Avertizare pentru cititor:

La fel ca o bară de sprijin din scara unui bloc sau a unei scă ri rulante și eu sunt de evitat.
Nu intenționat cel puțin, dar în propria mea minte mereu. „Nu pune mâ na, nu știi cine s-a mai
sprijinit de ea!”, echivalentul ar fi „îmi pare ră u în avans în caz că nu reacționez așa cu ți-ai dori”.
Sunt mereu lâ ngă cei dragi mie, gata să ură sc pe oricine în numele lor sau să mă încred într-o
cauză nouă mie, dar niciodată acolo câ nd aș putea să fiu întrebată dacă am nevoie de ceva. Poate
a început din faptul că nu am simțit nevoia să -i rog pe cei din jur, nici mă car pentru miicile
lucruri, doar de dragul de a o face, și s-a continuat ca un ghinion prost încâ t câ nd vreau să -mi țip
sufletul afară din piept în fața cuiva, să nu am un public doritor. Medicul de urgență fă ră asistenți
în jur.
Ș i parcă câ nd pui mâ na pe bară în drum spre apartamentul taă u pentru că bagajele sunt
prea grele, ai impresia că ceva de pe ea a ră mas cu tine. Simți nevoia sa te ștergi de blugii pe care
îi porți, spă latul pe mâ ini să fie chiar primul lucru pe care îl faci după ce închizi ușa, nu doar un
gâ nd trecă tor. Câ nd dau de cineva care îmi dă minimul de atenție, care în capul meu se traduce
ca interes si pă sare față de persoana mea, acel individ devine centrul grijilor mele. Oare ce face?
Se simte bine? Ar trebui să -i scriu? Sigur îi va place această poză . Dar dacă îi trimit un selfie,
doar trebuie să -i placă pentru că a zis că -i sunt simpatică .
Ș i câ nd devin prea gă lă gioasă , prea sufocantă , prea mult, acea persoană se distanțează de
mine și declanșează în creierul meu protocolul OARE CE AM FĂ CUT GREȘ IT. În esență , dacă sunt
sinceră cu mine însă mi, nu am fă cut nimic. Doar am fost eu. Fă ră să mă prefac, fă ră să mă abțin,
fă ră să mă gâ ndesc că acordâ ndu-i tot timpul meu dintr-o zi acelei persoane o să facă să plece.
Adevă rul e că m-am să turat să fiu a doua opțiune a fiecă rei persoane de care îmi dau voie să mă
atașez.
Vreau să mi se ofere exact ce ofer înapoi. Să mi se ofere puținul pe care îl cer. Ș tiu că
nimeni nu o să fie atâ t de interesat de mine așa cum o să fiu eu de ei, dar mă car să mă întrebe
cum mă simt, ce fac cu viața mea, dacă am nevoie să mă odihnesc puțin în compania lor.
Ș i e atâ t de obositor, sinceră să fiu. Pentru că lovitura vine cu cea mai mare forță fix de la
persoanele care accepta sufocarea și se plâ ng de ea doar dacă o evidențiez eu. Ș i îmi spun lucruri
frumoase, au momente câ nd chiar ma fac să cred că le pasă de individul din interiorul meu, câ nd
de fapt singurul alimentator al griji e interesul lor personal de a câ știga ceva de la mine.
Chiar am obosit. Ș i simt că dacă renunț o să fie o problema veșnică să mă mai atașez de
cineva în adevă ratul sens al cuvâ ntului. Vreau să pot să mă ofer de fiecare dată câ nd serviciul îmi
este cerul, de fiecare dată câ nd simt că persoana de lâ ngă mine o merită , Dar asta înseamna să
mă obișnuiesc cu valul de oameni, de trecă torii care urcă și coboară pe scara blocului din
sufletul meu. Nu cred că mă voi putea obișnui vreodată cu plâ nsul care se formează în gâ t și mă
lasă fă ră aer sau cu starea de greață pe care o simt câ nd realizarea mă lovește. S-a întâ mplat din
nou. Creierul îmi lucrează 24/7, analizâ nd fiecare mic detaliu pâ nă câ nd se dizolvă și nu mai are
habar de forma la care lucra. Uneori e amuzant, câ nd am senzația că toate astea sunt doar în
capul meu, că dramatizez doar ca să umplu nevoie de atenție de care sufă r.
Acesta cred că este blestmeul meu - de a fi prea mult prea deodată și în același timp
insuficient încâ t să fiu de dorit.
Sper doar ca aceste povești să fie excepția de la regulă ; să nu facă parte din mine, cel
puțin nu din cea cel mai puțin dezirabilă .