"Ce-ar fi daca" de acum incolo as lucru dupa

metodele lui Stanislavski si ale Violei Spolin?

Viola Spolin spune ca "meseria asta o poate face oricine, cu o
singura conditie, sa vrea!" iar acest "sa vrea" implica de fapt o
sumedenie de responsalbilitati, este o joaca foarte serioasa, unde
absolut tot aparutul pe care il detine actantul devine propriul sau
instrument.

Nu exista "talent" , fiecare om detine o sumedenie de de resurse,

ceea ce face actoria, este sa elibereze potentialul latent existent in
fiecare dintre noi, fiecare putand fi atat criminal, cat si mafiost,
parinte etc. Desigur ca toate cele enumerate mai sus trebuiesc
puse intr-un context(situatie scenica data) dupa cum spune si
stanislavski, caci fiecare om are o anumita conduita, in functie de
locul unde se afla, de om/ oamenii care sunt cu el, de relatia pe
care o are cu omul, de interesul sau personal( scopul, Stanislavski
spune ca pe scena trebuie intotdeauna sa avem un scop, fiecare
gest, cuvant, miscare etc. inseamna ceva, iar pentru a actul nostru
sa fie unul viu, organic, autentic, firesc, noi trebuie sa facem totul
cu un scop, actiunea in general, de fapt tot acest " in general" nu
ajuta in nici un fel actorul, il indeparteaza de adevar si duce
lucrurile intr-o zona de spectacol{cand Stanislavski a fost pus
prima data, la prima lectie pe care a avut-o sa-si aleaga un
fragment pe care mai apoi avea sa-l joace, el insusi marturiseste
ca a fost tentat sa interpreteze, sa-l interpreteze pe Othello, lucru
extrem de amatoricesc, dar care dupa primele repetitii cu
profesorul sau Arkadi Nikolaevici Tortov au fost incet, incet
eliminate, tentatie in care am cazut si eu atunci cand am invatat
textele pentru admitere, caci eram tentata sa arat totul, sa fac
totul sa devina clar, dar lucrul asta am invatat tot din Stanislavski
ca este ceva extrem de prost, pentru ca de fapt eu nu gandeam,
nu imi puneam corect intrebarile care sa ma ghideze catre gasirea
unei solutii, citandu-l pe stanislavski:"teatrul nu este un mod de a
face, ci este un mod de a gandi" si practic aceelasi lucru il spune si
Viola Sploin cand spune ca vrea sa elimine de tot din vocabularul
stdentilor cuvantul "cum", caci acest "cum sa fac" ma duce catre
forma, indepartandu-ma de continut, dac eu stiu foarte clar cine
sunt, unde sunt si care e scopul meu, ce am eu de facut, mi-am
setat practic punctul de concentrare, deci practic regulilie jocului
sunt asumate, atunci intervine si placerea si creatia inspirata si
apare acea intuitie, instrument de care actorul nu trebuie sa se
lipseasca, si care este esentiala in arta actorului. De asemenea
putem proceda dupa cum ne spune Stanislavski prin maga formula
"ce-ar fi daca...?" atunci din start voi fi eu in situatia data, sa zicem
ca eu nu m-am mai confruntat niciodata cu o anumita situatie,
spre exemplu, atnci cand eu eram la admitere, iar dl-ul Gheorghiu
mi-a spus sa imi imaginez ca vine un camatar la mine si imi spune
ca trebuie sa ma marit cu el, atunci eu nu am fost deschisa sa
preiau tema si sa o prelucrez, in primul rand ca am ras si am
preluat tema in cel mai amatoricesc mod cu putinta, neasumandu-
mi real intreg continutul de probleme, si neluand personal
propunerea dansului. Acest "ce-ar fi daca" este menit sa puna
actorul in miscare si sa-l modifice, sa apara, fizicalizarea asa cum
spune Viola Spolin, insa aceasta fizicalizare poate aparea atunci
cand intreg continutul de probleme este asumat, iar in primul rand
actorul este relaxat si deschis sa preia, de asemenea un lucru
foarte important este relaxarea, intotdeauna trebuie sa lucram din
relaxare, chiar Stanislavsi povestea ca la una din repetitiile pe care
le-a avut s-a fortat atat de tare incat a inceput sa lacrimeze, sa i se
inclesteze vocea, sasa il doara gatul, fortarea impiedica si este o
arma de distrugere sigura, lucr pe care l-am observat si la mine
atunci cand jucam coco mimi pentru ca snt atat de inversunata, si
de in lumea, incat in primul rand obosesc, iar dupa eu imi inchid
toate caile de comunicare cu exteriorul, la fel cum mi s-a intamplat
de fiiecare data la pasi si probabil din cauza asta mu am putut
duce niciodata pana la capat fara sa ma enervez sau fara sa imi zic
de 1000 de ori ca sunt proasta. As vrea sa atrag atentia asupra
exercitiului "voi va uitati la noi, noi ne uitam la voi" pe care l-am
regasit atat la viola spolin sub denumirea mentionata mai sus, cat
si la stanislavski, insa sub o alta forma de prezentare. Atunci cand
am fost in postura de privitor m-am simtit foarte relaxata, doar ca
nu intelegeam prea bine ce avea sa urmeze, chiar nu intelegeam
care e scopul, ce trebuie sa facem, parca asteptam sa se intample
ceva, iar cand am fost eu cel care priveste eu am crezut ca am fost
relaxata, dar Florin mi-a spus ca am forat peste masura, pentru ca
eu nu ma uitatm pur si simplu, ci fortam, bine recunosc ca la
inceput am avut mereu dorinta asta sa fiu apreciata,sa-mi iasa mie
cel mai bine, dar de fapt recunosc ca ma usturau ochii, imi
transpirau palmele, dadeam din picior pentru ca ma simteam
inconfortabil atat cu faptul ca eram privita, cat si cu faptul ca nu
faceam nimic, imi venea sa ma misc, apoi cand a venit a doua
parte a exercitiului si a trebuit sa masor distanta de locul unde
eram plasati pana la capatul linoleumului, atunci nu am avut nici
un fel de problema, m-am simtit foarte bine si am incercat sa fiu
cat mai precisa atunci cand dau numarul final. Mi-a placut
exemplul pe care l-a dat Stanislavsi atunci cand era pe scena
inainte ultima repetitie si privea spre infinitatea publicului pe care
l-a numit"gaura neagra" si de golul pe care l-a avut in stomac
atunci cand privea la acea imensitate care parca voia sa-l inghita,
pana cand a trecut intamplator pe acolo recuzitierul si l-a rugat pe
Stanislavski sa-l ajute, iar dintr- o data toata aceasta teama a
disparut, a si uitat de existenta gaurii negre, de unde am tras
concluzia ca scena trebuie sa actionezi cu un scop real, atunci
faptul ca esti privit este deja asumat, iar punctul tau de
concentrare este la problema, ci nu la sala. Cred ca unul dintre
cele mai dificile lucruri cu care se confrunta actorul este faptul ca
este privit, caci toate miscarile pe care le-ar face in mod normal,
cum ar fi sa manance, sa se imbrace, sa priveasca, ajung sa fie
extrem de chinuite si sunt facute intr-un mod total nefiresc, in
actorie cautandu-se tocmai autenticu si firescul. Mi-a placut foarte
mult exemplul pe care l-a dat Arkadi Nikolaevici cu nepotica sa
atunci cand a spus ca ea de obicei mananca si sta mai mult la ea in
camera, unde e fericita, linistita, se joaca, dar atunci cand a adus-
o sa manance la masa mare, atunci ea dintr-o data a incetat sa mai
cante, sa mai manance, "de ce nu mai faci ceea ce faceai la tine in
camera, draga mea?" "pentru ca va uitati la mine" a raspuns foarte
sincer cea mica, atunci Arkadi le-a spus cursantilor sai ca in teatru
noi invatam totul de la capat, invatam sa mergem, sa mancam, sa
radem etc. tocmai pentru ca aici suntem priviti.

Ceea ce se intampla la actorie, cu precadere exercitiile

pregatitoare textelor dramatice, caci este cale lunga pana sa
ajungem la rol, dupa cum spune Stanislavski, nu pot fi puse in
balanta bine, rau, caci cel mai bun regizor nu poate fi decat natura
umana, ea ne pune pe firul corect, noi trebuie sa ne ascultam
intuitia dupa cum spune Viola Spolin, caci primul gand care imi
vine aici si acum si se naste in urma unui proces logic de gandire
acela trebuie dezvoltat si nu sugrumat de parerea mea despre. Tot
Viola spune ca este foarte greu ca oamenii sa se debaraseze de
stiuturi, de pregandiri si de parerile lor despre cum ar trebui sa fie,
insa acest tip de gandire nu ii este deloc benifica unui actor sau
student de arta actorului, caci asta ma plaseaza pe mine in afara
problemei si intr-un fel e just ca ai nevoie de un soi de nebunie
pentru a imbratisa necunoscutul, caci ceea ce face teatrul, dupa
cum spune Viola Spolin este sa faca invizibilul sa devina vizibil, mi-
am amintit de exercitiul pe care l-am facut la un moment dat cu
deschisul si inchisul usii, unde prima data a trebuit sa facem acest
lucru cu ochii deschisi, iar apoi a trebuit sa inchidem ochii, mi-a
placut acel exercitiu pentru ca chiar daca mi-a fost frica prima
data, nu stiu precis care e motivul fricii, poate sa fie frica de
necunoscut, dar in aceelasi timp era si o curiozitate si tin minte ca
am ineput sa aud mai clar, atunci cand am trecut e langa biroul lui
Florin am inceput sa simt altfel si stiu ca am ezitat prima data sa
pun mana pe clanta, asa cum s-a vazut, chiar daca eu stiam ca
acolo e clanta, dar am nu eram 100 la suta sigura, iar la urma
Florin mi-a spus ca nu am incredere in intuitia mea si ma bazez
mult prea mult pe lucruri concrete, iar acest lucr mi-a dat de
gandit, aceelasi lucru mi s-a intamplat si la experienta cu satul in
cerc cu scaune si cu inchisul ochilor, si acel exercitiu mi-a placut,
dar acolo pana cand sa ma linistesc, eram in lumea mea si nu eram
deschisa catre colegii mei, abia dupa ce m-am linistit au inceput sa
functioneze lucrurile. Stiu ca una dintre principalele mele
probleme este orientarea in spatiu, cred ca asta este din cauza
faptului ca nu sunt cu toata lumea de fiecare data, iar atentia mea
se afla in cercul mic, adica la mine, si nu la cercul mediu, anume sa
ma asum pe mine asa cum sunt in acel moment al zilei, cu intreg
materialul meu de probleme de atunci, sa le las deoparte atunci
cand intru la cercul de arta actorului, iar eu sa pot fii deschisa
catre ceea ce este in exteriorul meu, anume la colegii mei si la
indicatiile domnului profesor. Contrar a ceea ce am spus mai sus,
atunci cand am facut exercitiul cu cercurile atentiei ale lui
Stanislavski, atunci cand eram incercul mic, adica atunci cand ni s-
a cerut sa facem o calatorie in corpul nostru sa ne analizam de la
degetul mic de la picior pana in varful capului, segment cu
segment, sa vedem unde sunt tensiuni si sa incercam sa calmam,
acolo nu m-am simtit in confort, pentru ca cut gandeam mai mult
la un segment corporal in parte, cu atat imi parea mai mult ca ma
doare, poate pentru ca fortam pe de o parte, iar pe de alta parte
gandesc ca intr-un fel atunci cand eu sunt eu cu mine, am tendinta
de a imi gasi diferite dureri, ca un soi de plangere de mila, dar apoi
cand am inceput sa extindem cercul, de la cercul mic, la cel
merdiu, iar apoi la cel mare m-am simtit din ce in ce mai bine, ba
chiar am uitat de toate dureile pe care le aveam in cercul mic si
auzeam foarte bine, dar si vedeam, intr-un fel ceea ce auzeam. In
carte este de asemenea amintit termenul de singuratate in scena,
pe care as putea spune ca l-am trait cumva la exercitiul cu
interviul, exercitiu care imi este foarte greu sa-l exteriorizez pentru
ca imi e foarte greu sa explic in cuvinte experienta, dar consider ca
se aseamana cu singuratatea in scena. Tot despre interviu as mai
putea spune ca au functionat principiile lui Stanislavski si ale Violei
Spolin, anume punctul de concentare care era la problema mea
{un exercitiu similar poate fi socotit si EXPERTUL , unde de
asemenea p.d.c este la cine sunt, unde sunt, ce am de facut} ,
acolo unde nu am stiut raspunsul real la intrebari mi-am pus
intrebarea "ce ar fi daca" , chiar daca pentru a raspunde la
anumite intrebari am facut apel la experientele mele de viata,
important este faptul ca am urmarit un fir, si am raspuns prin
prisma conceptului de viata al omului pe care l-am avut si astfel a
aparut si transfigurarea si fizicalizarea si relaxarea, o data ce toate
regulile au fost asumate si a aparut si placerea.

"Actorul ca si soldatul, are nevoie de o disciplina de fier" asta am

aflat din primul capitol al cartii lui Stanislavski "diletantismul",
anume amatoricismul, chiar am discutat intr-o zi la clasa care este
diferenta intre un actor profesionist si unul amator, cel
profesionist poate sa vorbeasca despre munca lui, in schimb
actorul amator, ii iese o data si gata, el nu poate sa refaca
procesul, ci se poate spune ca a fost pura intamplare ca "i-a iesit"
pur si simplu. Am inteles ca in meseria asta disciplina este un
factor extrem de personal, daca nu esti nu poti face nimic.
Marturisesc ca sunt extrem de indisciplinata si pentru a
exemplifica mai bine acest aspect, am sa va povestesc ceva din
"munca actorului cu sine insusi" . Intr-o dimineata Stanislavski s- a
trezit tarziu si a intarziat la repetitia lui Tortov, iar acesta nu i-a mai
permis sa intre, deoarece pana sa ajunga elevul, profesorul reusise
sa conduca intregul grup spre un punct de unde putea sa
construiasca mai departe, iar prin faptul ca Stanislavski a intarziat
si a intart in timp ce ceilalti lucrau, nu a facut decat sa distruga tot
ceea ce profesorul sau cladise pana atunci ;"Sa trezesti dorinta
este ceva greu, dar s-o omori este ceva extrem de usor' atunci am
inteles ca nu-i de joaca cu lucrurile acestea atat de subtile ale
fiintei, sunt incarcate de un anumit tip de sacralitate si nu poti
intrab cu bocancii in ele. Un lucr similar am patit si eu atunci cand
la una dintre primele lectii ale profesorului meu, Florin Toma am
intarziat, iar dansul mi-a spus sa nu mai intru niciodata atunci
cand se lucreaza, pentru ca teatrul este un mediu ostil si nu poti
intra asa pur si simplu.

Intarzii si atunci cand ma intalnesc cu colegii mei sa repetam ,

pentru ca simt ca intru in joc ca de pe strada, nu ma simt "curata"
si pregatita sa lucrez. Spre exemplu, colegii mei se joaca HEP , iar
eu intru direct si simt ca le stric jocul, deoarece ii simt ca sunt
omogenizati, iar jocul functioneaza, "ochii mei nici macar nu pot fi
pe minge" daca nu vin deschisa catre grup, dupa ce ma linistesc si
ma asez jocul incepe sa functioneze si intr-adevar fac parte din
grup.

In incheiere as vrea sa spun ca toate experientele pe care le-am

avut semestrul asta au fost benefice si mi-au dat o oarecare
disciplina si am inteles intr-un final ca actoria nu este despre mine
si despre cat de multe stiu eu, din contra asa cum spune si Viola
Spolin, pe nimeni nu intereseaza ce gandesti tu sau ce vrei tu, ba
dimpotriva pe spectator il intereseaza ca spectacolul sa
functioneze , sa fie toti omogenizati, far egoisme, sa poti lasa de la
tine. Asa cum spune Stanislavski este "munca actorului cu sine
insusi" in meseria asta mereu avem cate ceva de invatat si de aflat,
cautarea nu se opreste niciodata, fieacre zi este una noua, iar noi
suntem altii de la o zi alta.