Monolog - Ganduri pentru randuri

 Dacă m-ar întreba cineva în acest moment ce mă nemulțumește la viața mea

sau ce simt că îmi lipsește aș răspunde scurt și sec: eu însumi. Cum vine
asta? Așa bine. Îmi lipsește Eu-l meu liniștit și calm, răbdător și înțelegător pe
care l-am pierdut nu știu când și nu știu unde și în nu știu ce condiții. Mi-e dor
de omul spontan care obișnuiam să fiu, om care a fost înlocuit de cineva pe
care nu-l mai recunosc, cineva mereu stresat și obosit.
Timpul liber s-a transformat în timp pentru zăcut și pentru singurătate, căci am
ajuns să prefer singurătatea în locul oamenilor în speranța că-mi voi regăsi
veselia și pofta de viață în liniște absolută. Mă simt ca o oală sub presiune
sau mai degrabă ca un cartof pus la fiert și uitat acolo în oala sub presiune.
Parcă mă dezintegrez bucată cu bucată, iar eu nu mai am nici o putere
asupra mea. Oamenii din jurul meu au în permanență așteptări, critici și
nemulțumiri. Iar eu? Cu mine cum rămâne? Cine îmi vindecă sufletul de
fiecare dată când e călcat în picioare? Cine suferă în locul meu? Cine se luptă
pentru mine? Tot eu. Cu fiecare nouă luptă mai pierd câte un pic din mine.
Și am obosit. Nu mă mai recunosc. Și mă vreau înapoi. Poate sunt doar
obosit. Și/sau trist. Poate că azi au fost furtuni în mine, iar mâine va apărea un
nou curcubeu( din nou soare) Poate doar am rătăcit drumul spre mine și nu l-
am pierdut încă.
Poate… nimic, lasă. Doar stau puțin de vorbă cu mine.( Iustina Ţalea)