Noţiunea de clasic şi clasicism, folosită în mod curent în limbajul muzicologic, are

mai multe înţelesuri. Termenul de clasic poate fi întrebuinţat ca epitet pentru un autor, un
gen, o creaţie sau o interpretare, ce pot fi luate ca model de către posteritate, indiferent cărei
epoci îi aparţin. Astfel, poemele lui Liszt sunt exemple clasice ale genului poem simfonic,
după cum operele lui Wagner sunt exemple clasice ale dramei muzicale romantice. La fel,
Chopin este clasic al nocturnei, iar J. Strauss clasic al valsului, deşi în creaţia acestor
compozitori nu găsim trăsături stilistice clasice şi nici nu
aparţin epocii clasice. Şi toccatele sau fugile lui Bach,
oratoriile lui Händel, opera bufă a lui Pergolesi sau
schiţele descriptive ale lui Rameau sunt lucrări clasice
ale genurilor respective, autorii lor fiind luaţi ca model
de posteritate.

Chiar şi anumite popoare au clasicii lor. Astfel,

muzica rusă îi are drept clasici pe “cei cinci” şi pe
Ceaikovski; cea cehă pe Smetana şi Dvořak, cea
norvegiană pe Nordraak şi Grieg; cea spaniolă pe
Albeniz şi Granados, cea românească pe Caudella, Dima
şi Ştephănescu. Acordarea epitetului de clasic nu implică
neapărat situarea în trecut. Şi unor muzicieni moderni li
se poate da epitetul de clasic, dacă creaţia lor se
dovedeşte a fi model al stilului epocii sau al unor noi
metode de creaţie. Astfel, Prokofiev, Şostakovici, Hindemith, Bartók, de Falla, Enescu sunt
consideraţi drept clasici ai muzicii moderne.

Termenul clasic se poate referi şi la atitudinea autorului în procesul de creaţie, el fiind

folosit în opoziţie cu cel romantic. Claritatea stilistică şi
limpezimea expresiei, perfecţiunea formei şi echilibrul
mijloacelor de exprimare sunt rodul atitudinii
compozitorului, care păstrează echilibrul dintre subiectiv şi
obiectiv în creaţia muzicală. Spre deosebire de stilul
romantic, unde emoţia subiectivă prevalează, autorii clasici
îşi limitează poziţia faţă de ideile exprimate, cenzurând
afectivitatea lor. În privinţa conţinutului înalt de idei şi a
armoniei formei sunt clasice tragediile antice eline, operele
lui Lully, simfoniile lui Mozart, Concertele brandenburgice
de Bach, Variaţiunile lui Brahms sau Franck.
Nasterea operei
În mod curent, termenul clasic se referă la
apartenenţa stilistică la epoca clasică. Spre deosebire de
literatură, muzica clasică apare mai târziu şi durează mai puţin, fiind cuprinsă între 1750 şi
1827, anul morţii lui Bach şi Beethoven. Situat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
clasicismului muzical i se mai adaugă epitetul de vienez, întrucât cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei perioade au trăit la Viena.

Caracteristici ale muzicii clasice

În muzica clasică vieneză domină simplitatea şi claritatea expresiei muzicale,
armonia formei, ce conferă plasticitate imaginilor artistice. Năzuind spre sinceritate şi firesc,
clasicii vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei îmbogăţesc limbajul muzical cu noi
mijloace, mai expresive, şi, implicit, cu noi imagini artistice. Melodica are o naturaleţe, fiind
susţinută de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează unităţi simetrice. Există un
echilibru între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi claritatea expresiei, există o
logică şi o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii formale. Se remarcă
limpezimea arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria armonioasă a întregului
discurs muzical. Întruchipând în cel mai înalt grad principiile stilului clasic, creaţia clasicilor
vienezi a devenit prototipul clasicismului muzical, astfel că astăzi, prin termenul clasic
înţelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparţine epocii clasice a veacului
al XVIII-lea sau chiar şcolii vieneze.