omenitatea slăvită a Noului Adam, al doilea Adam- Hristos (I Corinteni 15, 45), această
omenitate slăvită se realizează în Trupul Bisericii. Biserica este una pentru că ea are o singură

58
Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, traducere Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, pp.
51-52.
59
Ibidem.
60
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşirea de ea în
Sfânta Liturghie, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1983, p. 108.

34
şi aceeaşi credinţă în Tatăl creator, în Fiul întrupat şi în Sfântul Duh sfinţitor. În Biserică
lucrarea unificatoare Duhului se săvârşeşte în chip sacramental, fiindcă Duhul prin Taine
integrează în unitatea Bisericii care se deschide în Taine, pentru că Tainele unindu-ne cu
Hristos ne unesc unii pe alţii în unitatea Bisericii. Harul sfinţitor şi credinţa noastră se află în
Biserică într-un sinergism, şi de aceea Biserica este una în Hristos prin Taine deoarece harul
este întotdeauna un har al unirii, al unei uniri întreite. În acest sens, părintele Dumitru
Stăniloae spune: ,,jertfa lui Hristos nu are în vedere numai lauda oferită Tatălui, nici numai
comuniunea sau unirea perfectă a Sa ca om cu Tatăl în izolare de noi. O spune tot Epistola
către Evrei 13, 15. El vrea să atragă în această stare de jerfă de laudă oferită Tatălui, şi de
unire prin El cu Tatăl în iubire în mod succesiv, în cursul istoriei, cel mai mare număr posibil
din fraţii Săi”61.

Euharistia este Taina Împărăţiei lui Dumnezeu. “Adunarea în Biserică în sensul adânc al
cuvântului este începutul lucrării sfinte euharistice, condiţia ei primă şi de bază, iar sfârşitul şi
împlinirea ei este intrarea Bisericii în cer, împlinirea ei la Cina lui Hristos, în Împărăţia
Lui”62. Pe larg despre acestea, părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,Sfânta Liturghie începe cu
binecuvântarea solemnă a Împărăţiei Sfintei Treimi: Preotul începe nu numai Liturghia celor
chemaţi, ci întreaga Sfântă Liturghie cu cuvintele: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Spunând aceste cuvinte, face
semnul crucii cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masă. Sfântul Apostol Pavel zice:
“Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce întru Hristos ne-a
binecuvântat pe noi în cereştile locaşuri” (Efeseni 1, 3). Deci prin aceste cuvinte exprimăm şi
o speranţă că vom face parte din Împărăţia cerească. Dar binecuvântând Împărăţia Sfintei
Treimi, cerem binecuvântarea tuturor celor ce fac sau vor face parte din ea, inclusiv a noastră.
Împărăţia aceasta este Împărăţia Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin întrupare Fratele
cel mai iubitor al nostru şi a Sfântului Duh, curăţitorul nostru de păcate, eliberatorul nostru de
patimile, care ne stăpânesc ca forme multiple ale egoismului. Împărăţia aceasta ni s-a deschis
prin şi în Fiul lui Dumnezeu Care, biruind în veci moartea pentru umanitatea asumată de El,
prin crucea suportată pentru noi, a biruit-o şi pentru noi; prin aceasta ne-a arătat atât iubirea
veşnică a lui Dumnezeu cel în Treime, cât şi modul prin care putem intra şi noi în acea
Împărăţie în care nu mai e moarte, mod care constă în biruirea prin jertfelnicie a egoismului

61
Ibidem, p. 107.
62
Alexander SCHMEMANN, Euharistia-Taina Împărăţiei, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1999, p. 33

35
nostru păcătos. Dumnezeu Tatăl este Împărat din veci; Fiul este de asemenea Împărat; Duhul
Sfânt este şi El Împărat. În calitate de Fiul al Tatălui, Hristos e Împărat din veci, dar prin
întrupare, prin jertfa cea pentru noi, prin înviere şi înălţare, El S-a făcut Împărat şi ca om şi că
împreună cu El, ca fraţi ai Lui şi ca fii ai Tatălui ceresc, vor împărăţi şi toţi cei ce se alipesc
Lui prin credinţă şi I se fac asemenea prin eliberarea de egoismul patimilor (Luca 22, 29-30;
Matei 25, 34-40; Marcu 14, 62; Ioan 18, 36; Luca 23, 3; 42-43; Apocalipsa 1,5-6). Ştiau de la
Sfântul Apostol Pavel că “Fiul ducea pe mulţi fii la slavă. ” (Evrei 2, 10). Căci Fiului i se
cădea să facă pe alţi fii părtaşi la slava Sa. Dar Fiul face această împlinind voia Tatălui. Şi o
face întrupându-Se ca om şi pătimind moartea pentru ei ca să învingă păcatele şi moartea din
firea lor şi să le dea prin aceasta pildă de slăvire a Sa, temei de slăvire a lor. Sfântul Apostol
Pavel zice: “Umblaţi cum se cuvine înaintea Celui ce vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa” (I
Tesaloniceni 2, 12)”63.

Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfânta Euharistie nu este numai Sfânta Taină
prin care sub chipul pâinii şi al vinului ni se oferă Însuşi Domnul Iisus Hristos, ci Sfânta
Euharistie este şi jertfa de Sine pe care Mântuitorul o oferă neîncetat Tatălui Ceresc pentru
noi. După ce S-a jertfit o dată, şi S-a permanetizat în faţa Tatălui umanitatea Sa în stare de
jertfă, Hristos nu încetează să se jertfească mereu pe altarul Bisericii, prin jertfa euharistică.
Adevărul că Domnul a instituit Sfânta Euharistie ca jertfă îl dovedesc în primul rând modul şi
cuvintele instituirii, redate întocmai de Sfântul Chiril: “Adaosurile prin care Domnul a însoţit
cuvintele instituirii: “Acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge”, “se dă” şi “acesta
este Sângele Meu”, “sângele Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”
(Matei 26, 26- 29)64 pun în evidenţă caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii, deoarece
“vărsarea sângelui pentru alţii spre iertarea păcatelor constitue cum se ştie fiinţa oricărei jertfe
adevărate de ispăşire”65. Înseşi cuvintele: ,,altar”66, ,,jertfă”67, ,,aducere”68, ,,închinare”69.
Credincioşii n-ar putea să se împărtăşească de Domnul Hristos ca jertfă dacă nu s-ar înfăţişa şi
ei în faţa Lui, jertfindu-se, şi nu s-ar putea jertfi dacă n-ar primi putere din starea Lui de jertfă.

63
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, pp. 218-219, 221.
64
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2009, p. 355.
65
Ibidem, p. 366.
66
Ibidem, p. 359.
67
Ibidem, pp. 361-362.
68
Ibidem, p. 362.
69
Ibidem, p. 361.

36
“Prin aceasta starea noastră de jertfă e prelungirea jertfei lui Hristos”70. Ceea ce a făcut pe
Golgota singur, Iisus Hristos face acum cu noi prin prelungirea jertfei Sale. Identificarea
jertfei de pe cruce cu jertfa euharistică, face ca prin împărtăşirea cu pâinea şi vinul euharistic
(Trupul şi Sângele lui Hristos) să înaintăm mereu spre desăvârşire, având darul permanent al
jertfei şi al morţii lui Hristos, care ne duce la înviere. În Taina Euharistiei “Biserica vesteşte,
experiază şi actualizează moartea şi învierea Domnului, iar împărtăşirea noastră cu Hristos cel
euharistic este un mijloc de apropiere a vieţii noastre de viaţa Lui, este o îndreptare şi o
întărire de a trăi ca şi Modelul nostru supreme”71. Bazându-se pe cuvintele Mântuitorului:
,,cel ce Mă mănâncă pe Mine va via prin Mine” (Ioan 6, 57), Sfântul Chiril al Ierusalimului
spune că, ,,Euharistia ,,această sfântă”72 şi ,,dumnezeiască taină”73, înfăţişează prin anamneză
iconomia mântuirii, datorită prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi
datorită încorporării (unirii) noastre din ce în ce mai desăvârşite în Trupul lui Hristos. Sfântul
Chiril scrie: ,,Hristos a fost în realitate răstignit, în realitate îngropat şi în realitate a înviat şi
toate acestea ni le-a dăruit El nouă, ca noi, prin împărtăşirea de imitarea patimei Sale, să
câştigăm în realitate mântuirea”74. Părintele Bobrinskoy spune: ,,Dacă în memorialul
euharistic Biserica îşi aduce aminte de Hristos şi de lucrarea Sa mântuitoare, dacă prin Duhul
lui Hristos Biserica este în stare să-şi amintească de “lucrările” lui Hristos şi dacă această
aducere aminte culminează cu prezenţa Domnului, Tatăl este Cel la care raportează Biserica
iconomia mântuirii, Tatălui I se oferă memorialul euharistic, “bunăvoinţa” paternă este cea
căreia îi aduce mărturie Euharistia; ca o Cincizecime permanentă a Duhului în Biserică.

Rugăciunile euharistice exprimă cu multă claritate instaurarea acestei relaţii noi şi

fundamentale a omului cu Tatăl, ca roadă a comuniunii euharistice”75 . În acest sens, părintele
Dumitru Radu spune: ,,Răspândită în lume, în timp, în istorie şi în spaţiu, Biserica experiază
în Euharistie toate trei modurile de prezenţă, de acţiune şi de venire ale lui Hristos. În
prezentul euharistic este prezentă deci întreaga lucrare de mântuire sau răscumpărare, a
omului şi lumii întregi săvârşită de Hristos în timp, dar este dat în acelaşi prezent cu

70
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creştine, în revista
„Ortodoxia”, Nr. 1, 1953, p. 83.
71
Pr. Prof. Dr. Ioan ICĂ şi Pr. lect. Nicolae DURĂ, Credinţa Ortodoxă şi viaţa creştină, Ed. Deisis, Sibiu, 1992,
p. 221.
72
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, p. 16.
73
Ibidem, p. 355.
74
Ibidem, p. 356.
75
Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1999. p. 289.

37
anticipaţie şi eshatonul. Căci după împărtăşire, punând în potir celelalte părticele, preotul se
roagă: ,,Dă-ne nouă, să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neânserată a
Împărăţiei Tale”.

Anamneza euharistică situează misterul lui Hristos şi deci, misterul mântuirii noastre
într-un continuu present. Doxologia începe prin prezent, Dumnezeu este totdeauna prezent.
Hristos este prezent şi prin această prezenţă noi putem să ne dăm seama de trecut şi de viitor
în acelaşi timp. Prin această prezenţă a lui Hristos înălţat la cer, la dreapta Tatălui, rugându-se
în mijlocirea Sa cerească, permanentă pentru Biserică şi pentru lume, noi putem să ne
întoarcem în trecut şi să trăim prin etape retrospective, învierea lui Hristos şi, în lumina
pascală, Crucea, Patimile lui Hristos şi întreaga Sa viaţă pământească. Misterul liturgic ne
aminteşte că “noi nu mai cunoaştem pe Hristos, acum după trup”, cum spune Sfântul Apostol
Pavel (II Corinteni 5, 16), şi că nu mai este posibil de a ne da seama cronologic de prezent şi
viitor prin trecut numai. Hristos lucrează, Hristos vorbeşte, Hristos se roagă şi în această
rugăciune prezentă, ochii noştri se deschid şi învierea lui Hristos îşi are sensul său”76.

În Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos este prezent în toată plenitudinea şi realitatea

fiinţei Sale dumnezeieşti, după cum în El sălăşluieşte întreaga deplinătate a lui Dumnezeu.
Putem spune că, ,,orice prezenţă sacramentală şi eclezială a lui Hristos este prezenţă treimică
şi orice comuniune cu Hristos este o comuniune de intimitate filială cu Tatăl, în Sfântul Duh.
Revelaţia hristologică se desfăşoară în dogmă şi în experienţa treimică, la toate nivelurile şi în
toate modurile “prezenţei” Domnului în lume. Euharistia nu constituie deci o excepţie, ci,
dimpotrivă, manifestă în cel mai înalt grad realitatea vieţii treimice în Biserică. Atunci când
Hristos este prezent la Cina euharistică, această Masă primitoare se lărgeşte şi ne transportă în
inima ospitalităţii lui Dumnezeu, în cercul de iubire şi de viaţă al Sfintei Treimi, unde, la
rândul său, omul este poftit, chemat, unde pătrunde, cu teamă şi iubire, în intimitatea însăşi a
Tatălui”77. De aceea, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său, ajungem uniţi într-un singur
trup cu El. “În chipul pâinii, scrie Sfântul Chiril, ţi se dă Trupul, iar în chipul vinului ţi se dă
Sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos unit într-un singur
Trup şi Sânge cu El”78. Astfel, prin Iisus Hristos credincioşii creştini se unesc cu Dumnezeu
Tatăl în Sfântul Duh. Acesta este rodul cel mai de seamă al Sfintei Euharistii. Prin Sfânta

76
Pr. lect. Dumitru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, pp. 271-
272.
77
Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, pp. 271-272.
78
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, p. 356.

38
Euharistie se realizează în chipul cel mai deplin unirea ontologică a lui Hristos Capul
Bisericii, cu credincioşii, membrele trupului Său tainic. Cu alte cuvinte, “taina mântuirii,
adică acea comuniune ontologică dintre Dumnezeu şi om se realizează în posesiunea şi
experienţa personală a umanităţii îndumnezeite a lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt
reconstituie nu numai integritatea firii şi unitatea persoanei umane, ci şi comuniunea
persoanelor după modelul Sfintei Treimi. Duhul este creator de comuniune, Cel care aşează
persoanele faţă în faţă, în stare de dialog şi de mijlocire reciprocă. Având ca model Taina
Împărtăşaniei, spiritualitatea ortodoxă se bazează pe acest schimb de daruri duhovniceşti
înăuntrul trupului eclezial modelând astfel o spiritualitate euharistică şi liturgică”79. Astfel,
jertfa liturgică din Euharistie are ca scop să ne facă părtaşi de roadele morţii pe cruce. “După
ce s-a jertfit odată şi şi-a permanentizat în faţa Tatălui umanitatea Sa în stare de jertfă, Hristos
nu încetează să se jertfească mereu pe altarul Bisericii: Junghie-se Mielul lui Dumnezeu cel ce
ridică păcatele lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii.

Prin urmare, ,,anamneza euharistică îmbrăţişează pe Hristos plenar persoana şi

întreaga operă de răscumpărare a neamului omenesc săvârşită de Hristos. Şi de aceea, nici nu
este posibil de a limita sensul Euharistiei la un raport unilateral- Euharistie- Cruce, sau chiar
Euharistie- Înviere. Există o totalitate, o unicitate a ansamblului operei lui Hristos; întreaga
iconomie a mântuirii este reprezentată în memorialul euharistic. Trebuie amintit, în fine, că
adunarea euharistică nu îmbrăţişează numai trecutul istoric sau prezentul ceresc sau
sacramental, ci şi viitorul, mai exact eshatonul. Prin Euharistie, Biserica întreagă este
orientată spre Hristos care este nu numai acolo, sau numai aici (“Iată Eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfărşitul veacurilor”- Matei 28, 20), ci Cel ce este şi “Cel care vine”.
Euharistia oferă Bisericii posibilitatea şi condiţia de a trăi în mod concret şi deplin
Paştile lui Hristos, de a primi pe Duhul, de a rememora şi retrăi întreaga lucrare a lui Hristos
şi de a trece în El, spre Tatăl, oferindu-se împreună cu Hristos, Tatălui. Anamneza lui Hristos
este fundamentul şi izvorul oricărei rugăciuni a Bisericii, deoarece Hristos Domnul nu
încetează nici pe scaunul Slavei, de-a dreapta Tatălui, să mijlocească pentru Biserică, adică să
fie Marele ei Arhiereu la Tatăl, într-o continuă oferire de jertfă Tatălui, pentru şi împreună cu
Biserica (Evrei 4, 14; 8, 1; 9, 24). De aceea, Euharistia nu este numai o anamneză a lui Hristos
ci şi jertfa lui Hristos însuşi pentru Biserica şi împreună cu Biserica Sa”80.

79
Pr. Prof. Ion BRIA, Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1978, p. 495.
80
Pr. lect. Dumitru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, pp. 271- 272.

39
 Jertfa Crucii şi a morţii lui Hristos, învierea şi apoi înălţarea Sa întru Slavă sunt trăite
într-un veşnic prezent datorită mijlocirii permanente a lui Hristos la Tatăl. Mijlocirea
cerească, permanentă a lui Hristos- Domnul, acoperă tot timpul Bisericii, de la Înălţare până la
Parusie, adică până la a doua venire a lui Hristos.

40
 CAPITOLUL II.

SFÂNTA EUHARISTIE ÎN BISERICĂ

II.1. Iubirea Sfintei Treimi revărsată în Biserică şi în Sfânta Euharistie

Dogma Sfintei Treimi, proclamarea acestei dogme pentru întreaga Biserică în

rugăciuni şi în formulele tainelor constituie însăşi esenţa vieţii creştine, esenţa Bisericii.
Unitatea Bisericii ca principiu al vieţii creştine se menţine prin Sfintele Taine, prin unitatea
Duhului în Biserică, conferită acesteia de la întemeierea ei, dar păstrată şi continuată prin
credinţă şi iubire. Harul sfinţitor şi credinţa noastră se află în Biserică într-un sinergism, şi de
aceea Biserica, trup tainic al Domnului, este una în Hristos prin Taine, fiindcă harul este
totdeauna un har al unirii, al unei uniri întreite. Sfântul Duh îi uneşte pe credincioşi cu Hristos
încorporându-i în Trupul Său. Sfântul Duh devine o sursă vie a iubirii. Duhul Sfânt este acela
care uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos, constituind din ei Biserica. El
este puterea sfinţitoare, de viaţă-făcătoare şi unificatoare în Biserică şi aceasta pentru că
odihneşte, străluceşte şi lucrează din Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, în toţi cei cuprinşi
de El prin umanitatea asumată. Duhul Sfânt, care coboară la Cincizecime în umanitate ca
trimis de Fiul de la Tatăl (Ioan 15, 26) sau de la Tatăl (Ioan 14, 26) şi de Fiul întrupat, prin
însăşi coborârea Lui dă existenţă reală Bisericii, ca o comunitate concretă a oamenilor cu
Dumnezeu. În acest sens, părintele Himcinschi spune: ,,Duhul Sfânt care Se odihneşte şi
străluceşte în Fiul întrupat, Se pogoară în lume la Rusalii, după ce Hristos S-a înălţat la cer,
după ce trupul Său prin ultimele acte obiective ale mântuirii înălţare şi şedere-deşi Ortodoxia
consideră ultimul act Cincizecimea-devine mediul deplin transparent Duhului din care este
trimis.Trimiterea Duhului lui Hristos în lume pune fiinţă Bisericii şi dă posibilitatea ca toţi cei
ce cred în Hristos să se unească în Biserică cu El care este Capul, şi să fie uniţi şi între ei prin
acelaşi Duh al comuniunii Duhul Sfânt ne devine accesibil deplin prin Fiul lui Dumnezeu cel
întrupat abia după Rusalii, Fiinţarea Bisericii, prin pogorârea Sfântului Duh, aduce pe oameni
în comuniune cu Dumnezeu Cel treimic. În Biserică există credinţa că avem un sentiment viu
al prezenţei lui Hristos în noi, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu vine în legătură cu noi şi viaţa
noastră e comuniunea cu Treimea”81. Lucrarea Sfântului Duh însufleţeşte Biserica prin
conferirea vieţii depline, prin legătura iubirii, revărsată din viaţa intratreimică asupra

81
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul
în teologia răsăriteană şi apuseană, Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, p. 337.

41
membrilor ei în aceeaşi credinţă şi nădejde, ca daruri ale Sfântului Duh. În acest sens, Sfântul
Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii
noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. Şi Viaţa s-a arătat şi am
văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am
văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea
noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.” (I Ioan 1, 1-3). Şi “din aceasta cunoaştem
că rămânem în Dumnezeu şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său” (I Ioan 4, 13). “Noi
am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire, şi
cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” (I Ioan 4, 16).
“Potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, noutatea mântuitoare adusă de creştinism este experienţa
misterului comuniunii harice de iubire a celor ce cred în Hristos ca Dumnezeu cu Dumnezeu
Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt (II Corinteni 13, 13) şi întreolaltă. Dumnezeu este comuniune
de iubire care se descopere în comuniunea de iubire a creştinilor cu Dumnezeu şi întreolaltă (I
Ioan 4, 6-21). Misterul acestei comuniuni harice a credincioşilor cu Dumnezeu Cel în Treime
şi întreolaltă constitue fiinţa ultimă a Bisericii, Trupul lui Hristos, Templul Duhului Sfânt şi
locaşul Treimii. Comuniunea eclezială revelează astfel misterul comuniunii treimice ca baza,
modelul şi scopul ultim al Bisericii. Şi, invers, Comuniunea Treimică fundamentează,
structurează şi explică misterul comuniunii ecleziale. Căci cunoaştem Treimea în şi prin
Biserică, iar Biserica o înţelegem prin Treime, căci “Biserica e plină de Treime”, iar Treimea
este o Biserică tainică, <<eclesializată>>”82. Pentru a ajunge la această unitate de comuniune
cu Dumnezeu şi întreolaltă e nevoie, pe de o parte, însă, de moartea omului cel vechi (a
individului, a păcătosului) şi învierea omului cel nou (a persoanei) prin “naşterea de sus”
(Ioan 3, 3) “din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5) baptismală şi de “mâncarea Trupului şi Sângelui”
euharistic al Domnului spre viaţa veşnică (Ioan 6, 53-57); iar pe de altă parte, de o vieţuire
duhovnicească în iubire de Dumnezeu şi aproapele, de rugăciune, asceză şi slujire a
comunităţii prin care, “inima şi sufletul celor ce au crezut era una şi nici unul nu zicea că este
al său ceva din averea sa, ci toate erau de obşte” (Faptele Apostolilor 2, 42, 44-45). “Şi tot pe
atât de minunat este chipul în care Domnul este de faţă în viaţa noastră, ca şi multele
binecuvântări cu care El ne îmbogăţeşte traiul, ca Unul care singur Se scaldă în preamărire.
Căci, de fapt, pe cei ce poartă în trupul lor chipul morţii- moarte pentru care Şi-a dat viaţa Fiul
Omului- îi zideşte din nou, le dă iar formă şi îi face părtaşi la însăşi viaţa Lui. Datorită
Sfintelor Taine- care vestesc moartea şi îngroparea Domnului- ne naştem şi noi la viaţa

82
Diac. Asist. Ioan I. ICĂ, Sfânta Treime ca şi comuniune şi viaţă a Bisericii, în revista „Mitropolia Ardealului”,
Nr. 5, 1990, p. 3.

42
duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim, în chip minunat, cu Însuşi
Mântuitorul nostru. Căci prin aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem (Faptele
Apostolilor 17, 28).

Oamenii se mântuiesc, unindu-se cu Hristos şi repetând drumul lui Hristos prin

Sfintele Taine. Dar această trăire cu Hristos şi repetare a drumului Lui prin Sfintele Taine se
face în mediul Bisericii, în care lucrează Hristos prin harul Său. ,,Propriu-zis ceea ce face
Hristos să se prelungească prin aceste punţi, care sunt Tainele, în fiecare din noi este Biserica,
câmpul larg, e mediul vast, în care vieţuieşte în chip nevăzut Hristos însuşi, pe care ea îl
experiază prin Duhul Sfânt. Tainele nu sunt decât actele parţiale prin care se oferă fiecăruia
personal viaţa dumnezeiască a lui Hristos din Biserică. De aceea şi invers: Prin Taine creşte şi
se hrăneşte Biserica, adică Trupul tainic al Domnului, care nu e decât lărgirea şi prelungirea
întrupării, a lui Hristos cel întrupat”83. Astfel că, ,,ându-se nouă în Sfânta Euharistie,
Mântuitorul ne atrage pe toţi la Sine însuşi ca om, în această stare de totală predare
Tatălui, ca jertfă adusă din iubire, ca om, ca să atragă şi iubirea Tatălui faţă de noi,
după ce El, Iisus Hristos, şi-a atras această iubire, ca om, în numele nostru. În faţa lui
Iisus Hristos care se predă Tatălui ca jertfă, Tatăl priveşte cu iubire faţa tuturor
oamenilor. “În Fiul întrupat Care ne iubeşte vedem pe Tatăl Lui care Îl iubeşte din veci
şi ne iubeşte şi pe noi şi Care, din voinţa de a ne câştiga şi iubirea noastră fiască, L-a
trimis pe Fiul Său să ne câştige prin iubirea Lui ca om faţă de Tatăl şi iubirea noastră
faţă de Tatăl Lui, dar şi iubirea faţă de El ca Unul ce s-a făcut Frate al nostru”84.
Reiese că ,,şi noi oamenii suntem chemaţi să ne însuşim starea de jertfă a lui Hristos
către Tatăl, pentru ca iubirea cu care ne priveşte Tatăl, în mod potenţial pe toţi, în Fiul
Său, să devină o iubire actuală şi activă (concretă) faţă de fiecare dintre noi, care
suntem conştienţi de chemarea noastră în faţa lui Dumnezeu şi ne însuşim starea de
jertfă a Fiului Său, ca om”85. Numai aşa vom putea deveni fii ai lui Dumnezeu, prin
asumarea Jertfei Fiului Său, prin participarea noastră la Jertfa Euharistică, prin
epectază, adică agonisind har după har. În Sfânta Liturghie, harul Sfântului Duh
“preface şi schimbă pe fiecare dintre cei ce se află de faţă, rezidindu-i în chip mai
dumnezeiesc, potrivit cu însuşirile lui, şi înălţându-l spre ceea ce se indică prin tainele
83
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele şi problema Tainelor în afara
Bisericii, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1956, pp. 191-192.
84
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 185.
85
Idem, Teologia Euharistiei, p. 341.

43
ce se săvârşesc, chiar dacă acela nu simte, în cazul că e încă dintre copii în cele după
Hristos şi nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec”86.

De aceea, dacă până aproape de finalul ei în Sfânta Liturghie predomină invocări ale
Sfintei Treimi, înainte de momentul Împărtăşirii, adunarea euharistică cântă cuvintele: Unul
Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin. Aceste cuvinte ne
încredinţează că în Hristos vom depăşi stadiul sau nivelul comuniunii cu Sfânta Treime
realizat prin vorbirea noastră comună cu Dumnezeu, fiindcă Hristos este Taina personală a
unirii omului cu Dumnezeu. Despre acestea părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,Sfânta
Liturghie e prelungirea continuă a coborârii Treimii la noi, prin jertfa Fiului, coborâre ce
răspunde rugăciunii noastre şi are ca scop ridicarea noastră la unirea cu Ea în dragoste.
Lumina aceasta ni se dă mai ales prin Trupul Fiului jertfit pentru noi, care e plin de toată
simţirea dragostei pentru noi şi de toată lumina.

În acest sens, Trupul şi Sângele lui Hristos ne-au umplut şi pe noi de lumină. Prin ele
am văzut lumina, am văzut jertfa iubirii până la capăt trăită de Fiul lui Dumnezeu pentru noi
prin trup şi am simţit-o în noi înşine. Am văzut că sensul vieţii şi plinirea ei stau în jertfa din
iubire a Fiului lui Dumnezeu pentru noi, ca să rodească în jertfa noastră, din iubire pentru
alţii. Jertfa lui Dumnezeu cel întrupat ne deschide şi nouă urcuşul spre desăvârşirea noastră în
Dumnezeu prin jertfă, o dată ce prin ea a coborât El la noi şi a desăvârşit umanitatea noastră
asumată de El. Simţirea Lui de jertfă provoacă simţirea noastră de jertfă şi ne uneşte cu ea. În
mâinile noastre a pătruns mâna lui Hristos, în ochii noştri, ochii lui Hristos, în simţirea
noastră, simţirea iubitoare de oameni a lui Hristos. Trăim viaţa sensibilă trăită de El în trupul
Lui ca a noastră, şi invers. Nu mai avem în noi un duh pământesc, ci “Duhul ceresc” al lui
Hristos. De aceea, înţelegem, vedem, simţim Lumina cea adevărată, una cu viaţa eternă, Care
este Hristos însuşi, după cum El însuşi a spus (Ioan 8, 12). Duhul Lui ne deschide viaţa
nemuritoare, nesupusă legilor stricăciunii; ne deschide viaţa nemuritoare a lui Hristos ca om şi
simţirii Lui preacurate. Împărtăşindu-ne cu Hristos, am verificat credinţa noastră, că este cea
adevărată, căci Treimea ne-a mântuit de moartea veşnică prin iubirea arătată în jertfa lui
Hristos şi în unirea Lui cu noi”87.

Relaţiile dintre mădularele comunităţii sunt integrate, după modelul sfinţilor, iubirii
jertfelnice şi unificatoare a Capului Bisericii, în lumina şi puterea Duhului lui Hristos. Prin

86
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, p. 39.
87
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, pp. 609-611.

44
harul divin, Sfânta Treime îşi revarsă dragostea faţă de oameni ca lumină, puterea ca lumină,
voinţa ca lumină şi sfinţenia ca lumină. Mântuitorul Însuşi a spus despre Sine: “Eu sunt
Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii”
(Ioan 8, 12; 9, 5; 12, 36). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl numeşte pe Dumnezeu-
Cuvântul întrupat- Lumină şi spune că este “Lumina cea adevărată, Care, venind în lume,
luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9). Despre puterea iubirii treimice ca energie cunoscută de
credincioşi, scrie şi Sfântul Apostol Pavel: “pentru ca El, după bogăţia slavei Sale, să vă dea
ca prin Duhul Său să fiţi puternic întăriţi în omul cel lăuntric; ca Hristos să Se sălăşluiască
prin credinţă în inimile voastre; înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire să puteţi înţelege, împreună
cu toţi sfinţii, ce este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi iubirea lui
Hristos cea mai presus de cunoaştere, pentru ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui
Dumnezeu.” (Efeseni 3, 16-19). Această putere a iubirii treimice este plină de lumină
“Dumnezeu este lumină şi întru El nu-i nici un întuneric” (I Ioan 1, 5). Trupul lui Hristos avea
în el lumina şi o răspândea în timpul vieţii Sale pământeşti datorită unirii cu Persoana şi firea
dumnezeiască a lui Hristos, dar şi în virtutea consubstanţialităţii şi lucrării comune a lui
Hristos cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Însuşi Duhul Sfânt a lucrat prin energiile Sale necreate
asupra trupului şi firii umane a lui Hristos, transfigurându-le, îmbogăţindu-le cu putere şi
lumină dumnezeiască, transformându-le în mod treptat (Luca 2, 52) în sensul compatibilizării
lor cu Persoana şi firea dumnezeiască în vederea unirii tot mai depline între divinitatea şi
umanitatea din Hristos. Cu privire la acestea părintele Boris Bobrinskoy spune: ,,Duhul Sfânt
nu este doar darul lui Hristos, a Cărui venire ar fi o consecinţă a Paştilor mântuitoare, ci El Îl
pătrunde lăuntric, săvârşindu-I Întruparea, “constituindu-I” taina manifestându-I prezenţa în
faţa oamenilor, împlinindu-I strălucirea şi slava. Duhul Sfânt este în acelaşi timp şi Persoană
negrăită şi dar dumnezeiesc, care-Şi ascunde chipul şi numele. Taină ascunsă în Iisus şi
plenitudine a tuturor calităţilor şi energiilor Sale. Hristos Cel viu, luminos, blând, sfânt,
înţelept. Toate atributele lui Iisus constituie roadele Duhului, despre care va vorbi Sfântul
Apostol Pavel (Galateni 5, 22-24) şi care sunt manifestările puterii Duhului în sfinţi”88. Prin
urmare, ,,comuniunea Sfinţilor e bazată pe sobornicitatea Bisericii care e şi ea o expresie a
iubirii. Biserica e zidită pe tmelia Apostolilor, temelie aşezată pe “piatra cea vie, care este
Hristos” (I Corinteni 10, 5). “Posibilitatea vieţuirii în duhul irenic şi de comuniune jertfelnică
al Împărăţiei este dată comunităţii euharistice în Duhul Sfânt, Care înlesneşte comuniunea
sfinţilor ca plinitor şi podoabă împărătească al acesteia. Legătura iubirii dintre noi cu Sfânta

88
Pr. Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, p, 307.

45
Treime o afirmă comunitatea liturgică răspunzând îndemnului diaconului de a ne iubi unii pe
alţii, ca într-un gând să mărturisim. Numai dacă ne iubim unii pe alţii putem mărturisi într-un
gând: “Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.” Numai aşa
putem realiza unitatea fără contopire între noi asemenea Sfintei Treimi.

De aceea, preotul mărturiseşte legătura dintre iubirea între noi şi mărturisirea iubitoare
a Sfintei Treimi, ca izvor al iubirii. Tatăl este izvorul suprem al dragostei. De aceea se
numeşte Tată, având din veci un Unic Fiu pe care-L iubeşte şi care, fiind rodul şi destinatarul
etern al acestei iubiri a Tatălui, Îi răspunde în mod firesc cu iubirea Sa, care însă îşi are
izvorul în Tatăl. Dar aici se spune credincioşilor că Tatăl Îşi revarsă dragostea şi spre ei. El a
voit ca Fiul Său să Se facă om, să ia faţă de om pentru ca în El Tatăl să ne iubească şi pe noi
ca pe Fiul Său, adică să ne facă şi pe noi fii ai Săi, El însuşi făcându-Se Tatăl nostru prin harul
lui Iisus Hristos”89. Reiese că, ,, Sfinţii constituie argumentele efectului transfigurator al
harului necreat, lucrător asupra omului prin Tainele Bisericii. Ei văd slava lui Dumnezeu şi
sunt ei înşişi îmbrăcaţi în lumina necreată, încât trupurile lor au devenit transparente: în ele se
oglindeşte slava lui Dumnezeu. La această stare ajung sfinţii îmbinând efortul ascetic cu
primirea harului necreat în Tainele Bisericii. Efortul propriu se sfinţeşte prin har, se
obiectivizează şi primeşte valoare mântuitoare, iar prin efortul propriu omul dobândeşte
capacitatea de a recepta harul. De aceea, îndumnezeirea este întotdeauna un act sinergic şi
presupune o colaborare între persoana omului şi Persoanele divine, deci este un act
interpersonal”90.
Astfel, dacă Duhul lui Iisus Îl manifestă şi Îl constituie trupeşte din Fecioară, acelaşi
Duh compune şi mădularele risipite ale trupului eclesial al lui Iisus Însuşi adunându-le într-un
singur Om nou. Duhul este, deci, puterea de a aduna laolaltă oameni în Biserică, în unitatea
“fiilor lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 52).

Duhul Sfânt reprezintă, pentru toate timpurile, puterea cincizecimică de expansiune

misionară a adunării euharistice până la marginile pământului, chiar şi până în întunericul
iadului unde, de acum înainte, “lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”
(Ioan 1, 5)”.

89
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, pp. 400-401, 423.
90
Pr. conf. Dr. Vasile CITIRIGĂ, Aplicarea doctrinei despre energiile necreate la doctrina şi practica Sfintelor
Taine, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 2007, p. 66.

46
 Puterea iubirii treimice s-a revărsat în Sfânta Biserică prin Sfintele Taine ajungând la
noi, fiind izvorul nesecat de iubire până la sfârşitul veacurilor şi având ca scop mântuirea
oamenilor. “Lumina lui Dumnezeu, care ne vine prin harul necreat, nu poate fi percepută ca
atare decât de persoanele care s-au ridicat la capacitatea de a sesiza prezenţa lui Dumnezeu.
Această sensibilizare o lucrează însuşi Dumnezeu în Taine prin harul necreat. Ele prilejuiesc
întâlnirea obiectivă a omului cu Dumnezeu şi asigură manifestarea lui Dumnezeu în viaţa
omului, în scopul mântuirii acestuia”91. Împărtăşirea harului divin şi a tuturor energiilor
divine ţine în mod deosebit de lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi în om, prin Sfintele Taine.
Prin energiile dumnezeieşti necreate, care ni se împărtăşesc prin Duhul, este prezent însuşi
Dumnezeu, în sufletul nostru şi în lume. Dar harul ni se împărtăşeşte de Duhul prin Hristos,
adică prin umanitatea îndumnezeită a lui Hristos slăvit, prin înviere şi înălţare întru slavă la
ceruri de-a dreapta Tatălui (Romani 5, 17, 20-21; 6, 23). “Harul dumnezeiesc este însă o
energie divină necreată, plină de strălucire, care înalţă şi transfigurează firea şi
îndumnezeieşte natura umană, care se face aptă să o primească şi colaborează cu ea. El
iradiază din fiinţa lui Dumnezeu, de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Tatăl nu face nimic fără
Fiul nici fără Duhul Sfânt, căci lucrarea Tatălui este cea a Fiului, iar cea a Fiului este lucrarea
Sfântului Duh. Este unul şi acelaşi har care ne vine din Sfânta Treime. Harul este viaţa şi
lucrarea lui Dumnezeu care aparţin prin firea dumnezeiască cea una din care izvorăsc, tuturor
persoanelor, se revarsă în umanitate şi în întreaga creaţie. Lucrarea treimică îşi are izvorul ei
în Tatăl, se realizează prin Fiul şi se desăvârşeşte prin Duhul. Tatăl lucrează prin Fiul şi prin
Duhul, iar Fiul ca Puterea Tatălui şi împreună cu Duhul, şi Duhul în calitatea lui de Duh al
Puterii Tatălui din Fiul şi împreună cu Fiul. Duhul este cel care întăreşte şi adevereşte pe
Hristos, Îl face prezent şi Îl interiorizează (Romani 5, 5) în Biserică şi în mădularele Trupului
lui Hristos, pentru că El este totdeauna cu Fiul şi în Fiul şi împreună cu Tatăl, adeverindu-se,
prin aceasta, că mântuirea noastră vine de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, în Biserică”92.
Dar cel ce întăreşte voinţa şi o deschide lucrării harului este Duhul Sfânt. Sfântul Apostol
Pavel spune: “cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce
întru voi le lucrează şi pe “a vrea” şi pe “a lucra”, pentru bunăvoirea Sa” (Filipeni 2, 12-13)
îndemnându-ne “Cu duhul să umblaţi, şi nu pofta trupului s-o împliniţi!” (Galateni 5, 6). “Iar
roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă- răbdare, bunătate, facere de bine,
credincioşie” (Galateni 5, 22). Duhul Sfânt este prezent în Hristos şi vine odată cu Hristos în

91
Ibidem.
92
Pr. Lect. Dumitru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, pp. 82- 83,
87, 98.

47
noi făcând legătura de dragoste între noi şi Hristos şi odată cu aceasta făcându-ne părtaşi de
legătura de iubire a Fiului cu Tatăl. Mântuitorul Hristos spune: “Aşa cum M-a iubit pe Mine
Tatăl, tot aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. De veţi păzi poruncile Mele,
veţi rămâne întru iubirea Mea, aşa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru
iubirea Lui. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi”
(Ioan 15, 9-10, 12). Iisus Hristos a venit ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Efectul cel
mai profund al legăturii teandrice a lui Iisus Hristos cu Biserica este comunicarea harului. Prin
har credincioşii pot intra în relaţie cu persoanele Sfintei Treimi. Biserica este viaţa în Hristos;
viaţă care rămâne unită cu Sfânta Treime şi este viaţa în Sfântul Duh prin care devenim fiii
Tatălui Ceresc. Părintele Ilie Moldovan spune: ,,lucrarea Sfântului Duh, fără să repete
lucrarea Cuvântului întrupat, urmează activitatea Acestuia în etapa complementară a planului
providenţial de mântuire. Prin Iisus Hristos am dobândit înfierea, iar pentru că am devenit fii
“trimis-a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva, Părinte!”
(Galateni 4, 6). Sfântul Apostol Pavel evidenţiază faptul că lucrarea mântuitoare se continuă
de la Iisus Hristos la Sfântul Duh, printr-o acţiune harică comună. O raţiune profundă justifică
această acţiune comună a celor două Persoane treimice. Hristos ca om poseda plenitudinea
Duhului şi trebuia să-L reverse asupra noastră de îndată ce va fi împlinit opera de
răscumpărare. Şi astfel, chiar din clipa învierii Sale, El a devenit şi pentru El şi pentru noi
“duh de viaţă” (Efeseni 3, 16). Pentru El, fiindcă umanitatea Sa s-a umplut până la covârşire
de lumina dumnezeieştii puteri transformatoare, şi pentru noi, că ne-a dat darurile Sfântului
Duh şi pe Sfântul Duh însuşi.

Punctele de contact între Hristos şi Sfântul Duh, pe planul mântuirii, privesc în mod
unic pe Hristos cel glorificat şi încă nu aşa cum este în viaţa Sa personală, de-a dreapta
Tatălui, ci în viaţa tainică, în sânul Bisericii. Hristos creează unitatea trupului Său tainic prin
Sfântul Duh; Sfântul Duh conferind darurile mântuirii în Biserică, se împărtăşeşte persoanelor
omeneşti prin Hristos. Opera comună a Fiului şi a Sfântului Duh, în Sfânta Biserică, nu are
numai un caracter nevăzut, ci devine “cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Corinteni 3,
2)”93.

Biserica este organismul teandric în care credincioşii trăiesc, comuniunea

sacramentală cu Dumnezeu, izvorul iubirii (I Ioan 4, 8). Ea este, de asemenea, comunitatea în
care credincioşii îşi exprimă solidaritatea cu semenii. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel şi
93
Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie MOLDOVAN, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea contemporană, Ed.
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009, pp. 35-36.

48
Sfântul Evanghelist Ioan fac o apropiere directă între cuvântul Biserică şi cuvântul comuniune
şi iubire (Efeseni 1, 5; Ioan 4, 7- 12), şi ne arată că viaţa în Hristos înseamnă comuniune de
iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi cu semenii noştri (I Ioan 4, 19- 20;
Romani 12, 4-18). “Iubirea e cea mai mare forţă. Dar ea e tare numai atunci când e susţinută
de comuniunea cu Persoana infinită în putere şi iubire a lui Hristos care e una cu credinţa
adevărată. Şi “pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul,
Dumnezeu rămâne întru noi şi iubirea Lui în noi este desăvârşită. Întru aceasta cunoaştem că
rămânem întru El şi El întru noi: că nouă din Duhul Său ne-a dat” (I Ioan 4, 12 -13). Potrivit
mărturiei Sfintei Scripturi, deci, noutatea mântuitoare adusă de creştinism este existenţa
misterului comuniunii harice de iubire a celor ce cred în Hristos ca Dumnezeu cu Dumnezeu
Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt (II Corinteni 13, 13) şi întreolaltă. Dumnezeu este “comuniune
de iubire care se descoperă în comuniunea de iubire a creştinilor cu Dumnezeu şi întreolaltă”
(I Ioan 4, 6-21). Condiţiile comuniunii în iubire a credincioşilor cu Dumnezeu sunt arătate de
Mântuitorul în general, în Predica de pe munte şi în mod special în ultima Sa cuvântare
adresată Apostolilor, la Cina cea de Taină: “Credeţi în Dumnezeu, credeţi în Mine” (Ioan 14,
1). Credinţa în Hristos e iubirea faţă de Hristos şi însuşirea iubirii lui Hristos faţă de oameni.
Mântuitorul Hristos ne spune: “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15). De aceea,
în viaţa Bisericii, lucrarea lui Hristos şi a Sfântului Duh sunt inseparabile fiindcă Hristos este
manifestat prin Sfântul Duh şi Duhul se comunică prin Hristos. Hristos şi Sfântul Duh
lucrează în viaţa Bisericii într-o unire perfectă, având între Ei şi o unitate de fiinţă şi o relaţie
personală. Dar Sfântul Duh reprezintă relaţia vie între Tatăl şi Fiul şi întemeiază relaţia vie
între membrii Bisericii şi între ei şi Sfânta Treime. În acest sens, părintele Mihai Himcinschi
spune: “Prin Sfântul Duh odihnit în noi, Duhul care este asociat cu iubirea, semn al iubirii
depline în Sfânta Treime, devenim şi noi iubitori faţă de Dumnezeu şi semeni. Toate
persoanele umane sunt ridicate la nivelul de parteneri îndumnezeiţi ai Tatălui şi Fiului, în
iubire, prin Sfântul Duh. Fiinţa noastră, prin îndumnezeire, e ridicată la nivelul de partener în
dialog cu Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt”94. În acest sens, părintele Dumitru
Stăniloae spune: ,,Duhul Sfânt reprezintă putinţa întinderii iubirii dintre Tatăl şi Fiul la alte
subiecte şi în acelaşi timp dreptul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi, drept cu care
El înveseleşte subiectele create”95.

94
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul
în teologia răsăriteană şi apuseană. Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, p. 366.
95
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Iubirea creştină, Ed. Porto- Franco, Galaţi, 1993, pp. 62- 63.

49
 Aşadar, mântuirea “nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la
Dumnezeu care miluieşte” (Romani 9, 16; 8, 26). Dar nimeni nu este silit să vină la cunoştinţa
adevărului dumnezeiesc şi să se mântuiască conlucrând cu harul dumnezeiesc care ni se dă
fiecăruia în dar: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa,
voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) şi “Dacă Mă iubeşte cineva,
va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan
14, 23). Căci în Hristos Iisus, numai credinţa care este lucrătoare prin iubire mântuieşte
(Galateni 5, 6), puterea ei venind de la Hristos prin harul împărtăşit de Sfintele Taine în
Biserică”96. Harul divin este puterea dumnezeiască inepuizabilă care ne deschide drumul spre
comuniunea infinită cu Hristos Însuşi şi, prin aceasta, cu întreaga Sfântă Treime, comuniune
deschisă nouă în Hristos din iubire. Mântuitorul Hristos spune: “Eu am venit ca lumea viaţă să
aibă şi din belşug s-o aibă” (Ioan 10, 10). Duhul Sfânt este prezent în Hristos şi vine odată cu
Hristos în noi făcând legătura de dragoste între noi şi Hristos şi odată cu aceasta făcându-ne
părtaşi de legătura de iubire a Fiului cu Tatăl. Mântuitorul Hristos spune: “Aşa cum M-a iubit
pe Mine Tatăl, tot aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. De veţi păzi
poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, aşa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi
rămân întru iubirea Lui. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am
iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 9-10, 12).

II.2. Instituirea Sfintei Euharistii

Ipostasul divin al Fiului, coborându-Se la noi (Ioan 1, 14), a reunit în Sine natura
creată şi natura necreată, în scopul ridicării oamenilor la Dumnezeu, pentru ca oamenii să
reunească, în ei, la rândul lor, harul necreat, cu natura creată în Duhul Sfânt. Ca energie de
viaţă a Duhului Sfânt, harul este împărtăşit prin Taine fiecăruia în mod personal. Sfintele
Taine ţin de fiinţa Bisericii, realizând şi exprimând Biserica ca o comunitate sobornicească
sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Premisa şi condiţia
săvârşirii lor spre mântuirea oamenilor prin încorporarea şi creşterea lor în Hristos ca
mădulare ale Trupului Său o constituie numai Biserica. Relaţia strânsă fiinţială dintre Sfintele
96
Pr. lect. Dumitru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, p. 132.

50
Taine şi Biserică este dată în Hristos însuşi care a instituit şi Biserica şi Tainele ei, în care
lucrează Duhul Sfânt, care face prezent pe Hristos şi în Biserică şi în Sfintele Taine, precum şi
în Cuvântul Sfintei Scripturi. “Instituirea dumnezeiască constituie elementul principal al
fiinţei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale prezenţei şi
lucrării lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei. Toate cele şapte Sfinte Taine sunt instituite
de Hristos, unele în mod direct, iar altele în mod indirect, în ce priveşte temeiurile
scripturistice ale instituirii lor. Instituirea lor dumnezeiască arată, de asemenea, că Tainele
sunt absolut necesare pentru mântuire, de îndată ce însuşirea personală a roadelor
răscumpărării, mântuirea şi îndumnezeirea nu pot fi lucrate singur de om, ci numai cu ajutorul
harului dumnezeiesc: “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el,
acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5). “Şi orice veţi cere
întru numele Meu aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14, 13). “Căci
Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui
bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13). Ajutorul şi harul lui Dumnezeu ne vin din Taine în Biserică, şi
nu în afara acestora. Cel ce ne putea dărui şi pe unele şi pe cealaltă nu putea fi decât Hristos
însuşi, care a unit în Sine după ipostas divinul cu umanul pentru veşnicie”97.

Instituirea Sfintei Liturghii este descrisă cu aproape aceleaşi cuvinte şi de către

Evangheliştii sinoptici şi de către Sfântul Apostol Pavel: ,, Deci mâncând ei, a luat Iisus
pâinea şi mulţumind, a frânt şi a dat Ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul
Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a datzicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele
Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor” ( Matei 26, 26-27;
Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Corinteni 11, 23-25). ,,Sfântul Luca ( 22, 19) şi Sfântul
Pavel ( I Corinteni 11, 24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire a
Sfintei Liturghii a adăugat: ,, Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea”. Pentru primirea marii
Taine a Euharistiei Mântuitorul i-a pregătit din vreme pe oameni şi apoi a aşezat-o, la Cina
cea de Taină, cu o zi înaite de Paştile iudaice şi la începutul patimilor Sale. ,, Promisiunea
instituirii Tainei e relatată de Evanghelistul Ioan. Mântuitorul după ce săturase în chip
minunat mulţimea şi după ce aceasta, văzând minunea, voia să-L proclame împărat, ţinu o
cuvântare despre pâinea cea cerească, arătând cu claritate necessitate ca oamenii să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său, ca să poată ajunge în viaţa cea veşnică. ,,Eu sunt
Pâinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată …
Amin, amin, grăiesc vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii.

97
Ibidem, pp. 104-105.

51
Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea ce se pogoară din cer este aceea ,
din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare.Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da-o eate Trupul
Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii. Amin, amin,grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul
Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi.Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul
Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu
şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” ( Ioan 6, 34, 47-51, 53-56).
Instituirea Sfintei Liturghii la Cina cea de taină este istorisită de Evangheliştii
sinoptici astfel: ,,Iar pe când mâncau ucenicii, Iisus luând pâinea, a bincuvântat, a frânt şi
dând ucenicilor; a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând şi paharul şi
mulţumind, le-a dat zicând: beţi dintru acesta toţi; acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi,
care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” ( Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca
22, 17-20). Despre instituirea Sfintei Euharistii, Sfântul Apostol Pavel spune
Corintenilor: ,,de la Domnul am primit ceea ce am dat vou: cum că Domnul Iisus, în noaptea
în care a fost prins, a luat pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: acesta este Trupul
Meu, care se frânge pentru voi. Aceasta s-o faceţi pentru pomenirea Mea. Asemenea şi
paharul pentru cină, zicând: acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu. Aceasta s-o
faceţi ori de câte ori veţi bea spre pomenirea Mea. Pentru că, de câte ori mâncaţi această pâine
şi beţi acest pahar; moartea Domnului vestiţi, până la venirea Lui” (I Corinteni 11, 23-26).
Sfânta Euharistie a fost aşadar instituită pentru totdeuna, săvârşindu-se întru pomenirea
Domnului şi pentru iertarea păcatelor, până la a doua venire a Lui ( Luca 22, 19; I Corinteni
11, 24-26).
Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii este atât de precisă şi necontestabilă, încât
şi protestanţii s-au văzut siliţi să recunoască Sfânta Euharistie ca Taină aşezată de Însuşi
Hristos”98.
Concordanţa dintre Evanghelistul Matei, martor direct la Cina cea de Taină şi
Apostolul Pavel, care a primit dogma euharistică chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelaţie
directă şi personală – pe de o parte - şi dintre Evangheliştii Marcu şi Luca, ucenicii direcţi ai
Apostolilor şi martori ai tradiţiei şi practicii Bisericii Primare – pe de altă parte – are o
deosebită însemnătate, căci ne artă că dogma euharistică n-a suferit niciun fel de evoluţie în

98
Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETRUŢĂ, Teologia Dogmatică şi Simbolică,
volumul II, pp. 225-226.

52
dezvoltarea vieţii creştine şi că Biserica Ortodoxă a păstrat-o aşa cum a primit-o de la însuşi
întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

II.3. Importanţa fundamentală a Sfintei Euharistii în comunitatea Bisericii,

premisă a iubirii creştine

Realizarea desăvârşită a iubirii care există prin Biserică şi în Biserică se face prin
adunarea euharistică în care se manifestă toate darurile Duhului. Adunarea euharistică trebuie
să fie manifestarea unităţii membrilor săi în Dumnezeu prin Hristos şi unirea tuturor “într-un
duh şi o gândire” (I Corinteni 1, 10). Deci, Euharistia ca manifestare supremă a iubirii lui
Dumnezeu în Hristos este ea însăşi iubire. Astfel, comuniunea deplină cu Hristos realizată
prin dumnezeiasca Euharistie este în acelaşi timp o comuniune şi o unire deplină a
credincioşilor între ei. Sfânta Euharistie trebuie să ducă la sărutarea păcii, care rămâne “un
semn al unirii sufletelor şi al izgonirii oricărei vrăjmăşii”99 dintre credincioşi. Prin Sfânta
Euharistie credinciosul are sentimentul comuniunii cu semenii fiindcă unirea ce se stabileşte
între creştini şi Hristos prin împărtăşire nu rămâne o lucrare pur spirituală individuală. Unirea
nu se referă numai la relaţia Hristos- creştin ci priveşte în acelaşi timp şi relaţia creştin-
aproapele, creştin - Biserică. În felul acesta, fiind împărtăşiţi din acelaşi “pahar al mântuirii”
100
şi săturaţi din aceeaşi “pâine cerească” 101
, creştinii toţi formează în unire o unitate, un
trup, o comuniune a dragostei şi a înţelegerii. Unirea cu Mântuitorul în Euharistie este o unire
deplină tocmai pentru că “El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de
Duhul Său, ci cu trupul şi cu sângele Lui, imprimate în trupul şi în sângele nostru. Iar unde e
trupul şi sângele Său, e prezent şi lucrător în mod deplin însuşi subiectul lor. Deci însuşi
subiectul lui Hristos, ca subiect al trupului şi sângelui Său, se face prin Euharistie subiect
direct al trupului şi sângelui nostru, cu care sunt unite intim trupul şi sângele Său. Noi ne
aflăm împreună subiect cu Hristos al trupului nostru devenit şi trupul Lui sau al trupului Lui
devenit şi trupul nostru. Prin intimitatea şi comunicarea aceasta desăvârşită cu El, noi trăim

99
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, p. 366.
100
Ibidem, p. 356.
101
Ibidem.

53
stările, simţirile şi lucrările lui Hristos şi El le trăieşte pe ale noastre penetrate şi calificate de
ale Lui; “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” a spus Sfântul Apostol Pavel
(Galateni 2, 20). În fond unirea deplină între Hristos şi noi realizată prin Euharistie, e mărturia
supremei iubiri a Lui faţă de noi, şi aceasta e baza comunicării mutuale desăvârşite între El şi
noi”102.

Biserica este adunarea comunităţii în Hristos, aducând în El Euharistia. Formula

binecuvântării treimice: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi ” (II Corinteni 13, 13) din canonul
euharistic descoperă legătura dintre Euharistie şi celelalte Sfinte Taine. Hristos e Mântuitorul
lumii şi El ni-l descoperă pe Tatăl, prin împărtăşirea Sfântului Duh. În fiecare Taină
credinciosul se întâlneşte personal cu harul divin, cu Hristos şi experimentează comuniunea
de iubire cu El. Euharistia uşurează întâlnirea omului cu Dumnezeul treimic. ,,Taina
Euharistiei este actulizarea în Biserică a “întâlnirii” dintre Dumnezeul treimic şi comunitatea
umană, renăscută prin credinţă în botez. Taina însăşi a Euharistiei este o taină de reciprocitate,
de fidelitate reciprocă, de prezenţă şi de comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om în acest
admirabil schimb care se inaugurează la Întrupare, se înfăptuieşte în înălţare şi se perpetuează
în unirea euharistică…Atunci când Hristos este prezent la Cina euharistică, această Masă
primitoare se lărgeşte şi ne transportă în inima ospitalităţii lui Dumnezeu, în cercul de iubire
şi de viaţă al Sfintei Treimi, unde la rândul său, omul este poftit, chemat, unde pătrunde, cu
teamă şi iubire, în intimitatea însăşi a Tatălui”103. De aceea, ,, Biserica şi Euharistia nu pot fi
despărţite, constituind o unică taină, iar actul liturgic al împărtăşaniei ne dezvăluie corelaţia
care există între ele”104.

Sfânta Euharistie nu este doar o taină de sfinţire indiviuală, ci, în primul rând, un act
de slujire ce exprimă comuniunea Bisericii lui Hristos, este “darul cel mai de preţ pe care
cerul l-a dat pământului.” 105 În Euharistie, fiecare act al credinciosului nu mai este individual,
ci este unul eclezial, al comunităţii euharistice. În Euharistie “rugăciunea, credinţa, nădejdea,
milostenia încetează de a mai fi manifestările mele şi se transform în manifestările noastre, în
vreme ce întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu devine relaţie a lui Dumnezeu cu poporul
Său, cu Biserica Sa. Euharistia nu e numai comuniunea fiecăruia cu Hristos în mod separat, ci,

102
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pp. 61-62.
103
Pr.Prof. Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, pp. 271-272.
104
Ibidem, p. 279.
105
Pr. Prof. Dr. Spiridon CÂNDEA, Liturghie, liturghisire, liturghier şi liturgică, în revista ,,Mitropolia
Banatului”, Nr. 9-10, 1964, p. 587.

54
mai ales, comuniunea credincioşilor , unii cu ceilalţi. Astfel, adevărul biblic că drumul către
Dumnezeu trece, în mod necesar, pe calea către aproapele prinde viaţă, prin excelenţă în
viziunea despre om din Euharistie”106. Sfântul Nicolae Cabasila spune: ,,Biserica e
întruchipată în Sfintele Taine nu în chip simbolic, ci ca mădularele în inimă, ca ramurile în
rădăcina plantei sau precum spune Mântuitorul, ca mlădiţele în viţă (Ioan 15, 5). Adică nu e
vorba numai de o comunitate de nume sau de o simplă asemănare între ele, ci chiar de o
identitate de fapt. Dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea Biserica lui Hristos, n-ar
vedea decât însuşi trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El şi că se împărtăşeşte din
Trupul Lui. Pentru acest motiv scrie Sfântul Apostol Pavel: “Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi
fiecare în parte mădularele Lui” (I Corinteni 12, 27; Romani 12, 5; Efeseni 5, 23, 30). Sfântul
Apostol Pavel înţelege întocmai ce spune că, adică, prin împărtăşirea cu sfântul Sânge,
credincioşii trăiesc chiar viaţa cea întru Hristos, fiind cu adevărat alipiţi de Capul acela
(Hristos) şi încorporaţi în Trupul Lui. În Sfintele Taine este întruchipată în acest moment
Biserica întreagă”107. In acord cu cele de mai sus, Ioannis Zizioulas spune: ,,Aplicarea
existenţei lui Hristos la propria noastră existenţă devine, astfel, tot una cu realizarea
comunităţii Bisericii. Această comunitate se naşte ca Trup al lui Hristos şi trăieşte aceeaşi
comuniune pe care o aflăm în existenţa istorică a lui Hristos. “Adevărata sa viaţă” este
identică celei a lui Dumnezeu întreit; ea devine astfel “stâlp al Adevărului ” într-un sens
existenţial. Dar această experienţă a Adevărului şi existenţa Bisericii este realizată în cel mai
înalt grad în Euharistie. Comunitatea euharistică este Trupul lui Hristos prin excelenţă, tocmai
pentru că ea întrupează şi înfăptuieşte comuniunea noastră în însăşi viaţa şi comuniunea
Treimii, într-un mod care păstrează caracterul eshatologic al Adevărului, făcându-l parte
integrantă a propriei sale istorii. De aceea, dacă vrem să vedem cum este unit Hristos cu
Biserica, nu putem decât să cercetăm mai întâi Dumnezeiasca Euharistie”108.

Astfel, rugăciunea şi Euharistia se condiţioneaă reciproc. Dimensiunea eclesială şi

eficienţa unificatoare sau creatoare de comuniune a Sfintei Euharistii este afirmată concret
prin experienţa liturgică. Experienţa euharistică şi liturgică, mereu reânnoită, constitue aşadar

106
Ioannis ZIZIOULAS, Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999,
p. 19.
107
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, pp. 83-84.
108
Ioannis ZIZIOULAS, Fiinţa Eclesială, traducere Pr. Dr. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, pp. 116-
117.

55
fermentul şi sursa de unitate a Bisericii şi prin Biserică a lumii. “Comuniunea Bisericii după
modelul euharistic, este esenţială şi pentru unitatea comunităţii umane. Această comuniune a
sfinţilor se manifestă în acte de rugăciune şi de mijlocire, ci şi de fapte de solidaritate socială
şi de slujire comună. Astfel, se poate vorbi de proiectul social al Liturghiei, care nu este
altceva decât integrarea creştinilor în marea comuniune umană în spirit de slujire şi de iubire
pentru toţi” 109 . Mântuitorul Hristos ne-a poruncit să rămânem în El şi în iubirea Lui (Ioan 15,
4-5, 9). A rămâne în Hristos înseamnă a fi şi a trăi în Biserică. Cel ce rămâne în Dumnezeu
pentru că rămâne în Trupul Fiului rămâne în iubire, pentru că “Dumnezeu este iubire” (I Ioan
4, 8, 16). Biserica este viaţa lui Hristos comunicată şi dăruită oamenilor; Biserica trăieşte cu
iubirea lui Hristos şi rămâne în iubirea Lui. Iubirea lui Hristos este începutul, conţinutul şi
scopul vieţii Bisericii; prin esenţa sa, iubirea este unicul criteriu al Bisericii, pentru că toate
celelalte sunt cuprinse în ea: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi
avea iubire unii pentru alţii.” (Ioan 13, 35). Iubirea este esenţa sfinţeniei Bisericii, căci ea “s-a
turnat în inimile noastre de către Duhul Sfânt” (Romani 5, 5), este esenţa unităţii Bisericii care
“se zideşte pe sine în iubire” (Efeseni 4, 16). De aceea, ,,de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale
îngerilor, dar dacă n-am iubire, făcutu-m- am armă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş
avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată
să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş
împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte” (I
Corinteni 13, 1-3). Biserica este comuniunea iubirii 110, sau, după expresia lui Homiacov, este
“iubirea ca organism, căci iubirea este cununa şi slava Bisericii” 111
, nu numai în sensul că
mădularele ei sunt unite prin iubire, dar, în primul rând, că prin această iubire a unuia faţă de
altul, însăşi viaţa Bisericii descoperă lumii pe Hristos şi iubirea Lui, mărturiseşte despre El şi
iubeşte şi mântuieşte lumea cu iubirea lui Hristos. Astfel, “adunarea în Biserică este înainte de
toate Taina iubirii. Noi mergem la Biserică pentru iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos
Însuşi, care ni se dăruieşte în unitatea noastră”112. Noi intrăm în Biserică pentru ca această
iubire dumnezeiască “să se verse din nou în inimile noastre” (Romani 5, 5), pentru ca din nou
şi iarăşi din nou “să ne îmbrăcăm în iubire” (Coloseni 3, 14), pentru ca alcătuind Trupul lui
Hristos, să putem rămâne în iubirea lui Hristos şi să arătăm iubirea Lui în lume. Deci unitatea

109
Prof. Teodor M. POPESCU, Duhul Comunitar al Ortodoxiei, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1956, p. 150.
110
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iubire şi adevăr. Pentru o depăşire a dilemei ecumenismului contemporan,
în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1967, p. 284.
111
Alexis HOMIAKOV, Biserica este una, traducere Elena Derevici şi Lucia Mureşan, Ed. Patmos, Cluj
Napoca, 2008, p. 23.
112
Alexander SCHMEMANN, Euharistia-Taina Împărăţiei p. 141.

56
Trupului lui Hristos se întemeiază pe iubire şi în iubire, pentru că în iubire toţi credincioşii
sunt una în Dumnezeu şi în Hristos. Iubirea constitue şi natura unităţii membrilor Bisericii cu
Hristos şi a unităţii lor între ei, prin permanenţa lor în Biserică. Biserica, în toată plinătatea sa
de viaţă şi unitate, are în ea pe Hristos şi harul Duhului Sfânt. Iubirea, unitatea Duhului şi a
vieţii tuturor membrilor Bisericii constitue însăşi fiinţa Bisericii, pentru că Biserica este un
trup viu şi însufleţit de Hristos şi Sfântul Duh. Unirea tuturor creştinilor prin iubire în Biserică
se menţine şi se actualizează continuu prin Sfintele Taine. În Biserică prin taine credincioşii
sunt uniţi cu Hristos prin Harul Sfântului Duh. “Viaţa Duhului lui Dumnezeu este iubire; prin
iubirea cea insuflată de El putem participa la viaţa Lui şi-L putem cunoaşte. Cu aceasta intrăm
în centrul propovăduirii Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. Într-adevăr, numai cel ce a
cunoscut “împreună cu toţi sfinţii, ce este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi să
cunoaşte-ţi iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere, pentru ca să vă umpleţi de toată
plinătatea lui Dumnezeu”. (Efeseni 3, 18-19); căci: ,,Dacă cineva zice: Îl iubesc pe
Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe
care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. Şi această poruncă o avem de la
El: Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său.” (I Ioan 4, 20-21). Aşa a
zis Mântuitorul: “Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe
voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13, 34-35). Pe temeiul acestei experienţe apostolice
învaţă şi Homiakov că solidaritatea în iubire şi slobozenie duhovnicească este condiţia
cunoaşterii tainelor lui Dumnezeu (potrivit cuvântului din Sfânta Evanghelie după Ioan 8, 31-
32).

Din această învăţătură se dezvoltă întreaga concepţie a lui Homiakov despre Biserică,
deoarece el este adânc convins că, prin iubirea insuflată de sus, suntem una cu ceilalţi
credincioşi, suntem o parte din comunitatea care e Biserica”113. Sfântul Apostol Pavel spune:
“Urmăriţi iubirea” (I Corinteni 14, 1). Şi unde pot credincioşii să caute iubirea, dacă nu în
Sfânta Taină a Euharistiei în care Însuşi Hristos ne uneşte pe noi în iubirea Sa? Euharistia ca
manifestare supremă a iubirii lui Dumnezeu în Hristos este ea însăşi iubire. Biserica este
Trupul lui Hristos în aspectul său euharistic şi prin urmare ea este iubirea în Hristos. “Dar
lucrarea arhierească a lui Hristos din inima noastră nu se răsfrânge numai la primirea
gândurilor noastre şi a fiinţei noastre înseşi, ci se arată şi într-o împărtăşire a noastră de El.

Prof. N. CHIŢESCU, Gândirea religioasă a lui Homiakov, în volumul ,,Biserica este una” Alexis
113

HOMIAKOV, p. 85.

57
Aceasta pentru că în orice iubire adevărată are loc o predare reciprocă. Iar împărtăşania este
un act de reciprocă iubire între credincios şi Hristos” 114.

Trăirea iniţială şi de bază a Euharistiei este ca Taina unităţii, Taina Bisericii pe care
Sfântul Ignatie din Antiohia o defineşte ca “unitatea credinţei şi a iubirii”115. Iar ,,pe noi toţi
care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir uneşte-ne unul cu altul întru împărtăşirea
aceluiaşi Duh Sfânt”116.

În acest sens, Biserica este comunitatea în care toţi se roagă unii pentru alţii, fiindcă
Biserica prin Duhul iubirii devine locaşul sfânt care uneşte pe toţi prin iubire. “Biserica văzută
nu este pur şi simplu comunitatea văzută a creştinilor, ci Duhul lui Dumnezeu şi harul
Sfintelor Taine, care lucrează în această comunitate”117. Biserica apare astfel ca o comunitate
a sfinţilor în care membrii ei sunt într-o comuniune unii cu alţii pentru mântuirea şi
desăvârşirea reciprocă. “Dacă cineva crede, el este în comuniunea credinţei; dacă iubeşte
cineva, este în comuniunea iubirii, dacă se roagă, este în comuniunea rugăciunii. De aceea,
nimeni nu se poate baza doar pe rugăciunea sa şi fiecare, rugându-se, cere mijlocirea întregii
Biserici, nu pentru că s-ar îndoi de mijlocirea lui Hristos, singurul Mijlocitor (I Timotei 2, 5),
dar cu convingerea că întreaga Biserică se roagă totdeauna pentru toţi membrii Săi”118.

În ultimul timp s-a accentuat aspectul de comunitate euharistică al Bisericii prin aşa-
zisa ecleziologie euharistică119 care a reafirmat “raportul specific, sacramental dintre Biserică
şi Taina Euharistiei, datorită faptului că în Euharistie comunitatea creştină realizează şi
exprimă caracterul ei eclezial. Întrucât centrul vieţii sacramentale este jertfa euharistică,
comunitatea care săvârşeşte Euharistia constitue Biserica în plenitudinea ei. Încă de la
început, Biserica creştină a fost concepută ca o comunitate euharistică (I Cor 10, 10-17). După
Cincizecime, Biserica există acolo unde se înfăptuieşte “koinonia” euharistică, în care toţi se
integrează în Hristos ca membrele Sale “concorporale şi consanguine” şi transcend astfel
orice fărâmiţare”120.

114
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 40.
115
SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI, Epistola către Magnezieni, în volumul ,,SCRIERILE PĂRINŢILOR
APOSTOLICI”, PSB 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 198.
116
Ibidem.
117
Alexis HOMIAKOV, Biserica este una, p.32.
118
Ibidem, p. 45, 48.
119
Diac. Ion BRIA, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor (teză de doctorat în teologie), în rev. “Studii
Teologice”, nr. 1-2, 1968, pp. 35-38.
120
Idem, Ecleziologia comuniunii, în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 9-10, 1968, p. 676.

58
 Biserica este organismul sacramental în care Dumnezeu- Sfânta Treime este prezent şi
lucrează în istorie, Trupul tainic în care credincioşii asimilează energiile divine într-un proces
continuu de îndumnezeire şi de comuniune cu lumea. Astfel “în Biserică se restabileşte şi se
desăvârşeşte creaţia după modelul vieţii intratrinitare, care este o comuniune perfectă de
natură şi iubire între unitate şi pluripersonalitate”121. Fireşte, ,,aspectul de comuniune al
Bisericii se sprijină şi pe faptul că omul, creat după chipul lui Dumnezeu- Treimea, este un
subiect care manifestă fiinţial o intenţionalitate spre comuniune”122. De altfel, comuniunea
trebuie interpretată totdeauna ca un schimb ontologic ce se realizează în mod sacramental în
comunitatea Bisericii. Prin urmare, “esenţa comuniunii rezidă în schimbul ontologic dintre
umanitatea nostră în Hristos şi Duhul Său, datorită căruia credinciosul este antrenat într-un
continuu proces de îndumnezeire şi de solidaritate umană” 123 .

Comuniunea este o unitate care se extinde, un proces de asimilare şi de dăruire în

continuă creştere, o relaţie vitală de împlinire reciprocă. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan
spune că la baza întregii spiritualităţi creştine stă ideea de comuniune. El vorbeşte atât de
“comuniunea noastră cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” ( I Ioan 1, 3), cât şi de
“comuniunea unora cu alţii” (I Ioan 1, 7), comuniune ce se manifestă în iubire: “Să ne iubim
unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din
Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu.” (I Ioan 4, 7). Comuniunea înseamnă şi împreunarea
spirituală pe care o produce iubirea. Aşa cum arată Sfântul Ioan, experienţa lui Dumnezeu
constă în experienţa comuniunii în iubire: “Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire
rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” (I Ioan 4, 16). “Comunitatea creştină nu
aparţine ordinei naturale, ci sferei Hristos. Acest lucru e posibil prin faptul că Fiul lui
Dumnezeu cel preamărit “încorporează în Sine”, atrage în sfera vieţii Sale pe credincioşi. Dar
această nouă realitate, ce se naşte între Hristos şi credincioşi, nu e o simplă atracţie, ci o unire
adevărată cu Sine (Efeseni 3, 6). În învăţătura paulină, privitoare la “taina lui Hristos”, e
cuprinsă ca un element esenţial noţiunea de “Hristos cel tainic.” Hristos cel tainic e trupul
teandric. Trupul este tipul unităţii în varietate. Hristos este în Biserică, precum este şi Biserica
în Hristos formând împreună un singur organism. Ideea de organism scoate în evidenţă
varietatea organelor şi unitatea principiului vital (Romani 12, 5). Coeziunea “trupului tainic”
este însăşi dovada că acest organism posedă o unitate esenţială, persoana divino- umană a

121
Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 77.
122
Ibidem, p.76.
123
Diac. Asist. Ion BRIA, Ecleziologia comuniunii, p. 678.

59
Mântuitorului: “Toate şi în toţi e Hristos ” (Coloseni 3, 11). Pe de altă parte, nici fără
diversitatea mădularelor nu poate exista un corp omenesc. “Trupul nu este un singur mădular,
ci mai multe” (I Corinteni 12, 14). Diferitele funcţiuni ale Bisericii nu împiedică pe
credincioşi de a fi toţi, în intimă comuniune cu Domnul, o singură Biserică”124.

Prin urmare, Sfânta Euharistie este Taina fundamentală a Bisericii, Taina sfinţirii
noastre în Hristos şi a deplinei comuniuni şi armonii între membrii Bisericii.

124
Pr. conf. Ilie MOLDOVAN, Învăţătura paulină cu privire la Taina lui Hristos şi implicaţiile ei ecumenice, în
revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1977, pp. 53-54.

60
 CAPITOLUL III.

SFÂNTA EUHARISTIE – TAINA UNITĂŢII BISERICII

III.1. Sfânta Euharistie – Taină plină de putere şi de viaţă

În Hristos, Biserica Sa recunoaşte chemarea Tatălui la împreună-vieţuire. Dumnezeu

descoperă şi oferă hristic celor care Îl iubesc, fiind deschişi în relaţia cu El şi trăind conform
acestei deschideri, darul participării la viaţa Lui: “Prin iubitul Său Fiu, a descoperit şi făcut
cunoscute cele gătite dintru început, atunci pe toate ni le-a dat nouă, ca să participăm la
binefacerile Lui, ca să le vedem şi să le pricepem”125. Astfel că, ,,prin actul mântuitor al Fiului
lui Dumnezeu, cei ce cred în El au ca făgăduinţă viaţa veşnică, iar pe cei ce nu se pocăiesc, îi
aşteaptă orgia divină. Cel născut din nou prin Botez a luat puterea să devină asemenea
trupului de slavă al Fiului lui Dumnezeu. Aşadar, trupul îndumnezeit al lui Hristos dă
posibilitatea îndumnezeirii trupului omenesc, pentru că de fapt această posibilitate a avut-o
dintru început, deoarece aşezându-l pe om în lume ca făptură în stare să-l cunoască pe El,
făcută după chipul şi asemănarea Sa. Omul avea capacitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, El
fiind făptura cea alcătuită din simţire şi minte înţelegătoare, plămădit şi dăruit cu viaţă, iar în
Biserică după Botez primeşte întărire prin harul Sfintelor Taine, urcând din mărire în mărire,
din slavă în slavă”126.

Astfel, întreaga fire a omului s-a refăcut în El spre înnoirea vieţii ca într-o pârgă a
neamului şi, înălţându-se la începutul ei, s-a replăsmuit întru sfinţenie. “Sfinţeşte-i pe ei, zice,
întru Adevărul Tău”, adică în Mine. Căci Adevărul este Cuvântul Tău, adică Eu: “Pentru ei
Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi”, adică M-am predat şi M-am adus, murind Unul pentru toţi,
ca să le refac chipul spre înnoirea vieţii şi să fie sfinţiţi întru Adevăr, adică întru Mine”127.
Jertfa este desăvârşită “nu numai din pricina Dumnezeirii, care decât ea nimic nu este mai
desăvârşit, ci din pricina trupului pe car l-a luat şi care a fost una cu Dumnezeirea”128.

Teologia ortodoxă susţine cu argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie că

“Hristos a transfigurat propriul Său trup, pentru a face din acesta, prin Duhul Sfânt, mijloc de

125
HERMA, Epistola către Diognet, în volumul ,,SCRIERILE PĂRINŢILOR APOSTOLICI”, PSB 1, p. 416
126
Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru ISVORANU, Crearea omului, cădere şi ridicare în exegeza Sfântului Grigorie
Palama”, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 9-12, 2011, pp. 83-84.
127
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 1050-1052.
128
SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântarea la Sfintele Paşti, traducere de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed.
Herald, Bucureşti, 2002, p. 73.

61
iradiere şi transformare a omului şi a creaţiei. Între spirit şi materie există o relaţie internă care
face posibilă organizarea materiei şi transfigurarea lăuntrică a acesteia. Acesta este şi motivul
pentru care esenţa creştinismului, în viziunea ortodoxă este taina materiei transfigurate în
Hristos”129. Astfel, în viziunea lui Leonţiu de Bizanţ, “omenitatea pe care şi-a asumat-o
Logosul, enipostaziată într-Însul şi îndumnezeită prin energiile Sale, devine ea însăşi izvor de
viaţă divină, căci este îndumnezeită nu prin har, ci fiindcă devine trupul propriu al
Cuvântului”130. Mai mult, împărtăşindu-Se cu hrana din lumea pământească, această hrană a
devenit trupul Său, “viaţa Sa a fost în întregime, în mod absolut euharistică- ea în întregime a
fost transformată în comuniune cu Dumnezeu şi în întregime a fost înălţată la cer”131.

Sfinţirea trupului uman în Hristos constituie premisa acţiunii sfinţitoare a lui Hristos
cu puterea Duhului Sfânt în Taine, întrucât El fiind ca Dumnezeu, centru al umanităţii, în El
se recapitulează toate (Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 16-20) şi tuturor le poate împărtăşi sfinţenia
realizată de El în trupul Său: “Împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat în ceruri, în
Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6), adică ne-a cuprins tainic în tot ce a făcut, răscumpărându-ne în
mod obiectiv. Prin aceasta, El ne-a dat posibilitatea să participăm în mod actual, prin efort şi
credinţă, fiecare la roadele răscumpărării. Sfinţirea trupului în Hristos constituie un temei al
Sfintelor Taine fiindcă a avut sens ca Hristos să-Şi sfinţească trupul numai dacă ne poate
comunica până la sfârşitul veacurilor, viu şi actual, sfinţenia Sa.

Iisus Hristos a arătat chiar în viaţa pământească, prin faptele Sale minunate, că trupul
Său, unit cu Ipostasul dumnezeiesc, este izvor de Lumină şi de Viaţă. Sfântul Chiril al
Alexandriei referindu-se la vindecarea orbului din naştere (Ioan 9, 1-38) şi la învierea fiului
văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), spune: “Deci, precum credem că trupul lui Hristos este
făcător de viaţă, deoarece este templul şi lăcaşul lui Dumnezeu Cuvântul cel viu, având în
Sine toată lucrarea, aşa zicem că este şi pricinuitor de iluminare. Căci este trupul Luminii
celei după fire şi adevărate. Şi precum când a înviat pe fiul unul-născut al văduvei, ce era
mort, nu S-a mulţumit numai să poruncească, zicând: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te”, deşi era
obişnuit să facă toate prin cuvânt, aşa cum voia, ci a pus mâna pe cadavru, arătând că şi trupul
Său are lucrarea de-viaţă-făcătoare, aşa şi aici unge cu scuipat, arătând că trupul Lui este şi el
pricinuitor de lumină prin simpla atingere. Căci este precum am spus, trupul Luminii celei

129
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi al celei răsăritene, în vol. Ştiinţă şi
teologie, Bucureşti, 2001, p. 24.
130
John MEYENDORFF, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, p. 84.
131
Alexander SCHMEMANN, Pentru viaţa lumii, traducere de Pr. Prof. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2001, pp. 49-50.

62
adevărate”132. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,Hristos devine lumină a
lumii şi a vieţii, descoperind valoarea reală a lumii şi a vieţii. În ea viaţa omului de aici,
devine o pregătire pentru viaţa veşnică în El, ajutată de Hristos Însuşi. Totodată Logosul
înomenit a dat posibilitatea ca omul să vadă prin lumină lumea şi prin ea pe Dumnezeu, care
dă omului asigurarea vieţii veşnice, prin Hristos. Deşi suntem numai oameni, El ca om
apropiat şi adevărat şi ca Dumnezeu care ne dă puterea să înaintăm spre El, Hristos ne atrage
spre unirea cu Sine ca Dumnezeu şi ne îndumnezeieşte, sau ne umple de puterile
dumnezeieşti. Ca model de iubire faţă de oameni, El ne-a descoperit valoarea oamenilor şi ne-
a dat puterea să-I urmăm pilda vieţii Lui, luminând prin aceasta valoarea vieţii şi întărind
capacitatea de comunicare pe care suntem chemaţi să o actualizăm în El (Ioan 12, 35; I Ioan 2,
10-11)”133. De aceea, ,,Iisus Hristos are în umanitatea Sa personală un mediu prin care
durerile întregii umanităţi şi toţi se pot împărtăşi prin umanitatea Lui personală, de viaţa Lui
dumnezeiască. Prin unirea ipostatică, Leonţiu de Bizanţ explică faptul că trupul lui Hristos nu
e numai plin de viaţa dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, ci şi de-viaţă-făcător. Fiind trupul
Cuvântului de-viaţă-făcător, el nu-şi poate actualiza potenţa corupţiei. Noi credem că trupul
Domnului e de viaţă-făcător pentru că a fost făcut viu de către Dumnezeu- Cuvântul. Căci
altfel nu ar fi de-viaţă-făcător. Dar acum n-a fost făcut viu prin lucrarea (energia) Cuvântului
de viaţă-făcător, ca în creaţia lui Adam, căci în acest caz omul ar avea şi acum în potenţă
corupţia (stricăciunea), ci prin sălăşluirea firii de-viaţă-făcătoare în firea noastră, adică prin
unirea a două firi care arată un singur ipostas, ca să nu mai poată ajunge corupţia aflată în
firea omenească în potenţă, la starea de lucrare”134. Reiese că, ,,prin Întrupare, El S-a arătat ca
lumină deplină omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu şi frate al Său, ca
Fiul lui Dumnezeu şi în stare să se înalţe, prin Duhul Sfânt al Fiului, la viaţa neânchisă în
lumea aceasta. L-a arătat că este făcut pentru o vieţuire de comuniune intimă cu Sfânta
Treime şi pentru fericirea veşnică în lumină. Iubirea Lui, văzută ca Lumina şi pe faţa
trupească a Lui, arată că material poate deveni mediu comunicabil al stării spirituale, poate fi
transfigurată de spirit, căci a zis “Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8,12)”135.

132
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB 41, pp. 666-667.
133
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului”, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993, pp. 45-49, 50-52.
134
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, p. 38.
135
Episcop Prof. Univ. Dr. Irineu POPA, Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în opera părintelui
Dumitru Stăniloae, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1-4, 2008, pp. 180-181.

63
 Între moarte şi Înviere este o continuitate. Intrând cu jertfa Sa în Sfânta Sfintelor de
sus, rămâne acolo pe veci, făcându-ne şi nouă parte de slava Lui (Evrei 1, 3; 10, 12). Moartea
trece în Înviere şi pe de o parte râmâne în ea, pe de alta, e depăşită în veci pentru Hristos ca
om şi pentru noi, întrucât, unindu-ne cu El, murim spiritual omului vechi al păcatului,
împreună cu El. Când murind ţie, te uneşti prin iubire cu Cel ce a murit Lui, pentru Tatăl şi
pentru toţi, rămânând în veci viu la Tatăl, rămâi şi tu în veci în El. În El este toată
desăvârşirea prin sfinţire în Duh. Prin El am fost chemaţi la Tatăl şi vom intra în comuniunea
cu Tatăl, în care a intrat El pentru noi prin jerftă. Acest fapt se petrece totdeauna până la
sfârşitul lumii. Adevărul este Hristos, prin Care am avut intrarea şi am ajuns lângă Tatăl,
ridicându-ne ca pe un munte la cunoştinţa despre El”136.

Această stare permanentă de jertfă a lui Hristos noi o primim în toate Tainele Bisericii.
Prin urmare, ,,starea aceasta este deci un fundament ceresc al tuturor Tainelor. Această stare
de jertfă permanentă a lui Hristos are deci în sine puterea de a n desăvârşi, pentru că ea însăşi
este o stare de desăvârşire, cum ne spune Epistola către Evrei”137. Numai datorită posibilităţii
ce ni se dă prin Sfintele Taine să participăm la starea de jertfă cerească permanentă putem
înainta şi noi spre starea de desăvârşire (Matei 5, 48). Aşa cum, în timpul vieţii Sale
pământeşti, Hristos n-a lucrat numai prin cuvântul Său, ci a comunicat putere dumnezeiască
celor din jurul Său prin însuşi trupul Său, aşa cum face şi după înălţarea Sa la cer prin Sfintele
Taine. ,,Căci trupul Său e purtător de energie dumnezeiască mai mult decât cuvântul Său. Şi
necesitatea de a ne comunica prin Taine energia prin însuşi trupul Său de viaţă făcător, e
impusă de faptul că avem şi noi trup. Numai trupul Domnului, transformat prin energia
dumnezeiască, poate transforma şi trupul nostru din muritor în nemuritor”138. În acealaşi timp,
Hristos este temeiul Sfintelor Taine fiindcă a reactualizat în oameni, prin trupul pe care l-a
asumat, disponibilităţile şi însuşirile care să-i permită omului să-şi împroprieze viaţa
dumnezeiască. “Dar dacă noi ne mântuim întrucât ne însuşim starea de jertfă şi viaţa nouă la
care a ajuns prin ea trupul lui Hristos, acest trup jertfit şi înviat capătă o importanţă centrală
permanentă în mântuirea noastră înţeleasă ca fiind curăţie de păcate şi ca ieşire din păcat, sau
din duşmănia faţă de Dumnezeu, şi ca participare la viaţa dumneziească. Dar trupul Lui are
această importanţă centrală permanentă, întrucât e trupul lui Dumnezeu-Cuvântul. Numai aşa
se umple de toată viaţa dumnezeiască; numai aşa trupul Lui este inelul incandescent prin care
ni se transmite tuturor focul dumnezeiesc care a înlăturat în El moartea şi din El se întinde şi

136
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 97.
137
Idem, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, p. 107.
138
Idem, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1956, p. 6.

64
în noi, pentru a ne lumina, curăţi şi îndumnezei şi pentru a topi puterea morţii din noi. Din
aceasta se vede că trupul lui Hristos are această importanţă central permanentă, întrucât n-a
fost jertfit de altcineva, adică fără voia Lui, ci prin însuşi subiectul Lui, adică din însăşi
pornirea Lui “Cel care avea în Sine Dumnezeirea purtată de Ipostasul Cuvântului”139.

În Epistolele Sfinţilor Apostoli, lucrările Duhului Sfânt sunt numite “puterea

covârşitoare” (II Corinteni 4, 7) sau “puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 5), însă de multe
ori sunt indicate prin cuvântul har. Cei care intră în Biserică au pătruns în împărăţia harului
fiind îndemnaţi: “Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să
aflăm har, spre ajutor la timp potrivit.” (Evrei 4, 16; Efeseni 3, 2). “Apostolii au folosit adesea
în scrierile lor cuvântul grecesc charis, “Har”, ca identic în înţeles cu cuvântul dynamis,
“putere”.Termenul de “Har” în sens de “putere ”dată de sus pentru o viaţă sfântă se întâlneşte
în multe locuri din epistolele apostolice (II Petru 1, 3; Romani 5, 2; 16, 20; I Petru 5, 12; II
Petru 3, 18; II Timotei 2, 1; I Corinteni 16, 23; II Corinteni 13, 14; Galateni 6, 18; Efeseni 6,
24 şi alte locuri). Apostolul Pavel scrie: Domnul mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci
puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9)”140.

Învățătura ortodoxă cu privire la Biserică şi la Sfintele Taine ne dezvăluie adevărata

legătură dintre acestea şi viaţa veşnică, importanţa Bisericii şi Tainelor ca temeiuri ale
învăţăturii cu privire la viaţa veşnică. Euharistia este adevărata pregustare a vieţii veşnice în
timpul vieţii pământeşti. Toate Tainele îi conduc pe credincioşi spre viaţa veşnică, dar numai
prin Sfânta Euharistie. Mântuitorul Hristos a arătat legătura strânsă dintre Euharistie şi viaţa
veşnică, când a spus: “Adevăr, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54). “Trupul
Cuvântului şi sângele care curg din venele acestui trup sunt plăcute pentru cei ce gustă din El
şi de dorit pentru cei care Îl doresc şi îndrăgit de cei ce-l iubesc. Prin Sfânta Împărtăşanie se
înţelege transfigurarea omului care doreşte viaţa cea veşnică “Căci de nu veţi mânca trupul
Meu nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53). Împărtăşirea cu Hrisstos o cere omul până în ziua
cea neânserată a împărăţiei lui Dumnezeu”141.

139
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, pp. 89-90.
140
Pr. Mihail POMAZANSKI, Teologia Dogmatică Ortodoxă, traducere de Florin Caragiu, Ed. Sofia, Bucureşti,
2009, p. 213.
141
Dr. Irineu SLĂTINEANUL, Omul fiinţă spre îndumnezeire, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 168.

65
 Legătura dintre Euharistie şi viaţa veşnică, sau faptul că trupul şi sângele lui Hristos ne
hrănesc pentru a dobândi viaţa veşnică, se bazează pe calitatea de jertfă sfinţită a umanităţii
lui Hristos, predată Tatălui şi ridicată în comuniunea de iubire a Sfintei Treimi ca jertfă
veşnică. Părintele Stăniloae spune: ,,dacă pâinea materială e binecuvântare, pentru că ne
menţine viaţa în trup, cu atât mai mult pâinea care s-a coborât din cer, care ne întreţine viaţa
veşnică. Aceasta îşi are temeiul în faptul că în trupul lui Hristos s-au imprimat stările sfinte al
Dumnezeirii şi tot ce e în trup se reflectă la rândul său în suflet. De aceea, primind trupul lui
Hristos în trupul nostru, starea produsă în acesta trece în suflet”142. Oamenilor li se comunică
odată cu trupul şi sângele lui Hristos, unitatea psihosomatică a Peroanei lui Hristos, condiţie a
intrării în viaţa veşnică. În Taina Euharistiei credincioşii pot trăi anticipat viaţa veşnică,
fiindcă în ea, Hristos oferind spre mâncare Trupul şi Sângele Său, prilejuieşte unirea deplină a
Sa cu cei care se împărtăşesc. “În Euharistie unirea viitoare este anticipată, ceea ce Sfântul
Pavel a văzut zicând: “noi vom fi răpiţi pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh” (I Timotei
4, 17). Atunci vom fi eliberaţi de lucrurile lumeşti şi introduşi de Domnul în împărăţia Sa.
Pâinea cerească, pe care cei de aici o vor duce cu ei până sus în cer, este tocmai aceea pe care
toate privirile o vor vedea pe norii cerului şi care într-o clipită de vreme îşi va arăta toată
strălucirea sa în acel fulger care pleacă de la răsărit până la asfinţit. Din această strălucire îşi
vor lua drepţii putere în viaţa aceasta şi ea nu-i va părăsi nici la moarte. Căci cei drepţi au
pururea în ei această lumină şi cu strălucirea ei vor trece şi în viaţa de dincolo”143.

Mântuitorul Hristos este- după cum El Însuşi a spus- “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan
14, 6). Ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Hristos are viaţă în Sine, dar viaţa dumnezeiască a
Fiului, deşi deosebită, în virtutea Persoanei, nu este separată de viaţa dumnezeiască a Tatălui
şi a Duhului. Fiul întrupat afirmă că Tatăl Cel viu L-a trimis în lume şi că El trăieşte prin
Tatăl, la fel cum, având în sine pe Fiul prin împărtăşirea din Trupul şi Sângele lui Hristos,
credincioşii trăiesc prin Hristos (Ioan 6, 57). Astfel că, ,,apropierea de Hristos este adăpare din
izvorul vieţii şi gustare din “hrana ce rămâne în veci, fiindcă El este dătătorul de hrană “ce
rămâne spre viaţa veşnică” (Ioan 5, 27) şi Cel ce dă viaţă lumii ( Ioan 6, 33), sau “Pâinea
vieţii” (Ioan 6, 48). Ca atare, prin Mântuitorul Iisus Hristos se stabileşte un raport de
continuitate între viaţa Persoanelor Sfintei Treimi sau viaţa dumnezeiască drept izvor de viaţă
şi viaţa omenească decurgând din iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţie. Din această pricină,
viaţa creştină devine ea însăşi o continuare a vieţii lui Hristos în noi, cu condiţia de a-L primi

142
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr, PSB 38, traducere,
introducere, note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, nota 480, p. 420.
143
Dr. Irineu SLĂTINEANUL, Omul fiinţă spre îndumnezeire, pp. 168-169.

66
pe Hristos ca “Pâine a vieţii” şi care dăruieşte viaţă, în noi înşine, prin consumare (Ioan 6, 35,
48 şi 51). Întreg trupul pământesc, împreună cu “suflarea de viaţă” ce îl viază, acceptă pe
Hristos ca hrană dătătoare de viaţă atât în dimensiunea materială cât şi în cea spirituală. Este
vorba de o acceptare a lui Hristos- Viaţa, dar şi a Vieţii- Hristos, printr-o continuă modelare a
trupului şi a sufletului după Hristos ca fiul lui Dumnezeu întrupat. Cine priveşte către Fiul şi
crede în El, cine mănâncă Pâinea vieţii sau trupul lui Hristos dat lumii spre hrană spre viaţă
veşnică (Ioan 6, 40 şi 51) şi bea Sângele lui Hristos, acela primeşte în sine patimile lui
Hristos, moartea şi Învierea lui dătătoare de viaţă (Ioan 6, 53-57). Mâncând Trupul şi bând
Sângele lui Hristos ne împărtăşim din Viaţa Fiului lui Dumnezeu, din viaţa dumnezeiască şi
dobândim înfierea şi învierea (Ioan 6, 40). Viaţa lui Hristos- Mântuitorul- este viaţă cerească,
dar şi viaţă pământească intrată în viaţa cerească. Iar viaţa cerească este izvorul vieţii
pământeşti, ea inundă creaţia şi o face vie în măsura în care creaţia este în stare să servească
scopului pentru care a fost adusă la existenţă prin cuvânt”144.

Trupul lui Hristos, umanitatea din Fiul lui Dumnezeu întrupat se modifică, se schimbă
după viaţa dumnezeiască, şi nu viaţa dumnezeiască după trupul uman asumat. “Hristos urcă
Golgota lumii cu trupul luat din lume, dar ca să înalţe trupul Său şi omenitatea mai presus de
orice Golgotă a lumii. Trupul jertfit pentru viaţa lumii dobândeşte întreaga lume pentru Sine
pe care o recapitulează ontologic, restaurând-o. De aceea, deşi urmează calea morţii, el apără
viaţa împotriva morţii. Trupul lui Hristos cuprins de moarte ca rezultat al jertfirii învie prin
viaţa dumnezeiască manifestată ca putere mai presus de moarte”145. În acest sens, Sfântul
Chiril al Alexandriei spune: ,,După ce Mântuitorul S-a folosit deci în multe feluri de cuvinte,
fiindcă a văzut că ascultătorii nu înţeleg nimic, le spune mai dezvăluit, zicând: “Eu sunt
Pâinea vieţii”. Sunt Pâinea vieţii, nu pâinea trupească, care desfiinţează numai pătimirea
foamei şi eliberează numai trupul de moartea venită din lipsa ei, ci cea care eliberează întreg
omul spre viaţa veşnică şi arată mai mare decât moartea pe omul făcut pentru viaţa veşnică.
Prin acestea dă de înţeles viaţa şi harul cele din sfântul trup, prin care Unul-Născut Se uneşte
cu noi, dăruindu-ne ceea ce-I este propriu, adică, viaţa”146. Astfel că, ,,mădulare ale lui
Hristos, mai deplin decât oricare altă Taină, ne face tocmai această “Pâine a vieţii”, căci, după
cum mădularele sunt foarte strâns legate de cap şi de inimă, tot aşa şi “cel ce mănâncă Trupul

144
Pr. Asist. Dr. Alexandru I. STAN, Iisus Hristos, Mântuitorul-izvor de viaţă, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2,
1983, p. 246.
145
Ibidem, p. 256.
146
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 365.

67
Meu (zice Domnul), viaţă va avea întru sine”. Şi trăieşte, nu în urma mâncări fireşti, cu care
ne hrănim, căci aceasta nu ne dă viaţă prin sine, ci se numeşte chiar “hrană” numai pentru că
ajută la întreţinerea vieţii, în timp ce Pâinea vieţii este însăşi Viaţa, Care face vii pe cei ce
gustă din ea. Însăşi Pâinea vieţii schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte,
pentru că, intrând până în creier şi în inimă, prin această Pâine ne mişcăm şi vieţuim, ca una
Care singură are viaţă întru Sine. Ca să ne arate că El nu ne face părtaşi la o viaţă de săturare
trupească, ci ne dă din însăşi fiinţa Sa, întocmai după cum inima şi capul trimit din ele însele
viaţă mădularelor, de aceea Mântuitorul S-a numit pe Sine “Pâinea vieţii” şi zice că “cel ce
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică”. De altfel, această înfiere înghite
şi pe cea trupească, întrucât “celor ce L-au primt…le-a dat putere ca să se facă fii ai lui
Dumnezeu”. Pâinea cea nouă, care dă viaţă omului nou, înghite în sine pe omul cel vechi”.
Mântuitorul Însuşi ne spune: “Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel
ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35)”147.
Deci, trupul omenesc al lui Hristos, unit cu ipostasul Său dumnezeiesc, a devenit izvor
de viaţă a îndumnezeirii Lui. Pe măsură ce trupul şi firea umană din Hristos erau pătrunse de
energiile dumnezeieşti, trupul Său şi firea Sa deveneau ele însele vase prin care se comunicau
oamenilor lucrările dumnezeieşti.

147
SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, Despre Viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Teodor BODOGAE, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2009, pp. 129, 133.

68
 III.2. Lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt în Sfânta Euharistie.

În lucrarea lor de slujire nici preotul nici episcopul nu sunt singuri, ci împreună cu ei
este Hristos, care lucrează prin ei, în Duhul Sfânt, şi comunitatea credincioşilor, care ascultă
şi se roagă cu ei. “Lucrarea Duhului constă în mărturisirea lui Hristos ca Domn şi a Numelui
Său în sânul comunităţii creştine. Împărtăşirea Sfântului Duh ar un rol determinant şi fiinţial
pentru Biserică. Dacă raţiunea de a fi a Bisericii este de a-L chema pe Iisus ca Domn, dacă
creştinii din Asia Mică sunt numiţi “cei ce cheamă Numele Domnului nostru Iisus Hristos în
tot locul” (I Corinteni 1, 2), Duhul Sfânt este Cel fără de Care această invocare a lui Hristos
ca Domn nu este cu putinţă (I Corinteni 12, 3). Pe de altă parte, această “euharistie” continuă
întru Duhul transformă Biserica într-o comunitate harismatică, adică având sarcina de a da
“băutura duhovnicească” (I Corinteni 10, 4) şi fiind îmbogăţită cu darurile Sfântului Duh.
Într-adevăr, Sfântul Pavel îşi dezvoltă învăţătura despre “darurile duhovniceşti” în contextul
Euharitiei adunărilor creştine. Învăţătura Apostolului s-ar putea rezuma în această frază:
“Când vă adunaţi (la Euharistie), harismele devin lucrătoare”. Comunitatea creştină şi
harismele sunt nedespărţite. Felurite sunt darurile Duhului, felurite sunt slujirile Domnului,
felurite lucrările (energiile) lui Dumnezeu, dar este acelaşi Duh, acelaşi Domn, acelaşi
Dumnezeu- Tatăl.” (I Corinteni 12, 4). Lucrarea Duhului este deci edificarea Trupului unic al
lui Hristos, care este Biserica, diversificând harismele şi slujirile, dar întotdeauna în
perspectiva unităţii edificiului duhovnicesc ale cărui pietre sunt creştinii”148. ,,Şi toate acestea
le lucrează unul şi acelaşi Duh ca să fim un singur trup, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la
un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12, 11-13). Dacă în epistolele pauline, pe de o parte,
Duhul este izvorul şi dătătorul darurilor, Cel care deosebeşte slujirile, pe de altă parte, se
confirmă cuvântul lui Iisus, care spune că Duhul “nu va vorbi de la Sine. Mă va slăvi, pentru
că din al Meu va lua şi vă va vesti” (Ioan 16, 13-14). Slujirile şi harismele nu-şi au existenţa
în afara unei referiri constante şi necesare la unicul Purtător al Duhului, Cel în care toate
darurile şi slujirile se reunesc. Hristos este “Slujitorul Altarului” (Evrei 8, 2), Mare Preot
(Evrei 5, 6), “Apostolul” (Evrei 3,1), Diaconul (sau slujitorul) (Rom 15, 8; Luca 22, 27),
Păstorul (I Petru 2, 25), Învăţătorul (Matei 23, 8; Ioan 13, 13). Deoarece, ,,în Euharistie El
este Cel Unul, Care încorporează pe cei mulţi, Hristos rămâne unica sursă a slujirii, şi orice
slujire şi orice treaptă sacerdotală nu numai că provin de la El- pentru a deveni ulterior

148
Pr. Prof. Boris BOBRINSKOY, Taina PreaSfintei Treimi, pp. 135-136.

69
achiziţie personală-, dar Îl şi oglindesc. Iar pentru a-L oglindi, această slujire se diversifică,
pentru a se adapta celor mulţi. Aceasta este lucrarea Sfântului Duh Care, fiind legătura
trupului (Efeseni 4, 3), asigură felurimea slujirilor, astfel ca nici o slujire să nu fie apreciată în
chip obiectiv, pentru ea însăşi, sau ca o proprietate individuală, ci întotdeauna în relaţie cu toţi
ceilalţi, care laolaltă alcătuiesc trupul Celui Unul”149. În acest sens, părintele Dumitru Radu
spune: ,,Mântuitorul Hristos încorporează în Sine pe oameni, făcându-i mădulare ale Trupului
Său, prin Tainele Bisericii în Biserică. Cel ce săvârşeşte această încorporare şi creştere în
Hristos a oamenilor este Hristos însuşi prin Duhul Său în Biserică, la epicleza Bisericii făcută
cu ajutorul Duhului Sfânt, care este prezent şi lucrează în ea fără întrerupere de la
Cincizecime. Duhul lui Hristos ni se împărtăşeşte exclusiv în Biserică şi din Biserică şi ne
face Biserică a lui Hristos, în felul acesta încorporarea în Hristos ne face accesibil şi lucrător
în noi pe Duhul, dar acest lucru nu este posibil fără lucrarea Duhului care este în Biserică.

Tainele şi viaţa lui Hristos în oameni vin prin Duhul Lui care este prezent cu El în
Biserică şi care revarsă continuu şi de Sus, prin Hristos, Capul Bisericii, viaţa dumnezeiască
asupra Bisericii şi în credincioşi. În Biserică, Tainele au rostul de a preface treptat existenţa
credincioşilor după chipul Omului-Hristos-Dumnezeu. În acest proces fiecare Taină îşi are
rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau într-o strânsă legătură internă şi se implică
reciproc. Botezul, de pildă, este începutul vieţii celei noi a omului în Hristos, pe care îl face
mădular al Trupului lui Hristos, Biserica, după care urmează creşterea şi desăvârşirea, dar nu
în afara Bisericii, ci în Biserică. Nimeni nu se poate apropia şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele
lui Hristos, dacă nu a primit în prealabil Botezul şi Mirungerea în Biserică sau dacă, după ce
le-a primit pe toate trei- Botezul, Mirungerea şi Euharistia-, odată la intrarea lui în Biserică,
nu rămâne în Biserică păstrând şi trăind adevărul de credinţă încredinţat de Hristos Bisericii
Sale... În Biserică şi împreună cu Biserica noi ne mântuim. Căci cine nu are Biserica drept
mamă nu poate avea pe Dumnezeu drept Tată. “Extra eclesiam nulla salus”- este definirea cea
mai concisă şi lapidară a legăturii între mântuire şi Biserică, dată de Sfântul Ciprian. Biserica
este mare, frumoasă, şi manifestă puterea lui Dumnezeu, fiindcă în ea harul mântuitor al lui
Hristos triumfă în ciuda slăbiciunilor omeneşti. Acesta se împărtăşeşte oamenilor spre
mântuire şi desăvârşire numai prin semne şi acte ecleziale, adică numai prin Tainele Bisericii.
Datorită lui Hristos care se împărtăşeşte prin ele în Duhul, toate Tainele ţin de Biserică, sunt
ale Bisericii şi introduc sau promovează pe cei ce le primesc în Biserică. De aici, caracterul
ecleziologic şi efectul eclezial al Tainelor. Toate la un loc şi fiecare în parte sunt condiţionate

149
Ibidem, pp. 157-158.

70
de Biserică pe de o parte, iar pe de alta Biserica este circumscrisă şi condiţionată de către
Tainele ei, în sensul că prin ele Biserica îşi manifestă sacramentalitatea ei, că prin ele uneşte
mădularele trupului şi în sensul că acestea sunt condiţia indispensabilă pentru creşterea
trupului Bisericii”150.
De asemenea, ,,caracterul ecleziologic precum şi efectul lor eclezial indică şi
învederează numărul de şapte pentru Tainele Bisericii. Unirea vizibilului cu invizibilul este
inerentă naturii înseşi a Bisericii. Ca Cincizecime continuă, Biserica revarsă bogăţia
inepuizabilă a harului prin orice formă a vieţii sale. Dar instituirea Tainelor, fiind de origine
de la Hristos însuşi, stabileşte o ordine care previne şi apără Biserica de orice rătăcire, şi în
acelaşi timp oferă un temei sigur, obiectiv şi universal al vieţii harului. Duhul suflă unde
voieşte, dar numai prin Taine, în prezenţa condiţiilor legate de Biserică şi în virtutea
făgăduinţei Mântuitorului, harul Duhului Sfânt este conferit în mod sigur şi Biserica atestă
aceasta. Într-un sens larg, tot ce are loc în viaţa creştină, este eclezial şi deci de natură
sacramentală. căci “Eu voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (Fapte 2,17); tot este
harismă, ministeriu, dar în slujba Bisericii. Sfinţenia personală, actele de credinţă, de martiriu
sau de dragoste, sfinţirea oricărei forme de existenţă şi de a fi se situează în Biserică. Tainele
au un caracter obiectiv, eclezial”151.
Astfel, toate Sfintele Taine comunică acelaşi Duh, aceeaşi energie dumnezeiască a lui
Hristos cel înviat şi înălţat ca om, dar nu toate la fel, în mod indistinct, ci, din bogăţia fără
sfârşit a vieţii dumnezeieşti. Din cele anterioare reiese că, ,,toată energia lui Hristos cel înviat
şi înălţat s-a revărsat în umanitatea Lui şi a ridicat-o la această stare prin faptul central al
morţii , al jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în faţa Tatălui. Energia
dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăţiei
copleşitoare a prezenţei lui Hristos în dispoziţia totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea, toate
efluviile de har ce ni se dau prin diferite Taine izvorăsc din această continuă stare de jertfă,
care e în acelaşi timp o continuă plinătate de viaţă a lui Hristos ca om şi produc în noi aceeaşi
stare şi numai întrucât produc aceeaşi stare, ne mântuiesc.” Dar Hristos produce această stare
de continuă jertfă sau dăruire împreună cu El Tatălui şi de tot mai deplină viaţă cu El a celor
ce se împărtăşesc de El împreună cu Duhul Lui în Taine, întrucât este Capul Trupului Său,
Biserica. Deci starea de continuă moarte tainică cu Hristos şi de umplere de viaţa lui
Dumnezeu are o formă eclezială. Mântuirea însăşi, de altfel, are o formă eclezială, adică nu se
poate obţine în afara Bisericii.

150
Pr. lect. Dumitru Gh. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, pp. 175-176.
151
Ibidem, 177.

71
 Încorporarea în Hristos şi calitatea de membru al Bisericii lui Hristos nu se realizează
după învăţătura ortodoxă exclusiv prin taina Botezului, ci prin Botez, Mirungere şi Euharistie.
Acestea trei dau de la început creştinului puterea pentru tot drumul duhovnicesc pe care are
să-l parcurgă, dacă actualizează această putere prin eforturi conştiente, adică pentru cele trei
stadii ale acestui drum: curăţirea, luminarea şi desăvârşirea”152.

Duhul lui Hristos care a întemeiat Biserica şi sălăşluieşte în ea, menţinând-o ca

pe un sacrament în totalitatea ei, o face datorită acestei calităţi ca fiind sursă a actelor
sacramentale, dar şi rezultatul mereu înnoit al lor, ceea ce evidenţiază faptul că
Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază permanent Duhul, continuă să
primească pe Duhul, să fie îmbogăţită, înnoită şi împrospătată de El prin Taine. “Fiind
săvârşite de Hristos prin Duhul Său, lucrător în ea, Tainele sunt ale Bisericii”153.

În concluzie, Mântuitorul Hristos este Arhiereul nostru Cel unic şi veşnic la Tatăl, într-
o continuă stare de jertfire pentru noi şi cu noi Tatălui, pe “tronul slavei în ceruri” (Evrei 8, 1).
Tot ceea ce se săvârşeşte în Biserică cu puterea Duhului Sfânt dăruit ei de Arhiereul nostru
Cel unic şi veşnic. este săvârşit de întreaga Biserică, prin organele văzute, harice, ale
Arhiereului nevăzut, Hristos, atât pentru ea însăşi, cât şi pentru fiecare mădular în parte al ei.

Sfânta Euharistie aparţine Bisericii, ca act al Capului ei-Iisus Hristos-prin ea.

Căci Capul nu este singur, ci împreună cu Trupul. El nu lucrează nimic singur, ci
împreună cu Trupul Său-Biserica, şi tot ce face El se face prin Duhul Său şi se
raportează la Trupul Său - Biserica.

152
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor din afara
Bisericii, p. 196, 202.
153
Pr. Dr. Ioan TULCAN, Legătura dintre Euharistie şi Biserică la Nicolae Cabasila, în revista ,,Altarul
Banatului”, Nr. 11-12, 1990, p. 23.

72
 III.3. Sfânta Euharistie – taina prezenţei reale a lui Hristos în credincioşi

Euharistia este prezenţa personală a lui Hristos în gradul cel mai înalt, a Arhiereului
suprem şi veşnic care se află neâncetat în starea de jertfă în faţa Tatălui. Ea este expresia
preoţiei eterne a lui Hristos care se dăruieşte în chip euharistic, unindu-se cu credincioşii şi
dând posibilitate, în acest mod, Bisericii ca Trupul Său extins în umanitate, să facă prin
preoţia ei mereu actuală prezenţa personală a lui Hristos prin invocarea şi prin rugăciunea ei
în Biserică. Invocarea Sfântului Duh are ca obiect nu numai prefacerea pâinii şi a vinului, ci şi
prefacerea şi transformarea sufletească a credincioşilor, fiindcă jertfa euharistică se aduce spre
iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăţiei cerurilor, spre
îndrăznirea către Dumnezeu şi izbăvirea de judecata şi osânda veşnică. Acesta este motivul
pentru care preotul liturghisitor, după invocarea Sfântului Duh, se roagă astfel: “Iar pe noi
care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea
Aceluiaşi Duh Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci vinovat prin aceea că se
împărtăşeşte din ele cu nevrednicie”154.

Primind în noi Sfânta Euharistie, primim însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. Într-un
chip tainic şi spiritual, ne facem mădularele lui Hristos “pentru că noi suntem mădulare ale
trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui.” (Efeseni 5, 30). Sfânta Euharistie ne ridică în
planul existenţei înduhovnicite şi ne uneşte în mod real şi haric cu Mântuitorul Hristos. De
aceea, trebuie să credem şi să fim conştienţi că Mântuitorul Iisus Hristos ni se dă de fiecare
dată când ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă El ne spune: “Trupul Meu este adevărată
mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6, 55). Euharistia este taina prezenţei celei
mai depline şi a lucrării celei mai puternice a lui Iisus Hristos în Biserică şi prin ea în lume. El
este prezent în Euharistie cu trupul Său luat din Fecioara Maria, răstignit pe Cruce, înviat,
înălţat la cer şi tronând la dreapta Tatălui (Evrei 8, 1), pentru a ne face părtaşi de toate cele ce
s-au făcut în Trupul Său. În Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră pentru a ne-o
însuşi personal. Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemenea Lui, imprimând şi în noi
starea capabilă de jertfă, puterea învierii şi a slavei veşnice. “Iisus este obiectul memorialului
euharistic, al anamnezei; în faţa Tatălui şi în faţa lumii, Biserica evocă întru Duhul întreaga
lucrare mântuitoare a Domnului, dar evocarea se produce şi în sens invers, cuprinzând
cosmosul, creaţia, întreaga omenire proiectată în Hristos, recapitulată şi restaurată în El.

154
Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 234.

73
 Unirea cu Hristos în Euharistie este o unire deplină tocmai pentru că El nu mai este
lucrător în noi numai prin energia divină adusă în noi de Duhul Său, ci cu Trupul şi cu
Sângele Lui, pătrunse în trupul şi în sângele nostru. Iar unirea deplină în care ne atrage
Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul în noi, înseamnă şi o unire a noastră cu ceilalţi
oameni, în care s-a extins Hristos prin acelaşi trup al Său. Din această cauză, Euharistia este
aceea care constituie Biserica, ca trup extins al lui Hristos, desăvârşind, în sensul acesta,
lucrarea de încorporare a oamenilor în Hristos ca membrii ai Bisericii, începută prin Botez şi
întărită prin Mirungere. Euharistia încheie procesul îndreptării, înnoirii şi sfinţirii iniţiale a
fiecăruia dintre noi. Părintele Himcinschi spune: “Euharistia, în care prin Duhul odihnit în
Hristos e prezent şi Tatăl, este o anticipare a Împărăţiei Cerurilor, Împărăţia comuniunii
depline a Persoanelor Sfintei Treimi. Acolo unde este Euharistia este şi Hristos şi Biserica, şi
unde există Biserica este întreaga Sfântă Treime şi noi în comuniune cu Ea. Prin aceasta
Biserica se arată ca o concentrare a tuturor în jurul lui Hristos care ne dă, ne trimite Duhul Său
ca putere unificatoare. Prin Euharistie, ca şi prin toate Sfintele Taine, ne întărim unirea cu
Hristos şi prin El în Duhul Sfânt cu Tatăl”155.

Unirea perihoretică a credinciosului cu Hristos în Euharistie, ajunsă la cel mai înalt

nivel este exprimată şi prin termenul de casă, întrebuinţat frecvent în rugăciunile din canonul
Sfintei Împărtăşanii. Astfel că, ,,dacă se poate afirma că încă de la creaţie omul este zidit ca o
,,casă” a Logosului, Care întrupează în om una din raţiunile veşnice aflătoare în El, în modul
cel mai propriu omul devine “casă” în momentul când Logosul întrupat se sălăşluieşte în el cu
însuşi Trupul Său”156. De aceea, ,,Hristos ni se dă în mod real în Sfânta Euharistie, ci nu
simbolic. Euharistia nu preânchipuie pe Hristos, ci este în mod real Trupul și Sângele Lui. În
comparație cu celelalte Sfinte Taine – care ne unesc cu Hristos în chip nevăzut prin lucrarea
Sa –, Euharistia realizează unirea deplină cu însăşi Persoana Sa sub forma perceptibilă”157.

În nici o altă taină nu ne unim atât de intim și nu intrăm mai adânc în trupul lui
Hristos ca în Sfânta Împărtășanie. De aceea, ,,pe sfânta masă, piscul cel mai înalt al vieții
duhovnicești, Hristos ni se înfățișează cu același trup cu care S-a întrupat, a pătimit şi a înviat.
Aici este locul unde ne adunăm, ne unim, ne întâlnim cu El şi ne prefacem în El. Către ea îşi

155
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul
în teologia răsăriteană şi apuseană, Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, p. 360.
156
Pr. Prof. Dr. Nicolae BĂLAŞA, Relaţia între Biserică şi Euharistie în teologia ortodoxă contemporană-
implicaţiile acesteia, p. 65.
157
Pr. Dr. Nicolae Răzvan STAN, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieţii
duhovniceşti, pp. 461-462.

74
îndreaptă paşii în orice timp şi în orice loc cei care vor să mănânce şi să bea din trupul şi
sângele Său, ca apoi să exclame zicând: ,,O ! adânc neajuns al tainelor ! Cugetul lui Hristos se
face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, trupul şi sângele Lui una cu trupul şi
sângele nostru. Atunci când sângele lui Hristos se împreună cu al nostru, când inundă
trupurile noastre, putem spune cu Sfântul Apostol Pavel: ,,de acum nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Aceasta este suprema unire cu Capul nostru, ale
cărui mădulare suntem. Aici avem identitatea tainică a sângelui vărsat pentru păcatele lumii
de Mielul lui Dumnezeu cu acela pe care creştinii îl beau în potir şi care circulă acum în
venele imensului corp teandric. Din rănile lui Hristos pe cruce curge neâncetat şuvoiul de
sânge care umple potirele noastre, din care gustând ne facem asemenea cu El. Irumpe în noi
ca să ne ducă şi să ne împreune cu Izvorul vieții, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Întinzând mâinile pe Cruce, Hristos ca Domn al cerului şi al pământului a îmbrăţişat

şi a adus la piciorul crucii toată creaţia, reânnoind-o şi transfigurând-o cu puterea dumnezeirii
Sale. Toată zidirea s-a împărtăşit din roadele jertfei de pe Golgota. De aceea, Sfânta
Euharistie care este continuarea nesângeroasă a jertfei de pe Cruce, capătă o semnificaţie
universal. Credinciosul vine la altar nu ca ins izolat şi singur, ci aduce cu el toată făptura, se
înfăţişează într-o ambianţă cosmic, căci aşa după cum toată zidirea s-a resimţit de căderea
omului, tot aşa trebuie să se împărtăşească de binefacerile întrupării”158. Sfânta Euharistie ne
ridică în cel mai înalt grad de existenţă, ne face să trăim în noi viaţa lui Hristos, devenind
astfel purtători de Hristos. Astfel, constatăm că ,,Sfânta Euharistie este o taină şi o jertfă reală
ce unifică în Biserică pe toţi cei ce se adună să o săvârşească agapic printr-un preot hirotonit
de episcopul lor. Îi unifică pentru că Hristos îi oferă în Sine Tatălui şi pentru că toţi se
împărtăşesc în El”159.

Credincioşii, prin unirea lor euharistică cu Hristos, trăiesc, dacă voiesc, în arvună ca şi
nişte “moştenitori ai Sfintei Treimi sau ca părtaşi la Ea. Iar comuniunea Sfintei Treimi este
izvorul suprem şi nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei: persoana, dragostea şi
veşnicia lor. Aceste valori ni se comunică prin Fiul lui Dumnezeu, Care se uneşte cu noi cel
mai intim prin Sfânta Împărtăşanie în Sfânta Liturghie ca cel jertfit şi înviat. De aceea, Sfânta
Liturghie este prin excelenţă trăirea cu Hristos Cel jertfit şi înviat, ca să întărim în noi duhul

158
Viorel MEHEDINŢU, Sfânta Euharistie ca taină a unităţii Bisericii, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 5-6,
1965, p. 363.
159
Pr. Dr. Alexandru JOIŢA, Sfânta Euharistie – Taină a iubirii jertfelnice, în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 9-
10, 1975, p. 739.

75
dragostei până la jertfa contrară egoismului şi să înaintăm, astfel, spre Înviere în Împărăţia
dragostei eterne a Sfintei Treimi.”160. De aceea, ,,comuniunea realizată între credincioşi în
ambianţa Sfintei Treimi este una cu Împărăţia Sfintei Treimi, în care toţi sunt fraţi între ei,
pentru că sunt fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului Lui făcut om pentru veci şi unit cu ei, fiind
Cel jertfit pentru ei. Cel mai deplin se unesc credincioşii cu Sfânta Treime prin unirea cu Fiul
Tatălui, Cel făcut om jertfit şi înviat pentru ei în Duhul Sfânt”161.
Euharistia, prin puterea pe care i-o dă prezenţa reală a lui Hristos, este forţa
unificatoare a Bisericii şi, de aceea, între Euharistie şi Biserică este o legătură fiinţială.
Fiul lui Dumnezeu,împărtăşeşte creaţiei Sale adevărul sau normele prin care Se face
cunoscut ca Dumnezeu văzut şi mai presus de fire. Adevărul Său (Ioan 14, 6) care conţine în
sine Taine nepătrunse şi mai presus de lume, stă la baza mântuirii şi a desăvârşirii lumii.
Raţiunea divină îmbină cuvintele de învăţătură cu faptele minunate. Diversele semne şi
minuni suprafireşti constituie “împărtăşirea unor adevăruri dumnezeieşti”162 prin care
Dumnezeu “iese oarecum din “Lumina Cea Neapropiată” (I Tim 6, 16) şi Se descoperă
omului”163 ca Viaţă şi Lumină Supremă plină de Iubire. Prin revelaţia Sa, Fiul lui Dumnezeu
oferă lumii cea mai clară şi mai sigură dovadă că “Dumnezeu există, Se revelează şi Îşi
manifestă Existenţa.”164 Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu descoperă înţelepciunea lui
Dumnezeu, fiindcă în întruparea Logosului se realizează o armonie perfectă în misiunea şi
existenţa Sa. În toate Sfintele Taine, dar, în mod special, în Sfânta Euharistie noi putem
experia faptul că “Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Ca urmare a Întrupării, noi nădăjduim
la unirea cu Persoana Cuvântului Întrupat. Când Mântuitorul Hristos afirmă că “Eu sunt
Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci.
Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu.” (Ioan 6, 51), El arată prin
această afirmaţie că aşa cum trupul omenesc asimilează pâinea şi se uneşte cu ea pentru a trăi
din punct de vedere biologic, la fel, acelaşi trup omenesc va asimila trupul lui Hristos, pentru
susţinerea vieţii spirituale. Astfel că, ,,hrana omului-pâinea şi vinul-devine în Sfânta

160
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, p. 11.
161
Ibidem, pp. 9-11.

162
Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox, în
revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1989, p. 27.
163
Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Prof. Isidor TODORAN, Pr. Prof. I. PETREUŢĂ, Teologia Dogmatică şi
Simbolică, volumul II, p. 134.
164
Nikolai BERDIAEFF, Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, Timişoara, 1993, p. 50.

76
Euharistie posibilitatea vieţii veşnice”165, adică posibilitate a unirii creatului cu necreatul,
devine şi se dovedeşte fapt de viaţă identificat cu Trupul şi Sângele lui Hristos. “Creatul se
uneşte cu necreatul, pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos, comunitatea eclesială
este realizare şi manifestare a Împărăţiei lui Dumnezeu”166.

Taina lui Hristos începe cu Întruparea şi se continuă cu Moartea şi Învierea Sa. Prin
jertfa Sa de pe Cruce, Hristos zdrobeşte păcatul, moartea şi puterea pe care diavolul o avea
asupra omului (I Corinteni 15, 54-57). Jertfa lui Hristos şi-a arătat începutul puterii ei prin
Înviere, însă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său la cer şi şederea de-a
dreapta Tatălui. După Înălţare Hristos Se sălăşluieşte împreună cu Tatăl în Biserică prin
Duhul Sfânt, pentru ca noi toţi cei care credem să ne însuşim starea de jertfă permanentă prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. De aceea, ,,Biserica tocmai aceasta este: locul
prezenţei şi al disponibilităţii permanente a Tatălui în Trupul şi Sângele Fiului Său plin de
Duhul, de aceea se poate spune că paternitatea lui Dumnezeu se manifestă în Biserică, există o
legătură între paternitatea spirituală şi paternitatea lui Dumnezeu”167. Părintele Dumitru
Stăniloae spune: ,,Aici stă esenţa Bisericii. Din acest trup al lui Hristos iradiază Duhul Sfânt
Care este deplin în Hristos, iar în Sfintele Taine noi Îl primim în mod tainic pe acest Hristos
plin de Duhul. Nu se poate vorbi separat de jertfa lui Hristos, pe de altă parte de Duhul Sfânt.
Ei sunt împreună. Şi astfel se menţine Biserica”168.

Starea de jertfă permanentă a lui Hristos, de predare totală Tatălui ni se împărtăşeşte în

Biserică prin Sfintele Taine şi, în mod deosebit, prin Taina Sfintei Euharistii. Împărtăşindu-ne
cu Trupul şi Sângele Său ne aducem jertfă Tatălui împreună cu El, primind iertarea păcatelor
şi nădejdea vieţii veşnice şi totodată luăm putere din puterea jertfei lui Hristos, pentru a intra
la Tatăl. Jertfa lui Hristos se prelungeşte până la noi prin Sfânta Euharistie, care este o
actualizare sacramentală a acestei Jertfe de pe Golgota, în mod real şi nesângeros, fiind adusă
nu numai de Hristos, ci şi de Biserică împreună cu Hristos. Euharistia, ca şi celelalre Sfinte
Taine, izvorăşte din Crucea şi Învierea lui Hristos, prelungind în noi Taina Hristos şi
referindu-ne la Patima şi moartea Sa răscumpărătoare. În acest sens, părintele Dumitru
Stăniloae spune: ,,moartea L-a adus pe Hristos nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om până

165
Christos YANNARAS, Abecedar al credinţei, traducere de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 1996, p. 103.
166
Ibidem.
167
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul
în teologia răsăriteană şi apuseană, Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, p. 340.
168
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Mica Dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 107.

77
înaintea Tatălui. Moartea ca jertfă L-a adus şi ca om în plinătatea vieţii dumnezeieşti. Fiind
ipostasul trupului din mormânt, deci şi ca om care şi-a prezentat trupul Său Tatălui ca jertfă,
chiar dacă acest trup este în mormânt, îl învie, readucând în el nu numai viaţa dinainte, ci o
viaţă omenească copleşită în mod desăvârşit de viaţă dumnezeiască.El asumase o viaţă
omenească muritoare, ca s-o ridice prin jertfă la viaţa nemuritoare. Se micşorase primind o
viaţă muritoare, ca s-o înnoiască dinlăuntrul ei prin acceptarea jertfei sau unirii cu Dumnezeu
prin jertfă. Iar în aceasta s-a arătat iubirea Lui faţă de noi şi totodată voinţa ca să acceptăm
jertfirea noastră împreună cu El, voită de El. Viaţa trupului Lui s-a întărit, s-a înnoit şi s-a
îmbogăţit pe veci din izvorul dumnezeirii”169.
Există o strânsă legătură între jertfa de pe Cruce a lui Hristos şi jertfa euharistică,
fiindcă în Sfânta Euharistie, moartea Sa este retrăită mereu şi reactualizată real în chip mistic,
nesângeros, prin prefacerea elementelor euharistice în Trupul şi Sângele Său. Hristos
euharistic este, în acelaşi timp, Hristos Domnul, Care S-a jertfit, a înviat şi S-a înălţat întru
slavă. Euharistia este Taina culminantă a Bisericii, în care, sub chipul pâinii şi vinului, ni se
oferă spre împărtăşire, ca dar divin culminant, Trupul şi Sângele Lui Hristos, cu toată viaţa
dumnezeiască aflătoare în ele, prin coborârea Duhului asupra lor, spre asemănarea şi unirea
noastră cu El şi deci spre mântuirea noastră şi viaţa de veci. Trupul şi sângele nostru se unesc
cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin chipul pâinii şi al vinului, pentru că aceste elemente
văzute, sensibile sunt elementele fundamentale şi susţinătoare ale trupului şi sângelui
omenesc. Ele reprezintă şi Trupul Domnului hrănit de ele, şi trupul nostru. Hristos ni se dă
spre mâncare în Sfânta Euharistie din iubire pentru noi şi pentru a fi într-o continuă relaţie de
iubire prin unirea cu Trupul şi Sângele Său preacurat.

Prin întrupare, Iisus Hristos şi-a arătat dumnezeirea Sa în mod concret, prin simţurile
perceperii omeneşti, pentru că oamenii mai mult cred văzând decât auzind şi pun la îndoială
ceea ce nu văd. De aceea, Mântuitorul a îngăduit să ofere şi ochilor vederea Persoanei
dumnezeieşti, pentru a se risipi îndoiala (Schimbarea la Faţă). De aceea, ,,prin Întruparea Sa,
Hristos nu S-a rezumat la a aduce în lume lumina, “ci a pregătit şi ochii” care să o vadă, n-a
revărsat numai mirul dumnezeirii “ci a dat şi simţirea” care să-i simtă mireasma, adică a creat
în organismul uman pe care şi l-a asumat acele dimensiuni şi funcţii noi prin care omul să-şi

169
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul
în teologia răsăriteană şi apuseană, Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acesteia, pp. 384-385.

78
poată împropria viaţa dumnezeiască”170. Aceste disponibilităţi se actualizează şi devin
folositoare în Sfintele Taine ale Bisericii fiindcă în ele, constatăm că, ,,Mântuitorul Hristos,
după ce în actele răscumpărătoare ne-a recapitulat pe toţi în Sine, ne adună în chip actual în
Sine, ca mădulare ale Trupului Său tainic şi ne comunică treptat umanitatea Sa, desăvârşirea
Sa, trecându-ne prin stările prin care a trecut El” 171 . În virtutea actualizării neântrerupte a
tainei lui Hristos în Biserică, tot ceea ce are Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat, a pătimit, a
murit şi a înviat pentru restaurarea creaţiei, trece şi asupra celor ce cred în El, cu atât mai mult
cu cât între Hristos şi oameni există o legătură ontologică, interioară, fundamentată pe
originea omului, pe raţionalitatea lui provenind din Logosul dumnezeiesc şi pe asumarea de
către Logos prin întrupare a firii omeneşti. Această legătură este redată de Sfântul Apostol
Pavel succint şi clar: ,,pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele
Lui.” (Efeseni 5, 30). În Biserica Ortodoxă, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul este sacramentul
primordial şi originar, cu Care ne întâlnim prin Sfintele Taine, în Biserică. În Taine Îl întâlnim
pe Hristos ca Persoană şi ne unim cu El, dar pe cale sacramentală, în Duhul Sfânt, Care este
Duhul Lui. “Izvorul tuturor misterelor şi al sacramentelor este Hristos Însuşi, ca Taină şi
sacrament originar şi fundamental al întâlnirii şi comuniunii omului cu Dumnezeu, datorită
coborârii lui Dumnezeu la om, prin Întruparea Logosului Tatălui, la plinirea vremii şi
înălţarea prin Hristos a omului la viaţa de iubire şi comuniune a persoanelor Sfintei Treimi.
Biserica este atrasă în misterul lui Hristos, este mister sau sacrament, prin Hristos,
Întemeietorul şi Capul ei, ea fiind Trupul Său tainic, în care creştinii, ca mădulare ale acestui
Trup participă prin Duhul Sfânt la viaţa şi faptele răscumpărătoare ale lui Hristos ca
sacrament al comuniunii noastre cu Dumnezeu şi organ al mântuirii noastre. Misterul lui
Hristos ni se face cunoscut şi participăm la viaţa lui Hristos în Biserică prin Duhul Sfânt.
Biserica este plină de Hristos şi de Duhul Sfânt şi de aceea ea este un mister sacramental
principal şi izvor al altor mistere şi sacramente prin care Hristos ni se împărtăşeşte şi face să
crească în noi comuniunea Trupului Său tainic, şi prin care Biserica se constituie şi se
dezvoltă în comuniune cu Capul ei, Hristos, în Duhul Sfânt.

Reintegrarea în har a creştinului, care poate pierde harul prin săvârşirea păcatelor se
face prin taina Sfintei Spovedanii, care împărtăşeşte harul iertării păcatelor, împăcarea cu
Dumnezeu şi liniştirea conştiinţei. Ea este necesară şi pregătirii credinciosului pentru primirea
tainei Sfintei Euharistii, taina cea mai important prin care primitorul se uneşte în mod real cu

170
Panayotis NELLAS, Omul –animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de
Ioan I. ICĂ jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 148.
171
Pr. Prof. Dumitru RADU, Sfintele Taine în viaţa Bisericii în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 3-4, 1981, p. 172.

79
Hristos. “Superioritatea Euharistiei faţă de celelalte Taine provine din faptul că ea singură Îl
dă pe Hristos ca mâncare şi băutură.

În Euharistie omul trăieşte unirea cu Hristos în mod real şi actual, dar în acelaşi
timp, prin Euharistie este atras spre o tot mai deplină hristificare şi spre unirea veşnică,
superioară unirii din viaţa pământească”172.

Așadar, Sfintele Taine, ca prelungiri ale Întrupării, Morţii şi Învierii lui Hristos,
prelungesc îndumnezeirea, fiindcă izvorăsc din trupul lui Hristos îndumnezeit, plin de har şi
lumină dumnezeiască unit cu dumnezeirea pe veci şi înălţat de-a dreapta Tatălui. Întrucât în
Hristos trupul omenesc a fost îndumnezeit prin unirea cu ipostasul Cuvântului, trupul nostru
se îndumnezeieşte prin unirea cu puterea ce izvorăşte din acest trup în toate Tainele şi în mod
culminant în Sfânta Euharistie, consumând Trupul şi Sângele lui Hristos. Ca şi în Hristos,
transformarea este urmarea unirii, dar creştinii nu se unesc cu Hristos în mod ipostatic, ci prin
har. Pentru Sfântul Apostol Pavel, Hristos este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat. “Toate s-au
făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate”
(Coloseni 1, 16-20). Această creare şi aşezare a tuturor în El constituie baza readunării şi
recapitulării tuturor în Hristos. El ia firea pe care El Însuşi a creat-o cu însuşirea de a fi
compatibilă cu Persoana Logosului divin. De asemenea, “În El vieţuim şi ne mişcăm şi
suntem” (F.A. 17, 28). Astfel, bazele Întrupării se găsesc şi în creaţie, fiindcă aflându-Se în ea
Cuvântul lui Dumnezeu, Întruparea va marca doar începutul unui nou mod de existenţă a
Cuvântului în lume. Întruparea a fost anticipată de Cuvântul lui Dumnezeu prin faptul că Şi-a
asigurat, în omul creat de El, mediul potrivit de vieţuire pentru El Însuşi. De aceea, Hristos
are în Sine şi raţiunea trupului, iar trupul Său omenesc a putut deveni trup al ipostasului Său
dumnezeiesc.

Unirea aceasta a Cuvântului cu trupul omenesc- şi prin el cu întreaga creaţie-

inaugrează realizarea Tainei celei mari a unirii lui Dumnezeu cu omul în Aceeaşi Persoană, a
Cuvântului întrupat. Teologia ortodoxă identificându-l pe Iisus Hristos Mântuitorul lumii cu
Logosul divin prin Care au fost făcute toate, poate susţine eficienţa şi realitatea mântuirii,
fiindcă numai Cel ce le-a creat pe toate şi Şi-a pus raţionalitatea în ele se cuvenea să le
readucă din dezordinea în care au căzut prin slăbirea legăturii cu Izvorul vieţii, Mântuitorul
nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6).

172
Pr. Conf. dr. Vasile CITIRIGĂ, Aplicarea doctrinei despre energiile necreate la doctrina şi practica Sfintelor
Taine, pp. 60-61.

80
 Concluzii

Mântuitorul nostru Iisus Hristos pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce şi prin
înviere şi săvârşeşte prima Euharistie, poruncind apostolilor şi urmaşilor lor să o săvârşească,
El însuşi fiind permanent în ea ca jertfă şi jertfitor. El a fost Arhiereul prin excelenţă şi
rămâne în chip nevăzut în această lucrare şi calitate prin arhiereii şi preoţii văzuţi cărora le
comunică această calitate de organe văzute ale Tainelor săvârşite de El în chip nevăzut.

Fiul lui Dumnezeu,împărtăşeşte creaţiei Sale adevărul sau normele prin care Se face
cunoscut ca Dumnezeu văzut şi mai presus de fire. Adevărul Său (Ioan 14, 6) care conţine în
sine Taine nepătrunse şi mai presus de lume, stă la baza mântuirii şi a desăvârşirii lumii.
Raţiunea divină îmbină cuvintele de învăţătură cu faptele minunate. Diversele semne şi
minuni suprafireşti constituie împărtăşirea unor adevăruri dumnezeieşti prin care Dumnezeu
iese oarecum din “Lumina Cea Neapropiată” (I Timotei 6, 16) şi Se descoperă omului ca
Viaţă şi Lumină Supremă plină de Iubire. Prin revelaţia Sa, Fiul lui Dumnezeu oferă lumii cea
mai clară şi mai sigură dovadă că “Dumnezeu există, Se revelează şi Îşi manifestă Existenţa.
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu descoperă înţelepciunea lui Dumnezeu, fiindcă în
întruparea Logosului se realizează o armonie perfectă în misiunea şi existenţa Sa. În toate
Sfintele Taine, dar, în mod special, în Sfânta Euharistie noi putem experia faptul că “Cuvântul
S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Ca urmare a Întrupării, noi nădăjduim la unirea cu Persoana
Cuvântului Întrupat. Când Mântuitorul Hristos afirmă că “Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a
pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi
da pentru viaţa lumii este Trupul Meu.” (Ioan 6, 51), El arată prin această afirmaţie că aşa
cum trupul omenesc asimilează pâinea şi se uneşte cu ea pentru a trăi din punct de vedere
biologic, la fel, acelaşi trup omenesc va asimila trupul lui Hristos, pentru susţinerea vieţii
spirituale. Astfel, hrana omului-pâinea şi vinul-devine în Sfânta Euharistie posibilitatea vieţii
veşnice, adică posibilitate a unirii creatului cu necreatul, devine şi se dovedeşte fapt de viaţă
identificat cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Creatul se uneşte cu necreatul, pâinea şi vinul sunt
Trupul şi Sângele lui Hristos, comunitatea eclesială este realizare şi manifestare a Împărăţiei
lui Dumnezeu.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Sfânta Taină a Euharistiei joi seara, în 13
Nisan, la ultima Cină pe care o ia, înainte de Pătimirile Sale, împreună cu Apostolii Săi.

81
 Elementele Sfintele Euharistiei sunt pâinea dospită. Aşa a fost instituită de Domnul
nostru Iisus Hristos şi aşa au săvârşit-o Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor (episcopii şi preoţii)
până în zilele noastre.

Săvârşitorul nevăzut a Sfintei Tainei a Euharistiei este însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos, Cel care aduce jertfa pentru noi. Dar tot Domnul nostru Iisus Hristos a dat Sfinţilor
Apostoli şi urmaşilor acestora, porunca şi puterea de a săvârşi Sfânta Euharistie (Luca 22, 19;
I Corinteni11, 24).

Prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos s-a

săvârşit prin actul binecuvântării lor de către Mântuitorul Hristos. Prin urmare, prefacerea
pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos se realizează prin Duhul Sfânt,
la rugăciunea de invocare rostită de săvârşitor (episcop, preot).

Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în mod real cu însuşi Trupul şi Sângele Său în
Sfânta Taină a Euharistiei.

Sfânta Euharistie nu este numai o Taină , ci este şi o jertfă ispăşitoare pentru cei vii şi
pentru cei morţi.

Taina lui Hristos se împlineşte în chenoza Fiului lui Dumnezeu care manifestă iubirea
ca viaţă de comuniune între persoanele Sfintei Treimi, revărsându-se în umanitate: “Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Toată creaţia celebrează în Logosul
înomenit unirea noastră cu Dumnezeu pe care se clădeşte viaţa liturgică a Bisericii. Tot ceea
ce omul are ca funcţii ale vieţii sunt binecuvântate de Hristos în Biserică şi sfinţite. Ele
depăşesc limitele fizice, ale spaţiului şi timpului şi-l proiectează pe om în veşnicie.
Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu–Tatăl “S-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi şi am
văzut slava Lui, slavă ca Unuia- Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“(Ioan 1, 14), ca să
facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu după har pe oameni. “El, Logosul divin, prin venirea Sa
la noi, ne-a revelat taina Sfintei Treimi şi ne-a ridicat, la slava vieţii Sale Dumnezeieşti.
Astfel, prin condescendenţa Uneia dintre Persoanele dumnezeieşti, neamul omenesc a primit
mântuirea. De aceea, credem că vom ajung acolo unde este acum însuşi Hristos, Capul
întregului Trup-Biserica (Col 1, 18) şi Înaintemergătorul nostru la Tatăl (Evrei 6, 20).

82
Întruparea se continuă şi se împlineşte în Biserică. Biserica este astfel Hristos însuşi, în
plenitudinea Sa care cuprinde totul (I Cor 12, 12).

Prin întrupare, Hristos a recapitulat şi a unit în Sine în mod ontologic, cele din ceruri şi
cele de pe pământ (Efes 1, 10), cele de aproape şi cele de departe, surpând peretele din mijloc
al despărţiturii (Efes 2, 14), a unit pe om cu Dumnezeu, în Dumnezeu- Omul, Iisus Hristos, şi
a unit pe oameni cu El şi între ei în El însuşi prin Duhul Lui (Gal 3, 28). Prin Hristos, viaţa de
comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi coboară în umanitate, şi anume în Biserică, ca
Biserică să tindă desăvârşindu-se spre Sfânta Treime, prin Duhul Sfânt. Prin Duhul noi fiind
adunaţi în Fiul, ne aflăm în relaţie de fii faţă de Tatăl, în relaţia în care se află şi Fiul faţă de
Tatăl, desigur nu în relaţia de fii născuţi în mod natural din Tatăl, ci de înfiaţi prin Duhul.
Pentru că noi suntem adunaţi sub aceeaşi umbrire a Duhului în care este şi Fiul şi prin care
Fiul este legat de Tatăl. Iar între noi suntem în relaţia de frăţie generală, având ca Frate central
pe Iisus Hristos. Mântuitorul a spus:”Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo,
sunt şi Eu în mijlocul Lor.” (Matei 18, 20).

Una dintre multele roadele pe care le aduce Sfânta Taină a Euharistiei este şi iertarea
păcatelor. Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos tămăduiesc rănile trupului şi
sufletului nostru.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei se realizează acea unitate eclezială a tuturor

mădularelor lui Iisus Hristos.

Astfel, harul divin revărsat în lume, prin iconomia întrupării şi prezent în Biserica lui
Hristos, colaborează cu oamenii şi actualizează lucrarea de mântuire şi de unire a tuturor în
Hristos. Cuvintele Mântuitorului Hristos: “Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul
veacului.” (Matei 20, 28), precum şi alte versete nou testamentare reprezintă mărturii ale
trimiterii Bisericii în lume prin Întruparea Logosului. Prin învăţătura şi prin activitatea sa
divino- umană, Biserica urmăreşte tocmai ca Dumnezeu să devină prezent. Biserica, deşi se
alcătuieşte din oameni, are însă pe cap pe însuşi Hristos, pe adevăratul Dumnezeu, pe Sfântul
Duh care o învaţă totdeauna şi o face “Mireasă curată şi neîntinată a lui Hristos” (Apocalipsa
21, 29), “Stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15).”

După cum, în Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a făcut om, cele două firi s-au unit într-o
unitate, persoana unică a Domnului, tot astfel şi în Biserică, în mireasa lui cea sfântă şi

83
neîntinată, totalitatea creştinilor este unită cu capul întemeietorului ei nevăzut, Mântuitorul
nostru Iisus Hristos.

Iisus Hristos este taina originară şi temei al Tainelor întrucât este Dumnezeu adevărat
şi Om adevărat. Prin împărtăşire, Hristos rămâne întru noi şi noi întru El (Ioan 15, 4).

84
 BIBLIOGRAFIE

Izvoare

1.BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, versiunea

diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2001.
2.ATANASIE CEL MARE, Sfântul, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre
Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, PSB 15, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
3.CABASILA, Sfântul Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, traducere de Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011.
4.Idem, Despre Viaţa în Hristos, traducere de Pr. Prof. Teodor BODOGAE, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2009.
5.CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,
PSB 41, traducere, introducere, note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2000.
6.Idem, Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr, PSB 38, traducere, introducere, note
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.
7.CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Sfântul, Cateheze, traducere de Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009.
8.DAMASCHIN, Sfântul Ioan, Dogmatica, traducere, introducere şi note Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
9.GRIGORIE DE NAZIANZ, Sfântul, Cuvântarea la Sfintele Paşti, traducere de Pr.
Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002.
10.HERMA, Epistola către Diognet, în volumul ,,SCRIERILE PĂRINŢILOR
APOSTOLICI”, PSB 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995.
11.IGNATIE AL ANTIOHIEI, Sfântul, Epistola către Magnezieni, în volumul
,,SCRIERILE PĂRINŢILOR APOSTOLICI”, PSB 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995.
12.MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri
ale Bisericii, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2000.
13.SIMEON NOUL TEOLOG, Sfântul, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, traducere
Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
85
 Cărţi şi reviste teologice

14. BĂLAŞA, Pr. Prof. Dr., Nicolae , Relaţia între Biserică şi Euharistie în teologia
ortodoxă contemporană-implicaţiile acesteia, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2010.
15. BERDIAEFF, Nikolai, Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, Timişoara, 1993.
16. BOBRINSKOY, Pr. Prof. Boris, Taina PreaSfintei Treimi, traducere Măriuca şi
Adrian Alexandrescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
17. Idem, Taina Bisericii, traducere Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002.
18. Idem, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1999.
19. BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae
Cabasila, Ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2011.
20. BRIA, Pr. Prof. Ion, Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în revista
,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1978.
21. Idem, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor (teză de doctorat în teologie), în
revista ,,Studii Teologice”, Nr. 1-2, 1968.
22. Idem, Ecleziologia comuniunii, în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 9-10, 1968.
23. BUNEA, Pr. Ion, Sfânta Împărtăşanie în viaţa creştină, în revista ,,Ortodoxia”, Nr.
3-4, 1967.

24. CÂNDEA, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Liturghie, liturghisire, liturghier şi liturgică, în
revista ,,Mitropolia Banatului”, Nr. 9-10, 1964.

25. CHIŢESCU, Prof. N., Gândirea religioasă a lui Homiakov, în volumul ,,Biserica
este una” Alexis HOMIAKOV.

26. CHIŢESCU, Prof. N., TODORAN, Pr. Prof. Isidor, PETREUŢĂ, Pr. Prof. I.,
Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru facultăţile teologice, vol. II, ediţia a II-a,
Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2005.

27. CITIRIGĂ, Pr. Conf. Dr. Vasile, Aplicarea doctrinei despre energiile necreate la
doctrina şi practica Sfintelor Taine, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 2007.

28. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Sfânta Euharistie în concepţia vechilor – catolici şi
poziţia Bisericii în această problemă, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1967.

29. Idem, Pregătirea dialogului cu vechii catolici, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 1973.
86
 30. GALERIU, Pr. Prof. Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos Învăţătorul nostru
suprem, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1983.

31. HIMCINSCHI, Pr. Mihai, Doctrina trinitară ca fundament misionar. Relaţia

Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul în teologia răsăriteană şi apuseană, Implicaţiile doctrinare
şi spirituale ale acesteia, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2004.
32. HOMIAKOV, Alexis, Biserica este una, traducere Elena Derevici şi Lucia
Mureşan, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2008.
33. ICĂ, Diac. Asist. Ioan I., Sfânta Treime ca şi comuniune şi viaţă a Bisericii, în
revista „Mitropolia Ardealului”, Nr. 5, 1990.
34. ICĂ Pr. Prof. Dr. Ioan, DURĂ, Pr. lect. Nicolae, Credinţa Ortodoxă şi viaţa
creştină, Ed. Deisis, Sibiu, 1992.
35. IONESCU, Pr. Ioan, Taina Sfintei Împărtăşanii sau Cuminecături, în revista
,,Glasul Bisericii”, Nr, 1-2, 1990.
36. ISVORANU, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru, Crearea omului, cădere şi ridicare în
exegeza Sfântului Grigorie Palama”, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 9-12, 2011.
37. JOIŢA, Pr. Dr. Alexandru, Sfânta Euharistie – Taină a iubirii jertfelnice, în
revista ,,Studii Teologice”, Nr. 9-10, 1975.
38. Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.
39. MEHEDINŢU, Viorel, Sfânta Euharistie ca taină a unităţii Bisericii, în revista
,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 5-6, 1965.
40. MEYENDORFF, John, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de Pr.
Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.
41. MIHOC, Pr. Prof. Dr. Vasile, Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi văzute din
punct de vedere ortodox, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1989.
42. MOLDOVAN, Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în
lumea contemporană, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009.
43. Idem, Învăţătura paulină cu privire la Taina lui Hristos şi implicaţiile ei
ecumenice, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1977.
44. NELLAS, Panayotis, Omul –animal îndumnezeit. Perspective pentru o
antropologie ortodoxă, traducere de Ioan I. ICĂ jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
45. NIŞCOVEANU, Pr. Drd. Mircea, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în
rugăciunile Euharistice, în revista „Studii Teologice”, Nr. 5-6, 1967.

87
 46. POMAZANSKI, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, traducere de Florin
Caragiu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009.
47. POPA, Prof. Univ. Dr. Irineu, Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Ed.
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010.
48. Idem, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2013.
49. Idem, Valoarea mântuirii şi îndreptării noastre reflectată în consecinţele
mântuitoare ale unirii ipostatice a celor două firi ale Logosului înomenit, în revista
,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1-4, 2012.
50. Idem, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999.
51. Idem, Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în opera părintelui
Dumitru Stăniloae, în revista ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 1-4, 2008.
52. Idem, Omul fiinţă spre îndumnezeire, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
53. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi al celei
răsăritene, în volumul ,,Ştiinţă şi teologie”, Bucureşti, 2001.
54. POPESCU, Prof. Teodor M., Duhul Comunitar al Ortodoxiei, în revista
,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1956.
55. Idem, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în revista
,,Ortodoxia”, Nr, 2, 1955.
56. RADU, Pr. Lect. Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi
problema comuniunii (teză de doctorat), în revista „Ortodoxia”, Nr. 1-2, 1978.
57. Idem, Sfintele Taine în viaţa Bisericii în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 3-4, 1981
58. SCHMEMANN, Alexander, Euharistia-Taina Împărăţiei, traducere de Pr. Boris
Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.
59. Idem, Pentru viaţa lumii, traducere de Pr. Prof. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2001.
60. STAN, Pr. Asist. Dr. Alexandru I., Iisus Hristos, Mântuitorul-izvor de viaţă, în
revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1983.
61. STAN, Pr. Dr. Nicolae Răzvan, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele
doctrinare ale vieţii duhovniceşti, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2007.
62. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
63. Idem, Sfânta Treime creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor
credincioşilor, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1986.

88
 64. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Ediţia a II-a, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1996.
65. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.
66. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Ed. IBMBOR. Bucureşti, 1997.
67. Idem, Teologia Euharistiei, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 3, 1969.
68. Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
69. Idem, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, în revista ,,Studii Teologice”,
Nr.1-2, 1965.
70. Idem, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta
Liturghie, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1983.
71. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2004.
72. Idem, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creştine, în revista
„Ortodoxia”, Nr. 1, 1953.
73. Idem, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele şi problema Tainelor în afara
Bisericii, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1956.
74. Idem, Iubirea creştină, Ed. Porto- Franco, Galaţi, 1993.
75. Idem, Iubire şi adevăr. Pentru o depăşire a dilemei ecumenismului contemporan,
în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1967.
76. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.
77. Idem, Învăţătura paulină cu privire la Taina lui Hristos şi implicaţiile ei
ecumenice, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1977.
78. Idem, Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993.
79. Idem, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1956.
80. TULCAN, Pr. Dr. Ioan, Legătura dintre Euharistie şi Biserică la Nicolae
Cabasila, în revista ,,Altarul Banatului”, Nr. 11-12, 1990.
81. YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei, traducere de Pr. Dr. Constantin
Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.
82. ZIZIOULAS, Ioannis, Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 1999.
83. Idem, Fiinţa Eclesială, traducere Pr. Dr. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2007.

89
90
91