RENAȘTERE

UMANISM
• “problema Renașterii a apărut o dată cu Renașterea însăși”
- un fenomen istoric al cărui sens primordial constă în conștiința tot mai clară a unei treziri, a unui nou început,
sentimentul sensibil al unui ev nou prefigurat (Renașterea constituie începutul evului modern)
Jacob Bruckhardt (Cultura Renașterii în Italia) definește perioada drept cuprinsă între Giotto și Michelangelo;
recunoaște însă influența noilor optici în toate domeniile: literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie
- Pentru Giorgio Vasari Giotto se distinge drept pictorul care imitând natura “redeșteaptă și reînvie arta aproape
moartă”

• Dubutează în Italia, în perioada Evului Mediu târziu; ulterior se extinde în întreaga Europă; începe în Italia
(Florența sec. XIV) și afârșește în Anglia (sec. XVII)
• Imbold = înflorirea literaturii latine (sursă Antichitatea clasică) cu efecte radicale în reforma educațională și
politică (dezvotarea convențiilor diplomatice)
• Evul Mediu arborase până atunci o structură rigidă, guvernată de economia agrară și aflată sub influența directă a
Bisericii catolice
• Titulatura de Renaștere survine târziu, fiind astfel denumită în primă instanță de Giorgio Vasari; acesta nu înțelege
asemeni majorității o resurecție din morți a Antichității cât o redeșteptare a artei prin contactul cu natura
• Denumirea este reluată la începutul secolului XIX de către istoricul francez Jules Michelet
• Savanții adoptă metoda umanistă; se axează pe realism și emoția umană
• 1453 – odată cu căderea Constantinopolului are loc exodul savanților greci; pătrund astfel în
circulație texte analitice în greacă, arabă sau ebraică ce alunecaseră în obscuritate
• Analiștii noii epoci apelează la textele latine ale Antichității și la manuscrie în greaca veche
• Biserica rămâne patroana artelor dar optica față de acest organism și maniera în care tematica va
străbate operele de artă se va schimba semnificativ
• Dacă până la Renaștere expresia artistică este subordonată dogmei creștine, cu R are loc în arte
pătrunderea subiectelor cu conținut păgân (corpul femeii, sexualitate)
• Se deschide direcția către noi interpretări căutându-se răspunsuri în Noul testament în limba greacă
• Franța/Spania – monarhii absolute
• Alte țări – sub con trolul bisericii
• Italia (puternic urbană, civilizată; clerul nu are aceeași influență asupra guvernării în orașe mari; de
multe ori bisericile sunt administrate de laici) – republici; va prelua principiile capitalismului
• Descoperiri geografice

1492 – Cristofor Columb descoperă America

1497 – Vasco da Gama descoperă drumul spre India
1519-22 – expediția lui Magellan înlătură și ultimele îndoieli asupra formei pământului
UMANISMUL
Baza spirituală a Renașterii

Omul constituie valoarea supremă – este un scop în sine și nu un mijloc

- Poziționează valorile umane mai sus ca orice
- Căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane (este în sarcina omului să caute adevărul, prin forțe proprii,
fără a face apel la supranatural, ocultism, misticism sau revelație); denotă optimism față de natura umană și
capacitățile inteligenței umane
- Spijină atitudinea sceptică și dovada de natură științifică
- Existența umană este datoare să își caute împlinirea în prezent potrivit dictonului “a face și a trăi bine aici”; este
respinsă astfel ideea unei vieți de suferință în așteptarea unei răsplate în viața de apoi
- Cultivarea armonioasă trece de domeniul spiritualului către o educare armonioasă a fizicului deopotrivă; centrul
atenției în studiile de știință și oprele de artă devine OMUL
• Eveniment: înființarea ACADEMIEI din Florența sub influența lui Cosimo de Medici, sub conducerea lui Marsilio
Ficino – traducător al scrierilor lui Platon. Academia este dedicată filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui
Aristotel (acceptate de Biserica catolică)
- Umaniștii își depășesc predecesorii prin coerența perspectivei istorice și simțul critic
- Vor înlocui Providența în care medievalii vedeau primul motor al istoriei prin activitatea Omului
- Apariția Universităților – grijă sporită față de cultura individuală
3 catedre: drept canonic, drept civic, medicină
+ retorică (ținta umaniștilor), filozofie, astronomie
Oratorul – virtuozitatea talentului cultivat prin studii umaniste
- Natura și conținutul discursurilor: elocința și retorica; Bruno Casini pronind de la modelul antic (Cicero, Quintilian),
emite regulile invenției retorice, a declamației, gesticii și ținutei. Savurau cuvântul viu asemeni muzicii, dovedind
elocință și fluență deopotrivă în latină și italiană.
Secretarul – republicile, papii și principii erau nedespărțiți de umaniști pentru: redactarea scrisorilor și a discursurilor
solemne. Secretarul trebuia să fie un bun latinist, cu un stil desăvârșit și o cultură aparte. Mari oameni de știință au servit
statul în această poziție (Lionardo Bruni, Carlo Marzuppini, Benedetto Accotti, Poggio) – secretari ai papilor
Petrarca – primul om modern, un herald al luminii
Sf. Augustin – stătea în pragul veacurilor întunecate
= o privire generică defectuoasă, construită pe un concept artificial
Renașterea din punct de vedere estetic rătăcește practic între două lumi – una pe moarte și alta în stadiu
embrionar
Practic – nu abandonează definitiv formele vechi deși făurește deja altele noi;
Pietatea medievală continuă să răzbească și din atitudinea predicatorilor (Savonarola) cât și de la noua generație de
poeți (Petrarca sau Boccacio) sau pictori (Alberti, Dürer) deși există un război surd între cleric și adepții și
promotorii științei.
Astfel ivirea spiritului laic în Renaștere nu se va petrece brusc ci ca o “lentă invadare a spiritului religios de către
revendicările științei și erudiției clasice”.

Există simboluri ce străbat atât epoca EM cât și cea a R, suferind însă transformări specifice diferențelor de
atitudine estetică și conținut
Oglinda
EM – oglinda reflecta perfecțiunea conținută în ființa insondabilă a lui Dumnezeu
Natura – cartea vie
Biblia – cartea scrisă
Ambele oglinzi mistice adevărate ale celei mai înalte înțelepciuni
R – oglinda nu mai face legătura între natural/supranatural ci devine o figurare vie a lucrurilor, o oglindă ținută în fața naturii și vieții
obișnutite, menită a oglindi realitatea (un fel de naturalism avant la lettre)

• Leonardo da Vinci
“De vrei să vezi dacă pictura ta se aseamănă cu obiectul pictat după model, să iei o oglindă… Să iei mai ales drept maestru oglinda –
vorbesc despre oglinzile netede, pentru că pe întinderea lor, lucrurile au asemuire în multe privințe cu pictura. Astfel pictura arată
lucrurile pe o suprafață plană dar parcă în relief... Pictura se întemeiază numai pe suprafață... În ceea ce privește părțile ce par a fi în
relief sau adâncite, ele nu pot fi pipăite cu mâinile în pictură... Iar tu având printre culorile tale culori mai luminoase decât cele din
oglindă, desigur, dacă te vei pricepe să le înmănunchezi bine între ele, pictura ta va părea și ea un lucru din natură, văzut ca într-o oglindă
mare”.
Dürer
“Orice formă aleasă înaintea vederii noastre cade pe ea ca și pe o oglindă”
Durer – Melancholia I – caracterul melancolic este asociat cu geometria
(ars geometrica si homo melancholicus). Prefigurează Barocul
• Aceleași deziderate vor fi căutate și în imaginea poetică:

George Puttenham vorbește despre imaginația poetului ce funcționează fidel asemeni unei oglinzi “luminată de
cele mai strălucitoare raze ale cunoașterii și ale adevărurilor și proporției cuminte a lucrurilor…acest fel de
fantezie este cum nu se poate mai trebuincios judecății sănătoase și adevărate a omului”.

Vălul
EM – adevărata existență este îndărătul vălului, ascunsă de un simbol. Trebuie să vedem prin văl ca să înțelegem
adevărul;
Poeții medievali discutând poezia alegorică o descriau ca fiind “precum un văl care acoperă adevărul”. Imaginea
vălului este tipic medievală

Cu toate acestea nu încetează a mai fi folosită în perioada Renașterii, fiind prezentă atât la Dante cât și la Boccacio
R – vine însă să ceară o dezvăluire a adevărului fără ascunzișuri
Giordano Bruno (1548 – 1600) “a străpuns cerurile, s-a năpustit pe lângă stele și a trecut dincolo de hotarele
lumii! Cheia curiozității sale silitoare a deschis vederii tuturor simțurilor și tuturor puterilor rațiunii toate
cămările adevărului câte ni se pot deschide. El a dezgolit natura de rochia și de vălul ei”.

Misticismul și autoritatea treptat lasă loc naturii și rațiunii

• Pictura și poezia devin profesiuni liberale (depășind astfel statutul de până atunci de meșteșug
umil)
• Alberti (1404 – 1472) în eseul său despre pictură vorbește despre “înălțarea picturii din statutul
ei inferior de meșteșug pe poziția de apărătoare și exponentă a gândirii contemporane”

• Artistul nou nu va stăpâni doar meșteșug; va dezvolta virtuți intelectuale și deopotrivă virtuți
morale
• Michelangelo: “pictura este o muzică și o melodie pe care numai intelectul o poate înțelege”.
Aprecierea artei este aprecierea greutăților învinse; o pictură își subjugă privitorii prin dibăcia ei
vădită. Artistic e lucrul în a cărui născocire artistul se istovește trudind și își exercită geniul în
cea mai mare măsură; inartistic e lucrul în a cărui născocire nu investește multă subtilitate a
geniului căci inartisticul însuși poate fi văzut de o minte de rând”
• Tot el ar fi spus că talentul unui pictor reiese din cum este în stare “să-și îmbine frica cu
priceperea”
• De Hollanda – ignoranța altora se vădește în “cutezanța prezumpțioasă” cu care își exercită arta
fără talent
FRUMUSEȚEA ÎNTRE INVENȚIE ȘI IMITAȚIE A NATURII
(UMBERTO ECO)
• Factori distincți dar convergenți:
- descoperirea reprezentării în perspectivă în Italia (Brunelleschi), noi tehnici în școala flamandă
(răspândirea picturii în ulei)
- neoplatonismul asupra artelor liberale
- misticismul lui Savonarola
Frumusețea are o dublă perspectivă – pentru noi contradictorie – pentru acele timpuri perfect înțeleasă:
deopotrivă imitație a naturii după reguli științifice și grad de desăvârșire supranaturală, imperceptibilă
ochiului
Artistul este și creator de noutate (inovație tehnică) și imitator al naturii (integrare în context) nu doar
pasivă repetare a formelor
Leonardo da Vinci – Fecioara între stânci – calitatea fină de clarobscur, celebrul sfumato
prin care frumusețea chipurilor feminine devine mai enigmatică
Jan Van Eyck – Fecioara cancelarului Rolin, prin tehnica perspectivei își multiplică
planurile; succesiune de “fundaluri” riguros integrate
• Pentru pictor, erudiția începe cu studiul temeinic din copilărie.
• Dürer atrage atenția că studiile copilului pictor pot fi dure, putând duce la melancolie și dezgust. Dacă astfel merg
lucrurile copilul “trebuie să fie pentru un timp distras de la învățătură, deprinzând să cânte la vreun instrument de
coarde, care să-i reîmprospăteze sângele”
• În formarea sa și pictorul aspiră la postura de filozof; cunoașterea universală îi va servi drept temelie pentru opera sa:
Leonardo da Vinci – “pictura e filozofie”
• Pictorul și poetul se vor lua la întrecere; “Arta adevărată se găsește numai în natură” – atunci pictorul se consideră
superior considerându-se mai apropiat naturii
• Dürer: “și cu cât opera ta se va apropia mai mult de înfățișarea firească a vieții, cu atât ea va părea mai bună. Acesta este
adevărul”
• Acești pseudo naturaliști (sau naturaliști de incipit) nu doar vor copia din natură ci elaborează un ideal exigent al formei
ARMONIOASE; nimic naiv ci replică intelectuală la realitatea studiată și însușită
• Studiază matematica și anatomia (Leonardo, omul Vitruvian) pentru a înțelege mecanismele mișcării
• Studiază proporțiile umane; disecția anatomică, folosesc scalpelul (Dürer și Michelangelo)
• Astfel arta picturii tinde să devină o filosofie a mișcării
• Albrecht Dürer – Tratat despre proporții (după călătoria în Italia)
• Luca Pacioli – De divina proportione – legea secțiunii de aur
• Piero della Francesca – Tratat
• Frederico Zuccaro – echivalează înălțimea figurilor cu tipuri de demnitate umană
Marsilio Ficino – neoplatonician – își propune o reinterpretare a mitologiei; își
dorește un sistem simbolic coerent și inteligibil, armonizat cu simbolismul creștin

Venerele – idealul de frumusețe (pot fi profane sau celeste)

Frumusețea nu pare a fi o calitate izvorâtă din proporția dintre părți ci “acel ceva
care este cu atât mai luminos cu cât se apropie mai mult de frumusețea divină” (U.
Eco)

Giorgione – Veneră dormind Tițian – Venera din Urbino

Tițian – Amorul sacru și amorul profan
• Intervine conceptul de ARMONIE
= acordul complet al diferitelor părți ale unui obiect de artă, între fiecare în parte și cu întregul
Pentru efectul de armonie perfectă a unui tablou – interzise INCONGRUENȚELE
Armonia – își găsește terenul perfect în arta desenului (punct de întâlnire între pictură,
sculptură și arhitectură)

Mintea+mâna la care se adaugă – ingeniozitate, inventivitate și profunzime

Tind să caute frumusețea în raporturi exacte: - secțiunea de aur, canonul lui Policlet (al figurii
umane, feminine - canon matematic al proporțiilor: înălțimea capului intră de 7 ori în înălțimea
corpului), respectarea raporturilor aritmetice, semnificațiile culorilor (Morato)
Încă de la Aristotel se încearcă distingerea între frumos (ceea ce place la simpla contemplare)
și bun; vulgul nu reușește să pătrundă sensul ascuns; nu face diferența dintre frumos și bun
Leone Ebreo (1535) Dialogi di Amore: Orice lucru frumos e bun dar nu orice lucru bun e
frumos
• “Femeia din Renaștere recurge la arta cosmeticii, își îngrijește părul (meșteșug
rafinat la Veneția), vopsindu-l într-un blond cu efecte roșiatice”; se împodobește
cu bijuterii făurite de maeștrii aurari; este proporționată
• “Renașterea este o perioadă activă și plină de inițiativă: în viața de curta ea
(femeia) dictează cum să fie moda, se adaptează luxului copleșitor ce trebuie să
domnească peste tot, dar nu uită să își cultive și mintea” (U. Eco)

• “Bărbatul Renașterii se pune pe sine în centrul universului și adoră să fie

înfățișat în întreaga sa putere vanitoasă și nu lipsită de o anumită duritate”;
‘bărbatul stăpânitor, fie gras și îndesat, fie musculos, poartă cu ostentație
însemnele puterii pe care o exercită”.
• În timp ce este promovată regula proporției și a simetriei corpului omenesc –
“oamenii puternici ai vremii reprezintă o încălcare vie a acestor reguli”
Piero della Francesca – Portretul lui Federico da Montefeltro
Jean Clouet – Portretul lui François I