Mitul Didona

Este o celebră regină din antichitate, rămasă în istorie ca fondatoare a Cartaginei, dar și în
istoria matematicii, pentru că este proma femeie care avea cunoștințe certe de matematică, iar
mai apoi pentru că ridicarea cetății Cartaginei i se datorează.

Primele apariții: Cea mai veche persoană cunoscută care a scris despre Didona a fost is-
toricul grec Timaeus din Taormina (350-260 î.Hr.). Potrivit lui Timaeus, Didona a fondat Carta-
gina în anul 814 sau 813 î.Hr. O relatare completă, care a supravețuit înainte de tratamentul lui
Vergiliu este cea a lui Gnaeus Popeius Trogus în Philippic histories.

Nu se știe cine a combinat prima dată povestea lui Didona cu cel al lui Aeneas, dar este
menționat într-un fragment dintr-un poem epic al lui Gnaeus Naevius. În final, povestea lor a
devenit cunoscută datorită lui Vergiliu.

Didona al lui Vergiliu: Didona este o femeie seducătoare, menită să-l atragă pe Aeneas
din călătoria sa în Italia. Nu este ciudat, având în vedere că înaintea lui Vergiliu seducția eroului
într-o țară periculoasă a fost o tendință stabilită de scriitori, de exemplu în Odissea lui Homer,
Odiseu este sedus de magiciana Circe. Vergiliu nu numai că a urmat tendința, dar a modificat și
povestea, astfel încânt temele datoriei și a iubirii au devenit esențiale. Vergiliu a folosit aceste
teme pentru a-l defini pe Aeneas, transformându-l în eroul suprem, alegând datoria față de dra-
goste. Deci în povestea Didona și Aeneas, Vergiliu portretizează datoria ca cea mai importantă
temă. Unul dintre motivele acestei declarații este că dragostea complică totul. Ea provoacă întâr-
zierea lui Aeneas, suferințele lui Iarbus, și ca regina Cartaginei să se sinucidă.

În versiunea lui Vergiliu tragica poveste este provocată de Venus și Juno, ambele femei.
Juno porvoacă naufragiul lui Aeneas și scena din peșteră, iar Venus o determină pe Didona să se
îndrăgostească de Aeneas și invers. Deci în viața lui Didona și Aeneas femeile sunt cele care
complică totul. Tipic pentru Vergiliu, asociează femeia cu - pasiune nesăbuită, iar bărbatul cu -
stăpân pe sine. Dovezile pentru asocierea femeii cu excitarea sălbatică pot fi găsite și în Eneida.
Una dintre multele exemple este, atunci când relația dintre Aeneas și Didona tocmai a înflorit:
Pasiunea lui Didona hrănește la vene rănile, al căror foc ascuns/ o consumă. Cuvintele con-
sumă și foc conduc la ideea că dragostea este nesăbuită și distructivă. Pasiunea indisciplinată
pote fi găsită și în Juno și Venus: Juno se amestecă în viața lui Aeneas pentru că este troian și ea
îi urăște pe troieni, deoarece un troian a ales-o pe Venus în locul ei într-un concurs de frumusețe,
iar Venus se amestecă în viața lui Aeneas pentru că Juno îl amenințase pe fiul ei nemuritor Cupi-
don. Aceste motive meschine și imaginile folosite pentru dragostea lui Didona arată că Vergiliu
leagă femeile de ardoarea sălbatică. Acest lucru este tipic pentru Vergiliu și se potrivește cu
ideea că femeile complică viața. Din moment ce femeile care complică totul, de fapt, înseamnă
că dragostea complică totul și din acest motiv este creat o imagine negativă despre iubire.

Vergiliu îi dă, de asemenea, lui Didona posibilitatea de a-i încălca sau nu jurământul față
de soțul ei mort, oferindu-i ei și Annei șansa de a vorbi despre asta. După ce Anna a încurajat-o
pe Didona să-l aleagă pe Aeneas, Vergiliu scrie: Deci, spunând, ea, Anna, a aprins inima lumi-
nată de dragoste, / A făcut îndrăzneț mintea ezitantă, și a alungat rușinea. Făcând-o pe Anna s-o
convingă pe Didona, Vergiliu creează inteligent ideea, că Didona a făcut o alegere conștientă de
a accepta influența lui Cupidon și de a-și neglija datoria, prin urmare, creând o imgaine negativă
despre ea. Deoarece Didona este sub influența lui Cupidon, dăruită în zadar cu voință bună din
partea lui Venus și Juno, creează o imagine negativă despre dragostea ei. Ca urmare, concluzia
este, că dragostea este reprezentată ca o emoție negativă și periculoasă care îl reține pe Aeneas.

Deci Vergiliu portretizează dragostea negativ, dar nu pare să o displacă pe Didona. O

prezintă pe Didona, ca regina unui oraș înfloritor, care este iubită de popor și rușinată, când cade
sub standardul înalt pe care l-a stabilit. Vergiliu îi dă lui Didona doar permisiunea de a fi supă-
rată și de a-i face pe oamenii ei să urească poporul lui Aeneas atunci când el o părăsește. Datorită
acestei reprezentări a lui Didona, Vergilius sugerează subtil, că ea este o persoană naturală, nevi-
novată, fără a fi violentă. El o portretizează pe eroină astfel pentru a explica faptul, că Didona
trebuit să treacă prin suferințe cumplite pentru a-și lua viața.

Faptul că Vergiliu nu o detestă pe Didona devine clar și atunci când își adaugă zeii, care
joacă fără milă cu Aeneas și ea. El arată acest lucru explicând motivele aproape meschine pe care
zeii le au pentru a se amesteca în viața lui Aeneas. Juno este supărată pe Aeneas pentru că urăște
troienii din cauza, că un troian, Paris, a ales-o pe Venus ca cea mai frumoasă dintre ea, Venus și
Minerva. Venus se amestecă în viața lui Aeneas pentru a-și proteja fiul ei, Cupidon, pe care Juno
încearcă să-l omoare pentru că i-a făcut pe Ganymede și Jupiter să se îndrăgostească. Apoi, este
Jupiter, care vrea, ca Aeneas să meargă în Italia și nu-i pasă ce se întâmplă cu eroul, atâta timp
cât el ajunge în Italia. Acestea intervenții divine din motive aparent semnificative implică faptul,
că zeilor nu le pasă de ceea ce le fac lui Didona și Aeneas. Prin urmare acțiunile lor o fac pe Di-
dona o victimă a lor: ea este doar un pilon care este folosit într-un joc.

În concluzie, Vergiliu încurajează datoria ca o morală de conducere. El face acest lucru

prin crearea unui portret negativ de dragoste și un erou perfect, care alege datoria de fiecare dată
când se confruntă cu dilema de dragoste și datorie. Pe Didona o prezintă ca o victimă, ca o eroină
emotivă, fără să aibă antipatie că ea reprezintă dragostea. Per ansamblu, Vergiliu pare să fie de
partea omului și nu dragoste sau datorie, arătând cât de neputincioși sunt cei doi iubiți în fața
zeilor.

După Vergiliu: Mitul lui Didona a devenit faimosă și a fost menționată frecvent imedit
după Eneida al lui Vergiliu.

Unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani cu Vergiliu, cine a scris despre mi-
tul Didonei, a fost Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.- 17 d. Hr.), în colecția de poeme Epistulae
Heroidum (Scrisori ale unor eroine). Aceste poeme sunt scrise în forma unor scrisori adresate de
personaje mitologice celebre partenerilor lor exprimându-și emoțiile din cauza că au fost separați
și rugămințile pentru întoarcerea lor. Deci, colecția cuprinde un nou tip de compoziție generică
fără paralelă în literatura anterioară.

În timpul Evului Mediu, cel mai importat poet, cine a folosit mitul lui Didona, a fost
Geoffrey Chaucer (1340-1400). El a fost un om de rând prin naștere, și din acest motiv nu a
putut vedea nobilime ca egalii săi. În consecință, el a dobândit capacitatea de a-și bate joc și de a
le aprecia principiile și manierele. Această capacitate de a examina situații din diferite
perspective a lăsat urme și în munca sa. În adaptarea sa a mitului lui Didona (Legends of Good
Women - Le-gendele femeilor bune) apare acest obicei al lui, deci Chaucer a fost instruit să scrie
despre femei înșelate de bărbații lor: legende ale femeilor bune, nu ale bărbaților buni. Chaucer,
în loc să scrie legende care descriu dragostea și pune femeia într-o lumină pozitivă, alege să se
poziționeze între dragoste și datorie, ținându-le în echilibru.

Faptul că Chaucer s-a poziționat în mijlocul datoriei și al iubirii are sens când se uita la
lumea din jurul lui. În timpul vieții lui Chaucer, biserica a devenit ținta resentimentelor populare,
deoarece era printre cei mai mari dintre proprietarii de terenuri opresive și datorită bogăției. Așa
se explică, de ce Chauser nu a considerat neapărat o datorie sau un destin impus de zei corectă.
Pe de altă parte, ideea de viață și, în consecință, iubirea, fiind temporară și nu prea importantă,
era normală și în Evul Mediu.

În timpul renașterii, Chritopher Marlowe (1564-1693) a scris o dramă, cu titlul Trage-

dia lui Didona, Regina Cartaginei ( The Tragedie of Dido, Queen of Carthage), care se bazează
pe cărțile 1,2 și 4 din Eneida, al lui Vergiliu.

În versiunea sa, Marlowe introduce multe aspecte noi în poveste, care sunt cruciale
pentru portretizarea iubirii și a datoriei în piesa sa. O diferență interesantă între această adaptare
teatrală și versiunea lui Vergiliu este rolul lui Didona. Prin recrearea rolului lui Iarbus și al lui
Anna, Marlowe creează un triunghi amoros dificil, care începe și se termină cu Didona. Deci,
Marlowe mărește rolul lui didona adăugând dragostea Annei la ecuație. Făcând acest lucru, el
crește rolul lui Didona ca întruchipare a iubirii, deoarece ea reprezintă acu un triunghi amoros,
precum și opusul lui Aeneas și al datoriei. Pe lângă asta, Didona devine persoana responsabilă
pentru sinuciderea celorlalți doi. Din moment ce Anna și Iarbus depind amândoi de Didona,
atunci când ea cade, o fac și ei. El subliniează importanța ei, oferindu-i mai multă bogăție, din
care ea oferă o parte lui Aeneas să nu plece.

Transformândul pe Didona într-o persoană fără milă, Marlowe îi dă lui didona rolul de
păcătoasă. Ea se transformă într-un prădător în loc de pradă. Acesta este motivul pentru care ea îi
arată lui Aeneas toți pretendenții ei, transmitând, că este ceva minunat la ea, vrea să pară pefectă.
Rolul de pretendent este asociat în mod convențional cu bărbații, deci Marlowe îi oferă trăsături
mai masculine decât trăsături feminine. Prin urmare, Marlowe punând-o pe Didona în rolul prin-
cipal, dă semnificație mai importantă dragostei în fața datoriei.
 În timp ce Marlowe a dedicat o întreagă piesă poveștii lui Dido, William Shakespeare
(1564-1616) a făcut o aluzie mai oblică la ea de-a lungul carierei sale: se referă la Didona de
douăsprezece ori în piesele sale: de patru ori în Furtuna, de două ori în Titus Andronicus, și în
piesele Henric al VI-lea, partea a II-a, Antoniu și Cleopatra, Hamlet, Romeo și Julieta, Visul unei
nopți de vară, Neguțătorul din Veneția.

În 1794, Charlotte von Stein și-a scris propra ei dramă, intitulată Dido, cu elemente auto-
biografice, deoarece von Stein fusese părăsită de propriul ei iubit, Goethe, într-un mod pe care l-
a putut asocia cu Aeneas.

În pictură mitul Didonei a inspirat mulți artiști:

Pictorul italian, Dosso Dossi creează un tablou în care prezintă un portret despre Didona.
Pictorul francez, Pierre-Narcisse Guérin descrie scena, când Aeneas povestește Didonei despre
distrugerea Troiei. Thomas Jones pe tabloul Storm îi prezintă pe Didona și Aeneas pe cale să se
refugieze într-o peșteră. Pe tabloul Aeneas’s Farewell to Dido in Carthage, pictorul francez
Claude Lorrain ilustrează o vizită bruscă al lui Mercur, mesagerul zeilor, cu ordine ascuțite de la
Jupiter pentru Aeneas, să-și vadă de drumul său. Giambattista Tiepolo, Joshua Reynolds,
Sébastien Bourdon, Joseph Stallaert, Daniel Haringh, Giovan Francesco Barbier și mulți alții au
pictat moartea Didonei.
 Povestea lui Didona și Aeneas a rămas populară și în muzică și teatru:

Cea mai cunoscută operă pe baza poveștii lui Didona și Aeneas este opera lui Henry
Purcell pe libretul lui Nahum Tate. Datele compoziție și ale primei interpretări a operei sunt
incerte. A fost compusă nu mai târziu de iulie 1688 și a fost interpretată la școala de fete a
preotului Josias din Londra până la sfârșitul anului 1689. Se bazează pe Cartea a IV-a a lui Ver-
giliu din Eneida, concluzia fiind disperarea Didonei atunci când este abandonată de Aeneas.
Operă monumentală din perioada barocă, Didona și Aeneas este amintită ca fiind una dintre cele
mai importante creații ale lui Purcell.

Libretul: Actul I: Curtea lui Didona: Opera începe cu Didona, în curtea ei cu însoțitorii
ei. Belinda încearcă să-l înveselească pe Didona, dar regina, plin de durere spune: Pacea și cu
mine suntem străini crescuți. Belinda crede că sursa acestei dureri este troianul Aeneas și
sugerează că necazurile Cartaginei ar putea fi rezolvate printr-o căsătorie între cei doi. Totuși,
didona se teme că dragotea ei o va face un monarh slab, dar Belina o asigură că eroul iubește la
fel de bine. Aeneas intră în instanță și este primit la început rece de Didona, dar în cele din urmă
acceaptă prounerea de căsătorie cu ea.

Actul II: Peșterea vrăjitoarei: Vrăjitoarea pune la cale distrugerea Cartaginei și a reginei
sale. Planul este de a trimite o persoană deghizată ca Mercur, cineva, de care Aeneas va asculta
cu siguranță, să-l ispitească să o părăsească pe Didona și să navigheze în Italia. Acest lucru ar
lăsa-o pe Didona cu inima frântă, și ea ar muri cu siguranță. Corul se alătură cu râsete teribile, iar
vrăjitoarele decid să invoce o furtună pentru a-l face pe Didona și Aeneas să părăsească livada și
să se întoarcă la palat. Când vraja este pregătită, vrăjitoarele dispar într-un tunet.

O livadă în mijlocul unei vânători: Se întâmplă o gamă largă de acțiuni, îsoțitorii

transportă bunuri de la vânătoare, iar Dido și Aeneas sunt împreună în cadrul activității. Totul se
oprește, când Didona aude tunete îndepărtate, determinând-o pe Belina să la spună slujitorilor să
se pregătească pentru intoarcerea la adăpost cât mai curând posibil. Aeneas este oprit de
persoana trimisă de vrîjitoare. Acesta, deghizat în Mercur, spune că trebuie să plece în Italia să
înființeze noua Troia pe pămând latin. Aeneas consimte la dorințele a ceea ce el crede că sunt
zeii, dar rămâne cu inima frântă că va trebui să o părăsească pe Didona.

Actul III: Portul din Cartagina: Se fac pregătirile pentru plecarea flotei troiene. Mari-
narii cântă un cântec, care este urmat la scurt tip de apariția vrăjitoarei și a însățitorilor ei. Grupul
este mulțumit de rezultatul planului, iar vrăjitoarea cântă un solo în care descrie planurile ei
suplimentare pentru distrugerea lui Aeneas. Toate personajele încep să elibereze scena după un
dans în trei secțiuni.

Palatul: Intră Didona și Belina șocați de dispariția lui Aeneas. Didona e răvățită și Belina
o consolează. Se întoarce Aeneas și cunvintele sale serversc doar pentru a confirma suspiciunea
Didonei, că Aeneas vrea să plece. Ea respinge motivele sale pentru a pleca, și chiar și atunci,
când Aeneas spune că va sfida zeii și nu părăsește Cartagina, Didona îl respinge. După ce Didona
îl forșează pe Aeneas să plece, se afirmă că Moartea trebuie să vină atunci când el este plecat.
Opera ajunge la momentul concluziv, în timp ce Regina cartaginei cântă ultima ei arie, Lamen-
tarea lui Didona. Opera se încheie cu moartea lui Didona cu cor și orchestră.

Opera Didone, de Francesco Cavalli, pe libret de Giovanni Francesco Busenello a avut

premiera la Teatro San Cassino din Veneția în 1640.

Povestea se beazează pe Eneida al lui Vergiliu, dar cu diferențe. Busenello înlocuiește

sinuciderea tragică al lui Didona cu un final fericit, în care Didona se căsătorește cu Iarbas,
regele gețiilor, care o salvează pe Didona de ea însăși după ce Aeneas o abandonează.

Pe libretului lui Pietro Metastasio, Didone abbandonata, au fost scrise mai mult de 50
de lucrări de compozitori ca Domenico Sarro (1724), Tomaso Albinoni (1724), Leonardo Vinci
(1726), Baldassare Galuppi (1740), Johann Adolph Hasse (1742), Niccolò Jommelli (1747),
Giuseppe Sarti (1762), Niccolò Piccinni (1770), Saverio Mercadante (1770)

Despre Didone abbandonata: Didona, regina Cartaginei, a fost promisă în căsători cu re-
gele Iarbas, dar s-a întrăgostit de războinicul troian Aeneas, care a naufragiat pe malurile orașului
ei. Iarbas apare deghizat în Arbace pentru a-l avertiza pe Didona, că Aeneas nu poate deveni rege
al Cartaginei. Cu toate astea, Dido tot refuză să se căsătorească cu Iarbas. Deși Aeneas este acum
îndrăgostit de Didona, îi cere surorii ei Selene să-i spună despre planurile sale de a părăsi
Cartagina pentru Italia. Războiul izbucnește apoi între Aeneas și Iarbas, În care troianul învinge.
După victoria sa, Didona îl convinge pe Aeneas să rămână în Cartagina și să devină soțul ei, dar
când fantoma tatălui lui Aeneas îi amintește de datoria sa față de poporul său, el își dă seama că
trebuie să o abandoneze pe Didona. Cu inima frântă, ea se sinucide în timp ce Aeneas și oamenii
săi plec în Italia.

Prima operă pe libret, scrisă de Domenico Sarro, a avut premiera la Teatro San Bartolo-
meo din Napoli la 1 februarie 1724, împreună cu un intermezzo comic în două părți, L'impresario
delle Isole Canarie.

Opera lui Tomaso Albinoni a avut premiera la 26 decembrie la Teatro San Cassiano din
Veneția și a fost prima dată când o operă bazată pe un libret Metastasio a fost interpretată la
Veneția. Rolul principal a fost interpretat în premieră de Marianna Bulgarelli, renumită pentru
talentul ei de actriță. Bulgarelli a fost, de asemenea, patroana și amanta tânărului Metastasio, care
locuia în casa ei în timp ce scria Didone.

Opera lui Leonardo Vinci a avut premiera la Teatro delle Dame pentru sezonul de
carnaval din 1726 de la Roma.

Opera lui Adolph Hasse din 1742, a fost interpretată pentru prima dată la palatul Huber-
tusburg, lângă Dresda.
 Opera lui Gioseppe Sarti, a avut premiera în iarna anului 1762 la Copenhaga și a fost
compusă special pentru curtea daneză a timpului.

Opera lui Niccolò Jommelli a fost compus imediat după părăsirea Veneției, în 1746 și a
fost revizuit în 1763. Afost interpretat pentru prima dată pe 28 ianuarie 1747 la Teatro Argentina
din Roma.

Opera lui Baldassare Galuppi a fost compusă în 1766 pentru Ecaterina cea Mare (Eca-
terina a II-a), în Sankt Petersburg.

Opera lui Saverio Mercadante a fost compusă în 1823 pe un libret de Andrea Leonte
Tottola după Didone abbandonata de Metastasio. Premiera a avut loc la 18 ianuarie 1823 la
Teatro Regio din Torino.

Ultima sonată compusă de Muzio Clementi, Op. 50 nr. 3, a fost intitulată depă numele
libretului lui Metastasio, în care Clementi a încercat să spună povestea tragică a eroinei lui
Vergiliu. Este singurul exemplu al unei astfel de piese programatice în crația compozitorului.

Sonata în sol minor de Giuseppe Tartini, cu numele Didone abbandonata, provine dintr-
un set de 12 sonate publicat pentru prima dată de La Cène din Amsterdam în 1732 și retipărită la
Londra în 1746. Numele este dat de deschiderea caracterului patetic al primei mișcări, intitulată
Affetuoso.

În romantism, Hector Berlioz a reluat mitul și a compus pe baza acestuia o operă cu titlul
Les Troyens. Libratul a fost scris chiar de el, iar partitura a fost compusă între 1856 și 1858. Les
Troyens a rămas cea mai ambițiosă lucrare a lui Berlioz, o însumare a înregii sale cariere artisti-
ce. Premiera a avut loc la Place du Châtelet din Paris la 4 noiembrie 1863, cu 21 de spectacole
repetate. După decenii de neglijare, astăzi opera este considerată de unii critici muzicali ca fiind
una dintre cele mai bune lucrări scrise vreodată.

Bibliografie:

Dido: a Myth Enlightened - Utrecht University Repository

https://en.wikipedia.org/wiki/Didone_abbandonata_(disambiguation)

https://en.wikipedia.org/wiki/Dido_and_Aeneas

https://en.wikipedia.org/wiki/Dido