Nikolai Girshevich Kapustin

Despre viața compozitorului:

Nikolai Girșevich Kapustin s-a născut în Gorlovka, Ucraina, pe 22 noiembrie 1937. Și-a
început pregătirea muzicală la vârsta de șapte ani cu Ivanovici Vinnichenko, profesorul de vioară
al surorii sale, Fira Kapustin. În 1949, la vârsta de doisprezece ani, a început să studieze pianul
cu Lubov' Frantsuzova, absolventă al Conservatorului din Sankt Petersburg. Fără pregătire
formală în compoziție, Kapustin a scris prima sa sonată pentru pian, care era în stil tradițional
ruso-ucrainean, când avea 13 ani. După trei ani de studii cu Frantsuzova, a intrat la școala pregă-
titoare al Conservatorul din Moscova.

În 1952, Kapustin a început să studieze cu Avrelian Rubbakh, pe care îl consideră primul

său profesor de pian influent. Spre deosebire de Fransuzova, Rubbakh a predat totul, inclusiv
tehnica... el a acordat o mare importanță calității sunetului. Rubbakh a fost un student al lui
Felix Blumenfeld (1863-1930), cine a fost profesorul multor pianiști renumiți, ca Vladimir Horo-
witz, Simon Barere și Alexander Tsfasman (1906-1971 - este considerat primul pianist de jazz
din Uniunea Sovietică și primul rus care a făcut înregistrări de jazz).

Cariera lui Tsfasman a evoluat paralel cu cea a lui Kapustin, de asemenea, și el a fost in-
struit ca pianist clasic, iar apoi a început să cânte în orchestre de jazz. Ca și Kapustin, a devenit
un compozitor foarte prolific și lucrările sale sunt frecvent interpretate. Mai târziu, când Kapus-
tin l-a întâlnit, în aniii 1960, Tsfasman a devint un mentor pentru el, influențând în mod semni-
ficativ stilul componistic și tehnica interpretativă al lui Kapustin. El a explicat, nouă (pianiștilor)
ne-a plăcut de Tsfasman pentru eleganța și stilul său ușor de utilizat și tehnica sa perfectă
pentru degete. La începutul anilor 1970, Kapustin a și interpretat Concertul pentru pian al lui
Tsfasman.

În 1953, în timpul petrecut la școala pregătitoare, Kapustin a auzit jazz prima oară la ra-
dio, ceea ce a rămas un punct decisiv în cariera sa. Primii muzicieni de jazz pe care i-a auzit au
fost Glenn Miller, Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Nat King Cole, Benny Goodman și Stan
Kenton. Pe măsură ce a fost captivat de jazz, noua sa idee de sintetizare a tradițiilor clasice și a
stilurilor de jazz a fost aprinsă.

După ce a studiat cu Rubbakh, timp de patru ani, la vârsta de optsprezece ani, Kapustin a
început să studieze la Conservatorul din Moscova cu unul dintre principalii pedagogi, Alexander
Goldenweiser. Goldenweiser însuși a studiat cu Siloti, Pabst, Arensky, Ippolitov-Ivanov și Ta-
neyev, iar printre studenții săi, mulți au devenit pianiști renumiți, ca Grigori Ginzburg, Lazar
Berman, Dmitry Kabalevsky, Dmitry Bashkirov, Nodar Gabunia și Tatiana Nikolayeva. În ciuda
reputației mari a profesorului, Kapustin a explicat că nu a învățat prea multe de la el ca pianist
din cauza bătrâneții sale, dar totuși, a recunoscut legătura puternică cu trecutul, deoarece
Goldenweiser și-a povestit amintirile cu cele mai notabile personalități muzicale ale Rusiei, ca
Rachmaninov, Scriabin și Ceaikovski.
 Evident, educația muzicală a lui Kapustin la Conservatorul din Moscova s-a concentrat
asupra literaturii muzicii clasice, iar datorită acestuia și-a dezvoltat o tehnică de virtuozitate ex-
traordinară. În recitalul său de absolvire a inclus în repertoriu și piese monumentale, ca Sonata în
si minor de Liszt și Sonata nr. 22, Op. 54 de Beethoven. Pe parcurs, a absorbit cât mai mult din
muzica jazz-ului, iar odată cu creșterea gradului de conștientizare a semnificației jazzului a dez-
voltat și interesul său față de compoziție, ceea ce avea să-i depășească ambițiile de interpret. El a
subliniat: Am crezut că voi fi un interpret clasic virtuoz, dar la 20, 21, 22 de ani am înțeles că
jazz-ul este foarte important. Și nu mi-a plăcut să cânt; compoziția a fost mai interesantă. Spre
deosebire de mulți dintre colegii săi, el nu a urmat calea pianiștilor virtuozi, ci a fost fascinat de
fuziunea formei clasice și a expresiei de jazz.

În 1957, Kapustin și-a interpretat propria sa compoziție, Concertino pentru pian și or-
chestră de jazz (Op.1) cu Orchestra de Jazz al Statului, în premieră, la cel de-al șaselea Festival
Internațional al Tineretului de la Moscova. Prin acest festival, unul dintre primele evenimente de
jazz autorizate oficial de guvernul sovietic, jazz-ul s-a dovedit a fi o problemă națională. Acesta
a simbolizat faptul că guvernul a vrut să se elibereze de zidul diplomatic și cultural stabilit în
ultimii ani ai lui Stalin.

După ce a absolvit Conservatorul din Moscova, în 1961, jazz-ul a devenit o parte impor-
tantă a vieții sale, alăturându-se Big Band-ului lui Oleg Lundstrem, una dintre cele mai vechi or-
chestre de jazz din lume. A făcut turnee atât în Uniunea Sovietică, cât și în străinătate cu
orchestra timp de unsprezece ani. În acest timp, și-a stabilit cariera compozițională, completând
primele șaptisprezece lucrări, pe care le-a compus în principal pentru acest ansamblu.

În anii 1970, în Uniunea Sovietică, muzicienii, inclusiv cei din lumea jazz-ului și chiar
artiștii în general, nu au putut evita complet cenzura de către autoritățile sovietice; astfel, mulți
muzicieni au emigrat în Statele Unite. Kapustin a profitat de a fi un muzician legitim prin fuziu-
nea formelor clasice și a lumii jazzului. El își clădea experiențele sale de jazz pentru îmbunătă-
țirea abilităților sale componistice. În plus, atunci când jazz-ul era interzis, el putea compune
concentrându-se pe forma clasică. El spuse: Am fost complet liber; nici o problemă. Muzica mea
nu era avangardistă.

După ce Kapustin a părăsit Big Band-ul lui Lundstrem, în 1972, s-a alăturat Orchestrei de
Televiziune și Radio a lui Vadim Lyudvikovsky până în 1977 și Orchestrei Simfonice a Cine-
matografiei de Stat până în 1984. După interpretarea Concertului pentru pian nr.2, în 1980, în
anii următori a făcut schimbări suplimentare în cariera sa și a dedicat cea mai mare parte din
viața sa compoziției. A apărut doar în câteva spectacole publice cu violoncelistul Alexander
Zagorinsky în anii 1990, în Moscova și Germania. El a menționat: Perioada mai productivă din
viața mea a început când am încetat să mai cânt cu orchestra. Așa că am devenit complet liber
ca compozitor abia în 1984, deși chiar și înainte am compus destul de multe piese. Între timp, a
continuat să facă numeroase înregistrări audio și video ale propriilor sale piese.
 Kapustin în prezent locuiește la Moscova și din punct de vedere al compoziției este încă
productiv (ultima sa lucrare înregistrată oficial este Op. 161, The Moon Rainbow din 2016).
Educația sa formală a fost exclusiv în tradiția pianului clasic, în timp ce fascinația sa pentru jazz
l-a determinat să exploreze și să experimenteze o nouă lume muzicală. Această carieră unică a
creat numeroase lucrări geniale, care fac parte din literatura muzicală contemporană al ultimului
deceniu. Deși stilul său de viață este oarecum retras, deoarece evită interviurile sau aparițiile
publice, muzica sa imaginativă, amalgamând forma clasică și idiomul de jazz, atrage atât pianiș-
tii, cât și publicul.

Compoziții:

Printre lucrările sale se numără, 20 de sonate pentru pian, 6 concerte pentru pian, alte
concerte instrumentale, muzică de cameră (duo, trio, cvartet, cvintet), variațiuni pentru pian,
preludii și fugi pentru pian, studii pentru pian și o varietate largă de piese de caracter pentru pian.

Stilul componistic al lui Kapustin:

După mai multe resure, Kapustin a devenit un compozitor clasic de jazz datorită capacității sale
excepționale de a improviza, dar Kapustin totuși a menționat: Nu am fost niciodată muzician de
jazz. N-am încercat niciodată să fiu un pianist de jazz adevărat, dar a trebuit s-o fac din cauza
compunerii. Nu mă interesează improvizația – și ce este un muzician de jazz fără improvizație?
Toate improvizațiile mele sunt scrise, desigur, și au devenit mult mai bune; le-a îmbunătățit.

Stilul componistic al lui Kapsutin este o îmbinare a limbajului muzicii de jazz cu tiparele
formelor clasice. Un exemplu în acest sens este Suita în stil vechi, Op. 28, scrisă în 1977, care
aduce lumea jazzului și a improvizație, dar din punct de vedere al formei este construită pe baza
modelului suitei baroce (cum ar fi partitele pentru claviatură de Bach), fiecare mișcare fiind un
dans stilizat sau o pereche de dansuri în formă binară strictă. Alte exmple ale acestei fuziuni sunt
cele 24 de preludii și fugi, Op. 82, scrise în 1997. Randall Creighton, care a scris o teză de
doctorat despre Kapustin, este și mai specific în descrierile sale. În cele 24 de preludii, Op. 53, de
exemplu, Creighton constată că Kapustin folosește mai multe metode de organizare tematică,
inclusiv variațiuni, transformare tematică, și prelucrând nucleul unei idei într-un mod mai im-
provizat ... Există exemple de forme ternare, rondo și monotematice, iar preludiile ternare
conțin, în special, elemente similare formei sonate-allegro... Din jazz-ul modern, el preia
armonia pentatonică și diminuată, împreună cu două texturi foarte cromatice, similare cu cele
folosite de artiștii de jazz din anii 1960, în special de Miles Davis.

Se presupune că a fost influențat de Art Tatum, Earl Hines și Oscar Peterson, dar a
recunoscut public doar târziu, despre care a spus că a fost Nr. 1 pentru mine. Cea mai mare parte
a timpului său ca interpret a fost petrecut cântând dixieland și swing, forme oficiale de jazz
sancționate în vechea Uniunea Sovietică.
 Altă influență asupra lui Kapsutin a fost compozitorul menționat și în biografie, Alexan-
der Tsfasman, predecesorul său rus, ca compozitor de muzică jazz clasic.

Este interesant faptul că, deși lucrările nu cer de la interpret să improvizeze, este necesară
cunoașterea modului de a cânta jazz, swing, de a exprima interesant răsturnările de situație pe
care le scrie în partiturile sale.

Concertul pentru pian nr. 2 (1974):

Spre deosebire de alții, Kapustin a scris-o pentru orchestră de jazz, în special pentru an-
samblul prietenului și colegului său, Oleg Lundstrom, care a cântat cu el și când a fost înregis-
trată concertul. În această lucrare este inclus și o secție de coarde, dar într-o manieră jazzistică
precum rolul corzilor aranjate de Satterfield, Sauter și Coleman.

Lucrul interesant în prima mișcare este ritmul, care are caracter de samba sau milonga.
Acest lucru iese în evidență în partea orchestrală în timp ce pianul cântă un ritm motoric, regulat
de opt note în contrast cu orchestra. Orchestra pare să aibă rol principal până când intră pianul cu
un solo acompaniat doar de secția ritmică, însă nu stă suficient de mult pentru a-și stabili
dominația. De cele mai multe ori, acest lucru sună ca o piesă orchestrală cu pian obligat, cu fan-
fară de alamă făcând muzica să sune ca o muzică pop-show. În jur de trei minute și patruzeci de
secunde, orchestra se oprește în întregime pentru a permite pianului să se desfășoară printr-o
cadență scurtă, înainte de a reveni la motivul de deschidere într-o formă variațională. În sfârșit, și
pianul se implică în ritmul cvasi-latin, înainte ca trilurile de clarinet și intervențiile de tromptă să
aducă secțiunea finală a mișcării.

În a doua mișcare, influența muzicii latino-americane este susținută de ghitara acustică,

care stabilește o diviziune de ritm specific de 3-2-3, iar temele și aici pot fi asemănate cu muzica
pop. În anii mai târzii, Kapustin s-a uitat înapoi la această lucrare cu o oarecare nelămurire,
întrebându-se cum ar fi putut scrie într-un mod atât de simplist, dar când a ascultat din nou
înregistrareai din Arhiva Radio Sovietică a devenit întotdeauna mai tolerant, pentru că ceea ce
pare simplist în structura tematică și „stângace” (pentru el) în pian, scrierea sună minunat și
proaspăt.

Cea de-a treia mișcare sună cel mai mult ca jazz-ul de mare formație pe care Lundstrom
l-a dirijat, când Kapustin era pianistul său obișnuit, deși solistul domină mai mult aici ca în cele
două mișcări anterioare. Aici, pianul aduce o senzație adevărată a muzicii bibop (subgen jazz) al
aniilor 1940; această muzică ar fi avut mare efect cântată de cinva ca Bud Powell sau Al Haig. În
această mișcare orchestra revina la rolul de acompaniament, solistul dominând șcena.

Concluzie: Deși, această lucrare a fost compusă în anii 1970, lucrarea reamintește înce-
putul anilor 1950, iar lipsa de seriozitate, umorul dă un farmec special lucrării. Compozitorul
când a scris lucrarea, încă a fost Kapustin, cel tânăr,care experimenta, care cânta cu trupa lui
Lundstrom, încă de la începutul anilor 1960.
Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Kapustin

https://kuscholarworks.ku.edu/bitstream/handle/1808/19424/Choi_ku_0099D_13982_DATA_1.
pdf;se

https://artmusiclounge.files.wordpress.com/2016/03/17-xv-nikolai-kapustin.pdf