GUSTUL ESTETIC

Problema gustului – detașat de semnificația sa comună și proiectat în lumea artelor – apare

drept o preocupare constantă în decursul istoriei devenirii esteticii
Natură pretențioasă, justă și totodată greu de explicat și captat la o simplă revizuire:
- Luciditatea și franchețea deciziilor (aparent de suprafață)
- intervin spontan
filozoful de origine elvețiană Crousaz (1715) considera că “bunul-gust ne face să estimăm
prin sentiment ceea ce rațiunea ar fi aprobat dacă și-ar fi acordat timpul necesar pentru a
judeca…”: - rapiditatea deciziei
- valoarea sa ca instrument direct al cunoașterii (Alexander Baumgarten (1750),
argument clarificant al logicii, percepția nu este dispusă asemeni unui punct nici preliminar
și nici incipit al cunoașterii ci direct cognitio (percepția cu caracter de cunoaștere).
• Având la bază consemnul echilibrului și al coerenței întregului – condiție psihologică a
frumuseții – ceea ce poate fi considerat frumos trebuie să poată fi perceput fără efort, consideră
generic criteriile estetice.
• aprecierea operei de artă va consta în ansamblu dintr-un răspuns particular al receptorului,
(împletind laolaltă stări sufletești, senzații, sentimente și judecăți).
• În tot acest amalgam, ca răspuns primar, avem de-a face cu intuițiile, considerate în întregul proces
al percepției drept judecăți apreciative. Denumite de către Tudor Vianu intuiții apreciative,
aceste “tresăriri” ale întâlnirii dintre noi și creația artistică – înainte de a deslănțui o filtrare a
receptării prin intermediul intelectului, în accepțiune estetică, vor duce la noțiunea de gust
• Încă de la Cicero este ridicată problematica unei calități de a decide între bun și rău fără a face apel
la reguli sau motive. Se deschide astfel aproape un secol – sec. XVIII – în care sub denumirea de
taste-criticism (critica gustului) estetica obiectivă a muzicii baroce va răspunde în urma demersului
retoric și prin criterii de gust.
• Conform teoriilor de secol XVIII, gustul judeca asupra unui element individual, deciziile sale
erau preponderant negative și pretindea validitatea universală
• Conform enciclopediei, gustul era definit asemeni senzației, sentimentului pentru frumusețe și
defecte în artă, care transmite răspunsul receptorului de artă la fel de rapid precum senzația dintre
limbă și palat
• Pentru o înțelegere mai generoasă, Kant va asimila conceptual de gust definindul drept bun-simț
• Filosoful și esteticianul L. Lalande citat de Tudor Vianu explica noțiunea de gust din punct de
vedere estetic prin două accepțiuni: în primă instanță îi oferea un caracter relativ și schimbător,
definind-o drept temperament estetic. Aceste temperament estetic, însumând “caracterul general
al aprecierilor de artă la un individ” avea valoare de veto, deciziile sale desemnând un obiect
estetic drept “bun” sau “rău”, fără posibilitatea negocierii. Și Kant recunoaște prezența acestei
poziții, declarând la rândul său că “fiecare are propriul său gust…despre care nu se poate discuta”
• Ne poziționăm oarecum pe același traseu al dictonului canonic conform căruia “gustul nu se
discută”, iraționalitatea și spontaneitatea deciziilor de gust astfel interpretat înlesnindu-ne
comparația cu deciziile gustului fizic – dintre simțurile investigatoare umane probabil “cel mai
spontan”.
• “Cine vorbește despre gustul artistic – explica Vianu comentând metafora gustului – vrea să
spună că facultatea pe care el o denumește, stăpânește aceleași însușiri în funcțiunea și aplicațiile
lui ca și simțul fizic al gustului, acela care percepe savorile: dulcele și amarul, săratul și acrul”
• Th. Reid: “simțul extern al gustului prin care putem distinge și ne putem bucura de feluritele
spețe de alimente, a dat privilegiul aplicării metaforice a numelui său la capacitatea de a percepe
ceea ce, în diversele obiecte pe care le considerăm, este frumos sau urât și insuficient. Deopotrivă
cu gustul cerului gurii, această forță a spiritului nostru resimte unele lucruri ca plăcute, pe altele
ca respingătoare, față de multe se comportă indiferent sau șovăitor și stă, în mare măsură, sub
influența deprinderii, a asociațiilor sau a modei” = sumă a experiențelor și preconcepțiilor
crescute în eul nostru în formare?
• B. Croce respinge ideea conform căreia “expresia estetică” ar fi același lucru cu “plăcutul și neplăcutul”.
În optica sa, creatorul și criticul sunt puși față în față în legătura inițiată de obiectul de artă, relația dintre
ei dezvoltându-se organic, asemeni unei completări reciproce; artist versus critic – o anumită sferă
protejată a lumii artelor, ferită, suspendată în afara realității cotidiene, cu totul în afara limtelor înțelegerii
vulgului.
• Giovanni Vincenzo Gravina: „mințile vulgare nu pot sesiza direct adevărurile universale și trăiesc pradă
pasiunilor lor”
• Viziunea lui Croce dezvoltă o aderare intelectualistă, în care criticul este parte a creației, oarecum
presupus a fi cel puțin la fel de inspirat și dăruit precum artistul. Numai așa opera de artă poate fi
înțeleasă: în momentul în care cel menit a o recepta se ridică la niveul celui care propune. “Activitatea
judecății – scrie Croce – care critică și recunoaște frumosul, se identifică cu cea care o produce”
• criticului i se solicită valențele genialității; altfel nu există posibilitatea de a tresălta la aceleași energii
creatoare precum artistul; pentru a fi în stare să înțeleagă și să explice la rândul său, evaluatorul, criticul
de artă, receptorul menit a lua poziție, trebuie să i se asemene artistului în structura sa cea mai intimă, în
emoțiile și traseele de inspirație care îl călăuzesc
• Croce conchide: „Diferența constă numai în diversitatea de împrejurări, fiindcă o dată e vorba de
producția estetică și altă dată de reproducerea estetică. Activitatea care judecă se numește gust;
activitatea producătoare geniu: geniul și gustul sunt deci în substanță, identice”
• Croce, acesta este de părere că artistul – să nu uităm, plasat de către el în sfera genialității – trebuie „să
aibă gust”. Hâtru și bun logician, Croce conchide existența unor artiști care au gust dar sunt lipsiți de
geniu, deopotrivă acceptând în oglindă geniile fără gust: „fiind numiți genii fără gust cei ce produc
opere de artă reușite în părțile culminante și neglijente și defectuoase în cele secundare, și oameni de
gust fără geniu cei care, chiar dacă știu să atingă unele frumuseți izolate sau secundare, nu au forța
necesară pentru o vastă sinteză artistică”
• Rochefoucauld pare să se poziționeze similar când afirmă că „există oameni care au mai mult gust decât
spirit”
• Desigur decizia va fi una intuitivă și senzorială, dar răspunsul acela fulgerător reprezintă o
diagnoză instantanee a receptorului: acel îmi place sau nu arată cine ești tu în acel moment - ce
reprezinți, unde te poziționezi, ce experiențe te-au format (sau nu), modul în care ai fost modelat
de cultura ingerată
• O facultate neschimbătoare care ne dă șansa de a opta între „bun” și „rău”
Kant era de acord că în anumite condiții până și „gustul admite lupta...cu speranța de a obține un consens”. Ne
îndepărtăm astfel de ideea de temperament estetic mergând către a doua semnificație pe care Lalande o conferă ideii de
gust, asimilând-o de această dată facultății „de a judeca intuitiv și sigur valorile estetice, în special în ceea ce ele
cuprind ca însușire de corectitudine și delicatețe”
- Ne îndepărtăm de lumea strictă a senzațiilor, (fie ele și de ordin intellectual), alunecând către cea a intuițiilor ca
demers al investigației. Vianu în Estetica sa discută despre o diferență între noțiunea de gust natural și cea de gust
dobândit (în cazul gustului dobândit imaginației îi sunt oferite variante de opțiune prin intermediul experienței,
implicând de această dată judecata). Gravina pomenește despre fenomenul istoric al gustului schimbător
- Batteux – „gustul nu e o oglindă limpede, ci e clădit pe amorul proriu”
• Gustul răspunde irațional, spontan, intuitiv și are drept de veto. În același timp este absolut, cere validitate
universală, este totodată relativ și schimbător, îi este atribuit în diverse grade geniului și criticului, este „activitatea
care judecă”, și este asociat intuițiilor apreciative. Montesquieu îl explica drept „o aplicație promptă și delicată a
unor reguli pe care nu le cunoaștem”, demers care presupunea în mod evident participarea judecății, Vianu
conchizând că „în aprecierea operelor de artă diferim nu atât prin felul strict” în care oglindim această participare
intelectuală cât „prin asociațiile și sentimentele extraestetice pe care ni le inspiră”.
 • Inhibiții

• Revelația intuitivă, transformată în intuiția apreciativă (gust), rămâne astfel la nivel de „scăpărare”, Vianu
anunțând fără tăgadă că „satisfacția trezită de o operă de artă crește în măsura lucidității cu care o stăpânim
intelectualmente, înțelegând-o în valorile și mecanismul ei”.
• pe măsură ce ne autoeducăm și ne familiarizăm cu aprecierea corectă a valorilor cu care suntem confruntați, apar
și o seamă de „inhibiții” de ordin intelectual al căror pericol rezidă în îndepărtarea perceperii adevăratei naturi a
lucrării de artă.
- imposibilitatea eliminării – perfect umane – a „intereselor practice” legate de lucrarea în sine. Intervin
preconcepțiile, empatia, teama, dorința de posesiune, interpretarea obiectului ca bun economic, istoric, pierzându-i-
se astfel adevărata esență și vibrație energetică și empatică la care receptorul ar trebui să fie expus.
- Vianu alătură „percepția intelectuală a obiectelor”, reprezentând tendința oamenilor educați de a interpreta sau a
acorda obiectului aflat spre admirație mai multe înțelesuri decât acesta oferă.
- „printre toate aceste inhibiții și eliminări, atitudinea estetică se caracterizează ca o stare de pace lăuntrică de
supremă destindere morală”, eliberată în fapt de direcții și „cârje” care îi sunt „proptite” fără a fi nevoită să se
sprijine.