Ce este păcatul?

Chiar ajungem în iad dacă păcătuim sau stăm în purgatoriu până cineva se decide
unde vei ajunge? Suntem mânați de păcat sau doar alegem dacă vrem să trăim așa sau vrem să ne
”mântuim”? Păcatul se poate găsi într-o formă fizică sau e doar o acțiune pe care o facem? Ni se pun
tot mai multe întrebări când suntem puși în ipostaza de a alege între viață și moarte. Mulți dintre noi
alegem moartea pentru eliberare în loc să alegem viața, pentru că simțim că nu mai putem face față.
Dar putem să facem față. Nimeni nu are o viață fericită pe deplin. Fiecare dintre noi avem traume,
anxietăți, gânduri parazitare și frici. Ne lăsăm de multe ori conduși de aceste frici și ne închidem în
noi. Încet, încet aceste frici ne pun la îndoială existența. Dacă ne certăm cu cineva nu mai vrem să
trăim, dacă ne despărțim de cineva nu mai vrem să trăim, dacă stagnăm într-o meserie nu mai vrem
să trăim și așa mai departe. Ei bine... factorii externi ne controlează existența.

Așa că... Bună! Sunt Bianca și am vrut să mă eliberez. Am ales moartea în locul vieții de foarte multe
ori. Doar că frica a luptat contra mea și nu am dus totul până la capăt. Unii ar spune că sunt o lașă,
alții că am făcut ce trebuia. Eu însă nu știu ce să spun. Mă lupt zilnic cu anxietatea, cu depresia și cu
mania persecuției. Am renunțat la lucrurile care mă calmau pentru a lupta singură cu aceste boli
mentale îngrozitoare. Am ales ca formă de exprimare scrisul. O terapie destul de benefică. Doar așa
gândurile pot lua o formă și pot să se contopească pentru a-mi oferi gânduri clare și precise. Fără
asta, gândurile sunt doar fragmente fără sens care mă atrag spre confuzie. Fug de ele pentru a mă
întoarce la ce am fost inainte. Să-mi găsesc iar liniștea de care am atât de tare nevoie. Am înțeles că
sedativele nu mai au niciun efect iar antidepresivele doar te fac să intri într-o stare laternă.
Dependența nu e soluția. Pereții după care te ascunzi sunt mult mai toxici. Aceștia reprezintă o parte
din depresie. Cu timpul ajungi să crezi că nu mai ai scăpare și nebunia își face apariția. Ai impresia că
oamenii nu te mai înteleg, că nu mai sunt lângă tine și că doar tu știi ce se petrece cu tine. Paranoia
începe să-ți controleze gândurile și așa tulburi pentru a întări ideea de nebunie. Găsești alinarea în
ilegalități, nu în oameni. Îi faci pe cei din jur să dispară unul cate unul. Vrei să fii singur, te închizi și
mai tare în tine și atunci moartea începe să pară o soluție. De când se plantează ideea morții nu mai
găsești nicio frumusețe în exterior. Parcă ți se arată toate defectele pentru a nu da înapoi. Și așa trec
zilele până ajungi în punctul în care trebuie să alegi: mori sau trăiești. În cazul meu, te uiți la lama
rece și ascuțită și te gândești dacă ești în stare să-ți crestezi venele. Îți imaginezi că din mâna ta nu o
să curgă sânge ci vor înflori bobocii morții. Drumul până la moarte nu o să fie întunecat ci va fi
presărat cu imagini din viața ta. Doar că imaginile nu vor fi din perioadele bune ci vor fi exact
motivele pentru care ai ajuns în ipostaza aceasta. Nu te mai poți întoarce. Vei ajunge într-un întuneric
macabru, căutând lumina care te poate aduce înapoi în viața reală ca să o poți continua. Eliberare?
Mai mult încătușare, tu cu gândurile tale. În minutele în care trebuie să te decizi nu te mai gândești la
nimeni, e doar alegerea ta. Știi că lași în urmă o durere, doar că durerea pe care o lași nu e la fel cu
durerea pe care o ai tu. Desigur, peste ani, oamenii își vor aminti de tine cu drag. ”A fost o fată bună,
păcat că s-a sinucis.” Păcat...în timpul ăsta tu vei încerca să-ți găsești liniștea și nu vei putea să o obții.
Păcat, nu? Nu vei mai avea parte de apus sau de răsărit, de râsetele oamenilor dragi, de îmbrățișările
calde, de sărutările pline de dragoste, de empatia oamenilor pe care i-ai lăsat în urmă. Îi vei aștepta
să vină ei la tine pentru că tu nu o să fii în stare să mergi la ei. Am ales viața. Și chiar dacă e grea, voi
continua să lupt. Voi lupta cu depresia, cu nebunia, cu tot ce a apărut pe parcurs. Moartea nu mai e o
soluție pentru mine. Barierele cad, încătușarea dispare. Libertate. Nu ai nevoie să-ți eliberezi sufletul
ci doar trebuie să te deschizi. Caută din nou bucuria de a trăi. Lasă-te să te bucuri, nu te mai cenzura.
Dacă ai nevoie de ajutor, cere. Nu te mai arunca în dependență. Ești un înger și fără să fii printre ei.
Gasește iar bunătatea și arat-o. Poți să fii sensibil, nu te mai ascunde după măști. Te ascunzi fără rost.
Muncește pentru tine și capătă din nou încredere. O ai acolo, ascunsă după toate lucrurile negative
care crezi că au prioritate. Nu mai încerca să fii altcineva. Ai luptat cu gândurile tale, ai câștigat. Nu ți-
ai dat seama de asta, nu? Acum ce mai aștepți? Luptă! Oricât ar fi de greu să gândești pozitiv, viața îți
arată că merită să o trăiești.

Acum un an am scris acest document cu speranta ca o sa-l recitesc in zilele negre. Acestea au venit pe
nesimtite si nu m-am atins de el. Depresia de care vorbeam mai sus si anxietatea sunt doar o forma
de a cere ajutor. Mereu am spus ca sunt anxioasa si depresiva, dar niciodata nu am fost cu adevarat
asa, mai ales in perioada facultatii. Anii au trecut peste momentele acelea ca un val. Nisipul s-a
curatat de impuritati sau, cine stie, poate valul a adus alte gunoaie pe care le lasa aievea. Dar de
astea o sa ne dam seama mai tarziu, la un 25 de ani sanatosi.

Am ales sa continui acest ciorna pentru a-mi demontra mie din trecut ca am vrut doar ajutor, am vrut
sa fiu integrata intr-un grup unde nu aveam ce cauta, unde oamenii doar s e foloseau de prezenta si
”opinia” mea pentru scopurile lor. Familie se spunea, dar n-am simtit-o niciodata. Am cautat alinare
de la persoanele care nu puteau sa-si ofere pentru sine asta. Amuzant, nu?

Acum am 23 de ani, peste 26 de zile este ziua mea si o spun cu bucurie ca nu am prieteni. Oamenii
care s-au dat drept prietenii mei au fost inlaturati dupa picarea mea la master.