BAROCUL

Retorică și afecte
• “Alături de clasicism şi romantism, barocul ar constitui un al treilea
tip utopic de contemplaţie a existenţei, un mod fundamental de a trăi
şi a simţi” - Adrian Marino în studiul său intitulat Barocul.
• Este posibilă definirea Barocului asemeni unei concepţii istorice cu
valoare tipologică, specifice unei vârste a umanităţii cu
caracteristica repetării, revenirii;
• pentru contemporanii epocii de afirmare, Barocul nu era altceva
decât o degenerare maladivă a Renaşterii, un moment al “intenţiilor
contradictorii”, o perioadă a nehotărârii şi nesiguranţei direcţiei de
evoluţie
• Pentru cei de astăzi: o lume spirituală formal încorsetată ca timp
între 1600 şi 1750 caracterizată de libertatea gândirii,
nonconformism, elemente de fantastic şi bizar, teatralitate,
abundenţă a artificiilor şi ornamenticii de toate felurile, dimensiune
tragică, element defensiv…
• Eugenio d’Ors în cartea sa “Lo Barroco” ajunge să interpreteze întreaga istorie
precum o alternare a stilurilor clasic şi baroc, identificând nici mai mult nici mai puţin
de 22 de genuri de baroc. Pentru el, clasic şi baroc devin constante ale spiritului
uman, optică dualistă ce alcătuieşte ritmul esenţial al istoriei culturii.
• Heinrich Wölffin în lucrarea “Renaştere şi Baroc“ îşi explică lumea ca funcţionând
conform unui “echilibru în suspensie”, în care formele artistice nu au limite precis
definite, fiind însufleţite de un dinamism specific. El se dovedeşte un adept al
formelor clasice, pe care le admiră tocmai pentru că se supun clarităţii, calmului,
echilibrului, organizării raţionale, fără a cunoaşte nici jocul ornamental şi nici
“adâncimea”. Barocul, dimpotrivă, încalcă toate aceste norme, simulând inexistenţa
legilor guvernatoare şi “introducând nedefinitul şi disonanţa”.
• Wylie Sypher organizează ceea ce el denumeşte “Four Stages of Renaissance Style” –
adică patru etape guvernate de spiritul permanentei renaşteri, acelea fiind
Renaşterea propriu-zisă, Manierismul, Barocul şi Barocul târziu.
• Gustav René Hocke adaugă în “Lumea ca labirint” două categorii în plus, cea a
Romantismului şi perioada încadrată între 1880 – 1950, imaginându-le ca aflându-se
sub semnul manierismului, concept stilistic care îl înlocuieşte sau îi este similar celui
de baroc în anumite cazuri. Până la urmă, concluzia lui Ernst Robert Curtis este
aceea că barocul, sau manierismul – în viziunea sa – este “o constantă a literaturii
europene” şi, mai mult, “un fenomen complementar clasicismului din toate
epocile”.
• Urmărind etimologia termenului de baroc identificăm două direcţii de
provenienţă:
• din adjectivul portughez barroco şi cel spaniol barrueco, berrueco, desemnând o
perlă cu formă iregulată; pe aceeaşi intenţie se înscriu şi termenii barroque,
barocque, baroque (franceză) şi baroco, barocco (italiană). Din 1740, în
Dicţionarul Academiei Franceze este introdusă explicaţia potrivit căreia “Baroc se
spune de asemenea, în înţeles figurat, pentru neregulat, bizar, inegal. Un spirit
baroc, o expresie barocă, o figură barocă”.
• Cea de a doua direcţie care oferă o posibilă provenienţă a termenului face apel la
baroco (baroko) “numele unuia dintre modurile celei de a doua figuri silogistice din
clasificarea scolastică”. Figura silogistică apărea astfel: orice P este M; unii S nu
sunt M; deci unii S nu sunt P.
• Explicaţia lui Benedetto Croce (citat de R.Wellek) asupra acestui raţionament
apare ca: “toţi proştii sunt încăpăţânaţi; unii oameni nu sunt încăpăţânaţi; deci unii
oameni nu sunt proşti”. De fapt întreagă această demonstraţie silogistică se
referă tot la aerul întortocheat emanat de creaţiile baroce. Acestea aparent ar fi
fost greu de recepţionat pentru că arborau “un aer sofistic, inutil întortocheat:
termenul s-ar fi încărcat cu astfel de sensuri şi altele înrudite, ajungând să
desemneze, cu implicaţii peiorative, complicaţia, artificiul sofistic”, (Matei
Călinescu)
• În 1776, în suplimentul la Enciclopedie, pentru prima dată Jean Jaques
Rousseau aplică termenul şi muzicii, decretând: “Baroc, în muzică: o
muzică barocă este aceea a cărei armonie e confuză, încărcată de modulaţii
şi disonanţe, a cărei intonaţie e dificilă şi a cărei mişcare e constrânsă”. De
aceeaşi părere pare să fie şi Quatremère de Quincy, însă în domeniul
artelor plastice, cu trimitere la arhitectură: “Baroc, adjectiv. Barocul în
arhitectură este o nuanţă a bizarului. El este, dacă vrem, rafinamentul sau,
dacă putem spune aşa, abuzul. Ideea de baroc antrenează după sine pe
aceea a ridicolului împins la exces”.
• Jakob Burckhardt “un stil al decadenţei”.
• Pe tot parcursul secolelor XVIII şi XIX, sensul vehiculat al barocului
rămâne cel de bizar, neregulat, extravagant, fără a reuşi să scape de
pecetea negativă
• Adrian Marino: starea permanentă de criză, tensiunea şi incertitudinea,
ambiguitatea, pasiunea pentru “lovituri de teatru”, frecventele schimbări
de registru, mobilitatea, fluiditatea, “necesitatea esenţială a cultivării
aparenţelor, iluziei, visului”, mirajele, “masca”, deghizarea, pompa;
• Baroc
• Jean Rousset identifică patru caracteristici considerate de el ca
specifice barocului:
• instabilitatea echilibrului
• mobilitatea operei
• metamorfoza
• dominaţia decorului
• la care putem adăuga: starea permanentă de criză, tensiunea şi
incertitudinea, mobilitatea, fluiditatea, cultivarea visului şi iluziei,
fascinaţia pentru joc, travestiul, parada, artificiul.
• Simboluri centrale în artele vizuale şi literatură: apa, fuga timpului,
vântul, norul, curcubeul, sfera, flacăra, oglinda, păunul, umbra,
refluxul, lumina care pâlpâie, labirintul, mormântul, închisoarea,
cimitirul, moartea
• Edgar Papu – Barocul ca tip de
existenţă
• Baroc
- pasiunea barocului care îi
însufleţeşte conţinutul este
cea a arătării. În consecinţă
arta care îi este cel mai
aproape este cea a
spectacolului, a teatrului
(locul privirii, unde se arată
ceva)
- o provocare vizuală
- Clasic
- - sub trăirea echilibrului, a
măsurii, a temperanţei
- - pasiunea sa este reductivă
- - voluptatea curăţirii, a pilirii, a
eliminării de materie, pentru
ca obiectul să atingă stadiul
finisajului
- bucuria reducţiei (pasiunea
cioplitorului, a sculptorului) =
sculptura
-
• Sistemul de înţelegere şi influenţare a trăirilor din timpul Baroc este unul OBIECTIV şi RAŢIONAL.
• modelul baroc rezultă din analogia dintre MUZICĂ, RETORICĂ şi GRAMATICĂ
• de unde aceste direcţii de influenţă?
• Până spre sfârşitul secolului XVIII, predomina muzica vocală cu text, în defavoarea muzicii
instrumentale. Rezultă că între cuvânt şi muzică se stabiliseră legi şi relaţii fireşti, care apropie
organizarea discursului muzical de cea specifică ştiinţelor vorbirii - gramatica, retorica,
dialectica – artes dicendi
• Toate relaţiile dintre conceptele muzicale şi cele de literatură şi oratorie îşi au provenienţa în
scrierile vechilor greci şi romani - în special la Aristotel, Cicero şi Quintilian. (redescoperirea în
1416 a lucrării lui Quintilian Institutio oratoria reprezintă una dintre sursele primare în ceea ce
priveşte legătura indisolubilă a muzicii cu artele cuvântului)
• Atât Aristotel cât şi Quintilian au scos în evidenţă asemănările dintre muzică şi oratorie
• Oratoria – reprezenta deprinderea de către orator a mijloacelor prin care îşi putea controla
publicul, dirijându-le (inducându-le) răspunsurile emoţionale, adică anumite stări. Mai departe,
extinzând către muzică – acelaşi lucru pentru compozitor şi publicul său
• Acest punct de vedere, raţionalist, străbate secole întregi, ne fiind ancorat într-o epocă anume.
Abia către secolul XIX interesul pentru figura retorică dispare
• Lexiconul lui Koch, sfârşitul sec.XVIII, - “…ansamblul regulilor după care este alcătuit în
compoziţie materialul muzicii, care arată cum trebuie ordonate sunetele şi acordurile în sens
organic. Se poate spune despre o piesă în care aceste reguli sunt urmate sau nu, că este gramatical
corect sau incorect construită.”
• Vorbind de fazele procesului de creaţie, şi aici ar fi o cale de urmat, identificată de Maurice
Mersenne (Harmonie universelle, 1636-7), Athanasius Kircher (Musurgia universalis, 1650), şi la
Johann Mattheson (Der vollkommene Capellmeister, 1739):
- INVENTIO (inventarea ideii), DISPOSITIO (alcătuirea ei în părţi şi secţiuni), DECORATIO
(elaborarea, înfrumuseţarea ideii) şi PRONUNTIATIO (interpretarea).
• FIGURILE MUZICALE ocupă locul de bază în majoritatea tratatelor.
Sunt introduse la faza decoratio.
• Latinul FIGURA – imagine plastică, derivat din fingere – a configura,
introdus în vocabularul retoricii de Cicero
• figurile erau - modalităţi de înfrumuseţare a ideilor, ca mijloace de
evidenţiere a anumitor cuvinte sau mesaje din text (sunt valabile şi
pentru madrigalele de sfârşit de Renaştere, în special la Orlando
Lassus)
• cel mai detaliat catalog include în jur de 160 de figuri, care
desemnează întorsături sau repetiţii melodice, mijloace
contrapunctice, un anume ritm, pauze plasate în anumite contexte,
sau combinaţii ale acestora
• A) figuri care exprimă o repetiţie melodică
anadiplosis – repetiţia unei structuri melodice de final la începutul
altei secţiuni, sau dublă repetiţie
anaphora – repetiţie
auxesis = climax – repetiţie la o secundă ascendentă, secvenţă
complexio – repetiţia la final a unei structuri sau chiar a unei întregi
secţiuni de la început
hyperbaton – scoaterea unei note sau a unei idei muzicale dintr-un
loc unde era evidentă pentru a pune în evidenţă textul
paronomasia – repetarea unei idei muzicale pe aceleaşi note dar cu
alteraţii pentru a scoate în evidenţă
palyptoton – repetarea unei idei muzicale într-un registru diferit într-o secţiune
diferită

b) figuri care exprimă o imitaţie fugală

apocope – imitaţie fugală incompletă
fuga imaginaria - canon
fuga realis – imitaţie fugală obişnuită
hypallage – imitaţie fugală în mişcare contrară
metalepsis – fugă cu două subiecte
• c) figuri formate din structuri disonante
ellipsis – eliminarea unei consonanţe
heterolepsis – un salt sau o mişcare treptată care conduce dintr-o
consonanţă într-o disonanţă

cadentiae duriusculae – disonanţe neobişnuite înainte de cadenţă

prolongatio – prelungirea unei valori pe o disonanţă

syncope – prelungire obişnuită

syncopatio catachrestica – când sincopa nu se rezolvă după reguli
d) figuri care exprimă un interval
exclamatio – orice salt ascendent sau descendent mai mare ca terţa
(6m↑)
lamento – (2m↓)
interrogatio – o întrebare muzicală, un pasaj care se termină pe orice
interval mai mare ca secunda ascendentă

parrhesia – falsă relaţie

passus duriusculus – mers cromatic descendent
- saltus duriusculus – o săritură disonantă ascendentă sau
descendentă (4+)
- inchoatio imperfecta – un interval armonic imperfect
- pathopoeia – mişcare semitonală străină de armonie sau de mod,
care exprimă tristeţe, frică sau teroare

e) madrigalismele sau aşa numitele hypotiposis – intitulate aşa

pentru că erau întâlnite mai ales în textura madrigalelor
- anabasis, catabasis – simbolizează printr-un pasaj ascendent,
respectiv descendent, ideea de înălţare sau de cădere
- circulatio – exprimă descriptiv o mişcare circulară
- metabasis – încrucişarea a două voci
- fuga – nu în sens de fugă ci de scăpare, de zbor
- variatio sau passagio – pasaj cu înflorituri vocale care scot în
evidenţă textul
f) figuri care imită un efect sonor
- antitheton – elemente contrastante (un salt în registre diferite la o
singură voce, idei melodice contrastante în scriitură contrapunctică)
- fauxbourdon – mişcare paralelă la două voci în terţe sau sexte
- mutatio toni – schimbarea bruscă a tonalităţii sau modului din
motive expresive
g) figuri care desemnează tăcerea
- abruptio – o pauză generală neaşteptată
- suspiratio – întreruperea unei melodii dintr-un motiv cerut de text
• AFECTELE
• Reprezintă relaţia estetică dintre figurile retorice şi semnificaţia lor abstractă în
rândul sentimentelor pe care le transmit
• Affekt = în germană înseamnă patos, din latinul affectus
• slujba oratorului – în cazul nostru muzicianul – era aceea de a creea publicului
diverse sentimente: tristeţe, bucurie, teamă, dragoste, nervozitate, etc.
• în Baroc, arta era văzută ca MIMESIS. Muzica imita intonaţia vorbirii sau, în cazul
muzicii instrumentale, reprezenta o imagine picturală a realităţii (Bukofzer)
• muzica era legată de o reprezentare concretă
• ţelul muzicii, prin afecte, era de a trezi conştient anumite pasiuni
• teoria afectelor poate fi văzută ca o consecinţă a retoricii muzicale
• scopul discursului retoric este de a impresiona emoţional publicul, de a descrie şi
comunica anumite stări de spirit care sunt analizate, enumerate şi catalogate în
tratate
• emoţionalitatea vremurilor este raţională şi nu presupune implicarea personală,
spontană a ascultătorului sau a compozitorului în subiectul descris, ci doar
perceperea şi contemplarea lui pasivă.
• Compozitorul secolului XVIII atribuie fiecărei piese un afect singular (unitatea de
afect era o convenţie a timpului) şi aşteaptă a publicul să-i recunoască intenţia
• Exemple de corespondenţe:
- Intervalele mici creează un efect trist, delicat mângâietor
- Intervalele mari consonante exprimă bucurie, veselie, zburdălnicie
- Armoniile consonante evocă linişte, mulţumire
- Armoniile disonante – nelinişte, conflict
- Ritmul punctat are un efect strălucitor, sublim, proaspăt, vioi
- Ritmul iamb are un efect moderat, de veselie potolită
- Troheul este un ritm satiric
• După Mattheson:
- Adagio – întunecare
- Lamento – plângerea durerii
- Lento – mângâiere, uşurare
- Andante – speranţa
- Affetuoso – iubirea
- Allegro – încurajarea
- Presto – dorinţă nestăpânită