Noţiunea de clasic şi clasicism, folosită în mod curent în limbajul muzicologic, are mai multe înţelesuri.

Termenul de clasic poate

fi întrebuinţat ca epitet pentru un autor, un gen, o creaţie sau o interpretare, ce pot fi luate ca model de către posteritate, indiferent
cărei epoci îi aparţin. Astfel, poemele lui Liszt sunt exemple clasice ale genului poem simfonic, după cum operele lui Wagner
sunt exemple clasice ale dramei muzicale romantice. La fel, Chopin este clasic al nocturnei, iar J. Strauss clasic al valsului, deşi
în creaţia acestor compozitori nu găsim trăsături stilistice clasice şi nici nu aparţin epocii clasice. Şi toccatele sau fugile lui Bach,
oratoriile lui Händel, opera bufă a lui Pergolesi sau schiţele descriptive ale lui Rameau sunt lucrări clasice ale genurilor
respective, autorii lor fiind luaţi ca model de posteritate.

Chiar şi anumite popoare au clasicii lor. Astfel, muzica rusă îi are drept clasici pe “cei cinci” şi pe Ceaikovski; cea cehă pe
Smetana şi Dvořak, cea norvegiană pe Nordraak şi Grieg; cea spaniolă pe Albeniz şi Granados, cea românească pe Caudella,
Dima şi Ştephănescu. Acordarea epitetului de clasic nu implică neapărat situarea în trecut. Şi unor muzicieni moderni li se poate
da epitetul de clasic, dacă creaţia lor se dovedeşte a fi model al stilului epocii sau al unor noi metode de creaţie. Astfel, Prokofiev,
Şostakovici, Hindemith, Bartók, de Falla, Enescu sunt consideraţi drept clasici ai muzicii moderne.

Termenul clasic se poate referi şi la atitudinea autorului în procesul de creaţie, el fiind folosit în opoziţie cu cel romantic.
Claritatea stilistică şi limpezimea expresiei, perfecţiunea formei şi echilibrul mijloacelor de exprimare sunt rodul atitudinii
compozitorului, care păstrează echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv în creaţia muzicală. Spre deosebire de stilul romantic, unde
emoţia subiectivă prevalează, autorii clasici îşi limitează poziţia faţă de ideile exprimate, cenzurând afectivitatea lor. În privinţa
conţinutului înalt de idei şi a armoniei formei sunt clasice tragediile antice eline, operele lui Lully, simfoniile lui Mozart,
Concertele brandenburgice de Bach, Variaţiunile lui Brahms sau Franck.

Nasterea operei
În mod curent, termenul clasic se referă la apartenenţa stilistică la epoca clasică. Spre deosebire de literatură, muzica clasică
apare mai târziu şi durează mai puţin, fiind cuprinsă între 1750 şi 1827, anul morţii lui Bach şi Beethoven. Situat în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, clasicismului muzical i se mai adaugă epitetul de vienez, întrucât cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei perioade au trăit la Viena.
Caracteristici ale muzicii clasice
În muzica clasică vieneză domină simplitatea şi claritatea expresiei muzicale, armonia formei, ce conferă plasticitate imaginilor
artistice. Năzuind spre sinceritate şi firesc, clasicii vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei îmbogăţesc limbajul muzical cu
noi mijloace, mai expresive, şi, implicit, cu noi imagini artistice. Melodica are o naturaleţe, fiind susţinută de un ritm ordonat, în
care formulele ritmice formează unităţi simetrice. Există un echilibru între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi
claritatea expresiei, există o logică şi o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii formale. Se remarcă limpezimea
arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria armonioasă a întregului discurs muzical. Întruchipând în cel mai înalt grad
principiile stilului clasic, creaţia clasicilor vienezi a devenit prototipul clasicismului muzical, astfel că astăzi, prin termenul clasic
înţelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparţine epocii clasice a veacului al XVIII-lea sau chiar şcolii
vieneze.

Forme muzicale ale muzicii clasice instrumentale

• Serenada - Piesa instrumentala dedicata unei persoane. In Evul Mediu se obisnuia sa fie interpretata seara, cu sau fara
acompaniament vocal, sub balconul iubitei.
• Divertismentul - Compozitie distractiva, in succesiune libera
• Sonata - Compoziție muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în opoziție cu
"cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată muzicală interpretată de vocea omenească
• Simfonia - Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind
executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică.
• Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. În funcție de numărul interpreților,
orchestra de cameră se numește duo, trio, cvartet, cvintet, etc. De regulă, o astfel de orchestră constă din instrumente cu
coarde, la care uneori, se adaugă și instrumente de suflat .
• Menuet - Dans utilizat in special in piesele de factura clasica și preclasica.
• Uvertura - Piesă orchestrală care “deschide” drama unei reprezentaţii de teatru muzical
Compozitori
• Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788)
• Christoph Willibald Ritter von Gluck (1714-1787) - Orfeu şi Euridice
• Joseph Haydn (1732-1809) - Cvartetul imperial (imnul Germaniei)
• Antonio Salieri (1750-1825) - Armida
• Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) - Nunta lui Figaro, Flautul fermecat
• Ludwig van Beethoven (1770-1827) - Oda bucuriei, Sonata lunii