Viaţa culturală este dominată de clasicism, manifestat în literatura franceză în a doua jumătate a

veacului al XVII-lea, prelungit şi în veacurile următoare. În centrul creaţiilor clasice se afla

omul, tipul clasic având o frumuseţe ideală, fără particularităţi individuale. Sunt eroi ideali în
împrejurări ideale, plin de virtuţi şi fără o evoluţie interioară, fiind conduşi de raţiune şi nu de
pasiuni.

Izvorul inspiraţiei clasicismului a fost Antichitatea greacă, chiar orientală, nu eroi ai prezentului.
Estetica clasică tinde spre simplitatea şi claritatea expresiei, spre logica tratării temelor, evitând
contrastele puternice şi excesele detaliilor, universul fiind considerat un tot armonios. Dacă legea
echilibrului şi a armoniei (concentrată în numărul de aur) stă la baza construcţiei monumentelor
arhitectonice, acţiunea lucrărilor dramatice urmează regula celor trei unităţi: de loc, de timp şi de
spaţiu. Tematica creaţiilor dramatice trebuia să fie unitară, desfăşurată în acelaşi loc şi pe
parcursul unei zile.

Fundamentată pe raţionalismul cartezian şi pe reminiscenţe ale Renaşterii, estetica clasică a fost

determinată şi de condiţiile spirituale impuse de curte. Prevala perfecţiunea formei, echilibrul
mijloacelor de expresie şi cultul virtuţii, dar existau şi unele note artificiale şi retorice, tipice
spiritului curtean. În muzică, opera seria napolitană, operele lui Rameau răspund cerinţelor
esteticii clasice, dar cea mai clasică rămâne opera lui Gluck. Ca efect al spiritului raţionalist, în
opera sa se resimte expresia minuţios elaborată pentru a corespunde sensului textului.

Clasicismul a dat valori importante în literatură, arhitectură, pictură, sculptură şi muzică.

Literatura franceză este ilustrată de nume cunoscute: Corneille, Racine, Moliere, Voltaire, La
Bruyere, Ch. Perrault, în arhitectură: J. Gabriel, J. Souffot, în pictură: N. Poussin, A. Watteau,
Fragonard, Boucher. În Anglia se remarcă realismul critic prin J. Dryden, J. Swift, H. Fielding,
D. Defoe, şi pictorii Hogarth, Reynolds. În Rusia activează Krîlov, Antioh Cantemir, iar în Ţările
Române poeţii Văcăreşti, C. Conachi, Gh. Asachi, I. Budai Deleanu.

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Franţa irupe noul curent filosofic şi literar al
iluminiştilor, impulsionat de burghezie, dornică să cucerească dreptul la cultură şi la
guvernământ. Dacă unii gânditori au adoptat teoria monarhului luminat, capabil să înlăture
racilele regimului absolutist, alţii au criticat sistemul aristocratic, considerându-l o abatere
dăunătoare de la ordinea normală, preconizând înlocuirea sa cu o “republică luminată”. Credinţa
filosofilor în puterea atotînvingătoare a raţiunii universale se fonda pe progresul şi succesele
ştiinţei, încurajată de burghezie, şi pe încrederea nelimitată în forţa omului, desprins de
comuniunea cu divinul. Prin abolirea monarhiei şi prin loviturile date bisericii catolice, Revoluţia
franceză a zguduit nu numai societatea franceză, ci toată Europa monarhică.

 Estetica iluministă respingea ceea ce era formal în clasicism, utilizarea tematicii mitologice,
întrucât personajele apăreau ca modele abstracte, rupte de viaţă, în loc de a fi modele vii, luate
din viaţa de toate zilele. Nu renunţa la modelul culturii antice, dar nu se mai idealizau
personajele, ci ele se tipizau. Căutând veridicul şi naturalul, iluminiştii tind să facă din artă o
imitaţie a naturii şi să preia diferite teme din viaţa reală. În teatru, ca şi în operă, vor apărea
genuri noi, realiste: buf, comic şi Singspiel. Întrucât în opera bufă sau comică subiectele nu mai
sunt mitologice sau luate din viaţa aristocraţiei, spiritul curtean îşi diminuează influenţa în artă,
dar nu dispare, întrucât unii filosofi credeau că este posibilă îndreptarea societăţii prin monarhi
luminaţi. Alături de enciclopediştii francezi Diderot, Rousseau, Holbach, Helvetius, d’Alembert,
Beaumarchais, Montesquieu, şi de iluminiştii englezi A. Shaftesbury, D. Hume, de Goldoni,
Metastasio, Vico, de D. Cantemir, N. Milescu, îi amintim şi pe reprezentanţii Şcolii Ardelene: S.
Micu, P. Maior, Gh. Şincai, I. Budai Deleanu.

La finele secolului, iluminiştii germani realizează o participare subiectivă mai mare a artistului
prin impulsul protestatar şi notele preromantice, prezente la reprezentanţii curentului Sturm und
Drang. Estetica iluministă germană, întemeiată de Al. Baumgarten şi Joh. Winckelmann,
accentuează caracterul popular al artei, la fel şi reprezentanţii Sturm und Drang-ului: J. G.
Herder (1744-1803), J. Fr. Schiller (1759-1805), J. W. Goethe (1749-1832). Tendinţa germanilor
spre filosofie, datorată condiţiilor improprii unei lupte politice făţişe, se va repercuta şi în artă.
Dacă în muzica de operă nu se vor aborda teme filosofice, în schimb, simfonismul din muzica
instrumentală va ilustra acest refugiu în speculaţiile filosofice.

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, odată cu ascensiunea ei, burghezia îşi constituie un
public nou şi mai larg, care-şi impune gusturile şi în muzică. Lupta burgheziei împotriva
aristocraţiei şi a absolutismului se manifestă pe plan cultural prin cultivarea muzicii în noi
cercuri, desprinse de curţile regale sau princiare şi de biserică. Ansamblurile vocale şi
instrumentale nu mai cântau doar în saloanele nobilimii, ci şi în săli publice unde intrarea era
liberă. Se practica muzica şi în casele micii burghezii, se făcea muzică în parcuri, pe străzi şi în
pieţe publice. Genurile operei se diversifică şi se creează unele accesibile, populare, iar muzica
simfonică şi cea camerală împrumută formule din muzica de circulaţie cotidiană şi populară,
câştigând în accesibilitate şi sinceritate.

Dacă direcţiile stilistice ale muzicii Barocului au fost generate de acţiunile Contrareformei şi de
viaţa de la curţile feudale, ce au impus tendinţa spre monumental şi grandios, gustul pentru
ornamentica încărcată, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea în creaţia muzicală se
simplifică scriitura din dorinţa de a conferi o sporită expresivitate limbajului. Melodica este
accesibilă, firească, apropiată de arta populară, dar tinde către travalii ample, desfăşurate cu
contraste bruşte şi cu o dinamică fluentă.

Noul stil clasic aduce ritmuri ordonate şi simetria pătrată (principiul frazelor de patru măsuri), o
melodică izvorâtă din armonia consonantă şi o îmbogăţire armonică şi timbrală. Contrastele
dramatice se reconciliază într-un demers sintetic, prevalând claritatea tematică şi perfecţiunea
formei. Coborârea personajelor operei din sfera miturilor în cea a realităţii va presupune
schimbarea temperaturii emoţionale, de la patosul reţinut la cel al sincerităţii. Genurile clasice –
sonata, simfonia, cvartetul, concertul – trec de la expresia şi funcţia de divertisment la adâncirea
expresiei cu ajutorul variatelor procedee dezvoltătoare.

În mod curent, termenul clasic se referă la apartenenţa stilistică la epoca clasică. Spre deosebire
de literatură, muzica clasică apare mai târziu şi durează mai puţin, fiind cuprinsă între 1750 şi
1827, anul morţii lui Bach şi Beethoven. Situat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
clasicismului muzical i se mai adaugă epitetul de vienez, întrucât cei mai de seamă reprezentanţi
ai acestei perioade au trăit la Viena.
Adoptând simfonismul, ca metodă principală de exprimare muzicală, ei depăşesc imaginile
limitate de text şi se ridică la exprimarea unui conţinut filosofic prin imagini de o mare forţă
generalizatoare. În muzica clasică vieneză domină simplitatea şi claritatea expresiei muzicale,
armonia formei, ce conferă plasticitate imaginilor artistice. Năzuind spre sinceritate şi firesc,
clasicii vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei îmbogăţesc limbajul muzical cu noi
mijloace, mai expresive, şi, implicit, cu noi imagini artistice.

Melodica are o naturaleţe, fiind susţinută de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează
unităţi simetrice. Există un echilibru între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi
claritatea expresiei, există o logică şi o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii
formale. Se remarcă limpezimea arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria
armonioasă a întregului discurs muzical. Întruchipând în cel mai înalt grad principiile stilului
clasic, creaţia clasicilor vienezi a devenit prototipul clasicismului muzical, astfel că astăzi, prin
termenul clasic înţelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparţine epocii
clasice a veacului al XVIII-lea sau chiar şcolii vieneze.

Prin cultul formelor armonioase, chiar prin unele maniere, clasicismul vienez reflectă spiritul
clasic. Aceasta se relevă şi prin unele momente de stil galant, de curte, şi prin caracterul de
divertisment al unor genuri ca serenada, casaţiunea, divertismentul, chiar simfonia la
începuturile ei şi, desigur, muzică de cameră. Pe măsură ce viaţa muzicală cuprinde un public tot
mai larg şi apar acele “concerte publice”, muzica părăseşte treptat spiritul curtean şi apelează la
elemente populare.

Puternica efervescenţă spirituală europeană nu a rămas fără ecou în sufletul şi, implicit, în creaţia
clasicilor vienezi, fapt dovedit atât în reacţia lor faţă de lumea aristocratică, cât şi de sensurile
înnoitoare ale creaţiei lor. Dacă Haydn a suportat 30 de ani de servitute artistică, Mozart a refuzat
să mai rămână valetul prinţului arhiepiscop, iar Beethoven va deveni muzician liber. Prezenţa
eului artistului este tot mai vie în creaţie, pe măsură ce se eliberează de rigoarea vieţii de curte.
Ponderea şi echilibrul limbajului muzical cedează treptat în favoarea unor note mai virulente şi
de mai mult patos. La cei trei clasici vienezi, participarea subiectivă este tot mai vie, încât de la
arta de divertisment, de curte, muzica lor devine tot mai mult o oglindă a vieţii omului şi a
propriilor frământări.

Şi limbajul muzical surprinde schimbarea funcţiei artei muzicale. Manierele, atât de frecvente la
mannheimieni, la Haydn şi, uneori, chiar şi la Mozart, dispar la Beethoven. Noua tematică duce
la adâncirea şi dezvoltarea arhitectonicii, forma de sonată fiind deosebit de grăitoare. Concepută
iniţial ca o schemă, ea va suferi modificări şi îmbogăţiri, pe măsură ce tematica dezvăluie
dimensiuni filosofice.