Universitatea din Craiova

Facultatea de Litere

Departamentul de Arte

CLASICISMUL MUZICAL

Lect. Univ. Dr. Antoniu Zamfir

Student: Bleaje Mihaela-Alexandra

Craiova 2019
 CLASICISMUL MUZICAL

Clasicismul este perioada din istoria muzicii cuprinsă aproximativ între 1750-1830, în
care se împletesc într-un mod armonios în creaţii muzicale de unică valoare, bogăţia de idei şi
sentimente a conţinutului muzical cu concizia, claritatea şi echilibrul formei; clasicismul este
pregătit încă din baroc, existând un preclasicism în cadrul acestui curent materializat prin
anumite trăsături ale creaţiei lui J.B. Lully, în franceză Couprin, J. Ph. Rameau (o mare parte
a şcolii franceze chiar îi asimilează clasicismul muzical), A. Corelli, J.S. Bach, G.F. Haendel,
A. şi D. Scarlatti etc.; în unele din lucrările acestora melodia - tratată armonic - capătă rolul
principal, în detrimentul polifoniei, ceea ce va duce la diversificarea şi, ulterior, la
cristalizarea noilor forme şi genuri muzicale: uvertura tripartită (ABA) a lui Alessandro
Scarlatti, sonatele fiului acestuia - Domenico Scarlatti ca şi cele ale lui Philip Emmanuel
Bach - fiul lui J.S. Bach - în care se manifestă într-o formă incipientă, contrastul tematic sau
inovaţiile ce apar în Concertele brandemburgice ale lui J.S. Bach.

Elementele noului limbaj muzical sunt prefigurate şi dezvoltate în cadrul tuturor

marilor şcoli europene, compozitorii mai jos menţionaţi fiind consideraţi precursori ai
clasicismului sau aparţinând acestuia: J. Gossec, A.E.M. Gretry, J. Fr. Lesueur, E.N. Mehul -
şcoala franceză, Paris, G. Sammartini (Milano) şi G.B. Padre Martini (Bologna, profesor al
lui Mozart) - italieni, A. Hasse (Dresda), J.E. Bach (Weimar), Leopold Mozart (Salzburg,
tatăl lui W.A. Mozart) germani şi, în mod special, muzicienii Şcolii de la Mannheim (post
Bach şi pre Haydn, după terminologia engleză), cu rezultate deosebite în cristalizarea
simfoniei, dar şi a dinamicii muzicale; ca reprezentanţi principali ai acestei şcoli îi numim pe:
F.X. Richter, Chr. Cannabich şi mai ales pe Johann Stamitz.

Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte, toate compozițiile

trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în
care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar
ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede, fiecare
parte având forma de lied.

Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei ),
Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori
romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică
pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a
cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai
cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa
cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului).

Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia,

sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).
Noţiunea de clasic şi clasicism, folosită în mod curent în limbajul muzicologic, are mai multe
înţelesuri. Termenul de clasic poate fi întrebuinţat ca epitet pentru un autor, un gen, o creaţie
sau o interpretare, ce pot fi luate ca model de către posteritate, indiferent cărei epoci îi
aparţin. Astfel, poemele lui Liszt sunt exemple clasice ale genului poem simfonic, după cum
operele lui Wagner sunt exemple clasice ale dramei muzicale romantice. La fel, Chopin este
clasic al nocturnei, iar J. Strauss clasic al valsului, deşi în creaţia acestor compozitori nu
găsim trăsături stilistice clasice şi nici nu aparţin epocii clasice. Şi toccatele sau fugile lui
Bach, oratoriile lui Händel, opera bufă a lui Pergolesi sau schiţele descriptive ale lui Rameau
sunt lucrări clasice ale genurilor respective, autorii lor fiind luaţi ca model de posteritate.

Chiar şi anumite popoare au clasicii lor. Astfel, muzica rusă îi are drept clasici pe
“cei cinci” şi pe Ceaikovski; cea cehă pe Smetana şi Dvořak, cea norvegiană pe Nordraak şi
Grieg; cea spaniolă pe Albeniz şi Granados, cea românească pe Caudella, Dima şi
Ştephănescu. Acordarea epitetului de clasic nu implică neapărat situarea în trecut. Şi unor
muzicieni moderni li se poate da epitetul de clasic, dacă creaţia lor se dovedeşte a fi model al
stilului epocii sau al unor noi metode de creaţie. Astfel, Prokofiev, Şostakovici, Hindemith,
Bartók, de Falla, Enescu sunt consideraţi drept clasici ai muzicii moderne.

Termenul clasic se poate referi şi la atitudinea autorului în procesul de creaţie, el fiind

folosit în opoziţie cu cel romantic. Claritatea stilistică şi limpezimea expresiei, perfecţiunea
formei şi echilibrul mijloacelor de exprimare sunt rodul atitudinii compozitorului, care
păstrează echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv în creaţia muzicală. Spre deosebire de stilul
romantic, unde emoţia subiectivă prevalează, autorii clasici îşi limitează poziţia faţă de ideile
exprimate,cenzurând afectivitatea lor. În privinţa conţinutului înalt de idei şi a armoniei
formei sunt clasice tragediile antice eline, operele lui Lully, simfoniile lui Mozart, Concertele
brandenburgice de Bach, Variaţiunile lui Brahms sau Franck.
Nașterea operei

În mod curent, termenul clasic se referă la apartenenţa stilistică la epoca clasică. Spre
deosebire de literatură, muzica clasică apare mai târziu şi durează mai puţin, fiind cuprinsă
între 1750 şi 1827, anul morţii lui Bach şi Beethoven. Situat în a doua jumătate a secolului al
XVIIIlea, clasicismului muzical i se mai adaugă epitetul de vienez, întrucât cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei perioade au trăit la Viena. Apogeul clasicismului este reprezentat de
Şcoala Vieneză: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart - după registrul de botez
Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus şi Ludwig van Beethoven.

Haydn este considerat părintele atât al simfoniei, cât şi al sonatei, trioului, cvartet-
ului clasice; în fapt el fixează forma şi genul sonatei clasice şi le aplică în genurile sus-
menţionate; creaţiile sale sunt echilibrate, pline de voie bună şi umor. Mozart este unul dintre
maeştrii artei lirice, ai simfoniei, concertului, ai creaţiilor camerale şi vocal-simfonice.

Beethoven „Shakespeare al muzicii" este zenitul clasicismului şi marele deschizător

de drumuri pentru urmaşi; Beethoven creează lucrări cu o putere de expresie incomparabilă,
dar şi o soliditate a construcţiei extraordinară; poate cea mai frumoasă caracterizare este cea
pe care i-o face scriitorul francez Romain Rolland: „un torent de flăcări într-o albie de
granit".

Caracteristici ale muzicii clasice

În muzica clasică vieneză domină simplitatea şi claritatea expresiei muzicale, armonia

formei, ce conferă plasticitate imaginilor artistice. Năzuind spre sinceritate şi firesc, clasicii
vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei îmbogăţesc limbajul muzical cu noi mijloace,
mai expresive, şi, implicit, cu noi imagini artistice. Melodica are o naturaleţe, fiind susţinută
de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează unităţi simetrice. Există un echilibru
între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi claritatea expresiei, există o logică şi
o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii formale. Se remarcă limpezimea
arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria armonioasă a întregului discurs
muzical. Întruchipând în cel mai înalt grad principiile stilului clasic, creaţia clasicilor vienezi
a devenit prototipul clasicismului muzical, astfel că astăzi, prin termenul clasic înţelegem un
atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparţine epocii clasice a veacului al XVIII-lea
sau chiar şcolii vieneze.
 Forme muzicale ale muzicii clasice instrumentale

Serenada - Piesa instrumentală dedicată unei persoane. În Evul Mediu se obișnuia să

fie interpretată seara, cu sau fără acompaniament vocal, sub balconul iubitei.

Divertismentul – Compoziție distractivă, în succesiune liberă

Sonata - Compoziție muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de

instrumente (dă sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată
muzicală interpretată de vocea omenească

Simfonia - Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai

multe părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o
amplă orchestră simfonică.

Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente.

În funcție de numărul interpreților, orchestra de cameră se numește duo, trio, cvartet, cvintet,
etc. De regulă, o astfel de orchestră constă din instrumente cu coarde, la care uneori, se
adaugă și instrumente de suflat.

Menuet - Dans utilizat în special în piesele de factură clasică și preclasică. Uvertura -

Piesă orchestrală care “deschide” drama unei reprezentaţii de teatru muzical

Clasicismul vienez reprezintă un stil muzical dezvoltat la Viena în perioada cuprinsă

aproximativ între anii 1781 (anul compoziției de către Haydn a 6 cvartete op. 33 și al stabilirii
lui Mozart la Viena) și 1827 (anul morții lui Beethoven). Compozitorii cei mai reprezentativi
ai acestei perioade au fost Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van
Beethoven, strâns legați între ei (Haydn era prieten cu Mozart, Beethoven i-a fost elev).
Niciunul nu era originar din Viena, dar cea mai mare parte a activității lor creatoare s-a
desfășurat în acest oraș, care datorită operelor lor a căpătat o hegemonie în lumea muzicii.

După epoca preclasică, reprezentată prin fiii lui Johan Sebastian Bach, în special Carl
Philipp Emanuel Bach (1714-1788) și Johann Christian Bach (1735-1782), și prin Școala din
Mannheim (Johann Stamitz, 1717-1757; Christian Cannabich, 1731-1798), cei trei mari
compozitori ai clasicismului vienez - Haydn, Mozart și Beethoven - stăpânesc și
perfecționează diferite genuri muzicale și procedee componistice, de la linia melodică
populară, la polifonia barocă. Ei reunesc stilul galant și sentimental al muzicii preclasice cu
diverse trăsături ale muzicii germane, franceze sau italiene, într-o mare varietate de creații,
caracterizate printr-o înaltă virtuozitate a formei combinată cu dramatismul muzicii. Acest
aspect se recunoaște în toate genurile, de la muzica de cameră, în special cvartetul de coarde
dezvoltat de Joseph Haydn și sonata instrumentală, la simfonie, concert pentru instrumente
soliste și orchestră, operă (de ex. Mozart) sau în muzica religioasă (Requiem-ul de Mozart
sau Missa solemnis de Beethoven), care au devenit modele pentru generațiile următoare.
Caracteristic pentru cea mai mare parte a compozițiilor este folosirea în prima mișcare a
formei de sonată, nu în manieră schematică, ci într-o mare diversitate a fanteziei creatoare,
proprie fiecărui compozitor în parte.

Pentru această evoluție, Viena oferea în acel timp condiții optimale prin
multiplicitatea culturii muzicale, devenind capitala europeană a muzicii. Acest fapt a fost
posibil și datorită sprijinului moral și financiar al aristocrației înstărite, protectoare a artelor
(de ex. prințul Estherházy sau prințul Lobkowitz). Un rol important l-au jucat așa zisele
"Academii", care organizau concerte publice.

În muzicologia germană există opinii diferite privind perioada istorică și

reprezentanții clasicismului vienez. Asfel, Ludwig Finscher limitează Wiener Klassik la
operele lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart din perioada 1781 până la 1803.
Hans Heinrich Eggebrecht documentează prin detalii muzicale amănunțite apartenența lui
Ludwig van Beethoven la "Wiener Klassik". Pentru Carl Dahlhaus, clasicismul și
romantismul în muzică constituie o singură epocă, epoca clasico-romantică, unitatea între
cele două stiluri fiind realizată de Franz Schubert.

La Viena, pe lângă activitatea muzicală de curte, existau multe saloane aristocratice,

unde se dădeau concerte private, manifestări care au avut un rol însemnat în istoria creaţiei
muzicale. Marii aristocraţi, precum Kinski, Schwartzenberg, Esterhazy sau mareşalul de
Saxa, întreţineau formaţii orchestrale şi comandau diferite lucrări compozitorilor vienezi
Johann Georg Reutter (1707-1772), Georg Christoph Wagenseil (1715-1777), Georg Mathias
Monn (1717-1750), Dittersdorf, Gluck sau italienilor Antonio Caldara (compozitorul curţii),
N. Popora, care prefigurează noul stil clasic. Academiile de muzică de la Viena, concertele
organizate public, datează din anul 1750, fiind realizate după model francez.
 Răspândind în Europa rococo-ul şi stilul galant, Franţa a contribuit în mai mică
măsură la constituirea simfonismului clasic. În muzica de cameră franceză din prima jumătate
a veacului al XVIII-lea, termenul “simfonie” era întrebuinţat pentru a desemna o piesă scrisă
pentru instrumente sau fragmente instrumentale din operă. Sunt intitulate simfonii diferite
lucrări de cameră de Philidor, Boismortier, Mondonville, Marais, toate aceste lucrări fiind în
genul suitei. De altfel, termenii consacraţi ai muzicii simfonice clasice nu aveau accepţiunile
actuale, ele prezentând ambigue semnificaţii. Astfel, colecţia de suite ale lui Michel Correte
(publicată în 1750) – Concert de simfonii pentru violino, flaut, oboi, cu basso continuo – are
drept primă piesă o “suită op. 15”. Simfoniile lui Simon şi Al. Guillemain (1746) sunt lucrări
de cameră în stil galant, un amestec de polifonie cu monodie acompaniată şi cu unele intenţii
descriptive. Francezii îşi menţin simfoniile în climatul muzicii de gen şi de divertisment, până
ce Stamitz vine la Paris şi face cunoscute simfoniile sale. După modelul său, vor scrie
simfonii francezii Joseph Gossec şi Ignaz Pleyel.

La formarea simfonismului clasic au contribuit şi culturile muzicale poloneze şi cehe.

Clasele conducătoare ale acestor popoare aveau gusturi cosmopolite, aşa încât muzica lor a
fost tributară celei germane şi operei italiene. Dacă germanii şi italienii au influenţat cultura
muzicală a acestor popoare, arta lor populară a exercitat o sensibilă înrâurire asupra muzicii
central europene.

Despre bogăţia muzicii populare poloneze, G. Fr. Telemann notează următoarele:

”Este de necrezut ce fantezie extraordinară are cel care şi-ar lua note, în opt zile el ar putea
să facă provizii de idei pentru o viaţă întreagă. Pe scurt, există foarte multe lucruri bune în
această muzică, dacă ştii să te serveşti de ea. Ea mi-a adus mai târziu servicii, chiar în unele
opere serioase. Am scris în acest stil concerte şi trio-uri, pe care le-am înveşmântat în haină
italiană.” Sonatele metodice şi Mica muzică de cameră ale lui Telemann poartă amprenta
influenţei muzicii poloneze. Şi Hasse califică muzica poloneză drept “muzică cu adevărat
naturală”, adesea tandră şi delicată. Deşi dominată de arta germană, cultura muzicală
poloneză a dat limbajului european note specifice creaţiei sale populare.