d. Consumul de metal.

Acest consum este un criteriu foarte important ţinând

seama de restricţiile existente. Consumul trebuie diferenţiat după natura metalului:
feros (oţel, fontă), cupru, aluminiu etc.
Consumul global al materialului feros a făcut să fie promovată în ultimii ani
producţia de corpuri încălzitoare din oţel, în locul acelora din fontă. Consumul ridicat
de oţel al registrelor face ca acest corp încălzitor să fie mai puţin utilizat decât alte
corpuri mai uşoare. Incălzirea prin radiaţie - folosind suprafeţe radiante cu ţevi -
conduce la indici mai ridicaţi ai consumului de metal, fiind unul din factorii care
limitează folosirea acestui sistem.
e. Consumul de manoperă şi gradul de industrializare. Consumul de
manoperă, global - în unitatea de producţie prefabricată a elementelor de instalaţii şi
pe şantier - ca şi gradul de industrializare reprezintă criterii foarte importante de
alegere a sistemului de încălzire, din punct de vedere al execuţiei (v. cap. 13).
Posibilitatea de industrializare a execuţiei permite ca pe şantier să rămână
numai o pondere redusă de manoperă, pentru montajul mecanizat al instalaţiei, ceea
ce conduce la scurtarea duratei de execuţie. Posibilitatea de a transfera cea mai mare
parte din volumul de manoperă în ateliere industrializate conduce atât la reducerea
volumului de manoperă, cât şi la asigurarea unei calităţi sporite.
După aceste criterii sunt preferate unele soluţii de încălzire cu aer cald (de
exemplu cu jet limitat spaţial), în cazul necesităţii unei ventilări mecanice, deoarece
conduc la cel mai mic volum de manoperă.

4. Scheme de distribuţie a agentului termic

4.1. Schema generală a instalatiei cu agent termic apa

4.1.1. Elementele schemei de distribuţie

Instalaţia de încălzire centrală (v. § 3.1.2) în forma sa cea mai complexă, cu

alimentare centralizată cu căldură (v. fig. 3.1, a), se compune din sursa de căldură,
reţeaua de transport, reţeaua exterioară de distribuţie şi instalaţia interioară a
consumatorilor.
In cazul alimentării locale cu căldură poate lipsi reţeaua de transport a căldurii
(v. fig. 3.1, b) sau dacă sursa este aferentă unei singure clădiri, de care este alăturată
(v. fig. 3.1, c), lipseşte şi reţeaua exterioară de distribuţie.
Schema de distribuţie a agentului termic trebuie să asigure satisfacerea
condiţiilor hidraulice şi termice ale instalaţiei în zona de consum, atât în interiorul,
cât şi în exteriorul clădirilor.
Schema interioară de distributie rezolvă modul de alimentare cu agent termic al
aparatelor consumatoare de căldură în instalaţia interioară, iar reţeaua exterioară de
distribuţie rezolvă modul de alimentare cu agent termic al clădirilor, prin intermediul
reţelei exterioare de distribuţie.
Utilizarea apei în instalaţia de încălzire a clădirilor industriale se face de regulă
sub formă de apă fierbinte şi de aceea schemele sunt adaptate acestui agent termic,
urmând ca numai în unele situaţii speciale ele să fie particularizate pentru cazul apei
calde.
Schema exterioară de distribuţie conţine numai elemente orizontale ale reţelei,
în timp ce schema interioară de distribuţie cuprinde atât aparatele consumatoare de
căldură, cât şi elementele orizontale şi verticale ale reţelei din instalaţia interioară.
Schema de distribuţie a instalaţiei interioare din fig. 4.1 se referă la o situaţie
complexă, corespunzând unei clădiri industriale etajate în care aparatele
consumatoare de căldură sunt corpuri încălzitoare sau agregate de aer cald,
amplasate la fiecare nivel.
Alimentarea cu agent termic a aparatelor se face prin intermediul unor
„coloane” (verticale) de la care se prevăd „legături” (orizontale) la aparate. Alimentarea
coloanelor se face la rândul lor printr-o reţea orizontală pe la partea superioară (v. fig.
4.1) sau inferioară, în funcţie de tipul schemei (v. cap. 4.2). In schemă sunt prevăzute

111
şi armăturile care îndeplinesc diferite funcţii: - de echilibrare; - reglare; - oprire; -
evacuare a apei şi a aerului.
Schema instalaţiei interioare a unei clădiri rezolvă modul de racordare al:
- aparatelor consumatoare de căldură între ele, în cadrul unui grup de aparate similare,
- grupurilor de aparate similare între ele, implicit modul de racordare al acestor grupuri
la o “coloană”; - coloanelor între ele, în cadrul unui sistem de încălzire; - sistemelor între
ele în cadrul întregii instalaţii.

Fig. 4. 1. Schema de distribuţie mixtă, pentru două sisteme de încălzire, în paralel: Df – diafragma

4.1.2. Condiţii funcţionale

Schema de distribuţie atât prin geometria sa şi prin modul de legare a

diferitelor părţi componente, cât şi prin utilizarea armăturilor cu care este prevăzută,
trebuie să asigure o bună funcţionare a instalaţiei.
Pentru instalaţia exterioară aceste condiţii se referă la: - comanda şi
supravegherea centralizată a instalaţiei; - asigurarea regimului hidraulic necesar; -
echilibrarea instalaţiei; - reglarea funcţionării; - scoaterea şi intrarea în funcţiune a unei
părţi a instalaţiei.
1) Comanda şi supravegherea centralizată a instalaţiei se asigură în fiecare
clădire realizând un singur racord la reţeaua exterioară de distribuţie, prin
intermediul unui punct termic secundar. In punctul termic respectiv se asigură
parametrii funcţionali (temperatura, presiunea, debitul de căldură sau de apă) şi se
face reglarea lor automată în timpul exploatării.
In clădirile mari, cu suprafeţe construite peste 1 ha, se pot face mai multe
puncte termice secundare de racordare la reţeaua exterioară de distribuţie, dacă
această soluţie se dovedeşte mai economică pe ansamblul instalaţiei.
2) Asigurarea regimului hidraulic pentru un sistem hidraulic unitar - prin care
circulă în circuit închis aceeaşi cantitate de apă - se face obişnuit la sursă; atunci
când se folosesc două sau mai multe sisteme hidraulice, separate în punctul termic
prin schimbătoare de căldură de suprafaţă, asigurarea presiunii se face în punctul
termic.
Presiunea totală în oricare punct al instalaţiei trebuie să fie mai ridicată decât
presiunea de vaporizare, corespunzătoare temperaturii nominale a apei în punctul
respectiv, pentru ca apa să rămână în stare lichidă. Presiunea totală se compune din
presiunea statică (asigurată şi atunci cînd apa nu circulă) şi presiune dinamică (cu
valori diferite - pozitive sau negative - de-a lungul reţelei, conform graficului de

112
presiuni), necesară asigurării circulaţiei apei în instalaţie. Asigurarea presiunii
necesare nu se face prin intermediul schemei de distribuţie, dar prin alcătuirea unei
scheme corespunzătoare se corelează presiunea necesară în instalaţia interioară cu
cea disponibilă în reţeaua exterioară de distribuţie.
3) Echilibrarea hidraulică în instalaţie se face cu scopul ca agentul termic să
aibă presiunea - şi implicit debitul - corespunzătoare condiţiilor nominale, la intrarea
în aparatele consumatoare de căldură sau în diferitele părţi ale reţelei de distribuţie,
interioară sau exterioară. Aceasta conduce la necesitatea ca în oricare din ramificaţiile
unei reţele, pierderea de sarcină pe diferitele ramuri ale ramificaţiei să fie egale.
Echilibrarea instalaţiei se asigură prin geometria schemei (v. subcap. 4.2), prin
calculul de dimensionare al reţelei şi prin armături speciale care realizează pierderi
locale de sarcină, cu valori ridicate (de exemplu diafragme, ventile cu trepte de
rezistentă).
4) Reglarea funcţionării instalaţiei, este necesară atunci când din diferite motive
accidentale, echilibrarea iniţială nu mai este menţinută, iar presiunile şi implicit
debitele, la aparatele consumatoare de căldură sau în diferitele părţi ale instalaţiei
sunt altele decât cele iniţiale.
Prin geometria schemei şi prin dimensionare, în numeroase situaţii, se poate
realiza o stabilitate termică prin care, în anumite limite, se poate menţine echilibrarea
reţelei fără o intervenţie. Atunci când variaţiile de presiune şi debit sunt mari,
instalaţia trebuie reglată modificând pierderile de sarcină în diferite părţi ale
instalaţiei: la aparatele consumatoare de căldură, pe ramuri, la sursă sau în punctul
termic.
Reglarea se realizează cu armături de reglare, manevrate manual sau cel mai
eficient, automatizat.
5) Scoaterea sau intrarea în funcţiune a unei părţi a instalaţiei se face cu
ajutorul unor armături de închidere, care izolează partea respectivă de restul
instalaţiei (fig. 4.1). Schema de distribuţie prevede realizarea unor pante ale
elementelor orizontale astfel încât la umplerea instalaţiei cu apă (prin conducta de
retur), aerul să poată fi evacuat la partea superioară a unei părţi sau a întregii
instalaţii.
Evacuarea aerului se face prin intermediul unei armături de aerisire, prin care
se poate face şi operaţia inversă de intrare a aerului, atunci când se evacuează apa
din instalaţie. Armăturile se montează la partea superioară a aparatelor şi a
conductelor orizontale sau verticale (fig. 4.2).
In instalaţiile cu agent termic apa fierbinte, datorită faptului că se face
degazarea apei în sursa de căldură, este suficient să se prevadă numai armături de
aerisire.
La instalaţiile cu agent termic apă caldă - tot mai puţine în industrie - neexistând
obligaţia degazării apei, aerul dizolvat în apă se separă în timpul funcţionării şi se
ridică în punctele cele mai înalte, unde acumulându-se, creează dopuri care împiedică
circulaţia apei. In aceste situaţii este necesar să se prevadă vase de aerisire în care, în
mod automat să se poată acumula aerul separat din apă şi apoi aerul să fie în mod
periodic evacuat prin manevre manuale (fig. 4.2, b).
La scoaterea din funcţiune a unei părţi sau a întregii instalaţii, trebuie să existe
posibilitatea golirii apei. Golirea se face prin intermediul unor armături de golire
amplasate în punctele cele mai de jos ale instalaţiei (fig. 4.1).
Pentru părţile instalaţiei care se separă prin armături de închidere se prevăd şi
armături de golire pentru a se putea evacua apa din partea separată; excepţie fac
porţiunile mai mici ale instalaţiei (de exemplu o coloană fig. 4.1) prevăzute cu îmbinări
demontabile, când golirea se poate face prin desfacerea îmbinărilor demontabile ale
aparatelor. Nu se utilizează armături de golire în spaţiile de producţie, pentru a se
evita abuzul de preluare a apei din instalaţia de încălzire pentru alte scopuri. In aceste
situaţii în locul unei armături se montează un dop sau capac, care se poate desface
pentru a se evacua apa.

113
 Fig. 4.2. Soluţii de aerisire a instalaţiei:
a - distribuţie bitubulară mixtă (apă fierbinte); b - distribuţie bitubulară inferioară (apă caldă); c -
distribuţie bitubulară orizontală (apă fierbinte); d - trecere în dreptul unei uşi.

4.1.3. Bilanţul termic şi hidraulic

Schema de distribuţie trebuie să asigure corelarea între parametrii nominali de

temperatură ai reţelei şi cei de funcţionare optimă a aparatelor consumatoare de
căldură.
Apreciind că în principiu un aparat consumator de căldură poate ceda căldură
la orice debit de agent termic intrat în aparat, eficienţa sa funcţională este optimă
pentru o anumită zonă de valori ale debitului de apă şi implicit ale diferenţei de
temperatură între intrarea şi ieşirea din aparat (v. capitolele 5 şi 6).
In acelaşi timp zona respectivă trebuie să ofere şi o stabilitate termică în sensul
că variaţii mici ale debitului de apă să nu conducă la variaţii mari ale fluxului de
căldură.
Aparatele consumatoare de căldură au valori diferite ale limitelor zonei optime de
eficienţă termică. Astfel corpurile încălzitoare, în funcţie de tipul constructiv, au o
limită de 20-30°C a diferenţei de temperatură, agregatele de aer cald au limite
cuprinse între 40 şi 80°C, valorile mari referindu-se în special la agregatele de
capacitate mare.
Diferenţa de temperatură (ecartul de temperatură) a apei fierbinţi din reţeaua
exterioară, în mod obişnuit are valori ridicate, atât în cazul termoficării când are valori
impuse (150-70 = 80°C), cât şi în cel al alimentării cu căldură dintr-o centrală termică
când în principiu valoarea este aleasă pe calea unei optimizări.
In cazul în care valoarea diferenţei de temperatură corespunde cu cea a zonei
de eficienţă funcţională optimă a aparatelor consumatoare de căldură, acestea se
alimentează “în paralel” cu agent termic.
Aceasta se realizează (v. subcap. 4.2) prin alimentarea “în serie” a aparatelor
consumatoare de căldură, apa ieşită dintr-un aparat intrând în următorul. Efectul
este similar, dacă se alimentează în serie două sisteme de încălzire, de exemplu:
sistemul de încălzire cu corpuri încălzitoare, cu sistemul de încălzire cu aer cald.

114
 Pentru orice schemă se întocmeşte bilanţul termic şi hidraulic, în care fiecare
aparat sau sistem în parte, precum şi întreaga instalaţie în ansamblul său trebuie să
satisfacă condiţiile menţionate anterior.
Plecând de la relaţia generală de legătură între fluxul de căldură şi debitul de
apă:
Φ = mc Δt [W; kcal/h] (4.1)
pentru cazul cel mai simplu a două aparate consumatoare de căldură sau două
sisteme (1 şi 2), pentru ansamblul respectiv rezultă:
Φ = Φ1 + Φ 2 ; [W; kcal/h]; (4.2)
 Δt = m 1c1Δt1 + m 2 c2 Δt2 [W; kcal/h];
mc (4.3)
Φ , Φ1 , Φ 2 = debitele de căldură ale ansamblului şi respectiv ale elementelor 1 şi
2 [W; kcal/h];
m , m 1 , m 2 - debitele corespunzătoare ale apei [kg/h];
Δt , Δt1 , Δt2 - diferenţele corespunzătoare de temperatură [°C];
c, c1 , c2 - căldurile specifice ale apei la temperaturile respective [kJ/kgK;
kcal/kg grd].
Intrucât la temperaturile respective variaţia căldurii specifice este redusă, se
poate aproxima:
c = c1 = c 2 = 4,19 kJ/kg K=1 kcal/kg grd (4.4)
In cazul unei scheme de alimentare în paralel, diferenţa de temperatură la
aparatele consumatoare de căldură (sau sisteme) este aceeaşi cu a întregului
ansamblu; relaţiile specifice sunt:
Δt = Δt1 = Δt 2 ⎡⎣ o C ⎤⎦ (4.5)
m = m 1 + m 2 [kg/h] (4.6)
Φ1 m1c Δt1 m1
 
= = (4.7)
Φ 2 m 2c Δt2 m 2
La montarea în serie, debitul de apă trecut prin aparatele consumatoare de
căldură (respectiv sisteme), este constant; relaţiile specifice sunt:
m = m 1 = m 2 [kg/h] (4.8)
Δt = Δt1 + Δt 2 ⎡⎣ o C ⎤⎦ (4.9)
Φ1 m 1c Δt1 Δt1
= = (4.10)
Φ 2 m 2c Δt 2 Δt 2

4.2. Scheme de distribuţie a apei fierbinţi şi calde

4.2.1. Racordarea aparatelor consumatoare de căldură

Cele mai multe dintre diferitele tipuri de aparate consumatoare de căldură -

agregatele de aer cald, suprafeţele radiante şi unele corpuri încălzitoare - au bine
definită circulaţia agentului termic în interiorul lor. Agentul termic pătrunde la un
capăt al aparatului, la partea superioară şi iese la partea inferioară - la capătul opus
sau la acelaşi capăt - după ce a străbătut aparatul consumator în interiorul unei ţevi.
La corpurile încălzitoare de tipul radiator sau convectoradiator, circulaţia se
face printr-o serie de coloane (ţevi verticale), unite între ele prin colectoare orizontale
la partea superioară şi inferioară. După modul cum se racordează corpul încălzitor la
instalaţia interioară de încălzire şi după circulaţia agentului termic prin corp, se
disting următoarele soluţii de racordare: sus - jos; jos - sus; jos - jos (fig. 4.3).
Racordarea „sus - jos" reprezintă soluţia cea mai uzuală. Agentul termic intrând
la partea superioară, pe măsură ce se răceşte, el coboară în corpul încălzitor, astfel
încât circulaţia impusă de către pompe, corespunde cu cea naturală, datorită
gravitaţiei. Ieşirea agentului termic se face cel mai avantajos la capătul opus intrării.
La corpurile încălzitoare cu lungime mică, ieşirea se poate face la acelaşi capăt, dacă
soluţia este mai economică din punct de vedere al lungimii conductelor de racordare.

115
 Fig. 4.3. Schema de racordare a conductelor de intrare şi ieşire a apei:
a - racordare sus-jos; b - racordare jos-sus; c - racordare jos-jos; I - intrarea şi ieşirea apei pe părţi opuse II -
intrarea şi ieşirea apei pe aceeaşi parte

Racordarea “jos-sus” având circulaţia impusă prin pompare în sens invers cu

cea naturală (apa urcă pe măsură ce se răceşte), conduce la o eficienţă termică mai
redusă.
In funcţie de parametrii de temperatură ai agentului termic şi de tipul corpului
încălzitor, eficienţa termică la racordarea “jos-sus” este mai redusă cu 10-40%, decât
în cazul racordării “sus-jos”. Pentru convectoradiatoare de tip panou, în cazul apei
fierbinţi, unele măsurători făcute în România (INCERC) au condus la aprecierea că
reducerea eficienţei termice este de 40%.
Racordarea “jos-jos” conduce de asemenea la o reducere apreciabilă a eficienţei
termice, mai mică însă decât la schema ”jos-sus”.
Racordarea aparatelor consumatoare de căldură între ele, în cadrul unui grup
de aparate, se poate face în paralel sau în serie (v. subcap. 4.1).
Racordarea în paralel presupune că în fiecare aparat se face reducerea
temperaturii între aceleaşi valori iar în cazul racordării în serie, temperatura scade
succesiv de la un aparat la altul.
Pentru cazul corpurilor încălzitoare, la care eficienţa termică optimă
corespunde unei diferenţe reduse de temperatură (20-30°C), întrucât apa fierbinte are
o diferenţă mare de temperatură pe întregul ansamblu (≈ 80°C), este necesar ca la
racordarea în paralel a corpurilor încălzitoare să se folosească - în cadrul ansamblului
schemei de distribuţie - alte soluţii pentru realizarea întregii diferenţe de temperatură
(de exemplu înserierea sistemului de încălzire cu corpuri încălzitoare cu sistemul de
încălzire cu aer cald).
Racordarea în paralel a corpurilor încălzitoare se face folosind circulaţia apei
“sus-jos”, întrucât asigură cea mai bună eficienţă termică (fig. 4.4,a).
Racordarea în serie se poate face pe grupuri mici de corpuri încălzitoare (2-4)
sau grupuri mari. Racordarea a două corpuri se poate realiza în două variante, după
modul de circulaţie al apei în al doilea corp încălzitor: “sus-jos” sau “jos-sus” (fig. 4.4,
b, c). In cazul racordării “sus-jos”, cel de-al doilea corp încălzitor are o eficienţă
termică similară cu primul corp, însă trebuie asigurată “aerisirea” celui de-al doilea
corp (evacuarea aerului la umplerea instalaţiei) şi golirea apei din primul corp.
In cazul folosirii racordării “jos-sus”, la al doilea corp aerisirea se realizează
uşor prin coloana de întoarcere, însă eficienţa sa termică este diminuată, ceea ce
conduce la creşterea suprafeţei sale. Pentru golire se foloseşte o soluţie comună la
ambele corpuri.
Racordarea în serie a două corpuri încălzitoare, nu asigură o eficienţă termică
optimă decât pentru o diferenţă totală de 40-60°C, mai mică decât cea nominală a
apei fierbinţi (80°C).
Racordarea în serie a 3-4 corpuri încălzitoare (fig. 4.4, d) conduce la utilizarea
întregii diferenţe nominale de temperatură a apei fierbinţi. Sunt necesare mai multe
puncte de aerisire şi de golire a apei (cu câte unul mai puţin decât numărul corpurilor
încălzitoare).
Pentru cazul unor spaţii mari necompartimentate de hale industriale, se ridică
problema utilizării unor corpuri de încălzire egale, dar cu diferenţe inegale de
temperatură la fiecare corp, sau invers, diferenţe egale de temperatură, însă corpuri

116
inegale. Pentru motive de industrializare a execuţie se dă preferinţă soluţiei cu corpuri
de încălzire egale. Sistemul de încălzire cu corpuri încălzitoare este folosit limitat
numai pentru cazul în care sunt locuri de muncă în apropierea suprafeţelor
perimetrale şi că în acest caz corpurile încălzitoare sunt dimensionate printr-un calcul
de asigurare a confortului termic (cap. 5). Desigur că racordarea în serie a corpurilor
încălzitoare şi folosirea unor corpuri egale, dar cu diferenţe inegale de temperatură
conduce la un calcul mai complicat. Existenţa unor proiecte tip având corpurile
încălzitoare gata dimensionate pentru diferite situaţii ale parametrilor geometrici,
constructivi şi tehnologici, aferenţi calculului de confort termic, elimină aceste
dificultăţi.

Fig. 4.4. Schema de racordare între ele a corpurilor încălzitoare:

a - racordarea în paralel a două corpuri; b - racordarea în serie a două corpuri, al doilea corp racordat sus-
jos; c - idem, al doilea corp racordat jos-sus; d - racordarea în serie a mai multor corpuri (sus jos); e - idem
(jos jos)

Grupurile mari de corpuri încălzitoare racordate în serie (fig. 4.4, e) folosesc

racordarea “jos-jos” a unor corpuri încălzitoare de înălţime redusă în cadrul sistemului
monotub orizontal (v. § 4.2.2).

4.2.2. Scheme mono şi bitubulare

Denumirea se referă la numărul de conducte utilizate pentru circulaţia apei

prin care se alimentează aparatele consumatoare de căldură. Schema de distribuţie
monotubulară foloseşte o singură conductă pentru turul şi returul agentului termic în
timp ce schema bitubulară foloseşte două conducte diferite. La instalaţiile desfăşurate
pe verticală pentru mai multe niveluri (clădiri etajate), denumirea se referă la
conductele verticale de alimentare (coloane), iar la instalaţiile desfăşurate pe un singur
nivel, denumirea se referă la conductele orizontale de alimentare a aparatelor
consumatoare de căldură.
In România se foloseşte de regulă sistemul bitubular; în unele ţări (de exemplu
Rusia, Germania) distribuţia monotubulară este folosită pe scară largă. Intrucât
comparaţiile economise nu au condus la stabilirea superiorităţii evidente a uneia din
scheme, utilizarea lor se bazează pe tradiţia şi experienţa în exploatare. Distribuţia
monotubulară are lungimi mai mici de conducte însă cu diametru constant mare, egal
cu cel necesar alimentării tuturor aparatelor consumatoare; distribuţia bitubulară are
două conducte însă cu diametre variabile descrescătoare odată cu debitul necesar
aparatelor consumatoare - cu dimensionare telescopică.
a. Distribuţia bitubulară verticală (fig. 4.5). Această distribuţie având coloane
diferite pentru turul şi returul agentului termic este folosită pentru alimentarea în
paralel a aparatelor consumatoare de căldură, atunci când diferenţa de temperatură a
sistemului de încălzire corespunde cu cea pentru care eficienţa termică a aparatelor

117
consumatoare de căldură este optimă (v. § 4.2.l). Schema din figura 4.5, a, în care la
fiecare etaj se alimentează un singur aparat consumator de căldură, corespunde în
general situaţiei când aparatele sunt agregate de aer cald amplasate la distanţe mari
între ele (pe acelaşi etaj); în cazul corpurilor încălzitoare, amplasate la distanţe mici
între ele, se foloseşte o coloană pentru alimentarea a 2-4 corpuri (fig. 4.5, b, c).

Fig. 4.5. Distributia bitubulară verticală cu racordarea in paralel a corpurilor încălzitoare:

a,b,c-racordarea a câte 1, 2 sau 4 corpuri încălzitoare la fiecare nivel

Schemele din fig. 4.6 se folosesc pentru alimentarea grupurilor de corpuri

încălzitoare înseriate (v. § 4.2.1) grupurile fiind alimentate în paralel. Schema din
figura 4.6, b prezintă faţă de 4.6, a particularitatea că de la coloana de tur se
alimentează câte două grupuri pe fiecare etaj, grupurile având însă coloane separate
de retur, soluţie care în unele cazuri se dovedeşte mai economică.
In schemele din figurile 4.5 şi 4.6 apa circulă de sus în jos în ambele conducte,
de tur şi retur, ceea ce corespunde unei distribuţii mixte în plan vertical. Distribuţia
poate fi şi superioară sau inferioară în plan vertical (v. § 4.2.3), fără ca schema unei
singure coloane să se modifice principial, ci numai sensul de circulatie al apei.

Fig. 4.6. Distribuţia bitubulară verticală, cu racordarea în paralel a unor grupuri de corpuri
încălzitoare înseriate:
a,b-racordarea la fiecare nivel a unui, respectiv a două grupuri

118
 b. Distribuţia bitubulară orizontală (fig. 4.7). Această distribuţie folosită
pentru alimentarea în paralel a corpurilor încălzitoare (fig. 4.7, a) sau a grupurilor de
corpuri încălzitoare, având corpurile înseriate între ele (fig. 4.7, b) şi în acest caz
distribuţia în plan vertical poate fi mixtă, superioară sau inferioară (v.§ 4.2.3).

Fig. 4.7. Distribuţia bitubulară orizontală:

a-alimentarea în paralel a corpurilor încălzitoare; b-alimentarea în paralel a unor grupuri de corpuri
încălzitoare inseriate

Fig. 4.8. Racordarea corpurilor încălzitoare la distribuţia monotubulară:

a,b - distribuţie verticală cu racordarea corpurilor încălzitoare în serie, respective serie-paralel; c,d-idem,
distribuţie orizontală

In cazul distribuţiei mixte din figura 4.7, a, deoarece conducta de retur se află la mică
distanţă de corpurile încălzitoare, aceasta sunt racordate fiecare direct la conducta de
retur, spre deosebire de racordarea la conducta de tur, aflată la distanţă mai mare
care se face prin intermediul unei legături (coloane) comune.
c. Distribuţia monotubulară verticală. Această distribuţie poate avea
corpurile încălzitoare racordate între ele în serie (fig. 1.8, a) sau în serie-paralel (fig.
4.8, b). In primul caz întreaga cantitate de apă trece prin toate corpurile încălzitoare.
Bilanţul termic şi hidraulic este cel rezultat din relaţiile (4.8), (4.9) şi (4.10). La
determinarea cantităţii de căldură cedate Ф şi a diferenţei dintre temperatura de
intrare şi de ieşire din fiecare corp încălzitor δt, se ţine seama de relaţiile de transmisie
a căldurii, specifică corpului respectiv (v. cap. 5).
La racordarea serie-paralel a corpurilor încălzitoare o parte din cantitatea de
apă trece prin corpul încălzitor şi restul direct prin coloană, la fiecare racord existând
în mod obişnuit o armătură de distribuţie a debitelor.
Schema unei coloane monotubulare se poate vedea în figura 4.9. Distribuţia în
plan vertical este fie mixtă, fie inferioară.
In cazul distribuţiei mixte, circulaţia apei se face în mod obişnuit de sus în jos,
dar sensul poate fi şi invers. Racordarea corpurilor se face în serie (fig. 4.9, a) sau
serie-paralel (fig. 4.9, b).

119
 Fig. 4.9. Distribuţie monotubulară verticală:
a,b - distribuţie mixtă cu racordarea corpurilor în serie, respectiv serie-paralel; c-distribuţie inferioară Π.

Fig. 4.10. Distribuţie monotubulară orizontală:

a,b - racordarea corpurilor încălzitoare în serie, respectiv serie-paralel.

Distribuţia inferioară Π foloseşte grupe de câte două coloane (fig. 4.9, c,) într-
una circulaţia fiind de jos în sus, iar în cealaltă circulaţia fiind de sus în jos. La partea
superioară trebuie asigurată “aerisirea” coloanelor. In figura4.9, c racordarea
corpurilor este în serie, dar ea poate fi realizată şi în serie-paralel.
d. Distribuţia monotubulară orizontală (fig. 4.l0). Această distribuţie se poate
utiliza în clădirile parter pentru un număr mare de corpuri încălzitoare, corpurile fiind
racordate în serie (v. figurile 4.8, c şi 4.10, a) sau serie-paralel (v. figurile 4.8, d şi 4.l0,
b), după schema “jos-jos” (v. § 4.2.1) de circulaţie a apei în corpuri.
Schema este indicată atunci când nu se poate realiza o altă soluţie de untilizare
în întregime a unei diferenţe mari de temperatură. Este necesar ca la fiecare corp
încălzitor să se prevadă posibilitatea de aerisire.

4.2.3. Distribuţia apei în plan orizontal şi vertical

Reţeaua de distribuţie a apei în instalaţia interioară asigură legătura dintre

punctul de racord la reţeaua exterioară şi aparatele consumatoare de căldură. In acest
scop reţeaua se dezvoltă în plan orizontal şi vertical pentru a asigura alimentarea
tuturor aparatelor.
Schema reţelei de distribuţie interioară este condiţionată de: - forma şi
mărimea clădirii; - sistemul constructiv şi posibilitatea montării conductelor;
- necesitatea sau nu a înserierii sistemelor de încălzire, condiţionată la rândul său de

120
parametrii de temperatură ai apei şi de tipul aparatelor consumatoare de căldură;
- necesitatea asigurării echilibrării hidraulice a reţelei.
De multe ori schema reţelei ajunge să aibă o formă complexă, datorită modului
de satisfacere a acestor condiţii. Totuşi, în general schemele se pot clasifica după
unele criterii foarte simple.
a. Distribuţia în plan orizontal. Această distribuţie se realizează după două
forme principale ale schemei: - arborescentă (ramificată) sau - inelară (figurile 4.11 şi
4.12). Distribuţia inelară este în general mai costisitoare în investiţie, însă dă o
posibilitate mai mare de echilibrare hidraulică a reţelei; ordinea de racordare a
coloanelor la ramurile de ducere este inversă cu cea de racordare la ramurile de
întoarcere a apei, astfel că se creează circuite paralele ale apei, aproximativ egale.

Fig. 4.11. Schemă de distribuţie arborescentă: Fig. 4.12. Schemă de distribuţie inelară:
a - clădire parter, formă pătrat; b - clădire etajată, a-clădire parter, formă pătrat; b - clădire etajată,
formă bară; c - idem cu distribuţie separată în formă bară; c - clădire mare, monobloc.
anexă; d - idem, cu distribuţie în subsol

Distribuţia arborescentă are posibilităţi mai mici de echilibrare şi se foloseşte

pentru clădiri cu suprafaţă mai redusă şi ramuri scurte de distribuţie. Distribuţia
inelară se foloseşte pentru instalaţii din clădiri cu suprafaţa mare, care ar conduce la
ramuri lungi ale instalaţiei, greu de echilibrat dacă s-ar folosi o distribuţie
arborescentă.

121
 Fig. 4.13. Schemă de distribuţie superioară

Distribuţia arborescentă poate avea variante diferite în funcţie de forma şi

funcţionalitatea clădirii. In figura 4.11, a (clădire parter) şi 4.11, b (clădire etajată tip
bară), distribuţia arborescentă are câte două ramuri lungi care împreună acoperă tot
perimetrul clădirii. Pentru clădirile cu anexe social-administrative se prevăd ramuri
separate pentru acestea (fig. 4.11, c). Clădirile care au subsol (clădiri etajate) permit o
distribuţie arborescentă mai echilibrată, cu mai multe ramuri (fig. 4.11, d).
Distribuţia inelară, pentru clădiri parter (fig. 4.12, a) sau etajate (fig. 4.12, b) se
dezvoltă numai perimetral. In figura 4.12, c se poate vedea o variantă deosebită,
specifică a unei clădiri mari monobloc, în care se prevăd două sau mai multe inele,
unite între ele printr-o reţea arborescentă simplă.
b. Distribuţia în plan vertical. In plan vertical, schemele de distribuţie se
clasifică după locul de amplasare al conductelor de tur şi retur, folosite ca ramuri
principale de distribuţie; astfel de distribuţii sunt: - superioară (fig. 4.13); - inferioară
(fig. 4.14); - mixtă (fig. 4.15).
Distribuţia superioară (fig. 4.13) are ambele ramuri - de tur şi retur - la partea
superioară. Legătura în aceste ramuri se face prin două coloane principale. Aerisirea
se poate face fie la capătul coloanei principale, ramurile având o pantă coborândă
către ultima coloană, fie în dreptul ultimei coloane, ramurile având în acest caz o
pantă crescătoare către ultima coloană. Coloanele pot fi izolate cu armături de
închidere; la partea inferioară a coloanelor se prevăd armături de golire a apei.

Fig. 4.14. Schemă de distribuţie inferioară

122
 Fig. 4. 15. Schemă de distribuţie mixtă

Distribuţia inferioară (fig. 4.14) are cele două ramuri, de tur şi retur, la partea
inferioară; pantele sunt crescătoare către ultimele coloane. Aerisirea trebuie făcută la
partea superioară a fiecărei coloane. Golirea se poate face atât centralizat, cât şi la
baza fiecărei coloane.
Distribuţia mixtă (fig. 4.15) are ramura principală de tur la partea superioară,
iar cea de întoarcere la partea inferioară. Aerisirea se face centralizat ca şi la
distribuţia superioară, iar golirea centralizat ca şi la distribuţia inferioară.
In figurile 4.13, 4.14 şi 4.15 schemele de distribuţie sunt ale unor clădiri
etajate. Pentru clădirile parter schemele sunt similare, însă reduse pe verticală la un
singur nivel. In ceea ce priveşte legarea corpurilor încălzitoare ea este figurată într-o
singură soluţie, cu corpurile de încălzire racordate în paralel, dar racordarea se poate
face în oricare din variantele arătate din figurile 4.6 şi 4.7.
Dintre schemele menţionate, cel mai frecvent se utilizează schema de
distribuţie mixtă, care permite aerisirea şi golirea centralizată; cel mai puţin se
utilizează schema de distribuţie superioară, datorită mai ales dezavantajelor legate de
dificultatea golirii de apă a instalaţiei.
Diferitele scheme de distribuţie în plan vertical se pot combina cu oricare din
tipurile de scheme în plan orizontal. In figurile 4.13, 4.14 şi 4.15 schemele în plan
orizontal au o distribuţie arborescentă. In figura 4.16 este reprezentată o schemă de
distribuţie mixtă în plan vertical şi inelară în plan orizontal.

Fig. 4.16. Schemă de distribuţie mixtă - inelară

Ordinea de racordare a coloanelor tur este inversă cu cea de retur. La alegerea

schemelor de distribuţie în plan vertical trebuie luat în consideraţie şi efectul
gravitaţional asupra regimului hidraulic al instalaţiei care influenţează echilibrarea
hidraulică a instalaţiei.

4.2.4. Scheme de alimentare a mai multor sisteme de încălzire

I Incălzirea clădirilor industriale se asigură în numeroase cazuri în două sisteme

de încălzire, cel mai frecvent cu aer cald şi cu corpuri încălzitoare (v. cap. 3).

123