E BOOK - Iubeste Ma Asa Cum Vreau 8t5ngp

iubește-mă așa
cum vreau !
Dilema iubirii în trendul

femeii independente
Călin Donca
Donca-Oncioiu Călin
Iubește-mă așa cum vreau!
Dilema iubirii în trendul femeii independente
2021
Cuprins
Iarna păcatelor noastre .......................................................5

Străini în lumea avatarelor ...............................................11
Războinica abandonată.....................................................20
Fată verde albăstrui ..........................................................28
Bărbatul perfect ................................................................36
Iubire albastră ...................................................................44
Lumi paralele, același om ................................................52
Sunetele unei despărțiri de mine însumi ..........................62
Te iubesc precum wi-fi-ul ! ..............................................70
Viața prin împrumut de experiențe ..................................80
Vreau nimic din lumea ta .................................................88
Nu încerca să înțelegi femeile! .........................................97
Bărbatul perfect de înșelat ..............................................106
Femeia cu trei culori.......................................................115
Iubirea unei iubiri nebune ..............................................124
Frumos bogat și înșelat...................................................132
Vara păcatelor voastre ....................................................146
Iubeşte-mă aşa cum vreau
Iarna păcatelor noastre
O căldură nepământeană mă trezește din somn mângâindu-

mi obrazul obosit, fără a mă dezmetici complet. Cu ochii larg
închiși prelungesc plăcerea ce îmi inundă trupul și mulțumesc
pentru raza de soare scăpată din lumea zeilor pentru bucuria
mieilor. Oare așa va fi în fiecare dimineață alături de ea?
Deschid ochii leneș când lumina îmi ajunge pe pleoape, iar
printre cărările de culori privesc lacom la umărul ei gol care
strigă a fi acoperit. Atât de vulnerabilă îmi arată spatele ...
precum un leu înfometat vreau să mă arunc cu colții în el dar nu
pentru a mă sătura ci mai degrabă spre a-l avea doar eu, numai
eu să am parte de ea. Egoist? Posesiv? Cel puțin cele două plus
altele pe care nu le pot descrie.
Iar când respir o simt, îi gust aroma ce emană de pe milele
ce-i străbat existența și nu mă mai satur de mirosul ei de om
aruncându-mi nasul printre firele de păr ce stau nestingherite
acolo unde vor. Să te tot trezești așa ... trăiesc unul din acele
momente din viață în care vrei ca timpul să se oprească iar
momentul să se tot prelungească pănă aproape de infinit.
Este acea stare de bucurie simplă pentru ceva ce nu e atât
de greu de atins dar foarte greu de observat, de pătruns, de
realizat. Mi-a spus cineva acum mult timp că ochiul nostru nu
poate vedea tot ce vede ... apoi a plecat și m-a lăsat să mă tot
contrazic cu mine dacă vede atunci cum de nu vede tot ce vede.
În final am înțeles cum este să fi undeva dar să nu fi cu totul
5
Donca Oncioiu-Călin
acolo, la fel cum este a trăi aceeași experiență însă având o

percepție total diferită.
Sunt persoane cu care te privești în ochi și doar atât. Cu
altele însă vorbești din priviri, flirtezi, râzi, plângi sau chiar
înveți să iubești. Unele te îneacă în albastrul mării iar altele te
pierd în negura nopții.
Tot cineva, a spus că ochii sunt poarta sufletului nostru, asta
dacă ai un suflet... nu de alta dar știu câteva exemplare ce par să-
l fi pierdut pe drumul spre a avea ce nu au nevoie și a-și dori
ceea ce au deja. Vorbim și despre asta curând, doar că acum
profit de momentul acesta ce se va sfărși fără să mă anunțe.
Este ca atunci când urmează să primești ceva plăcut, un
masaj sau poate chiar ceva mai bun decât asta... te bucuri de
moment, te relaxează, și totodată te întristezi că a trecut. Avem
capacitatea de a ne bucura la viitor și incapacitatea de a fi fericiți
mereu din atâtea și atâtea motive. Stau atârnat în acest film al
trecutului meu fără a avea puterea de a citi scenariul unui umorist
macabru.
Vreau să dețin făptura, însă cum aș putea avea ceea ce nu
se are pe ea întâi, ceea ce nu știe unde și de ce merge, aleargă
doar pentru a obosi și a începe din nou... și din nou... și din nou...
poate chiar de asta m-am îndrăgostit de ea... de ea sau de ceea ce
vrea ea să fie, această nestăvilire în normal, mereu nemulțumită
de ce simte și cât de intens, mereu în căutarea sensului ei. Dar
oare de ce au fost scoase la lumină făpturi cu astfel de căi, doar
să ne încâlcească pe noi toți ceilalți care stăm liniștiți în plăcerile
noastre care dispar când una din ele apare?
Ce mai contează, trăim și suferim asemeni. Momentele
intense sunt acelea în care ne unim cu bucurie sufletele și la fel
sunt și cele în care cădem mai jos decât știm să ne ridicăm. Dar
n-are nimic, timpul trece și ne dorim din nou pentru un moment
de bucurie, zece de durere. Proști programați sau nostim creați?
Indiferent, logica este slab auzită și deloc înțeleasă. Dar acolo
unde se termină logica începe rostul meu pentru ceea ce unii
6
numesc ajutor iar cu cât le cânți mai frumos melodia pe care vor
să o audă, cu atât vor dori să te plătească mai bine și mai des.
− Tcce-ai trezit? spuse îngerul...
− Nu, este prea târziu pentru mine, îi răspund cu un aer
misterios.
− Sărută-mă pe spate, acolo sus la baza gâtului..., te rog...
Corpul îmi prinde viață și fără a fi al meu se supune fără
putere celor cerute iar buzele se lovesc în moliciunea pielii ei.
Nasul îi atinge trupul rupând fragmente de viață din mirosul ei
de om frumos. Umezindu-i ușor pielea o sărut din nou și din nou
activându-i o șerpuire a corpului cu care m-am familiarizat
foarte de curând. Apoi mâna mea se trezește ușor din amorțire și
alunecă încet pe spate, urcă încet pe umăr, coboară prin părul
care stă acolo unde vrea, întorcându-se încet, foarte încet pe
dealurile corpului ce se ascund sub cearceaful încălzit de noi.
− Ai chef? mă întreabă tresărind și întorcându-se cu fața
spre mine zâmbind.
− Aveam, dar mai bine să ne privim și să lăsăm pe alți, îi
răspund zâmbind înapoi.
Este ca și cum vrea să știe doar că este dorită, că este
importantă mereu, ea fiind conștientă că este deja. Plăcerea de
a crea dorință și de a o lăsa neexprimată în lumea celor vii. Poate
ca simplu om aș trăi cele mai negre zile alături de zeița cea mai
dorită de mine, însă demult, poate mai demult ca ea să își înceapă
lucrarea, eu am obosit să mai cred că vreau ceea ce nu sunt de
fapt.
Nimic nu îi egalează aroma iar tabloul la care privesc când
mă uit la ea mă mărește în simțuri și îmi descoperă emoțiile unui
corp atât de îmbătrânit în lumea formelor și adevărul avatarelor.
Sunt prizonier și nu vreau să știu dacă sunt cu adevărat sau doar
mă prefac pentru a gusta din tinerețile unui om ce nu mai este
demult. Dar puterea cu care mă privește o pedepsește pe ea de
mii de ori mai rău decât o face ea cu adulatorii ei. Oare așa să fie
corect ori doar corect este să fii deja?
7
− Mi-e sete, hai să facem ceva că stăm degeaba!

Mda, și iată cum îngerul se transformă în om iar filozofia
dimineții mele în du-te naiba odată și adu-mi un pahar cu apă
sau ceai. Atâta evoluție printre stele și gânduri filosofico-
existențiale spre a ajunge tot la cele animale : mâncare, sex și
bani.
Nici nu mă ridic bine din pat și văd cum deja mă înșală cu
prea iubitul ei deschizător de lumi, cu oameni mult prea paraleli
cu ce sunt ei de fapt. Intră fără scop, fără să aibă vreo nevoie
urgentă și chiar fără să îi pese prea mult. Un simplu obicei de
bună dimineața soare, repetat atât de des încât deja nu îl mai
simte.
− Poftim, paharul tău mare de apă cu ph de peste 9. Mai
dorești și altceva?
− Ești drăguț, mulțumesc frumos. Hai să mă ți în brațe și
să îmi spui ceva interesant.
− Ce anume?
− Păi asta nu știu, zi-mi o filosofie de a ta, ceva despre
femei că asta știu că îți place și se pare că te și pricepi.
− Trebuie să plec, am o programare la ora 10. Iar tu trebuie
să ajungi la birou, te așteaptă tatăl tău pentru ședința de board.
− Pfff, nu ești funny de dimineață se pare... sau vrei să te
lași greu ca să mai aprinzi dorința în mine?
− Draga mea, la 10 am o programare, iar cu lăsatul greu tu
ești expertă în asta, nu eu – îi zâmbesc și mă îndrept spre dulap
ca să mă îmbrac.
Și ca prin vrajă, liniștea de după se lasă peste noi în micuța
mea cameră în care ne-am cunoscut intim aseară pentru întâia
oară. Eu cu gândurile mele de peste zi, ea cu prietenii ei virtuali
de prin telefon, două lumi care rar se intersectează iar când o fac
nu mai știu să se comporte bucurându-se de cele simple, de cele
omenești.
Îmbrăcat, încălțat, gata de ieșit pe ușă, stau și o privesc la
fel precum un tablou dintr-un vis. Poate ani, poate decenii mi-
8
am imaginat că așa trebuie să arate femeia dorinței mele și este

aproape imposibil să o am. Iată, la câțiva metri distanță, a luat
formă și este aici. Dar oare este cu adevărat? Nu de alta însă
parcă nici nu mă vede că vreau să ies pe ușă cu dilema unui sărut
pe care vreau sau nu să i-l dau.
− Ne vedem mai încolo? întreb scurt în timp ce mă fac că
îmi caut telefonul pe noptiera de lângă pat.
− Da... ne auzim, îmi răspunde fără să mă privească prea
mult.
− Bine. Te sărut sau ești ocupată?
− Fă cum vrei tu, eu sunt aici, îmi zâmbește privindu-mă
atent și lung.
− Prea bine, atunci te voi săruta deseară, zi frumoasă îți
doresc! îi zâmbesc și eu înapoi și plec.
Pași îmi sunt grei iar inima îmi bate tot mai tare. De ce sunt
emoționat nici eu nu știu exact mai ales că ar trebui să fiu peste
toate astea. Trăiesc în majoritatea timpului printre femei care vin
la cabinetul meu din cele mai ciudate locuri și cu cele mai
neobișnuite povești. Iar acum, când sunt eu însumi trezit din
basmul unei nopți de iarnă, abia îmi coordonez picioarele să
coboare pe scări.
Oare os-o mai văd, oare am făcut bine sau trebuie să o fi
sărutat? Știu că nu avea cum să dureze, mai ales știu că nu sunt
neapărat ceea ce vrea ea de la un bărbat. Bine, în primul rând
nici ea nu știe, este greu când ai totul să mai vrei ceva cu
adevărat.
În timp ce ajung la mașină văd cum, exact în fața ei, un
frumos exemplar de SUV roșu stă nestingherit și îmi blochează
orice șansă de a ieși la drum. Bineînțeles că știu al cui este și
n-am nici un chef să o chem jos ca să-l dea la o parte. Aș
începe un nou capitol de idei și fâstâceli cu care nu mai doresc
să fac cunoștință. Oare s-a gândit ea la asta, oare l-a parcat din
întâmplare, oare din nepăsare? Indiferent, m-a pus din nou pe
gânduri. Zici că este un drac deghizat pe care vrei să-l bați cu
9
scaunul de la masă dar te topești în privirea ei, pui scaunul la loc

și cu fundul pe el stai și îți accepți soarta în timp ce te urci în taxi
în loc să mergi liniștit la muncă cu bolidul tău.
Nici nu ajung bine la cabinet că îmi sună telefonul cu
numărul ei afișat pe ecran.
− Da?
− Ăăă, scuze, stai că am greșit numărul, scuze pa...
Aud cum îmi închide și rămân cu telefonul la ureche parcă
amorțit în gânduri și idei. Pe cine voia să sune oare? Nici nu apuc
să îl bag înapoi în sacou când iară sună, este tot ea.
− Da,Arila, tot greșeală?
− Nu, scuze, vroiam să sun pe Teo, cu noi cum rămâne, ai
plecat și nu mi-ai spus...
− Păi, nu știu... spune tu mai bine.
− Ce să-ți spun? Habar nu am ce program ai tu ca să știu
unde ai loc și de mine.
− Aaa, te refereai la programare..., păi rămâne în aceeași
zi, miercuri la șase seara, te aștept cu drag.
− Și până miercuri?
− Dă-mi voie să te resun azi și stabilim, trebuie să cobor
din taxi că am ajuns la cabinet.
− Bineee, pup, pa!
Ca de obicei nu apuc să o salut înapoi, îmi închide lăsându-
mă pe gânduri. Încă îi mai simt mirosul în amintire iar răcoarea
dimineții mă trezește din nou în timp ce intru în clădirea unde
am cabinetul. Încerc să uit dar nu încerc destul. Îmi place ceea
ce simt, acea chinuială amestecată cu dulce și amar, cu speranțe
și dezamăgiri.
10
Străini în lumea avatarelor
În fața bibliotecii am o canapea în care îți este aproape

imposibil să nu te simți confortabil. În fața ei, o măsuță de lemn
pe care stau câteva cărți, de multe ori ușor dezordonate. Iar eu,
de cealaltă parte a ei privind la pacientul pe care îl am. Totuși,
în mod miraculos, în ultimele minute, văd doar biblioteca
răspunzând din când în când mecanic cu un „ai dreptate” sau
întrebând „de ce” când se mai lasă liniștea între mine și pacient.
Plutesc printre gânduri și vreau să beneficiez de ele știind că se
vor termina în curând.
− ... dar să știi că ai dreptate, de ce nu m-a sunat dacă îl
interesam?! Crezi că trebuie să divorțez sau să mai aștept?
− De ce spui asta? răspund trezindu-mă din visare.
− Ai spus că am dreptate, de aia cred că nu am altă soluție,
poate este prea târziu...
− Andrela, ai dreptate însă tu nu asta cauți cu adevărat.
− Nici nu mai știu, sunt așa de încâlcită, îmi vine să plâng
dar cu lacrimi de furie nu durere. Mai bine nu îi luam telefonul
la verificat. Știam că voi găsi ceva care să îmi confirme bănuiala.
Și iată, nici după două luni nu pot să îl iert fără să știu nimic cert.
− Andrela, voi ați venit la mine în urmă cu 2 ani pentru a
vă ajuta în relație. Totuși, oare asta este ceea ce doriți cu
adevărat? În puținele ședințe pe care le-am avut cu el, m-a făcut
să înțeleg tocmai opusul. Simt o luptă între voi ca să vă iubiți și
mi-e tare greu să cred că se va termina curând.
11
− Îmi este frică... , spune suspinând și începe să plângă în

șoaptă. Nu vreau să mă trezesc peste ani și să știu că am greșit.
− Știi care este diferența între mine și alți colegi de-ai mei?
− Spune-mi tu mai bine...
− Eu pot să te ascult cam de 4 sau 5 ori cum te plângi, apoi
sincer, oricât mi-aș dori trebuie să îți dau o soluție, chiar dacă
majoritatea dintre pacienții mei nu vin aici pentru soluții ci mai
degrabă pentru un loc în care cineva să îi asculte și să le dea
dreptate.
− Dar eu nu vreau să îmi dai dreptate. Iar până acum mi-ai
dat de mai multe ori soluții bune și păreri de care am ținut cont.
Vreau o ieșire din situație și să mă bucur de viață nu tot să mă
cert și să mă cert din nou, chiar vreau asta!
− Da, se pare că ai exersat mult timp ca să și crezi ceea ce
îmi spui.
− Vorbesc serios!! strigă și se ridică în picioare
strângându-și pumnii cu o nervozitate greu de descris.
− Cred că noi am cam terminat Andrela. Nu mai am ce să
te învăț, se pare că tu știi mai bine cum stă treaba cu relațiile
astea interumane iar eu în ultimii 16 ani mi-am cam pierdut
vremea cu specializări și oameni triști. Mulțumesc că ai venit,
nu trebuie să îmi plătești nimic pentru astăzi.
Se uită la mine cu ochii plini de lacrimi, nu poate vorbi, nu
își poate explica situația și încet, merge la cuier, se îmbracă și
pleacă fără să închidă ușa de tot. Nu mai sunt același acum că
am gustat și eu din amar, din misterul acesta al sentimentelor
înalte ce te ridică sus de unde îți dau drumul lovind zgomotos
pământul.
Andrela este o femeie pe la 33 de ani, de culoare verde-
roșu-albastru. Le-am împărțit pe culori să îmi fie mai ușor să-mi
amintesc când vorbesc cu ele ce fel de temperament au. La
bărbați este mult mai simplu, foarte rar găsesc bărbați compuși
din 3 culori. Mai degrabă din una singură, creaturi simple, clare,
12
cu scopuri puse separate în cutiuța lor, cu orgolii mari sau mici

însă ușor de observat, de rezolvat, de controlat.
Cel mai bine în meseria mea este să le dau oamenilor
dreptate, să pun acele întrebări care dau la iveală o parte mai
bună din ei, mai sofisticată, cumva să le dau ocazia să se laude
puțin față de mine ce speciali sunt ei de fapt. Oamenii normali
nu au problemele lor, adică vreau să spun mai bine, oamenii
proști. Ei sunt făpturi speciale, născuți din zei și amestecați
printre cele lumești iar acum, latura lor divina se zbate în acest
corp muritor căutând un ajutor extern care să îi vadă în toată
măreția lor. Da, poate că la început găseam hilar să tot mă prefac
că nu înțeleg exact cum de au ajuns în situația lor specială, deloc
omenească, dar cu timpul, cred că mușchii feței mi-au obosit de
atâta căscat de ochi, de mirat la nimic special, de oftat degeaba,
de clătinat din gât și strâns din buze.
Chiar și eu mă simt special. La fel ca fiecare din cei ce îmi
trec pragul, un epicentru al unui cosmos ce se învârte doar în
jurul meu. Toți ceilalți sunt doar aici pentru mine, ca lumea mea
să pară reală, să pară că se întâmplă, fără a conta însă eu știu că
toți ochii se uită la mine chiar și atunci când sunt închiși.
− Pot să intru? mă întreabă o voce suavă trezindu-mă din
visarea în care am picat.
− Da, te rog, hai aici pe canapea, îi răspund fără a mă ridica,
lovit de o nepăsare cu care nu sunt obișnuit. O privesc la fel
precum la abator sunt privite animalele fără de speranță dar care
nu știu ce va urma. Se zbat și se împing cu speranța unei minuni
ce nu există în această lume pentru ele, fug fără a conta și mor
fără a se naște măcar.
− Numele meu este Milana, am vorbit săptămâna trecută
din partea lui Arlen. Pot să iau loc?
− Da, te rog din nou, te așteptam.
− Mulțumesc.
− Ești nemulțumită?
− Poftim?
13
− Scuză-mă, povestește-mi puțin despre tine vroiam să

spun.
− Bine, nu știu de unde să încep, este prima dată când fac
asta...
− Stai liniștită, tot ceea ce vorbim aici nu va părăsi această
încăpere. Iar dacă tot ai ajuns până aici, înseamnă că ai ceva de
spus despre tine.
− Am 28 de ani, stau singură, lucrez la părinții mei la firmă
și am terminat facultatea de economie specializându-mă pe
contabilitate. Mă consider o fată suficient de frumoasă încât să
pot atrage un bărbat serios în viața mea. Totuși...
Milana... o fată albastră cu tente maro, nu știe ceea ce nu
știe iar eu stau și o ascult cum își pune în scenă speech-ul exersat
pe drum spre mine sau poate chiar cu o seară înainte. Totul în
viața ei pare să fie ordonat și monoton. Iar acuma venit la mine
spre a-și confirma că ea este specială și perfectă așa cum este,
însă generația asta de bărbați defecți ce nu o merită trebuie
schimbată pentru a o merita. Stau și privesc cu bucurie minutele
cum trec iar banii cum vin. Poate sună macabru dar chiar nu mai
am nici un gram de compasiune pentru ele, nu după ce am trăit
și în continuare trăiesc. Hai, spune, lasă smerenia deoparte și
spune-o pe nume Milana, bărbații sunt proști că nu știu ei ce
bună ești...
− ... și chiar cunosc alte fete mult sub mine care cel puțin
au găsit un băiat cu suflet care să se comporte cum trebuie cu
ele. Sunt oare eu de vină sau poate nu am avut noroc...?
− Milana, ești o fată frumoasă și din câte văd, ai ideile
foarte bine puse în ordine.
− Mulțumesc, îmi răspunde cu un surâs timid în timp ce își
lasă ochii în jos pentru a se bucura câteva momente de gramul
de admirație oferit de mine în schimbul banilor pe care mi-i va
da în curând. Până la urmă este win-win, eu mă prefac, ea se
preface iar în sinea noastră știm amândoi de ce suntem amabili
și care ne este câștigul. Dar asemeni unui teatru, cu cât actorii
14
sunt mai buni, cu atât publicul va vrea să îi vadă din nou și din
nou, până când apare o piesă nouă, un film mai bine jucat de noi.
− Milana, vrei să îți spun soluția din prima ședință sau
preferi să ne adâncim într-o căutare a sinelui vreo 10 ședințe ca
apoi să descoperim alte cărări care duc la alte momente ce
trebuie întâi alea rezolvate, ca apoi să reușim să ne întoarcem pe
drum și să ajungem într-un final, dacă ne-au ajuns anii vieții și
n-a murit între timp unul dintre noi, la concluzia și soluția ce stă
și azi pe această masă.
− Adică fără să mă cunoști mai bine îmi poți spune atâtea
despre mine și chiar lucrul pentru care am venit? Dar eu nu sunt
ca celelalte fete, cred că este nevoie să îți mai spun câteva lucruri
înainte să te pripești cu concluzii.
− Stai pe Facebook sau Instagram?
− Poftim? Ăăă, da, de ce, nu este bine?
− Ba da, exact acolo trebuie să stai, după mii și mii de ani
de evoluție umană. Tot acolo sunt sigur că i-ai căutat și pe
potențialii tăi iubiți.
− Nu înțeleg ce contează unde caut, tot oameni sunt și cei
de acolo, oameni ca mine și cu care oricum mă întâlnesc și față
în față.
− Nu oameni Milana, nu..., chiar deloc. Avataruri ale unor
realități care uită a fi oameni în timp ce verifică like-uri și
vizualizări. Nu mă înțelege greșit, dacă ai nevoie de ei pentru
business-ul tău, acolo trebuie să fii, acolo să te promovezi. Însă
pentru a găsi bani, nu suflete, pentru interes, nu pentru iubire.
Închide tot, suferă o lună poate două, iar apoi învață să fii om
din nou căutând în locuri de oameni ca tine pe cei cu care să poți
rezona.
− Sună foarte drastic ceea ce spui, preferam varianta
psihologului ce mă ascultă și după câteva ședințe îmi spune că
va veni și la mine la ușă un băiat frumos și înțelegător...
− Da, știu, crede-mă că așa preferam și eu. Totuși, iată-mă
în toată nestăvilirea mea spunând concluziile anilor ce apasă
15
umerii mei. Fugim de control, de chip-uri, de AI-uri, de tot ce ne

poate decide viața și nu vedem că deja am pierdut controlul ei.
Fericirea noastră a ajuns să depindă de un algoritm de Instagram
sau Facebook prin care apărem sau nu în atenția altora ca noi.
Iar apoi dacă acest algoritm decide să nu primim like-urile
așteptate, cădem în depresie că nu suntem plăcuți de lume când
de fapt un mic bug informatic a făcut tot acest rău. Spune-mi te
rog, cam câte like-uri ai luat la ultima ta postare?
− Aproape 2250 cred, a fost ieri făcută de aceea știu, spune
cu un surâs vinovat.
− Și dacă ai fi primit 20, cum te-ai fi simțit?
− Nu știu, probabil aș fi considerat că este o greșeală, nu
este posibil chiar așa ceva.
− Și dacă ți-ar dispărea contul?
− Sigur aș contacta cumva pe cei ce se ocupă de astfel de
situații pentru a-l repune la loc. Nu cred ca este un lucru rău, mai
țin legătura cu familia, cu prietenii, mai văd fiecare ce face, altfel
nu prea ne vedem unii cu alții în alergătura zilei de azi.
− Înainte oamenii se vedeau mai mult unii cu alți, nu-i așa?
− Da, dar erau alte vremuri, parcă nu era atâta grabă ca azi.
− Păi clar nu era, dar oare cine ne grăbește pasul și când
mai avem noi timp de a gândi profund. De a discerne ce ne
dorim, de a măsura ceea ce am decis spre a decide mai bine? Ești
o fată ordonată în lucruri, îți place să citești, să privești în detaliu,
să judeci și nu să socializezi.
− Da... cam așa este...
− Cu toate astea, de ce te obosești bronzându-te cu lumina
unei lumi din care nu vei găsi ceea ce îți dorești?
− Eu chiar sper că mai sunt băieți de treabă și îmi este mult
mai ușor așa când mă abordează ei iar eu pot să le verific profilul.
− Avatarul adică...
− Nu știu cum îl numești, cert este că pot vedea ce fel de
om este din poze și dacă are câteva video-uri cu atât mai bine.
Decât să îmi pierd timpul întâlnindu-l degeaba...
16
− Degeaba oricum îi vei întâlni indiferent cât de bine va

arăta profilul lor. Sunt oameni transformați în specialiști ai
conținutului, cu statistici, cu tips&tricks despre care nu știm nici
unul dintre noi. Este o lume cu fete perfecte și băieți prosperi.
Iar dacă dai cumva de ei în realitate, avatarul se transformă în
balaurul femelă sau în căpcăunul fără bani de chiloți.
Poate că degeaba vorbesc sau poate că vorbesc să mă aud
înapoi. Stă lipită de canapea și poate că nu îi vine ușor să asculte
dar cel puțin nu va uita această ședință atipică de psiholog defect.
Ar vrea să mai spună ceva dar închide ușor gura înapoi
strângându-și buzele în semn de dezamăgire la adresa mea
ridicând ușor din sprâncene.
− Da, ce să mai spun, mulțumesc frumos pentru idei, mă
voi gândi la ele...speram să avem mai mult de discutat la adresa
mea însă din câte simt, nu prea sunt mare dilemă pentru tine, iar
defectul meu este că stau pe Instagram...
− Păi bucură-te, putea fi un cancer de sân sau un nas cârn,
mai bine așa cum ești și simplu să devii mai mult.
− Poftim? întreabă deschizându-și mirată ochii.
− Uite, ședința de astăzi este din partea mea, citește-mi
cartea când îți găsești puțin timp iar apoi, poate ne mai vedem.
− Am citit-o deja, de aceea am și venit, doar că păreai mai
bun cu femeile, mai tandru și înțelegător.
− Cartea este avatarul meu, ceea ce par când vreau să fiu
plăcut. Realitatea s-a întâmplat chiar aici în direct, fără filtre sau
setări de culoare. Probabil nu este ceea ce te-ai așteptat, însă
viața asta pe acest pământ nu are alta să ne ofere.
− Spune-mi totuși ceva și plec. De ce fete mult mai puțin
frumoase decât mine au reușit să își găsească un băiat frumos și
prosper iar eu nu? Unde greșesc?
− Frumos spui?
− Da, l-am văzut și în realitate. Și realizat, adică știu mai
multe exemple nu este doar un noroc.
17
− Vezi tu, pe aceste rețele sunt vânători și prădători. Iar

ambele categorii consumă aceleași victime. Vânătorii fug după
pradă, o hăituiesc, o obosesc, o ademenesc la o întâlnire iar de
acolo nu mai scapi de ei. Pe cealaltă parte, prădătorii, sau mai
bine zis de obicei prădătoarele, sunt acele fete sau uneori mai rar
băieți, care pun poze și așteaptă, asemeni unui păianjen
meticulos, prada să cadă în plasele lor. Totuși, în acest timp de
așteptare, vânătoresele au ademenit deja tot ce este mai bun iar
în plasă pică doar resturile.
− Iar eu tu crezi că stau și nu vânez?
− Da, de ce ai face-o ? Ești frumoasă fără filtre, ai o viață
bună, părinți realizați, obișnuită să fii băgată în seamă și cu o fire
introvertită, deloc sociabilă. Clar că stai și aștepți, dar este prea
rar să pice ceea ce tu vrei. Băieții de nota 10 sunt abordați mereu
de fete de nota 7,8 și 9. Iar uneori, când se văd în realitate,
preferă să nu se mai obosească și acceptă un 7 care îl doresc și
apreciază mai mult decât orice 10 la care trebuie muncă și
răbdare. La fel și invers, fete frumoase lângă băieți cu buzunarul
gros.
− Deci, să încep să vânez?
− Nu, închide-ți viața din online, începe să citești despre
evoluție și oameni iar după ce devii din nou om uitând avatarul
din tine, ridică-ți ochii mai sus de locurile cu oameni morți.
Pleacă, închide ușa după ea fără măcar să mă ridic din

canapea. Dacă merg pe cărarea asta clar nu voi avea bani nici de
a plăti lumina slabă din încăperea asta a lacrimilor, a of-urilor
fără final, a întrebărilor ce nu vor răspuns. Este oare posibil ca
tot universul în mijlocul căruia te simți a fi tu centrul să se
răstoarne și să devii sclavul său atunci când ea apare de nicăieri
în calea ta. Nimic special, o fată printre fete, da, mai frumoasă
decât majoritatea însă nu cea mai cea. Cu defecte clare, cu
mintea în visare, prea crudă, prea puțin prezentă, deloc ceva ce
mi-aș fi închipuit că îmi doresc. Tot încerc să îmi spun de ce nu
18
îmi place iar tot repetând simt că mă îndrăgostesc ca un prost.

Posibil să am nevoie să o fac la cei 37 de ani ai mei deși tot simt
că parcă nu am învățat destul pentru a avea o familie, o femeie
de care să țin și la care să țin mereu după mereu toată viața.
Îmi sună telefonul, mă uit la el, închid ochii și răspund
apăsat morocănos:
− Da, ce este?
19
Războinica abandonată
− Nil tu ești?
− Ăăă da, cine este?
− Sunt eu, Lemer. Ești bine, pari puțin supărat...?
− Scuze, credeam că este altcineva... da, puțin obosit.
− Văd că nici până acum nu mi-ai pus numărul de telefon
în agendă, tot insiști cu obiceiul tău de a le memora...
− Da Lemer, ai dreptate, poate ar trebui să mă opresc, dar
spune-mi cu ce te pot ajuta?
− Cu nimic, am sunat pur și simplu să văd ce faci, cum
ești...
− Sunt bine, la cabinet. Chiar acum mi-a intrat un pacient,
vorbim mai încolo te rog?
− Da, sigur, ne auzim... te salut Nil ...
Oare îmi pasă mie ce face Lemer la ora asta... absolut deloc!
Dar m-am obișnuit să fiu sunat și întrebat de sănătate fără rost.
Probabil oamenii ca Lemer sunt printre ultimii de acest gen,
clasici tradiționali. Ar trebui să le mulțumesc pentru că mai
există și totuși simt că m-a deranjat, putea să dea un simplu
mesaj vocal pe Whatsapp să mă întrebe de sănătate și îi
răspundeam când aveam chef. Bineînțeles că nu trebuia să vină
nimeni și am crezut că mă sună altcineva. Odată cu trecerea
timpului nu fac decât să îi pierd amintirea, iar mirosul pielii ei
parcă nici nu a existat. Vreau să mă încarc din frumusețea ei și
să mă mir ce frumos îi stă îmbrăcată, indiferent ce ar alege ea.
20
Îmbrăcată, dezbrăcată, la fel de bine se leagă totul pe ea iar

indiferent de păcatele ei, de lumea săracă în valori în care își
pierde farmecul, tot îi rămâne destul să mă seducă din priviri.
Stau la birou și vreau să îmi fac programul pentru mâine,
astăzi se pare că nu mai am nici un pacient. Mai bine vorbeam
mai multe cu Lemer despre nimicurile zilei, mi-ar mai fi umplut
timpul astă încăpățânat care nu vrea să treacă odată și să întoarcă
ziua spre a începe din nou. Ce ciudat mi se pare să mă gândesc
la cineva care nu are un avatar, parcă îi lipsește ceva, parcă nu e
complet, nu are o prelungire digitală și lucru acesta este bizar,
dar mai bizar este faptul că acest lucru este bizar. Am ajuns la
un pas de o digitalizare finală, ultima frontieră spre a fi online
permanent, încărcarea sinelui și uitarea fizicului, nemurire în
rețeaua celor ce nu au trup ci doar conștiință.
Este acel moment când renunți la lumea urâtă din care
trebuie să te tot trezești la realitate și preferi acel loc în care te
lauzi cu tot ce este mai bun al tău ca să vadă ceilalți, mințindu-
te că o faci doar așa, ca să ții legătura cu familia. Fete cu zeci de
mii de urmăritori se cred noile zeițe ale aceste lumi fără a ști că
sunt doar sclavele unui sistem care nu este deloc al lor, ce poate
decide mâine finalul și tot ce au clădit să fie în van. Vrei ca
lumea să te știe, să te asculte, dar are un preț: realitatea nu va fi
niciodată la fel iar în timp poți ușor uita care de fapt este cea care
contează.
S-a terminat de ceva ani serialul cu Xena iar poate unele
fete nici măcar nu l-au văzut, dar prin imagini într-o lume ireală
pozează ca fiind întruchiparea ei, sigure pe sine, fericite că decid
ce și cum, mereu frumoase chiar și atunci când sunt surprinse
sau mai ales atunci, pozând atât de natural.
Iar noi, iar eu, rămân tot singur, unul dintre puținii bărbații
care am înțeles atâtea femei încât am uitat să mă mai
îndrăgostesc de ele. Le-am văzut cu lupa și le-am disecat în zeci
de părți. Am găsit bucățile ce le compun, motivațiile ce le fac să
umble iar la final, nici chiar eu nu știu ce tot caută la infinit.
21
Ea, suflet fragil, gingaș și nespus de frumos, stă abandonată

pe nisipul mării, rătăcită, speriată, cu lacrimi în ochi.
El, furtună în priviri, corp din stânci și înțelepciune divină,
o caută spre a o salva din nou, zilnic din a ei rătăcire și o strânge
la piept susținându-i capul fragil în palma sa.
Apoi el, apoi și ea, se cuprind și contopesc precum un nor,
se amestecă și devin ceva nou, un soi de iubire nebună care nu
se poate explica decât în culori, răsar după ploaie și se
transformă în aerul din noi...
Și iată cum războinica abandonată își imaginează iubirea în
doi... și luptă, trage de trupul ei, să fie ce trebuie pentru omul din
stânci care o va găsi. Problema este că omul acesta nu prea a
avut timp de altceva decât sală iar în loc să o caute zi de zi a
preferat să mai facă un antrenament dar nu cu greutăți prea mari
ci cu soluții miraculoase care l-au făcut perfect. Dar noroc că
mai sunt și cei cu inima mare și tineri de mai mult timp decât ar
fi normal... ei o găsesc pe sirenă dar nu rătăcită pe o plajă departe
ci chiar aici, la puterea unei apăsări pe ecran, ce deschide noi
canale, noi posibilități spre lumi cu palmieri și plaje unde sirena
va poza că este a nimănui, pregătită pentru tine, pentru cel care
pozezi că ești prea bun.
Milana, o fată frumoasă dar cu un avatar nefolositor. Vine
la mine ca să îi spun că totul va fi bine chiar și fără să schimbăm
nimic... mă cumpără asemeni unei femei ușoare spre a tăcea
amabil ce sunt. Așa mi-am făcut o reputație, așa mă numesc mai
toți colegii, „cel ce le înțelege”, unde „le” este ceva misterios, o
specie ce trăiește printre noi dar nu trăiește la fel ca noi.
Poate că rolul nostru este pe moarte sau poate ar trebui să
ne specializăm într-o nouă ramură: psiholog avataristician. Sună
pompos și spune ce are nevoie noua generație. Vor să fie înțeleși,
vor să arate bine în online, vor o operație estetică la postările în
care apar. Apoi aprecieri, multe aprecieri, iar dacă în viața reală
te vezi cu ei și nu sunt cum te-ai aștepta, nu mai contează, mai
sunt alții din care se hrănesc mai departe.
22
De obicei fetele albastre pică în cursa deja pierdută a celor

ce se vor dorite pe ecran. Acele fete care au totul în ordine în
viața lor, cariera este așa cum trebuie iar anul următor vor avansa
din nou. Mereu aranjate după trenduri, atent machiate și deloc
sociabile cu oameni noi. Privesc turma de bărbați cum se rotesc
în jurul lor și vor să pară deloc impresionante, deloc dornice
chiar dacă zbiară în sinea lor. Aceste fete iubesc atât de tare încât
nu pot transforma iubirea în fapte sau vorbe către eroul lor.
Uneori mor fără să poată spune un singur cuvânt de amor dar
iubirea fiindu-le atât de mare, cel ce trebuie să o simtă, o va
înțelege în timp, în timp sau după el, poate atunci când ar fi avut-
o sau poate când clipele cu ea au murit de mult...
Degeaba te întrebi unde se află, Milana, tu ești pregătită să
îl vezi... mereu programezi să se întâmple, analizezi totul mult
prea mult, pui condiții fără să poți accepta ceva ce seamănă cu
ceea ce numești tu iubire, dar nu este exact ce vrei. Voiam să îți
spun multe, voiam să mă deschid la al tău of dar n-am știut că
îmi va fi greu să pot spune că de-aș fi eu tu, am fi amândoi la fel.
Bărbatul din mine rece și nepăsător, este albastra femeie care
precum tine s-a îndrăgostit de un vis ce tot îl caută în realitate
fără ca el să existe printre noi.
Da, o înțeleg prea bine cum mă văd și pe mine de atâtea ori,
încălzind același pat cu o mie dar fiind singur cu mine de fiecare
dată. Încerc să simt când trebuie, dar nu pot și pot atunci când
nu vreau și iată, mă las să mă îndrăgostesc de ce nu-i bine ca
apoi să mă mir când rămân singur din nou. La fel ca ea, la fel și
eu, mă tot gândeam la iubire ca fiind ceva ce vine la noi, vine
fără ca să trebuiască a face ceva miraculos sau greu... la ea
gândeam și eu...
Femeie albastră, nici nu te vezi în câte alte culori te
deghizezi uneori seara, uneori ziua și doar de puține ori te mai
privești în oglindă și recunoști ceea ce vezi ca fiind tu. Preferi să
te privești în poze unde cu vârsta devii tot mai frumoasă, tot mai
pricepută la filtre și culori în timp ce latura ta umană se
23
plastifiază și dezumanizează încet de tot. Cred că dintre toate

cele 4 culori, tu ești cea mai nefericită, cea mai inteligentă, cea
mai profundă și cea mai îndurerată dintre ele. Evident, se leagă
una de alta și în balanță le-ai primit de la creator, un umorist la
extremă ce nu a făcut mai mult de două genuri pentru că și așa
este prea mult.
Iau telefonul în mână și simt un nor de căldură în trup. Îi
apelez numărul din agenda cu apeluri recente apoi rapid îi închid
subit fără ca să sune nici măcar o dată. Ce vreau să îi spun oare,
de ce o sun doar așa fără rost? Vai, îmi sună telefonul, este ea,
sigur s-a apelat chiar dacă am închis rapid.
− Da dragul meu, nu ai minute? spune râzând ușor.
− Bună Arila, din greșeală am apăsat, dragă, spun și eu
puțin nepregătit.
− Să știi că m-am gândit la tine și vreau să te văd! Să
mergem undeva frumos că tot mi-ai promis că îmi arăți bradul,
iar timpul trece iar bradul nu mi l-ai arătat deloc.
− Păi am spus și așa va fi dacă ai răbdare, să vină perioada
de concediu și mă țin de cuvânt.
− Hai până te ții să ne vedem la 7 deseară, vin eu la tine să
te iau dacă tot ți-ai lăsat acasă mașina de lene să o muți pe a mea.
Te pup, pa! și ca de obicei închide, fără să pot să zic nu sau da.
Atât este de verde prin purtare încât nu știu dacă mai are
vreo culoare secundară în ea. Mereu plictisită chiar dacă este
mereu în ceva nou... haine noi, oameni noi, lucruri noi, noi
emoții, noi locații și iată de ce nu, un nou iubit. Sunt de fapt doar
o piesă pe care o iubește intens chiar înainte de a nu o mai iubi
deloc.
Ziua a trecut mai mult visând, trăgând concluzii și notând
idei. Poate aș crede că timpul a trecut degeaba, dar chiar aceste
idei apoi am să le vând scump celor ce mă caută să îi rezolv.
Uneori este suficient să spun un singur lucru ce li se potrivește
ca apoi să greșesc de n ori. Odată ce le-am înviat speranța nu mai
trebuie decât să tac și să întreb câte un „de ce” curios. Poate că
24
de m-aș judeca din afară aș putea crede că sunt nedemn de ce

sunt... și bine că nu mă privesc din afară că de aș face acest lucru
nu aș știi că este nevoie de oameni ca noi ce își dedică viața și
timpul celor care nu suntem noi. Pentru că uneori nu este nevoie
de alt leac decât de o dorință personală de a fi sănătos din nou.
Iar aici este nevoie de mine, cel ce se preface atât de bine încât
și tu începi a crede iar astfel miracolul din tine prinde puterile de
care avem nevoie de atâtea ori.
Cobor scările unui necunoscut ce mă așteaptă iar în fața
intrării imaginea unui lumi ce mi-o doresc mă întâmpină
amețitor.
− Hai, urcă aici în spate, ne duce șoferul meu mai de parte,
urcă o dată că este frig și îngheț toată.
Mă urc într-o limuzină care încă miroase a nou, iar mâinile
ei sar să se înghesuie nestingherite în ale mele, tot foindu-se
frenetic fără rost.
− Unde mergem? Sper că nu mă iei să mă duci la brad?
Suntem la 3 ore distanță și deja este târziu și frig și departe de
tot.
− Promisiunea este promisiune, așa ai spus sau doar ca să
mă bagi în patul tău sau doar ai fost amabil?
− Arila, vorbesc serios, este departe, hai să mergem când
îmi iau concediu, am mâine o zi plină de programări.
Nici nu mă bagă în seamă, ba mai mult, simt că se bucură
cu cât mă agit mai rău. Mă simt ca un crescător de tigri care fără
a realiza, a căzut victimă unuia dintre ei, iar acum stă și privește
către lumea de afară prin geamul unui trecut pierdut.
− Arila, ce-ți veni? puteam lua și noi cina ca doi oameni
normali.
− Niciodată! Cel mai rău este să fii normal și plictisitor!
spuse parcă lovită de cuvintele unui om nemilos.
− Iar acum spune-mi Nil, de ce nu m-ai sărutat la plecare,
vrei să te joci cu mintea mea și să te doresc mai mult?
25
Fără să scot nici o șoaptă mă întorc cu corpul spre ea, îi

cuprind cu ambele mâini chipul gingaș, o trag ușor spre mine și
îi sărut apăsat buzele moi, i le amestec cu ale mele și ne udăm
papilele cu arome străine, ale corpurilor noastre licori. Mi se
trezește dorința iar ea pune paie pe foc, suspin și sărut ființa ce
mă arde și naște din nou în arome de raze , în lumini ce nu mai
sunt printre noi, când ale noastre pleoape se-închid și deschid un
cosmos de stele în noi. Nici nu știu cât durează, nici nu știu ce
fel de timp trece când suntem doar noi, vreau să prelungesc din
nou momentul în care ne înghesuim uneori.
Apoi o privesc, cum stă între palmele mele cu buzele ușor
depărtate și moi, buze care cer să fie udate de ploi în dorință, de
dulci sărutări. Încet își deschide ochii, vrea să mă tragă spre ea
dar liniștea este spartă de un glas gros din față :
− Am ajuns, ies să vă duc bagajul! apoi simt un aer rece
amestecat cu miros de benzină cum vine spre noi.
− Hai Nil, mai avem puțin, deschide ușa.
Cobor și sunt asurzit de zgomotul unui elicopter ce pare
pregătit pentru noi, apoi Arila mă trage în brațe și mă ia de mână
strâns după ea. Ce să spun, sunt impresionat, n-am mai zburat cu
așa ceva niciodată și n-aș fi crezut că o voi face azi. Urc alături
de ea în spate și după ce se închide ușa ca prin minune se lasă o
liniște la care nu mă aștept.
− Este un Bell 407 special modificat pentru noi așa cum îi
place lui tata, foarte sigur și confortabil, o să îți placă zborul până
la orașul dintre munți.
− M-ai lăsat fără cuvinte Arila, o trag în brațe și o sărut din
nou.
− Hai lasă, nu te mai preface surprins, știai că alături de
mine o să ai parte numai de experiențe din astea, doar nu credeai
că te voi plictisi cu normalitățile cu care te-au obișnuite altele.
− Ce bine că nu ți-ai uitat modestia la sol, îi spun zâmbind
și mă întorc admirând peisajul de sub noi.
26
O mare de licurici metalici se mișcă frenetic sub noi și este

atât de greu să nu ia altitudine și egoul odată cu acest zbor
deasupra lor. Sunt oameni și nu puțini, care niciodată n-au văzut
cum arată pământul de sus, cum este să zbori printre nori și să te
bucuri de această tehnologie care tot avansează pierzând pe
drum pe cei ce nu se obișnuiesc cu ea suficient de repede spre a
o putea înțelege și folosi.
Privesc printre gânduri, o iau dinspre spate și o sărut din
nou cu poftă domol, apoi tigrul mă împinge pe spate și de aici
totul se învârte cu mine în nori...
27
Fată verde albăstrui
Privesc pe geam cum peisajul se schimbă iar în curând

pădurea de brazi cuprinde tot întinsul. O pătură albă îmbracă
pământul iar noaptea pare a se lumina încălzită de luna care se
oglindește în ea. Mă uit la ea pe ascuns cum butonează telefonul
și mă mir că nu este atrasă de frumosul de afară. Are buzele ușor
deschise iar în afară de ochi și mâna dreaptă nu mișcă mai deloc.
Scufundată într-o lume departe de noi, cumva mă simt gelos și
nedorit, neimportant chiar dacă știu că este aici cu mine chiar și
atunci când nu este.
Genul ei de fete sunt rareori cu tine pe termen lung, este
nevoie de stimuli noi iar prezența unui bărbat serios ca mine nu
le poate incita suficient așa că ar trebui să mă bucur cât o ține
bateria, că astfel poate să mai uite de mine ca apoi să mă
întâlnească din nou.
Cum o fi să o vrei și apoi să ai la o distanță de o simplă
dorință? Dacă vii din lumea mea unde a vrea înseamnă muncă,
înseamnă multă răbdare și uneori nu este suficient nici asta, viața
unui om este prea scurtă pentru a-și cumpăra un elicopter... nu
știu dacă i-a mai rămas ceva pentru care să aștepte, iar ceea ce
nu poate lua cu bani, cumpără cu un zâmbet, cu persoana ei, cu
omul care este printre oameni.
− Hai lasă privitul pe ascuns, crezi că nu te văd? mă
surprinde și surâde vinovat.
− Nu este pe ascuns Arila, așa îmi place mie să te privesc.
28
− Sigur că da, și spune-mi ce vezi?

− Te văd cum cauți, tot cauți ceva să te mire, să te țină în
suspans, să îți dea ceea ce poate în viața reală nu prea mai
găsești.
− Așa deci, domnule psiholog, nu prea mai am scăpare, nu
?
− Ce scăpare ai tu nevoie? Știi prea bine că te vei sătura și
te asta, cum te-ai mai săturat în trecut.
Își lasă telefonul jos pe banchetă lângă ea, apoi mă privește

lung fără a spune nimic. Se trage lângă mine și își reazemă bărbia
pe umărul meu stâng. Clipele se lungesc iar în final mă întreabă:
− Noi când murim, oare murim de tot?
Moartea, subiectul preferat de cei care s-au plictisit de viață,
mereu ceva cu care este incitant să te joci atât timp cât nu știi ce
înseamnă iar frica face totul să prindă emoții în forme de care nu
știi să te ferești. Arila este una din acele fete de un verde-albastru
pur, pe de-o parte este dominantă iar pe cealaltă caută pe cel care
să o domine pe ea. Mereu decide, mereu vrea să aibe dreptate,
dar cel mai mult îi place ca tu să decizi în numele ei, cumva
gândurile ei să se conecteze la ale tale iar tu, omul de piatră,
puternic și frumos, să zici ce ea vrea să zică iar uneori să o iei
puțin și te păr. Nu sunt genul care să danseze acest vals, dar
pentru moment, mă prefac cât pot să mă bucur de ea și de buzele
ei.
− Pentru cei ce mor, viața este doar o amintire, la fel
precum atunci când te trezești din somn. Când vei muri doar te
vei trezi din viață în ceva ce atunci vei numi real.
− A cui este filozofia asta? mă întreabă curioasă.
− A mea! Am și eu ideile mele pe care le tot discut cu
creatorul meu.
− Ooo, ai creatorul tău să înțeleg?!
− Al nostru, doar că fiecare crede în ce simte și preferă.
− Iar tu în ce crezi?
29
− Cred în evoluție, cred că ne-a creat pentru a se vedea pe

el, pentru a trăi emoția, pentru a simți din nou în mii și mii de
feluri, cumva minimalist cum vrei și tu să simți.
− Eu?
− Da Arila, ești și tu parte din creație, scopul tău este să
trăiești experiențe și să urmezi o cale ușor predefinită, altfel te
va chinui mereu.
− Știi tu această cale?
− Eu pot să o observ din afară și să îmi spun părerea, dar
este datoria ta să o descoperi și să o faci a ta.
− Știi sau nu? Tot o învârți până nu mai înțeleg nimic.
− Știu, dar nu vreau să ți-o spun atât de ieftin, mi-ar plăcea
să o descoperim împreună stând într-un loc frumos.
− Iar mie mi-ar plăcea să îmi spui acum, iar ce îmi place
mie este mai important, iar ție îți place să îmi faci pe plac și îmi
vei spune.
Încep să râd, dar nu râd... totul acum, totul pe masă, nimic
pentru mai târziu. Puterea pe care mi-o arată ascunde chiar lângă
ea nesiguranța pe care nu cred că o cunoaște deoarece a tot
împins-o în spate să nu dea ochii cu ea. Tot controlul și dreptatea
cu care se joacă nu este decât o serie de întrebări nerostite: „oare
mă vrea”, „oare sunt frumoasă”, „oare ...”
− Da Arila, facem cum vrei tu, dar spune-mi înainte, de ce
o fată atât de frumoasă și cu atât de multe calități m-a găsit pe
mine, iar până la mine pe nimeni mai bun pentru ea?
− Pentru că așa am vrut eu, decât să fiu cu cineva doar de
dragul de a fi soață, prefer să fiu singură și să te găsesc pe tine.
Cine știe, poate ești chiar tu alesul!
− Sincer, mă îndoiesc foarte tare că aș fi.
− Nu ai vrea?
− Arila, din câte îmi amintesc nu ceea ce vreau eu este
important, ci ceea ce vrei tu, așa că iată, viața în care m-ai adus
lângă tine și în care cel care decide este și cel care este vinovat
de ce a decis. Nu mai privi la alții cu învinuire când de fapt nu
30
au avut nici o șansă de a demonstra ceva. La fel precum o jucărie,

tu decizi cât timp te vei bucura de ea, dacă o vei ține toată viața
sau dacă doar pentru un minut din ea. Tot ceea ce ai este ceea ce
meriți, la fel precum ceea ce nu ai este tot din cauza ta. Poți să te
ferești de toți și toate, dar seara când te așezi în pat, singură și
doar cu tine, acolo ești tu cu adevărat. Iar acolo orice poza
postată sau poveste amuzantă nu mai valorează nimic, iar în
timp, indiferent cu cine vei decide să fi, până nu te conectezi cu
adevărat cu tine, tot singură vei fi.
Lacrimile se îngrămădesc în ochii ei iar în vulnerabilitatea
nopții este și mai frumoasă decât era. Se întoarce spre celălalt
geam și mă întreabă abia auzind-o:
− Ce bine știi să vorbești de alții, probabil că la anii tăi
trebuia să ai vreo doi trei copii deja, totuși...
− Păi de unde crezi că știu așa bine povestea Arila?...
− Două suflete ce caută un sens, iar fără sens suntem aici
împreună...
− Nu chiar fără sens, doar că motivul nu este cel care ai
prefera să fie. Îmi place nespus să fim împreună dar nu pentru că
nu avem ce face incitant ci pentru că ne place să fim. Atunci când
te pregătești să fii cu cineva pe termen lung nu ai nevoie de un
loc, de un element wow, de ceva să te scoată din banal. Ai nevoie
doar de el, iar orice loc devine un rai...
Simt cum începem a coborî iar pilotul ne roagă să ne punem
centurile. Ciudat, nici nu am observat când am fugit amândoi din
ele, dar îmi amintesc ce bine a fost. Pe nesimțite ușa elicopterului
se deschide și ieșim afară pe rând. Arila fuge și sare în brațele
unui bărbat înalt și bine făcut, apoi o pupă și o îmbrățișează pe
femeia de lângă el. Timid, pășesc după ea neștiind exact ce ar
trebui să fac în acest vis al realității.
Ajung la câțiva metri de ei și îi privesc cum mă privesc
înapoi, asemeni unui armăsar de rasă la o licitație târzie în
noapte. Bărbatul nici măcar nu clipește iar Arila complotează în
cuvinte cu cea care pare să îi fie mamă. Întind mâna spre bărbat
31
și aștept... într-un final dă mâna cu mine spunând sec doar

„tatăl”, iar eu probabil trebuia să spun „fiul” și astfel să aduc
puțin umor printre noi. Dar n-am putut.
− Nil, încântat!...
− Poftim? n-am înțeles.
− Nil, așa este numele meu.
− De la ce vine?, pare o prescurtare de la ceva.
− Nu este, mă cheamă doar Nil.
Apoi întind mâna către mama ei dar nu apuc bine și se
apropie dintr-o dată și mă pupă pe obraz apoi mă îmbrățișează.
Apoi râde și mi se adresează bucuros:
− Să știi că ești binevenit la noi pe proprietate și în viață!
Arila ne-a vorbit frumos despre tine, chiar ne-am mirat și noi că
a găsit un bărbat despre care să aibă păreri bune! Hai, să mergem
înăuntru, ne așteaptă ceilalți invitați!
Intru precum un miel la tăiere, dinspre ceea ce pare să fie o
grădină imensă într-o terasă cu mai multe încălzitoare pe gaz,
apoi într-o sufragerie deschisă în mijlocul căreia deasupra unui
șemineu mult prea mare stă scris „La mulți ani Arila” și lângă
două baloane mari sub forma numărului 23.
Simt că mi se înmoaie genunchi iar mama ei mă ia de braț.
Ce caut eu aici, în hainele de la muncă, la fel ca un câine din
stradă târât la ospăț ?! Era vorba de o plimbare scurtă să vedem
un peisaj împreună, nicidecum de aniversarea ei!
− Am înțeles că ești psiholog și ai un cabinet foarte frumos
chiar în centrul capitalei. Probabil ești foarte ocupat, ne bucurăm
tare că ți-ai făcut timp să vii la noi!
− Da doamnă, este rămas de la tatăl meu, el a fost unul
dintre cei care au pus bazele unei întregi filozofii moderne iar eu
discipolul său, vreme de mulți ani. După ce a plecat dintre noi,
am rămas eu în locul său...
− A plecat unde, mă rog ?
− A murit.
32
− A, scuze, credeam că a plecat în altă parte, chiar îmi pare

rău, uneori pun niște întrebări... Dar spune-mi, ce îți place la fiica
mea?
Înainte să pot răspunde simt o prezență lângă mine ce mă
cuprinde pe la spate și îmi pune mâinile pe piept pe sub sacou.
− Hei ce faceți aici, pierdeți timpul filozofând? Spune-mi
ce vrei să bei și hai să îți fac cunoștință cu surorile și frații mei!
Vorbești cu mama mai încolo, este timp destul până luni să tot
vă cunoașteți.
Ochii mi se măresc automat și nu-mi pot crede urechile. Ea,
o copilă cu 14 de ani mai tânără decât mine, a ajuns să îmi facă
program. Este abia miercuri, am două zile următoare pline de
programări și chiar câteva și în weekend. Ce caut eu aici, unde
stau, pentru ce sunt aici, ce rol am? Mă simt cumva o dovadă a
ei către ceilalți că iată, și-a găsit și ea un bărbat, serios cu vârsta
dar atât de vulnerabil la ideile ei. Sunt târât prin încăperi ale
căror număr am uitat și prezentat în fugă ei, lui, lui din nou apoi
ei, nici nu mai știu cine ce este, câte surori și frați mi-a arătat.
Iar în acest labirint în care mă rotesc fără final, scap de mâna ei
și mă retrag într-un loc mai ferit, pe o terasă de la parter unde nu
prea bate lumina.
O mamă roșie ce pune întrebări prostești, ce se împiedică și
zâmbește mereu chiar dacă nu are motiv sau dacă are nu mai știe
care este. Oamenii petrecerilor, oamenii oamenilor, mereu
bucuroasă când este lume în jurul ei și mereu în căutarea
motivelor de a fi fericită. La început când îmi veneau astfel de
paciente la cabinet le consideram false, nu este normal să râzi
din orice și să te împiedici de masă dând cu cana de ceai pe
covor. Dar m-am obișnuit, așa sunt ele, pline de viață și obosite
devreme. Iar dacă te vei îndrăgosti de ele, va fi intens scurt și
nedemn.
− Nici mie nu îmi plac petrecerile, aud o voce ce vine din
spate. Mă întorc, tatăl privește pe lângă mine la agitația din casă
33
apoi îmi întinde un pahar de vin din care observ că a băut el până
atunci.
− Este din podgoria noastră, ia și bea, seara de abia începe.
O să ai nevoie...
− Mulțumesc.
Iau paharul și sorb puțin vin din el. Un bagaj întreg de
arome îmi inundă papilele și parcă văd din senin via, strugurii,
butoaiele și lichidul din paharul meu. Are un gust dulce aromat,
neobișnuit pentru vinurile roșii, iar pe când vreau să mă întorc la
el să apreciez licoarea, observ că deja a plecat de lângă mine și
sunt din nou singur. Petrec mai departe momente cu mine și fac
ceea ce îmi place cel mai mult: judec de la distanță tiparele
omenești punându-i în cele patru categorii carora mi-a plăcut să
le dau nume de culori: cei albaștri ca mine, introvertiți, non-
sociabili, îmbrăcați cu bun gust și cu zâmbete puține la ei. Nu
departe văd pe cei maro, oameni foarte amabili și foarte
nepăsători la tot ce se întâmplă în jurul lor. Mereu la poveste dar
mereu ei fiind cei care ascultă și aprobă pe cei ce parcă nu se mai
satură de atenție cum ar fi cei roșii sau verzi. Ambii extrovertiți,
plini de viață, de agitație, cu diferența că cei verzi poruncesc
ceea ce vor iar cei roșii obțin prin rugăminți. Bine mai sunt și
alte diferențe, iar în cazul femeilor pot spune că sunt de două ori
mai multe decât la bărbați. Lucru valabil cam la orice altceva,
femeile fiind ghemotoace de idei amestecate cu emoții, unde
lucrurile se învârt, se rotesc apoi ies pe gură, nicidecum de la
idee la glas.
Mă retrag ușor spre ieșirea din față cu gândul de a evada din
acest paradis care nu este pentru mine. Sunt un intrus în această
lume a grandorii, a cheltuielii fără rost. Nu am ce vorbi cu
nimeni, întrucât lumile noastre nu s-au întâlnit mai niciodată iar
eu ca psiholog nu pot să mă abțin a nu judeca falsitatea din
chipurile lor. Selfie după selfie, poze și filmări, toate ca să arate
celor ce nu sunt aici, ce bine le este chiar dacă sunt singuri,
singure sau nici măcar nu au fost invitați. Atenție! Vine tortul,
34
toate telefoanele sus! Bateriile să fie pregătite, că veți primi

content pentru două săptămâni!
Râd când îi văd, îmi amintesc de mine cum împărțeam
momente din viața mea cu telefonul și lumea din el, mă bucuram
mai mult de aprecierile primite în loc să mă bucur de locul unde
eram. Nu ești bogat până când nu ești în stare să zbori cu
elicopterul personal fără să pui în poveste și fără ca să spui
celorlalți. Bine, ești bogat și dacă ai elicopter, dar atât de sărac
încât ai doar bani...
Ajung într-un final în fața casei și privesc la ieșire. Oare
este departe să ajung la un taxi? Îmi scot telefonul și observ că
nu am semnal deloc. Îl repornesc cu speranța că este de la zbor
vreo setare greșită, dar observ că tot nu am semnal. Apoi privesc
în jur și dintr-o dată simt o îmbrățișare de la spate cum sare pe
mine și dezechilibrat picăm amândoi pe jos în iarbă.
− Ai înnebunit? strig în timp ce îmi dezlipesc fața de
verdele pe care m-am întins.
− Daaaa! Și urmezi tu!...
35
Bărbatul perfect
Cu greu am convins-o că trebuie să plec deoarece îmi pot

pierde clienți și mai ales prestigiul dacă voi absenta de la cabinet
atâtea zile. Cumva nici nu îmi vine a crede că am putut scăpa din
acea vâltoare de amețeli și bani. Mi-a chemat un șofer la volanul
unui de automobil din colecția pe care o au și valea cu mine
acasă.
Mi-a spus „Dacă îți dorești mai mult să pleci decât să fii
lângă mine, atunci pleacă odată!” și-a întors spatele și a dispărut
în luminile petrecerii. Ce-mi lipsea să mă leg la cap cu o
asemenea făptură, mereu nemulțumită dacă nu îi iese exact așa
cum vrea ea și apoi, dacă tot îi iese, nemulțumită că nu decid și
eu ceva, dar să decid tot ce vrea ea că altfel tot nu este bine?!
Cine este oare blestemat, ea sau cel care se îndrăgostește de ea?
Mă trezesc simțind gropile care prevestesc că nu mai este
mult și ajung acasă. Primul gând îmi fuge tot la ea, la sentimentul
că am pierdut ceva, când știu prea bine că nu am avut nimic ca
să pot pierde. Privirea ei ușor supărată pe viață este prezentă în
fiecare gest sau moment prin care trec.
Cobor mulțumind frumos pentru amabilitatea șoferului care
m-a adus fără ca să aștept un răspuns înapoi. Ajung în
apartamentul meu cu miros de mobilă veche și deschid un vin ca
să îmi amorțesc simțurile să pot dormi. Este ora 3 în noapte dar
pentru mine pare să fie în plină zi. Corpul îmi este invadat de mii
36
de emoții de parcă am fost pasagerul unui avion care s-a prăbușit

și cumva ca prin minune am scăpat.
Sorb încet din pahar și tolănit pe canapea sesizez cum
noaptea se dizolvă iar un zumzet de oraș aglomerat prinde viață.
Orele au trecut, iar eu sunt precum o statuie, nemișcat, nu simt
nici o dorință să mă trezesc la viață. Totuși, omenescul din mine
mă târăște la baie iar apoi la birou unde mă așteaptă o zi plină.
− Bine ai venit Reny, spune-mi, ce ai mai făcut, ești mai
echilibrat? Ai făcut exercițiile de care am vorbit împreună?
− Da, sunt cumva mai bine, am făcut toate afirmațiile
zilnic, doar că mi se par puțin ridicole dacă le tot repet, de parcă
aș face incantații sau ceva ce genul.
− Nu ți se pare, cumva chiar aia faci. Afirmațiile sunt
necesare pentru ca tu să îți amintești ceea ce ești, ceea ce ai,
faptul că te iubești și faptul că ești sănătos.
− Dar, sincer Nil, chiar nu înțeleg cum asta mă poate face
să îmi găsesc un suflet pereche. Eu vreau doar să mă așez la casa
mea iubind femeia care mă iubește. Este chiar nevoie de atâtea
afirmații pentru asta?
− Acestea sunt doar primul pas din mulți care vor urma.
Sigur, putem discuta totul într-o ședință iar fiind foarte multe să
te sperii și să nu mai vrei să continui pe acest drum lăsând totul
întâmplării.
− Nu, chiar vreau să continuăm, m-am săturat să tot încerc,
iar la 30 de ani ai mei trebuia deja să fiu cu cineva pe termen
lung. Explică-mi doar de ce este nevoie să tot repet afirmațiile
astea încă o dată, nu de alta dar acum sunt pregătit să te ascult.
− Reny, noi după ce ne naștem începem să uităm natura
noastră. Una este corpul, alta este sufletul. Corpul nostru este
format din miliarde de celule, care toate grămadă sunt unite
pentru a supraviețui mai ușor. Asta face parte din evoluția
noastră iar fiecare celulă deși este pregătită să aibă orice rol din
organism, alege în funcție de inteligența colectivă acela de care
este nevoie și se specializează pe asta.
37
− Complicat...
− Deloc, hai să-ți dau un exemplu: ai văzut un stup de
albine? Fiecare albină are un rol al ei, unele aduc hrană, altele
hrănesc puietul, altele dau din aripi când este prea cald pentru a
ventila stupul și așa mai departe. Nu le spune nimeni ce să facă
și totuși își petrec viața într-un rol de care este nevoie în acel
moment ca urmare a unei inteligențe colective care le unește
invizibil și le decide scopul.
− Există și în cazul oamenilor aceeași orânduire?
− Bineînțeles, doar că diferența complexității dintre noi și
albine o face mult mai greu de observat. Dacă o să vrei în viitor
și dacă te va ajuta, putem discuta și despre asta mai în detaliu,
însă acum hai să ne întoarcem la afirmații. Motivul pentru care
ți-am spus să repeți că te iubești a fost pentru ca toate celulele
tale să audă, să te audă, cum le lauzi și te conectezi cu ele, tu
suflet cu ele materie. Poate sună nenatural, poate puțin deplasat,
însă important este că funcționează.
− Și cum îmi voi da seama că funcționează?
− Vei vedea cum începi să te simți mai bine când ești doar
tu cu tine. Atunci când ești singur într-un loc frumos și nu simți
nevoia să iei repede telefonul pentru a arăta și altora ceea ce vezi.
− Dar ce este rău să arăt prietenilor ceea ce îmi place?
− Nu este rău deloc dacă ai un plan din asta spre a obține
ceva. Însă dacă o faci pentru a primi aprecieri care să îți aducă o
stare de bine, înseamnă că frumosul în care ești nu mai înseamnă
nimic dacă nu spun alții că este frumos. Dependența de rețele
sociale este periculoasă când ajunge să decidă pentru tine de ce
să te bucuri, ce este important și dacă ești cool sau nu. Un
algoritm ce nu depinde de tine, decide dacă să te bucuri de viață
sau nu...
− Nu cred că sunt chiar așa de dependent de Instagram.
Uneori intru câteva minute și ies fără a trage vreo concluzie. Iar
asta o fac atunci când nu prea am ce face, aștept ceva sau sunt la
baie pe tron.
38
− Nu mă înțelege greșit, îți repet, dacă ai un scop din asta

poți intra de câte ori vrei, dar dacă nu ai nici un scop, de ce intri,
chiar pentru câteva minute? Pentru că poate acum sunt câteva
minute dar posibil, ca orice dependență să se transforme în ceva
mai mult, iar la un moment dat nu o să mai poți să te abții la fel
ca un fumător care doar încearcă uneori câte o țigară și
transformă asta în obicei destul de rapid.
− Mai sunt și fete cu care vorbesc, unele chiar drăguțe.
Chiar dacă nu știu cum sunt ele în realitate, îmi este mult mai
ușor să intru cu ele în vorbă. Dacă le văd pe o plajă sau într-un
restaurant și merg la ele, nici că se uită la mine, indiferent cât de
bine arăt. Merg la sală de ani de zile, am firma mea pe profit de
tot atâția ani, conduc o mașină frumoasă și scumpă, sunt educat
și cu toate astea grămadă, încasez refuz după refuz. Măcar pe
Instagram mai reușesc să intru în vorbă cu ele, chiar dacă uneori
îmi pierd timpul cu fete pe care nu le doresc.
− Știi care este bărbatul perfect al societății noastre?
− Bănui că ceva asemănător cu mine, doar poate cu mai
mulți bani.
− Asta a fost, acum avem parte de un nou tipar, dar pentru
a-l vedea este nevoie să vezi ce caută femeile cu care tu vorbești,
deoarece sunt tipuri de bărbați pentru anumite tipuri de femei.
− Iar eu cărui tip de femeie mă potrivesc așa cum sunt?
− Păi răspunde-mi tu la această întrebare, pentru ce tip de
femeie te-ai pregătit așa cum ești tu acuma?
− Fiind vorba de familie, o femeie care să fie o mamă bună,
frumoasă, deșteaptă, să nu mă facă de râs la întâlnirile cu
oamenii de afaceri pe care le am și să mă iubească mult de tot ca
să mă poată susține în tot ceea ce fac.
− De casă cine o să aibă grijă?
− Tot ea, bineînțeles că o să îi iau un om să o ajute dar nu
vom avea o casă atât de mare ca să fie nevoie de tot timpul ei
pentru a se ocupa de ea.
− De copil sau copii?
39
− Ea, îmi doresc să ne creștem cât se poate noi copii iar

dacă are nevoie la început de ajutor poate veni mama mea sau a
ei până trece de momentele mai grele.
− De cheltuit cu ea nu prea mi-ai spus nimic... vrei să fie
gata frumoasă pentru tine, cu sânii mari cel mai probabil puși să
fie așa, cu fund tonifiat de sală și trecută săptămânal prin salon,
îmbrăcată cu haine de calitate și scumpe, numa bună de ... cum
să zic, luat de nevastă!
− Da..., dacă ar fi așa ar fi perfect... înțeleg că nu este ușor
să o găsesc cu toate aceste calități plus să mai vrea și să mă
iubească, dar din miile de femei una tot o fac să fie a mea.
− Și după aia?
− După ce?
− După ce o convingi că va fi bine lângă tine, iar muzica
de petreceri din capul ei se oprește, trupul ei se trezește, de unde
vrei ca să mai știe ea să fie femeie când tot ce a făcut în acești
ani a fost ca să devină obiect al adulației masculine, culegător de
like-uri și semănător de dorințe? Da, toate își doresc să devină
mame, dar nu mamele la care te gândești tu. Mame sexy,
pregătite pentru alte poze iar distracția să continue mai departe!
− Nu înțeleg ce ar trebui să fac pentru a găsi ceea ce caut...
− În primul rând ar trebui să te întrebi care este bărbatul
perfect pentru cele pe care le găsești în trendul zilei de azi.
Răspunde-mi la 3 întrebări prefăcându-te că ești femeie: Vrei să
fii dependentă sau independentă de bărbatul tău?
− Independentă clar! spune râzând ușor.
− Te descrii a fi o femeie puternică ce luptă pentru a obține
ce vrea sau o femeie care așteaptă și se bucură de situațiile care
vin în viața ei?
− Lupt și obțin!
− Și ultima întrebare: iubirea trece sau nu prin stomac?
− Ăăă, la asta nu știu să răspund că nu prea o înțeleg.
− Răspund eu pentru tine: dacă nu este stomacul plin nici
că ajungi la iubire. Cu alte cuvinte, indiferent cât de mult vrei
40
sau poate iubești pe cineva, dacă partea financiară nu este cum

trebuie ea să fie, vor apărea nemulțumiri, dispute pentru nimic,
dezamăgiri iar dacă ea este o prinți cu 10k de urmăritori, sunt
șanse mari ca unul dintre aceștia să fie o opțiune mai bună decât
tine în mintea ei.
− Chiar dacă are deja un copil cu mine?
− Un copil poate fi chiar un avantaj în anumite
circumstanțe de vreme ce în ziua de astăzi bărbatul perfect este
frumos, bogat și căsătorit! Sau poate că am exagerat puțin, nu
este nevoie să fie frumos, dar obligatoriu bogat invers
proporțional cu felul precum arată și se comportă.
− Cumplit... cum ai ajuns la concluziile astea? Sunt puțin
deplasate după părerea mea, adică da, se pot aplica unor femei
dar nu majorității.
− Trendul este în mișcare, se tot transformă iar în curând
valorile se vor schimba. Astăzi valoarea unui număr mare de
aprecieri și urmăritori poate depăși caracterul unui persoane. Am
ajuns să respectăm oameni pe care nu i-am văzut niciodată doar
pentru că au un profil popular. Actori pe scena micilor ecrane,
specializați în a te impresiona suficient pentru a fi fanul lor
alături de alții ca tine. Puterea lor este faptul că tu îți pierzi
puterea. Părerile tale acum sunt influențate tot mai puțin de ceea
ce ți se întâmplă și tot mai mult de ceea ce li se întâmplă lor.
Evenimente regizate care poate nici măcar nu s-au întâmplat în
real devin filmulețe virale din care tragem concluzii și ținem
cont în viața noastră de zi cu zi.
− De ce ai spus că bărbatul perfect este căsătorit?
− Pentru că nici măcar nu mai contează dacă este sau nu,
puteam zice brunet cu ochi albaștri și era același lucru. Doar că
fiind căsătorit și bogat, înseamnă că poate întreține încă o fată
sau două, fără ca să le împovăreze cu cele ce nu și le doresc cum
ar fi un gătit, o curățenie, un copil de crescut și altele asemenea.
− Dar fetele astea chiar nu vor și ele un copil sau să fie
mame?
41
− Ba da, imediat după ce se satură de câteva vacanțe cu tine

și treci testul ca fiind un bărbat darnic cu ele, o căsuță și o rentă
lunară este tot ce trebuie ca să faci un copil și cu ele, mărind
astfel complexitatea vieții tale pe tărâmuri cu care peste ani îți
vei dori să nu te fi întâlnit.
− Iar cu mine cum rămâne?
− Cu tine rămâne business-ul iar dacă până la urmă norocul
îți surâde și poți lăsa de la tine suficient de mult, va fi bine... un
bine pe care acum nu ți-l dorești dar care cu timpul îl vei accepta
și te vei obișnui cu el. Este ciudat poate că îți spun atâtea când
ar trebui doar să te ascult cum te plângi și să te las pe tine să
vorbești mai mult însă chiar cred că există speranță dacă îți vei
înălța stima de sine suficient de mult spre a vedea unica soluție
pentru a trăi viața pe care ți-o dorești.
− Există? Că la cum ai explicat pare să nu mai fie nimic de
făcut. Pe cele urâte nu le vrea nimeni iar pe cele frumoase le
vrem toți în timp ce ele vor doar să trăiască bucurii peste bucurii.
Eu am nevoie de cineva care să mă susțină, care să pună osul la
treabă atunci când este nevoie așa cum l-am pus și îl pun oricând.
− Există Reny, doar că este nevoie să facem câțiva pași
urcând câteva trepte, ieșind din această lume în care te învârți
precum o găină fără cap, fără speranță. Dacă ai răbdare, vei avea
în viața ta acea femeie frumoasă în toate cele, deșteaptă, harnică
și iubitoare așa cum ți-o dorești. Dar nu doar răbdare, ci
neapărat, să crești peste omul care ești acum iar soluția ți se va
arăta numaidecât.
− Cred că ar fi mai simplu să mi-o spui tu acum, vârsta nu
mă prea ajută să tot am răbdare.
− Da, iar atunci nu ar mai însemna nimic. Creierul tău de
azi ar găsi imediat motive de ce nu ar merge și ai pierde și ultima
scăpare.
Îl privesc cum închide ușa după el plecând mai debusolat

decât a venit. Oare este de vină Arila sau oare de ce nu mai am
42
răbdare cu pacienții mei? Parcă m-am tot săturat să ascult de

fiecare dată aceeași melodie cântată ba de unul, ba de alta. Dacă
i-aș putea pune cumva să se vadă, ea, cum se plânge că nu mai
sunt bărbați decenți și buni pe lumea asta iar el, că toate sunt
proaste și după bani.
A plecat cu o altă temă de dezvoltare de la mine fără ca
măcar să știu dacă va mai veni săptămâna viitoare din nou. Mă
mir că vine la mine să ceară ceea ce eu nu am găsit. Poate mă va
întreba în una din aceste lungi sesiuni de gândire, cum de Nil nu
are femeia potrivită lângă el... doar că el nu știe ceea ce eu știu
deja. Eu știu că femeia potrivită există doar că nu s-a născut
pentru a fi a mea... știu, pentru că am cunoscut-o în viața altor
oameni, am urmărit-o și am descoperit că este exact ce aș vrea...
doar atât, că nu este și nici nu va fi a mea. Poate că sufletul meu
are ca scop îl lumea asta doar să caute fără a găsi, doar să
dorească fără a primi, că doar indiferent cu cine m-am trezit
dimineața, tot singur m-am simțit a fi... tot singur mai puțin o
dată, doar atunci când eu am fost cu ea...
43
Iubire albastră
De prea puține ori îmi este dat să întâlnesc o femeie ce știe

ce vrea sau măcar spune ce vrea. De fiecare dată când vine la
mine Mălina sunt atent la tot ce face și la cum totul este deja
gândit înainte cu multe momente de a se întâmpla. Uneori mă
chiar întreb dacă nu cumva și ceea ce vorbesc este deja în plan
iar eu sunt doar un artist pe scena minții ei în care rolurile sunt
atribuite până la final. Nu pot spune că are un șarm aparte, dar
este frumoasă pe de-întregul, mereu îmbrăcată ireproșabil,
mereu cu răspunsurile la ea, introvertită și cu privire ușor
arogantă. Nu este genul de fată la care ai merge să o întrebi de
sănătate însă cu siguranță este genul după care te uiți și respecți.
− Mălina, suntem de peste 10 ședințe împreună, spune-mi,
te-am ajutat în vreun fel în mod practic să găsești ceea ce cauți?
− Da, altfel nu aș mai fi cautat aici ceea ce caut...
− Păi și putem decide măcar împreună ceea ce cauți?
Măcar la nivel ipotetic.
− Da..., este greu de convertit în cuvinte... caut să fiu iubită
dar să și simt că sunt iubită, nu doar prin cuvinte sau gesturi
făcute automat de cealaltă persoană.
− Adică tu crezi că iubitul tău face gesturi doar ca să îți
dovedească faptul că te iubește?
− Da, așa simt, le face cu stângăcie, nu prea i se potrivesc
lui.
44
− Mălina, faptul că cineva face ceva ca să îți arate că te

iubește nu este chiar definiția iubirii ? Adică pe invers, dacă nu
te-ar iubi înseamnă că nu le-ar mai face.
− Dacă o spui așa ai dreptate însă este una în teorie și alta
în practică.
− Din păcate puterile mele aici se cam și opresc, la multă
teorie. Partea practică revine întotdeauna celor care au nevoie de
ea.
− L-am rugat și pe el să vină să discute cu tine să vorbim
împreună, însă este prea orgolios să o facă, se enervează și spune
că el nu are nevoie de psiholog că este bine.
− Probabil chiar nu are nevoie sau probabil îi este frică de
ce aș putea descoperi eu sau el în mintea lui. Fiecare are
momentul său, la fel ca tine și mulți alții care ajungeți aici.
− Toată ziua caută motive să mă înveselească iar eu văd
acest lucru ca un fals. Iar când vine vorba de a sta pur și simplu
lângă mine și să mă țină strâns la pieptul lui, îi arde de sex în loc
să savureze momentul. Parcă sunt un animăluț cu care se joacă
și de care are grijă să pape tot din farfurie.
− Mălina... așa nu vom lega ceva niciodată pentru binele
vostru... întâi trebuie să fii conștientă de ce este pe piață, ce
opțiuni ai ca apoi să poți fi conștientă că indiferent câte relații
vei începe, tot pe acolo vei ajunge cu toate. În primul rând
nimeni nu poate să te facă să simți ceva fără acordul tău. De aici
trebuie să începi cu conluziile, asta este baza.
− Cum adică, el mă pișcă de fund în timp ce eu vreau să ies
pe ușă aranjată pregătită de o nouă zi iar eu ar trebui să îi
zâmbesc? Este neserios de atâtea ori, zici că nu-i pasă de cariera
mea deloc.
− Indiferent cine ce ți-ar face, înainte de a reacționa este
decizia ta cum o vei face.
− Asta dacă ești poate sub sedative... unii mai te și înjură
fără motiv.
45
− Motivul sunt chiar ei și viața pe care o duc în spate în

fiecare clipă. Nu există om fericit să te înjure dar foarte mulți
nefericiți care doar asta pot să dea din ei. Hai să îți spun o
povestioară care am auzit-o și eu mulți ani în urmă despre
înțeleptul Buddha:
Bine-cunoscut deja în mai toate părțile, înțeleptul Buddha
era pus la încercare cu tot felul de întrebări și situații. Într-o zi,
un om ce dorea să testeze puterea sa de stăpânire, a cerut o
întrevedere cu el iar când a ajuns înaintea lui, a început să îi
aducă tot felul de injurii din cele mai grosolane vreme de câteva
ore până când la un moment dat a obosit și s-a oprit. Fără a-l
întrerupe până în acel moment, văzând că acesta s-a oprit, se
întoarce cu fața către el și îl întreabă : - Dacă un prieten îți oferă
un cadou iar tu nu dorești să îl primești, cui rămâne acel cadou?
− Al lui, răspunde Mălina dându-și seama imediat că este
o întrebare retorică.
− Păi vezi tu atunci, fiecare lucru care ți se întâmplă este
acceptat de tine iar atunci acesta prinde putere și te afectează, în
nici un caz întâmplător. Dar haide să vorbim puțin despre ce este
pe piață.
− Te referi la bărbați?
− Da.
− Nu cred că putem categorisi chiar așa simplu toți bărbații
de pe lumea asta, fiecare este o combinație unică în felul său.
− Chiar te-ar surprinde cât de simplu este, la fel ca la loto,
cheltuim fără a cunoaște statisticile. Bine, în cazul acesta chiar
avem statistici ce glăsuiesc de la sine: peste 50% din căsătorii
sfârșesc cu divorțuri iar asta fără să țină cont că peste jumătate
din cei care nu ajung la divorț sunt nefericiți dar fără curajul
necesar de a rupe relația, fie de dragul copiilor spun ei, fie de
frica de necunoscut. Deci lipsa unei educații în relații interumane
și necunoașterea posibilităților și variantelor de pe piață este
suficient de distrugătoare pentru a rata o existență frumoasă în
această lume și aceste timpuri.
46
− Bine, spune-mi ce este și ce nu este posibil.

− În primul rând trebui să te vezi pe tine, lucru care tot l-
am făcut împreună pe parcursul acestor multiple ședințe. Am
descoperit împreună că ești o persoană introvertită care se
bucură de ordine și control. Nimic la întâmplare, nimic nelalocul
lui. Îți place să te dezvolți ba prin lectură, ba prin studiu pe
internet. Ai avut mereu note bune și cariera pentru tine este
importantă deoarece este modul în care tu evoluezi și te face
fericită. Vrei o familie cu cineva potrivit și care să te respecte și
iubească. Îți place sexul sau cum îi spui tu – facerea de dragoste
– dar nu ești de acord cu anumite fantezii ce depășesc normalul.
Asta în mare ești tu iar acum ai ajuns la un plafon : găsești ușor
băieți care sa te ceară într-o relație dar parcă nici unul nu este cel
potrivit iar tu nu mai ai răbdare să tot încerci fiind tot mai
dezamăgită. Ba este prea agitat face de toate și te obosește cu
atâtea vorbe și acțiuni superficiale fără să aibă puterea de a lua
deciziile importante, ba este prea închis, absent, decide fără tine
și rece ca o zi de iarnă.
− Nici eu nu puteam descrie mai bine situația în care sunt
doar că ai omis un lucru important
− Anume?
− Eu caut soluții pentru a mă perfecționa sau chiar schimba
fiind dispusă să las de la mine pentru binele relației, lucru pe care
nu l-am găsit la nici unul dintre parteneri
− Îți iubești iubitul?
− Complicat de răspuns, țin mult la el dar nu știu când se
trece limita între a iubi și a ține la cineva.
− Nu este o anumită limită, fiecare decide. Unii spun că
iubesc ceva și poate că nu o fac, doar este o nuanță de limbaj.
Cert este că iubirea se află în mai puține momente decât am
crede. Nicidecum nu este ceva permanent, mai degrabă la fel ca
o adiere de vânt, vine și dispare. Cele care caută iubirea absolută
și permanentă zi de zi sunt sortite damnării.
− Dar totuși, cunosc mulți oameni care se iubesc.
47
− Adică vrei să spui oameni care se înțeleg și sunt de mult

timp unii cu alții.
− Da, iar atunci când îi întâlnesc îi văd cum se comportă
unul cu altul.
− Ei bine Mălina, acei oameni au luat decizia că se iubesc
și se acceptă așa cum sunt. Iar în cele mai multe cazuri, viața lor
este roză dar nu ar fi așa fără ca în alte cazuri să aibă și momente
mai puțin memorabile. Frumusețea apare imediat după ce ai dat
peste urât. Doar frumos peste frumos nu ar mai fi frumos ci doar
normal. Ceea ce noi trăim astăzi este muuuult peste orice
fantezie a lumii de acum 100 de ani. Cei mai modești dintre noi
trăim precum o făceau unii regi. Dar când frumosul devine
normal, uităm să ne mai bucurăm de el.
− Spune-mi mai direct, dacă ar fi să încheiem astăzi aceste
sesiuni, ce sfat mi-ai da pentru viața care mă așteaptă?
− Nu există o rețetă, totul evoluează în funcție de trenduri
și de ceea ce decidem în fiecare zi. Un sfat nu ajunge unei vieți,
nici măcar unei săptămâni. Rolul meu aici este să auzi de altul
ceea ce tu deja știi. Dar faptul că o spun și eu este o confirmare
că ceea ce deja auzi în mintea ta izvorând din ale tale gânduri,
este corect.
− Deci nu vrei să mă pierzi ca pacienta ta, spune zâmbind
ușor și apoi privind spre masa plină de cărți.
− Sincer, trebuie să recunosc că am învățat și eu multe de
la tine, prin modul în care descrii lumea prin ochii tăi de femeie
albastră.
− Adică melancolică vrei să spui.
− Da, doar că eu prefer culorile în loc de cele patru
denumiri de temperamente deoarece unele au denumiri ce poartă
și alte conotații. Când îi spui unui verde că este coleric, se poate
simții jignit sau în cazul unei flegmatice, poate nu sună chiar
bine denumirea dar, fiind flegmatică probabil nici nu o să îi pese
prea mult.
− Iar pentru mine ce fel de bărbat mi se potrivește?
48
− Tot asta discutăm Mălina chiar din prima zi. Nu există o

rețetă anume. Întrebarea este ce fel de om ești tu, care sunt
valorile la care nu vei renunța și care sunt cele la care poți să o
faci. Așa cum am discutat despre părinții tăi, tatăl tău era rece,
categoric, fără prea multe cuvinte la el, adică ceva în genul tău.
Dacă o să cauți un om ca el, chiar dacă te va iubi, tu ești cea care
trebuie să decizi asta deoarece prea rar va ajunge să ți-o spună.
− Dar nici ca mama mea, m-ar obosi un om extrovertit ce
toată ziua mișună fără a face ceva important. Adică o iubesc pe
mama, dar fără tata nu ar ajunge nicăieri.
− Exact. Fiecare vine cu partea sa în relație, cu bune și cu
rele. Cele bune ar trebui să conducă relația iar cele rele amândoi
să lucreze spre a le dizolva. O femeie roșie, după cum ai spune
tu sangvinică, dă culoare oricărui cămin, este indispensabilă
copiilor și fericită din puține lucruri.
− Fericită la suprafață, cum o iau puțin la întrebări cum
începe să plângă.
− Cantitatea de lacrimi ce o varsă un om sau altul nu este
barometrul fericirii nici unuia dintre ei. Unii au nevoie ca să
plângă pentru a descărca un bagaj emoțional pe care alții îl
descarcă prin alte moduri, poate chiar mai puțin sănătoase.
− Deci, să accept o persoană ca ea în viața mea?
− Decide, apoi învață...
− Ce rol ai tu dacă eu fac totul?
− Tocmai acesta, să te fac să faci tu totul...
Ședința se termină tot timpul cam la fel cu ea. Timpul este
prea puțin pentru a discuta totul iar data următoare când ne
vedem, ne ia jumătate din timp să ajungem unde eram ultima
dată. Mi-ar fi atât de simplu să îi spun ce și cum, dar aș vorbi
degeaba. De fiecare dată când eu spun ceva cuiva, creierul acelei
persoane nu face altceva decât să caute cum să mă contrazică.
Oamenii cred în ceea ce ei își spun lor, iar până ce eu nu reușesc
ca ea să îmi spună mie ce vreau eu să îi spun ei, nu pot afirma că
ajut la ceva concret. Atrasă de bărbați puternici ca tatăl ei dar
49
nemulțumită de răceala unui astfel de individ, caută și tot caută

ceva ce nu s-a născut încă. Pierdută printre fanteziile unei
povești cu Harap Alb în care până la urmă fiecare își găsește
jumătatea, aleargă pe un drum ce nu are început. Ca ea sunt mii
și mii și milioane de suflete ce tind la perfecțiune uitând că
frumosul are nevoie și de defecte altfel nu ar fi decât o repetare
a ceva ce nu are unicitatea și nici acel uman din noi. Doi oameni
se cresc unul pe altul, devin altceva decât ar fi fiecare singur în
lumea lui. A iubi sau a spune că iubești presupune coliziunea a
două universuri, deloc asemănătoare. Presupune lovituri ale
unor înalte emoții și opusul acestora. Presupune ca fiecare să ia
și să renunțe, suficient încât peste nu mult timp, aceste două să
devină unul mai mare în care să încapă obiceiurile și valorile
amândurora. Evoluția de la cea mai mică formă a iei precum
scindarea ADN-ului atunci când se formează zigotul presupune
a lua o partea de la fiecare, pierzând tot odată de la amândoi.
Pereche perfectă? Doi oameni care înțeleg cum să facă a se
înțelege. Trebuie iubire? Păi da, însă nu aia care te face să te
arunci de la etaj când afli că mai este un altul în viața ei... iubirea
sănătoasă vine o dată cu bucuria unei vieți în rezonanță cu cel de
lângă tine. Sigur, sună simplist, nimic deosebit, totuși din păcate
nu este nimic mai mult decât atât iar dacă cineva ar complica
lucrurile, ar face-o doar ca să sune mai pompos sau ca să vândă
și el o ideea nouă căutătorilor de secrete inventate.
Mă tot rotesc în aceste gânduri pentru că și eu sunt înecat
de povara lor încercând poate prin pacienții mei să găsesc o
explicație sau poate o femeie care să mă lumineze în a vedea
ceea ce deja cred. Apropo de femeia fatală, nu este oare ciudat
cum timpul ne păcălește de fiecare dată, cum lucruri ce par a fi
veșnice se dizolvă în momentele unei dimineți? Cum oameni par
indispensabili nouă până când trece o lună fără ei? Incapacitatea
noastră de a prevesti emoțiile viitorului ne transformă temporar
în sclavii unor decizii pe care știm că nu le dorim dar le luam
pentru că așa suntem ghidați de pornirile noastre reptiliene. Te
50
întâlnești de multe ori cu cel mai lucid om din tine când tocmai
ai terminat o partidă de sex, când animalul doarme iar logicul nu
găsește logică și nici înțeles.
51
Lumi paralele, același om
− Pot să intru?
− Da, te rog, răspund apoi mă ridic pentru ca să o întâmpin.
La fiecare final de săptămână Lara vrea să vorbim în general
despre același subiect, nemulțumirea ei la adresa corpului ei.
Este una dintre persoanele care chiar au încercat majoritatea
programelor pentru a se transforma într-o formă depre care nici
ea nu mai știe cum trebuie să fie. O ascult mereu spunând
aceleași lucruri iar dacă vreau să vin cu o părere, nici măcar nu
știu dacă apuc să termin prima propoziție, când deja începe cu o
altă durere sau întrebare. Femeie de culoare roșie cu accente
verzi, extrovertită natural, bucuroasă mai mereu iar în același
timp speriată de lumea în care se descoperă că trăiește. Îmi
amintesc că am întrebat-o în una din ședințele noastre cu ce se
ocupă iar răspunsul ei a fost „depinde” și apoi a schimbat
subiectul cu ceva mai interesant de vorbit.
− Nu știu dacă ai observat Nil, dar deja am ajuns la 100k
urmăritori! Avem deci un motiv de sărbătoare! îmi spune
zâmbind cu gura până la urechi.
− Nu ai dat încă o petrecere pentru asta? o întreb ușor
ironic.
− Nuuu, dar vreau! Doar că nu știu pe cine să invit...
colegele mele de la shooting sunt prea comode ca să vină din
țară până aici, majoritatea prietenilor sunt activi pe Instagram
dar în viața reală nu prea ne vedem.
52
− Dar prietenele tale din copilărie despre care mi-ai vorbit

că sunteți ca surorile?
− Am dat un „pause” relației cu ele, nu de alta dar am văzut
că una din ele a dat follow la mai mulți din lista mea și pe story
doar eu îi dau tag ei, ceea ce este „not fair at all”
− Păi și ...
− Și ce? Crezi că nu am încercat să vorbesc cu ea? Se face
că nu știe, îmi dă cu seen iar apoi răspunde după 4 ore deși eu
văd că este online în tot acest timp. Mă ignoră și jignește profund
cu această atitudine a ei. Nu are rost!
− Și celelalte, voiam să te întreb...
− Toate sunt la fel, nu are rost, știau foarte bine ce face ea,
n-au spus nimic, prefer să nu mai îmi petrec timpul cu ele.
− Timpul pe online te referi... că din câte știu în persoană
nu prea te-ai văzut cu ele.
− Da, ce contează, tot timp este!
− Asta așa este, doar că la nivel social, practic tu nu ai
interacționat cu nici una dintre ele, mai degrabă cu o variantă a
lor modificată de limitările și posibilitățile mediului prin care ați
comunicat.
− Ăăă, dacă zici tu...
− Ceea ce vreau să spun este că în realitate, suntem alți
oameni decât din spatele unui ecran. Un om timid se poate
transforma radical opus dacă îl întâlnești în media online. Se
poate chiar ca un om liniștit introvertit să pară extrovertit
popular.
− Realitatea nu este tot ceea ce trăim?
− Ba da, Lara, fiecare își formează realitatea din ceea ce
experimentează.
− Deci și prietenii mei din Insta sunt reali, nu?
− Da, la nivelul la care i-ai întâlnit. Totuși, noi preferăm să
numim realitate această lume în care ne putem atinge, ne putem
simți, lucruri care este adevărat că în viitorul apropiat se vor
putea întâmpla și în virtual iar noi având aceeași percepție. În
53
final este vorba doar de impulsuri nervoase traduse de creierul

nostru în emoții.
− Vezi Nil, de aia vin eu la tine, să vorbim. După o oră cu
tine mă simt mai deșteaptă deși îți spun sincer că nu prea înțeleg
ce treabă are cu mine. Eu vreau să fiu doar fericită iar tu, după
review-urile de la ultima ta carte, pari genul care mă poate face.
− Asta mi-ai spus de prima dată când ai venit și la asta
lucrăm. Nu știu dacă înțelegi faptul că nu se poate să fii tot
timpul fericită, este nevoie de suișuri și coborâșuri pentru ca să
te simți umană, altfel nu mai simți nimic, totul se plafonează.
− Da...da am înțeles. Oricum să știi că îmi face bine timpul
petrecut cu tine, mă relaxează într-un fel. Apropo, ce faci de
sărbători?
− Lara, vorbește-mi puțin despre lumea virtuală în care
petreci... câte ore mi-ai spus pe zi?
− 2 ore, bine, dacă iei așa o medie... poate și puțin mai
mult.. nu mai știu exact...
− Hai să ne uităm împreună.
− Acum?...
− Da, ai telefonul la tine nu?
− Stai să mă uit... pfff... e mai mult decât credeam, 5 ore și
43 de minute, dar n-are cum că doar nu stau doar pe telefon toată
ziua.
− Se pare că stai, dar nu îți dai seama deoarece intri de mai
multe ori decât crezi. Cu siguranță nu vei sta 2 ore încontinuu
dar de 4 ori câte 30 de minute este mult mai posibil și
neobservabil.
− Dar nu este ceva rău, nu... adică stau în taxi degeaba și
în loc să mă uit pe geam la ceilalți care stau tot degeaba, prefer
să mai văd ce se întâmplă în lume.
− Bine – rău, este greu de spus, fiecare are scopurile sale.
Apropo, tu ți-ai găsit un scop?
− Tot ăla de care ți-am spus și cu care nu ești de acord.
54
− A avea o viață bună nu este un scop, trebuie ceva mai

clar, mai în amănunt.
− Nu îmi place să îmi fac planuri, tot timpul se schimbă și
prefer să fiu deschisă la tot ce are viața să îmi ofere.
− Să știi că acele momente de deprimare au mare legătură
cu lipsa unui scop clar.
− Ai spus că sunt deprimată pentru că stau pe Instagram...
− Nu chiar așa simplist. Am spus că așteptările față de
reacțiile celor care îți văd o postare cu tine pot să îți influențeze
stima de sine care mai departe pot induce o stare de depresie.
− Nu mai îmi pasă dacă mă plac sau nu. Postez ce îmi vine
și gata. Serios!
− Folosești filtre?
− Nu din cele exagerate, doar așa pentru lumină și să
corecteze lucruri care nu se văd bine la mine... adică nu vreau să
fiu mult mai frumoasă decât sunt, dar nici mai urâtă.
− Ești deja frumoasă în realitate cum ești, te-ai luptat să
faci bani pentru a te tot înfrumuseța, eu zic că nu mai ai ce face
mai mult din filtre.
− Nu ai cum să înțelegi, pentru mine deja este prea târziu,
nu pot apărea într-o poză care să piardă follow, și aici sunt
concurențe între noi, iar de aici eu mai nou fac și bani, deci
crede-mă, contează cum arăt.
− Câte selfie-uri îți faci înainte de a pune unul pe online?
− Depinde, 5, 6 , uneori și mai multe, de ce?
− Cu cât îți faci mai multe, cu atât ești mai nemulțumită de
cum arăți respectiv mai predispusă la depresii. Cel puțin așa cred
eu, doar o părere personală...
Mă lipesc cu spatele de scaun și încep să privesc un masacru
al propriei persoane, pus pe mute în mintea mea dar pradă
ochilor ce privesc fără a avea nevoie de auzul cuvintelor ei. Se
luptă cu mine dar de fapt cu ea, să dovedească exact contrarul a
ceea ce simte. Precum un sculptor care și-a încheiat opera de
artă, nu aș vedea ce mai poate să își facă spre a arata mai
55
atrăgătoare. O față frumoasă cu buze mai mari decât normalul,

sâni care stau presați de o bluziță ce pare prea mică pentru bustul
ei și prea mare pentru talia sa, fund lucrat săptămânal la sală și
el victima unor modificări ce nu prea le-am înțeles, totul pregătit
precum un tort frumos colorat, pentru miile de vizualizări ce nu
vor gusta niciodată aroma sa. Ciudat, nu sunt atras de ea, nici
măcar sexual. Poate într-o circumstanță anume, aș vrea să îi spun
câteva povești cu gândul clar de a mă bucura de ea însă pentru
ceva premeditat și gândit să se întâmple, corpul meu pur și
simplu refuză. Cel mai probabil pentru că este prea multă gălăgie
pentru prea puțin conținut. Prea ușor să anticipezi ce va urma
pentru că are prea puțin original rămas. La un moment dat, le
poți vedea pe suratele ei, o categorie întreagă ce seamănă tot mai
mult una cu alta, atât la cum arată cât și la ce gândesc. Este de
ajuns să ai una din ele ca să poți trage concluzia conținutului
pentru toate celelalte, iar amintirea acestuia este la fel de lungă
precum durata unui story pe Instagram.
− Dă-mi o carte de citit, dar ceva palpitant, nu ca data
trecută.
− Adică vrei ceva roman polițist?
− Nuuu, vreau ceva să mă educe, să mă facă o persoană
mai agreabilă, bine eu oricum sunt foarte agreabilă, doar că
vreau să fiu așa mai deșteaptă, când vorbesc cu cineva să știu ce
vrea de fapt.
− Vrei o carte de citire a limbajelor non-verbale,
microexpresii sau ....
− Nuuu, sună plictisitor, vreau ceva așa cum este cartea ta,
să nu mă plictisească cu termeni grei
− Păi mi-ai citit cartea?
− Da... adică aproape , dar mă mai uit prin ea când sunt
singură sau...
− Sau ce?
− Sau nu am baterie la telefon.
56
− Este bine, sunt a doua ta opțiune de petrecere a timpului

după navigarea pe telefon, spun râzând fără a avea motiv.
Orice conversație cu ea pare începută doar pentru a avea o
conversație nicidecum pentru a avea un final. Este clar ce își
dorește și de ce vrea asta. Un bărbat cu un business serios care
să o poată lasa în lumea ei, dar care să aibă de grijă să nu îi
lipsească nimic mai ales un semnal de wi-fi bun, este tot ce mai
are nevoie ca să se simtă împlinită. Bine, când spun împlinită mă
refer pentru o cantitate de timp limitată, deoarece femeia roșie
este sortită neîmplinirii iar dacă apare chiar bărbatul perfect în
viața ei, se prea poate să facă ceva spre a boicota relația doar
pentru a ieși cumva din banal.
Este amuzantă precum un copil care dă pe jos o ceașcă cu
ceai în dorința de a învăța mersul în două picioare ținându-se cu
mânuțele sale de măsuța din fața sa. Doar că avem 20 de ani
minim diferență de vârstă iar copilul nu mai este mic. Poate că
în perioada de grădinărit sau curte cum îi mai spun unii, râzi și o
strângi la piept că ți-e dragă. Totuși aceeași acțiune după ceva
timp scoate din tine dorința de a plânge și strânge de gât. Nu
există viață monotonă cu ea în casă, nu există plictiseală doar un
haos permanent pe îl poți ignora și să îl lași să treacă fără să te
afecteze prea mult sau care poate să îți roadă ființa suficient
pentru a vrea să scapi de ea.
Cea mai fericită viață a celor de culoarea roșie este cea trăită
pe online unde sunt exact ceea ce trebuie, ceea ce căutăm să
urmărim și să ne facă viața mai colorată. N-ai vrea un filozof
care îți explică de ce pomii au puterea de a-și trage apa din
pământ până în coroană ci mai degrabă o piți sexy cu decolteu
generos ce se maimuțărește în timp ce conduce off-road un bolid
de care nu ne vom aminti nici unul dintre spectatori.
− Să vezi deseară ce voi pune pe story, mi-am pregătit un
cadru special în natură, o să-ți placă cu siguranță!
− Așa cum deja ți-am spus, nu prea mai intru în online,
prefer să petrec mai mult timp în lumea reală.
57
− Da, tot din lumea reală va fi și această postare a mea, nu

o modific cu nimic.
− Da, dar reacțiile ce le vei primi nu sunt reale, depind de
mulți factori umani ce nu se convertesc la fel dacă ar fi să
aprecieze ceea ce văd în viața reală.
− Nici nu mă interesează sincer, dacă ar fi să aleg, prefer
să rămân cu prietenii mei de pe Instagram. Cel puțin aceștia au
o reacție sau alta, nu rămân indiferenți la ce fac.
Oare deja am pierdut războiul? Aceste lumi care nu demult
erau perfect diferențiate, astăzi sunt în concurență una cu
cealaltă. Era un moment când dacă stăteai degeaba, mintea îți
zbura și de gândeai la lucruri la care nu aveai timp să le gândești
în timpul muncii sau când făceai ceva activ. Acum, fiecare
moment liber este declanșatorul acțiunii de a scoate telefonul din
buzunar și privi la ce s-a mai întâmplat, iar cum aceste platforme
de făcut bani au tot timpul ceva să îți arate, timpul tău liber
zboară investit în căi de a face bani, dar nu de tine ci de pe urma
ta, în schimbul a pozelor cu fete sexy sau alte interese fără de
care viața ta ar decurge complet normal, ba chiar mai bine.
Sclavi ai unei grupări de spectatori numiți prieteni, fugim
mereu după „content” tot mai atrăgător spre a adună cât mai
multe aprecieri spre a primi și pe alții în contul nostru și astfel
mai multe aprecieri pe măsură ce comunitatea crește. A avea
100k urmăritori este oare o bucurie sau un lucru rău? Nu cumva
investim mai multă viață, timp și emoții într-o platformă cu
conținutul nostru decât ce facem ceva noi cu timpul nostru
petrecut în real. Dacă stai 8 ore pe zi la muncă, mai dormi încă
8 și petreci vreo 4 ore în online pe telefon, îți rămân doar 4 ore
în care să conduci, mănânci, speli... iar asta este doar acum, în
anii ce vor veni lucrurile vor continua să ducă trendul în care
suntem deja.
− Spune-mi Lara, mai ai timp să fii iubită? Mă refer de un
bărbat în carne și oase, nu prin aprecieri pe Instagram.
− Te referi la sex?
58
− Nu, asta nu mă interesează.

− Atunci la ce te referi? Relație?
− Da, mă refer la avea pe cineva în viața ta.
− Este complicat de răspuns, adică am pe cineva dar ... nu
este atât de simplu ...
− Probabil el este căsătorit, asta vrei să îmi spui?
− Nu este căsătorit încă, dar are o fată cu care este de mai
mult timp.
− Și de ce nu este doar cu ea sau doar cu tine?
− Sincer nu îl înțeleg și mai sincer nici nu îmi pasă. Atât
timp cât poate să aibă grijă de mine și să se comporte frumos,
prefer așa, decât unul singur care să mă bată la cap toată ziua cu
cine știe ce prostii. Am avut un băiețel care îmi făcea toate voile,
chiar și mâncare iar apoi curat. Dar m-am plictisit repede de el,
nu am nevoie de așa ceva deocamdată. Bine, mai ieșeam să mă
văd cu alți băieți că nu suportam să trăiesc doar cu el... este
complicat de explicat, nu îmi este ușor nici mie câteodată să
înțeleg ce vreau și abia după ce trăiesc anumite situații îmi dau
seama că nu este ceea ce vreau.
− Deci preferi un bărbat însurat care să te întrețină și cu
care să te vezi când are el timp decât un bărbat care să te iubească
zi de zi oferindu-ți o grămadă de servicii?
− Nu neapărat însurat, dar da, prefer să am timpul meu
liber fără ca să stau tot timpul cu cineva, cel puțin acum, apoi
mai vedem.
− Deci, da.
− Da...
− Incredibil... ideea este că știam ca o concluzie a lungilor
discuții cu tine însă nu credeam că poți să o spui și să te auzi
fiind de acord cu asta... cât de mult s-a schimbat lumea...
− Acum să nu mă judeci ca fiind o fată neserioasă, pur și
simplu așa simt acum, vreau cu siguranță și eu să ajung să am o
familie, copii, doar că nu vreau acum.
− Te consideri prea tânără pentru asta, înțeleg...
59
− Da. Și vreau să mă pun eu cumva pe picioarele mele, să

nu depind de vreun bărbat anume, nu se știe de cine dau și mă
lasă pentru una mai tânără.
− Și frumoasă cum ești tu acum, nu...?
− Eu sincer nu aș fi de acord ca un bărbat să își lase soția
pentru mine, chiar pe unul l-am convins eu să stea în relație cu
ea, mințindu-l că nu îl iubesc ci doar am vrut să petrec timp cu
el.
− Păi și îl iubeai?
− Nu cred, dar țineam la el mult, era foarte bun de soț.
− Deci nu l-ai mințit atunci.
− Da, ideea este ca să înțelegi tu ce vreau să spun, nu sunt
așa atentă la cuvinte, mă știi doar, nu ?!
− Învăț pe zi ce trece, concluziile unei lumi pe care încep
fără să vreau a o accepta tot mai reală, ștearsă în razele unui apus
de univers ce tindem a-l uita complet...
− Ăăă... da...
Îmi dau seama că am gândit cu voce tare la urechile unui
om obișnuit cu vocabularul profesionistului în online, interesat
de senzațional, de ce vine scurt și la subiect cu suficient
„traction” ca să fie important.
Precum o toamnă în pădurea de foioase, mă simt ușor încet
depășit de această lume ce va înghiți tot mai mult timpul nostru
real. Ce este iubirea dacă nu este timp de ea... cum oare să te
simți iubită într-o eră în care perechea ta poate să îți aducă
maxim 1 like, 1 share, 1 tag și un singur follow... bine asta dacă
nu are bani, muuuuulți bani ca să poți face muuuuult content și
să vadă ceilalți ce bine o duci că doar astfel vei primii aprecierile
pe care le cauți și te vei simți grozav!
Sună izbitor de adevărat și totuși nu suntem de acord cu
asta... oare de ce?... oare pentru pentru că suntem speriați de ce
va urma ? sau oare pentru că ne vedem manipulați de o platformă
ce face bani în timp ce noi ne zbatem să aducem content
interesant? Oare se mai numește că ești manipulat dacă tu știi că
60
ești folosit dar continui să te lași în mod benevol folosit, ba chiar

să te bucuri când ești apreciat?
Mă cert eu cu mine doar, un dinozaur ce se apropie de
final... de un final în care mă opresc din a mă mai abține, un final
în care trebuie să recunosc că am cedat acestui nou univers al
vitezei, al senzaționalului imediat, cât mai des și cât mai abstract.
Oare are suficient „traction” ceea ce spun spre a fi și general
acceptat?
61
Sunetele unei despărțiri de mine

însumi
Bântui pe Instagram după programul de lucru, parcă în

așteptarea mea ca și pacient, să mă descriu prin ceea ce urmează
să apreciez. La fel ca un algoritm care mă urmărește pentru a ști
mai bine ce să îmi ofere spre a cumpăra, evit pozele cu fete și le
caut pe cele cu maxime și peisaje, în speranța să arate mai bine
recomandările dacă se uită cineva peste umărul meu. Totuși,
degeaba încerc să scap, se pare că mă cunoaște mai bine decât
mă știu eu pe mine iar tot scrolluind aplicația, îmi apare o poză
cu ea și cu el, îmbrățișați teribil de tare. Intru de pe poza direct
pe profilul ei, ciudat pare că n-am intrat demult...simt cum mi se
încălzesc urechile privind la un întreg album de poze cu ei doi,
pare o ședință foto dar și ei par destul de obișnuiți unul cu altul.
Ies din Insta pe Whatstapp, apoi pe vreme, apoi îl închid.
Ce zic oare eu că fac? Dacă vreau ceva de la o persoană o sun să
ne vedem. Sigur, asta dacă mai vreau ceva cu ea, cea care deja a
trecut prin brațele mai multor băieți până acum, eu fiind cu
siguranță în acest moment doar o amintire târzie ce se zbate
degeaba în mintea ei.
Privesc cum nimeni nu mai este la putere iar conștientul și
subconștientul nu mai sunt ale mele ci eu împărțit între ele. O
parte din mine decide că o vrea în timp ce cealaltă știe că nu am
ce face cu o astfel de creatură lângă mine. Spun creatură
deoarece, samavolnic, încerc să o văd frumoasă și potrivită mie
când știm cu toții că doar pentru un moment din viață poate fi cu
adevărat a mea din nou, cum a mai fost. Ne potrivim unul cu
62
altul precum focul și apa, când eu apar ea se mai stinge puțin din
înflăcărare și mă mai încălzește puțin. Dar în final, când suntem
cu totul unul peste altul, fie eu mă evapor în lumea ei, fie ea se
stinge în a mea. Nici unul nu poate fi ce este lângă celălalt,
blestemați ludic ne dorim – sau cel puțin o doresc – fără a vedea
un sfârșit posibil.
„ai terminat petrecerea?” , îi scriu mesaj fără să cred ce fac.
Aștept... nici un răspuns. Ies din aplicație și mă ridic de pe
canapea ca să merg să mă îmbrac. În timp ce îmi iau haina pe
mine, telefonul îmi vibrează. Mă uit, dar spre dezamăgirea mea
doar un mesaj de la bancă. Nu este oare ciudat? Eu, cel care îi
judec pe alții pic acum chiar în plasa judecății mele. Vreau să mă
înțeleg ... dar parcă nu prea vreau ... simt ceva ce îmi place, la
fel poate precum un om la regim ce gustă o prăjitura preferată.
Deschid ușa, alt mesaj... de data asta este de la ea:
„:*”
„adică?”
„te pup prostuțule, u ok ?”
„me bine, tu?”
„plec spre casă, obosită”
„de cine”
„hahaha”
„te vad azi maine?”
„poate ca da”
„de ce poate?”
„ce știu, mai apar multe până mai încolo J”
„vrei să ne vedem sau nu”
„putem să ne vedem, scrie-mi și ne vedem”
„păi deja este seară, azi sau mâine?”
63
Apoi nimic... stau și mă uit la mine, îmbrăcat cu telefonul

în mână în pragul ușii, simt cum transpir și nu știu dacă este de
emoții sau de cald. Emoții de la ce oare, că doar nu negociez
nimic important, sau cel puțin așa vreau să mă mint... Până la
urmă închid aplicația și cobor. Plec îngândurat spre casă, uitând
că sunt cu mașina. Mă întorc înapoi, mă așez la volan și conduc
mecanic. Nu văd exact cum trece timpul și mă trezesc acasă fără
a-mi aminti exact pe unde am condus. Un robot în carne și oase,
pradă unor emoții cu care nu mi-am dorit să mă întâlnesc
vreodată.
Mă lupt cu ideea de a nu mă gândi la ea, la fel ca un copil
căruia îi spui să nu se gândească la un elefant roz.
Seara trece greu iar somnul nu vrea să mă răpească. Mă
învârt în zeci de poziții în speranța că una din ele mă va adormi,
dar degeaba, zici că sunt la o sesiune de întrebări și răspunsuri,
de scenarii peste scenarii, toate ținându-mă treaz și agitat. Îmi
spun că vreau să adorm dar o parte din mine așteptă, latentă, un
semnal de la telefon. Vreau să cred sunt stăpân pe acțiunile mele
și nu pradă unei puștoaice care acum intră în viață. Oare nu îmi
răspunde să crească dorința din mine, să îmi arate că sunt sclavul
ei? Sau poate nici că-i pasă, mereu pe fugă în labirintul unei vieți
în care nimic nu este obligatoriu iar totul se iartă celor ce sunt
frumoase. Oare îmi pierd timpul degeaba cu ea sau oare își
pierde ea? Oare și iar oare...
După suficient timp în așteptare, mă scol din pat, mai mult
treaz decât adormit, prefăcându-mă că am treabă la baie. Privesc
în gol și trebuie să fac ceva, îi spun să mă lase în pace sau mă
vrea sau ba. Nu mai am nevoie de jocuri adolescentine iar dacă
vreau o femeie îmi este mai cu toate, ușor să le am. Intru pe
telefon, deschid aplicația și văd că este online. Îmi vine să o rup
în mii de bucăți ! Cum poate să își bată joc de mine, să stau și
aștept după ea?!
64
„busy” îi scriu apăsând nervos ecranul

„nu” îmi răspunde aproape instant
„păi atunci?”
„atunci ce?”
„cum ce! Stau, scriu, aștept să îmi răspunzi, tu
nimic!”
„aaa, stai că acum am citit tot, eram în mers nu am văzut”
„de atunci tot mergi?”
„nu dar apoi m-am luat la vorba cu altcineva”
„cu cine?”
„haha, ce contează, de ce vrei să știi?”
„mă ține treaz curiozitatea și vreau să o pun la
somn că e târziu”
„cu tata ... cuiva ... J”
„nu înțeleg, adică cu un bărbat”
„da, cu tata!, vrei să-ți trimit screenshot șefu’?”
„nu că nu mă interesează, e treaba ta, doar că nu
e frumos să mă lași așa fără răspuns”
„trebuia să mă suni dacă era urgent, nu mă supăram ;)”
„nu era atât de important... dar spune-mi cum
rămâne”
„ne putem vedea mâine, ți-am zis”
„ai zis azi sau mâine și apoi n-ai m-ai zis nimic”
„binie... mâine seară atunci, ne auzim pe după masă”
„bine, te sunt pe la 15/16”
„pup :*”
„și eu”
„și tu ce?”
„te pup!”
„J”
65
Bătaie de joc, într-un cuvânt pierd timpul cu cineva căruia

nu îi pasă de timp. În loc să caut o femeie cu care să îmi fac o
familie, în loc să o cresc prin ceea ce știu și să mă folosesc de
puținele ore libere, stau și mă comport ca un haiduc de 20 de ani.
Hoinăresc agale prin postările ei precum un cuceritor de teritorii
noi. Privesc și nu cred că ea este a mea... adică poate fi. Ciudat,
este prima dată când după ce deja am consumat un act intim cu
o fată, sunt mai atras de ea decât eram înainte și mai ciudat este
faptul că nici măcar nu asta mă atrage. Cumva ea pentru mine
devine o experiență completă, lăsându-mă să mă bucur când o
privesc la fel cum un părinte privește la copilul său de 1 an
făcând tot felul de non-sensuri dar care parcă sunt magice și
transmit o bucurie ce nu poate fi explicată unui profan.
Bucuros suficient, deoarece cred că acum s-a rezolvat iar
somnul mă va cuprinde înainte să ating perna cu capul, sunt
uimit de avalanșa de scenarii ce se arată ochilor minții, iar în acel
moment renunț la lupta cu somnul, preferând să aplic teoria
frunzei și să mă las pradă vântului de emoții ce mă poartă unde
și cum vor ele. Oare mâine unde mergem, oare să mai zic ceva
că am plecat de la ziua ei sau oare să tac mai bine? Oare de ce
nu s-a supărat pe mine, oare vrea ceva serios? oare se poate
schimba sau oare de ce mi-e dat să o cunosc? Oare și iar oare...
iar orele trec fără rost și fapt.
O lumină supărătoare îmi deschide forțat poarta viselor și
mă trezesc fără să deschid ochii. Știu, este dimineață iar eu parcă
acum încep să dorm. Obosit dar nerăbdător să treacă ziua, mă
simt ca atunci în copilărie când mama îmi cumpără o pereche de
adidași noi ce stăteau la intrarea în cameră pregătiți de a fi purtați
printre colegii de la școală. Era ceva, o bucurie fără prea multe
cuvinte, un sentiment de fericire pentru că am și mă bucur de ei.
Odată cu timpul aceste bucurii s-au dizolvat în căldarea
obișnuințelor fiind șterse de pe chipul meu spre sărăcirea
bucuriei ce o aveam. Dar azi o am din nou, simt o emoție
amestecată cu speranță, amestecată cu ceva nou. Îmi place și nu.
66
Lumea conștientului știe că nimic bun nu are de unde să

apară alături de ea, simplă fantomă ce reprezintă un om care nu
este un om care fuge nicăieri. Neștiind ce vrea, mă vrea pe mine,
dar nu mă vrea suficient. Mă dorește atât de mult încât să nu
sufere, să nu i se pară că poate pierde ceva mai mult decât un
like la o poză nouă din miile pe care le așteaptă.
Lumea subconștientului face ce vrea ea, nu mă aud și nu o
aud nici eu. Vrea să simtă, vrea să trăiască, vrea suficient ca eu
să fiu doar servitorul ei cuminte. Nu îi pasă dacă îmi pierd
timpul, dacă o să fiu dezamăgit iar de caracterul femeii, nu mă
ascultă când îi înșir defectele ba mai mult, mă trimite mai mult
cu gândul la ea.
Două lumi, același om, sfârtecat de ele fără ca să poată
spune ceva. Cine zice că el se comandă pe el nici nu știe cât este
de manipulat prin realități trăite, prin emoții izvorâte dintr-un
univers reptilian, nemilos și care are doar ziua de azi în atenția
sa.
Este sâmbătă, de ce naiba este doar sâmbătă?! Preferam o
zi plină de pacienți care să mă piardă din universul ei, din
gânduri amestecate cu probabilități ce se lungesc obosindu-mi
ființa. Întârzii cât pot de tare începutul zilei și sper să păcălesc
cumva timpul până o văd pe ea.
Pe marginea patului cu telefonul în mână frunzăresc profile
ale unor fete pe care, în mod normal, nu le-aș băga în seamă.
Caut ceva fără să vreau a găsi. Poate opțiuni care să îmi dea
putere atunci când diavolul femeie mă va privi în ochi. Știu că
mă simte și că o vreau, cumva fug să recunosc și astfel mai tare
mă regăsesc pierdut într-o clipă ce există în lumea ei.
O durere de spate mă anunță că stau de prea mult tip
cocoșat ascunzându-mă de lumea realității în care fizicul trebui
hrănit și spălat. Sunt ceva fete frumoase în lumea asta... sau mai
zis în lumea avatarelor. Trupul îmi cere marasmic ceva incitant
și parcă tot căutând intru fără să vreau într-o lume a statuilor de
piatră unde nimeni nu vorbește cu tine dacă nu ai contul
67
îmbogățit de wow. Cele câteva poze cu mine nu cred că

ademenesc ceea ce eu caut sau poate chiar așa și trebuie, eu
căutând de fapt persoane diferite de cele a căror poze le privesc...
dar atunci de ce prefer acele poze și ce rost are să mă uit la ele
știind că în realitatea fizică nu există și chiar de ar exista, sunt
atât de goale fără likeurile zilnice încât tu ca om reprezinți doar
o unealtă de a le întreține spre a primi mai multă atenție de la cei
ce le sunt fani.
„hei! Ce faci?”
„bine fac Arila, vorbesc cu cineva”
„cu cineeee? O fată frumoasă ca mine ? J”
„mai bine spune-mi de ce îmi scrii, nu vorbeam
cu nimeni”
„am liber câteva ore și mă gândeam să ne vedem acum”
„acum acum?”
„da... dacă ești liber, mergem în parc este frumos afară”
„bine, mă îmbrac, vin să te iau de undeva?”
„nu, eu sunt deja aici, te aștept lângă lac pe bancă, în
parcul central”
„bine ne vedem”
„pup”
„și eu te pup”
Copilul din mine este în extaz. Faptul că am două

programări devine irelevant, oricum sunt cu persoane noi și fiind
ședințe gratuite le pot amână, văd și clienții că sunt ocupat, cei-
i drept, cu ale tinereții păcate. Stomacul parcă nu mai știe să
ceară mâncare iar inima se zbate fără a mă mișca de pe loc. Mă
simt puternic în fantezia unei lumi care nu mă acceptă,
demagogic privind în oglindă la cel ce parcă este mai frumos
68
decât era. Abia ies pe ușă cu toată stima de sine care, mai nou,
este mai mare decât pot eu să car, dar nu renunț la ea și mă cațăr
pe meritele efemere ale unei secvențe de atenție aruncată unui
muritor de către zeița sa nemiloasă.
Intru în parc încercând să par ieșit la plimbare, nepăsător
față de lumea prin care plutesc. Totuși, ochii îmi fug fără a-i
putea controla și se lipesc de imaginea unui tablou de toamnă
târzie umbrită cu dungi albe de omăt înghețat. Iar în acest tablou,
totul stă nemișcat cuprinzând în mijloc o bancă încălzită de
trupul ei. Stă direct în fața mea la 100 metri distanță, cu privirea
în jos și părul mișcând încet în adiere unui curent de aer cald.
Simte că mă apropii, se ridică ușor fără a mă privi,
teleportându-mi corpul o cuprind în brațe fără a spune nimic
când buzele mele îi răpesc răceala dulce, de pe ale ei...
69
Te iubesc precum wi-fi-ul !
Mă pierd în profunzimea dorințelor iar clipele se prelungesc

către o lume în care ceea ce contează este aici și doar aici.
Sunetele s-au oprit pe mute iar întregul meu univers este aici în
mine, aici, chiar în această clipă împărțită în sărutări mii și mii...
ființe simple ce suntem, bucuroși de un gest atât de firesc și
simplu, atât de puternic în intensitate și totodată atât de efemer...
uităm, asta-i pierderea noastră cea mai mare... uităm bucuria
acelui sărut care ne-a legat pentru totdeauna prin amintirea a
ceea ce am făcut.
Uităm așa cum vom uita din nou, așa cum viața prinde din
nou mișcare atunci când gurile noastre se depărtează ușor. Îi țin
chipul între palme și o privesc cum mă privește uneori, alteori se
uită în părți, fiind chiar mai frumoasă aici la mine în mâini decât
o știam de obicei. Apoi o sărut din nou, fără a-mi păsa daca vrea,
sau nu, este cadoul pe care mi-l fac eu mie, bucuria pe care o
merit după atâta dorință amestecată prin gânduri și timp.
Mă uit pe mine, mă amestec cu ea, îmi doresc fără să-mi
pese și nimic altceva nu mai contează... cum poți să spui că
iubești pe cineva dacă nu ai trecut măcar pe aici cu el, prin acel
sărut care nu vrea să se sature, prin acea dorință care este de
nestăvilit! Anii fac timpul să șteargă aceste frumoase amintiri de
aceea îi strivesc mai mult buzele ude știind că acesta va fi ultimul
sărut care va fi așa, ultimul la această intensitate, ultimul de care
îmi voi mai aminti cândva...
70
Salvează-mă de această lume a culorilor fără formă, a

chipurilor fără emoții, a oamenilor ce trec prin viața mea precum
aerul din frunzele de toamnă. Dar nu mă aștept la salvare din
partea ta femeie hoață, ci mai degrabă, să mă salveze puterea ce
o ai, puterea ce nu știi să o folosești în bine, dar care iată , acum
m-a răpit de pe hotarul unui real plictisitor și repetabil, anticipat
mereu și plafonat continuu. Singur nu mă pot crea a deveni mai
mult, singur sunt doar eu, cel fără de emoții pe care le găsesc
atunci când te sărut așa...
− Hei, ... nici un salut măcar, direct ți-a fost așa poftă de
mine? zice ea cu greu prinsă printre săruturi.
− Taci! apoi continuu nepăsător.
Precum un miel ce acceptă o soartă crudă, simt cum las să
mi se scurgă în ea un nor de așteptări, fiecare fiind la mare risc
ca fiecare din ele să se întoarcă înapoi fiind simple dezamăgiri.
Nu-mi pasă, văd o lume nouă, mai bine zis văd o lume ! ceva ce
până acum era plin cu ceață și dezgust... ce contează ce spun
ceilalți când tu aici mă încălzești pe mine... pot spune că acum
în lumea creată prin aproprierea noastră simt că sunt în altă lume
la fel precum cei din ecrane.
Drogat cu suficientă dopamină încât să râd în fața morții,
îmi descleștez corpul de al ei, lasând aerul să ne usuce buzele
roșii de atâta muncă. Privesc cu ochii larg închiși zâmbind ușor
fără motiv... doar stau așa nemișcat și mă bucur, potolit cu
foamea minții pentru o perioadă de timp.
− Hei, zi ceva, ești bine?
− Șșșt...
− Zi te rog, s-a întâmplat ceva?
− Da... nu-ți mai tace gurița, în rest toate bune..., spun
aproape șoptind.
Deschid leneș ochii în timp ce ea se așează înapoi pe bancă.
Mă așez lângă ea trecându-mi mâna pe la spatele ei și trăgând-o
ușor pe mine.
− Ești culmea, nu zici nimic și te comporți ciudat.
71
− Păi ce să zic dacă nu este nevoie. Mă bucur să te văd,

asta-i tot.
− Să nu te transformi într-un ciudat te rog, sunt sătulă, am
mai avut parte.
− Adică?
− Așa, foarte iubăreț, iar apoi cu mesaje de dragoste și
poezii... nu cred în din astea, să nu te obosești, te rog.
Cumva trezit la o viață mai rece decât aerul de afară, mă
regăsesc a fii chiar amărâtul din povestea celor care se lovesc de
stâncile vieții ascultând cântecul sirenelor. Ce vrei să spui
femeie! Că sunt fraier dacă te iubesc cum simt eu că vreau??? Să
te ... bat astăzi și mâine...
− Nu te superi, bine... eu doar îți spun că na, îmi place de
tine și nu vreau să îți dau block pentru o prostie sau alta.
Sunt uimit, vreau să o înjur de tot dumnezeii ei, eu om de
37 de ani, psiholog reputat târât prin noroiul dizgrației de o
puțoaică de 23 de primăveri... dar ce să zic, asta am vrut, asta
rămâne pentru a visa mereu la o femeie cu care să simt din când
în când măcar ce am simțit aici doar eu. Doar eu pentru că îmi
este clar cât de singur am fost în sărutările care au trecut la fel
ca o vară lăsând pe mine doar amintirea ei în bronzul meu. Vezi
cât este de simplu să fii singur atunci când ești cu cineva?
Suficient să te deschizi pentru a fi închis de două ori mai tare
când realizezi cât de ușor era să îți pierzi inima din piept, cât de
ușor ți-o cântărește una și ți-o judecă după principiile ei.
− Hai zi ceva Nil, chiar așa te-am supărat de tare?... te rog
− Măi..., tu tot nu înțelegi să taci? Taca-taca, taca-taca
continuu... am vrut să îți dau o veste bună și de aceea nu am
vorbit și te-am sărutat lung. Dar nu-ți mai spun că m-ai supărat
− Ce veste? Hai spune-mi, are legătură cu mine? Sau ce
este?
Stau și gândesc ce să născocesc suficient de credibil pentru
a acoperi situația stânjenitoare în care simt că am intrat. Am vrut
să îi spun că o doresc atât de mult, am vrut să o strâng mai tare
72
în brațe, am vrut să îi spun că este perfectă așa imperfectă

precum este , am vrut... o doamne... am vrut ... să-i spun ... că o
... iubesc... Ochii mi se umezesc când acest gând îmi trece prin
minte și mă bucur de starea în care îmi scald eul împietrit. Cât
de demult am simțit această stare , îmi era dor chiar dacă este
doar din partea mea.
Tot încearcă să scoată de la mine ceva ce nu este, și, când
în final logicul meu puternic revine la cârma, creierul pe care
sper că-l mai am, răspund cu tărie:
− Auzi, ia spune-mi tu mie, de ce ești nemulțumită?
− Poftim? Ce treabă are cu ce vorbeam?
− Eu nu vorbeam de nimic, tu tot pui întrebări despre ceva
ce o sa-ți spun atunci când vei merita să auzi.
− Ce să merit?! Cum adică? Și cine ți-a spus ție că sunt
nemulțumită?
− Tu!
− Când ? zi-mi exact.
− De fiecare dată când te văd cum te tot verifici la păr, la
față, la haine... sunt gesturi care denotă o stare de nesiguranță
provenită din nemulțumirea ta față de tine.
− Mă faci să râd, n-ai tu de unde să știi asta, doar nu ai
început să citești gândurile femeilor de lângă tine?!
− Păi cumva draga mea, cu asta îmi câștig experiența,
citesc acele gânduri pe care nici tu nu crezi că le ai, apoi te ajut
să scapi de ele spre a fi mai fericită decât ești.
− Pe mine nu m-ai făcut mai fericită.
− Dacă zici asta, explică-mi atunci de ce ai mai venit la
cabinet.
− Vin că îmi place starea pe care o am după ce vorbesc cu
tine... mă simt mai bine.
− Această stare este o stare de fericire. Nu putem defini
fericirea ca o stare de exaltare și nebunie ci mai degrabă ca o
stare de bine.
73
− Păi da, dar nu ține, după ce plec și uit ce am vorbit iar

reintru în lumea dinainte și mă iau nervii din prostii.
− Adică nemulțumirile...
− Aaa, știiu ce vrei să faci! Schimbi subiectul de la tine la
mine! Să știi că nu uit ușor și vreau să știu vestea bună.
− Vestea bună draga mea este că suntem frumoși și
sănătoși, mai ales tu.
− Nu cred, nu asta ai vrut să îmi spui, să știi că mă supăr.
− Ce bine ar fi, spun râzând.
− Nu e corect ce faci, te folosești de ce știi despre mine
pentru a mă manipula cum vrei tu iar apoi mă lași amețită.
− Arila, de aș putea să fac ceva cu tine ...
Nu apuc să termin propoziția și o văd cum tresare
scormonind cu mâna dreaptă în buzunarul ei. Apoi triumfător
scoate afară... ce crezi, prețiosul ei telefon. Fără să vreau observ
cum ecranul ei este plin de notificări verzi, roz, albastre, lumea
avatarelor o cheamă la ea.
− Stai numai puțin că trebuie să răspund la tata, mi-a scris
pe Whatsapp.
− Este urgent? întreb fără a primi un răspuns.
O privesc cum dispare de lângă mine lăsându-mi spre
amanet trupul ei ce se încălzește în brațele mele letargice. Scrie
cu viteză răspunzând la mai multe mesaje apoi intră pe Insta apoi
pe Facebook apoi iar pe Insta, citește și acolo ce stă scris pentru
ea și minutele trec suficient de multe ca să îmi amorțească mâna
dreaptă ce o țin la spatele ei. Trag mâna și mă ridic în picioare
lângă bancă.
− Hai să ne plimbăm de mână pe lângă lac, m-a luat frigul
de tine...
− Imediat, stai numai puțin că termin.
− Îți ia mult să te termini? întreb arogant.
− Nu, imediat, stai că acum închid.
Nici nu a sesizat gluma mea, toți neuronii sunt puși la treabă
spre a da cele mai bune răspunsuri unei lumi care îi cere
74
prezența, care o întreține cu like-uri suficiente pentru a se

considera frumoasă și dorită. Ce putere am eu să o fac fericită pe
cea care primește atâta dorință din partea atâtor ca mine, sateliți
ce gravitează în jurul ei fără a o atinge niciodată, nici chiar eu
care am atins-o destul.
− Hai odată, că merg singur.
După încă 10 secunde de așteptare pornesc spre lac fără să
îmi pese. Țuști se ridică și ea, continuându-și drumul cu
telefonul în mâna dreaptă în timp ce își vâră degetele ei între ale
mele.
− Ești culmea, nu ai mai avut răbdare, am și eu să scriu
ceva important că vezi tu una care a dat follow la mai mulți băieți
din lista mea mă acuză pe mine că o vorbesc de rău pe story când
eu de fapt nici nu i-am spus numele, dar na, se simte că fac mișto
de ea, săraca fată, așa de tristă trebe să fie dacă nu vede că nici
nu îmi pasă de ea.
− Eu văd că-ți pasă, spun fără a mă putea abține să tac.
− Ce, că doar așa îi răspund în privat înseamnă că îmi pasă?
Îi scriu să termine și i-am spus că nu o mai bag în seamă. Oricum
block peste tot și pa!
− Greu în lumea ta se pare, multă invidie.
− Așa se bagă astea cu 2-3 mii de follow în seamă pe lângă
mine și dacă văd că nu le bag în seamă atunci scriu de rău să se
uite lumea după ele. Jenibile... în locul lor mi-aș vedea de contul
meu nu de ale altor fete.
− Băgarea în seamă sau invidia este un gest al oamenilor
mici către oamenii grandioși. Niciodată un nimeni în drum nu va
primi aprecieri sau atenție, fie ea bună ori rea. Cred că cel mai
rău este atunci când nu ai de lucru în a răspunde la interacțiuni
nicidecum atunci când ai.
− Nu există să nu am, mi-am închis recent contul de
facebook lăsându-mi doar mesajele active pentru că primeam
mesaje de la toți moșii despre cât de bună sunt eu pentru el, îmi
era și greață de unii.
75
− Păi eu ce sunt pentru tine? am 14 ani mai mult.

− Tu ești numai bun de luat acasă, păcat că nu ești bogat,
dar noroc că am eu și îți dau și ție.
− Ce îmi dai? Bani? întreb râzând.
− Nu bani, cadouri... ce îți dorești mai mult și mai mult?
− Un Ferrari , spun râzând.
− Serios? Cum de nu vrei un Lamborghini?
− Glumeam, am zis și eu prima mașină scumpă ce mi-a
venit în minte.
− Bine că nu ți-a venit un Bugati, era mai greu de găsit ceva
bun.
− Da, sunt convins, numai știfturi au rămas în piață, spun
amuzându-mă de subiectul deplasat în care mă las scufundat.
Apoi împreună reușim să facem 10 minute de plimbare fără
a fi deranjați de lumea avatarelor ce stă cuminte în mâna ei. O
ține atât de strâns încât toată grija oamenilor de a nu se lăsa pradă
unor chip-uri care mai marii lumii vor să le introducă în ei,
devine ilară și copilărească. Deja aceste chip-uri sunt lipite de
creier direct ,doar că au nevoie de telefonul nelipsit , nici chiar
atunci când mergi la duș. Unde ne tot ascundem să nu fim
urmăriți când zeci de ochi din aplicație primesc permisiunea să
ne verifice activitatea și locația pentru a ne oferi o experiență
mai bună... experiență plătită atât de scump încât un dependent
de cocaină este om liber față de unii avatariști. Cel mai amuzant
este atunci cât își pierd semnalul și n-au nici
wi-fi! Să îi vezi cum fug după semnal și se cocoață pe tot
felul de locuri mai înalte din încăpere spre a prinde măcar puțin
de tot legătura cu lumea de nicăieri. Eu asta cred că se numește
iubire, să intre panica în tine atunci când pierzi legătura sau nu
ești scufundat în acel ceva. Puține lucruri bucură mai mult pe
avataristul de azi precum un semnal 5G de 4 linii frumoase pe
ecranul luminos și cu bateria la 99% măcar. Asta este adevărata
iubire, asta a ajuns să fie stare de bogăție în viața unora... sunt
mulțumiți că telefonul este sănătos, cu semnalul plin și bateria
76
full! Acum se pot scufunda în canapeaua vieții și uită-i acolo preț

de câteva ore intense de viață wow!
Simt că deja se plictisește alături de mine dar totuși din când
în când mă privește pe ascuns, apoi se uită la mâinile noastre,
apoi se uită zâmbind în jos și pare fericită cu mine, sau cel puțin
pare că se simte bine uitând de timpul care zboară în viața unor
muritori ca noi.
− Altceva? mă întreabă dintr-o dată lăsându-mă mirat preț
de câteva secunde.
− Ce vrei altceva?
− Nu știu, tu să-mi spui.
− Eu nu vreau altceva, ne plimbăm și este suficient.
− Atunci hai să facem o poză acolo la pom, să avem
amintire.
− Dar nu o postez pe undeva, nu îmi place să îmi arăt viața
privată.
− Stai liniștit că am de 10 ori mai mulți urmăritori decât
tine deci pierderea ar fi mai mare la mine.
− Ce pierdere?
− Aș primi mai puține likeuri imediat, ba unii mi-ar da și
unfollow, dacă mă văd în brațele unui bărbat.
− Nu înțeleg, doar nu se așteaptă să îți fie soți...
− Sigur nu se așteaptă dar nu le place să vadă, devin cumva
geloși deși ei știu că sunt cu cineva că doar nu stau singură într-
un colț de lume.
− Complicată lume, hai să facem poza mai bine.
Poza de fapt se transformă în poze iar apoi într-o întreagă

ședință foto ce pare fără de sfârșit atunci când oprește un trecător
singuratic să ne facă și câteva cadre de portret. Mă surprinde să
o văd atât de zâmbitoare brusc în fiecare poză, atât de fericită
cum nu am mai văzut-o... apoi se uită la poze și mă dojenește că
de ce nu zâmbesc și par fericit. Așa arăt eu, ce să fac, sunt fericit
dar pe dinăuntru, nu îmi place să zâmbesc când nu zâmbesc real.
77
Mă uit la trecător, pare de vârsta ei, mă privește cu buzele strânse

aspru, parcă și el mă ceartă de ce naiba nu zâmbesc lângă așa o
fată frumoasă. Îmi vine să îl invit pe el să îmi țină locul, sigur s-
ar descurca mai bine în lumea ei.
După ce minutele se transformă în ore, într-un final nesperat
de mine, este mulțumită.
− Hai că e bine, bag eu niște filtre în ele și o să zâmbești
cum n-ai făcut-o niciodată. Noroc cu app-ul ăsta că altfel stăteam
cu tine până mâine să scot ceva bun. Bine, hai să mergem, mi-e
foame.
Am înțeles destul de repede că poza este așa de final de
plimbat în parc și fără să mă anunțe începe cu ambele mâini să
scrie din nou lumii de nicăieri. Ajungem la intrarea în parc apoi
o întreb din politețe:
− Mergem cu a mea sau a ta?
− Cu a mea dar tu conduci, este chiar aici în față deja.
Mă uit dar nu îi văd mașina. Apoi dintr-o dată observ
luminile galbene cum se aprind anunțând deblocarea ușilor. Este
o alta decât a venit la mine, la fel de scumpă doar că BMW.
− Este a ta? o întreb curios.
− A noastră, ți-am spus că tata are mai multe iar a mea era
blocată de alta așa că am plecat cu una dintre cele folosite uneori
de el.
Mă urc la volan și intru din nou în altă lume. Mirosul de nou
îmi amintește de o vizită a mea într-un showroom din care am
plecat la fel de proprietar precum am intrat. Ce bani au unii
oameni... stau și mă mir nemișcat bucurându-mă de detaliile și
tapițeria albă a autoturismului cu o valoare mai mare decât a
locuinței mele de două ori. Accept cumva pervertirea mea deși
îmi doream să îi spun că prefer să mergem cu a mea, foarte ciudat
ce ușor intru în lumea banilor deși i-am judecat de multe ori pe
cei care aleargă în ea ca fiind simpli sclavi ai banilor iar acum
iată-mă ce bucuros mă uit pe mine în luxul care vine cu ea.
Pornesc la drum de parcă aș pluti pe apă, apoi parcă mă ridic de
78
la sol și cutreier străzile ce par să fie mai frumoase, mai drepte

și mai prietenoase cu mine. Cu ochii mai departe în telefon nici
că-i pasă unde sau cum merg, iar acolo ghemuită în scaunul din
dreapta, mă face fericit doar prin prezența ei. Oare așa arată o
viață perfectă, eu la volan și ea în lumea ei? Oare așa se simte
iubită, să o las să se piardă pentru ca eu să o tot caut mereu?
79
Viața prin împrumut de experiențe
− Uite aici, chiar pe stânga, oprește acolo, mâncarea este

foarte bună! îmi spune ajungând la o destinație de care personal
nu am mai auzit.
Intrăm agale într-un local ce pare mult prea plin pentru ora
la care suntem, nimic deosebit de văzut în el, cu o arhitectură de
tip șleampăt, mese de lemn ușor instabile și scaune deloc
confortabile. Găsim o măsuță chiar lângă intrarea la baie și
cumva ne grăbim să nu o pierdem așezându-ne la ea.
− Aveți rezervare? aud o voce că mă întreabă venind din
spate.
− Poftim? întreb indignat.
− Rezervare... aveți?
− Nu ! trebuie?
− În mod normal da... stați să verific dacă avem pe cineva
la masa aceasta.
Privesc mirat la forfota din localul de aproximativ 20 de
mese și observ că majoritatea este concentrată la discuțiile pe
care le au, iar eu, stau în picioare și aștept la fel ca un pasager să
treacă la vamă. Puțin ridicol aș zice apoi mă uit la ea, care
bineînțeles mai pricepută decât mine, deja este pe telefon
folosind timpul de așteptare pentru a se actualiza cu ce se mai
întâmplă în lumea de nicăieri.
− Gata, ne-am dat check-in, poate este cu noroc și putem
sta.
80
− Sper să fie mâncarea bună măcar dacă tot stăm și

așteptăm pentru un loc la colț, spun morocănos.
Observ de la distanță cum ospătarul îmi face semn că putem
sta jos, probabil era prea greu pentru el să mai facă drumul până
la noi să îmi spună. Mulțumit și cumva fericit pentru ceva ce în
mod normal aș fi tratat cu nepăsare, ne așezăm și așteptăm să ne
aducă un meniu sau două.
Timpul trece iar eu privesc la tabloul abstract de pe peretele
din fața mea. Oare cât naiba mai trebuie să aștept până vine
cineva să îmi aducă un meniu... mă ridic să merg eu după unul
și observ cum același ospătar îmi face semn că vine imediat.
− Da, spuneți ce doriți ?
− În primul rând două meniuri, spun ușor ironic și privesc
zâmbind la Arila.
− Meniul ... este online, aveți QR codul pe masă în suportul
de șervețele, îmi spune cu o voce cu ton de părere de rău pentru
vârsta mea depășite cu mult de tehnologia zilei de azi.
− Nu aveți meniu pe hârtie?
− Pot să caut unul însă nu ni s-a mai cerut demult...
− Lăsați că ne descurcăm, intervine Arila cumva să mă
scoată din penibilul în care înot.
Ospătarul îi zâmbește ușor și se depărtează grăbit de masa
noastră. Privesc acest spectacol macabru în care m-am trezit
poate pentru întâia îmbrăcând rolul unui bătrânel între cei mai
proaspeți cu mult ca mine. A naibii treabă... i-auzi, meniu QR...
unde s-a pierdut eleganța aceea a ospătarului care vine la masă
și flirtează cu clientul, explicându-i despre specialitățile din
meniu într-un fel în care îți lasă gura apă înainte cu mult să vezi
mâncare în farfuria din fața ta.
− Hai, uite, zi-mi ce vrei din meniu, am intrat eu, îmi spune
Arila dându-mi telefonul ei spre studiu.
Caut în meniu ceva special și sănătos, dar sunt surprins să
văd doar banalități cu nume somptuoase: coffin board – paine
prajita cu branza la mijloc, paris brest – o banala prajitura
81
rotunda, Z potatos – cartofi prajiti franjurați , plus multe alte ozn-

uri de genul ăsta care mai de care, toate având la bază alimente
simple, bogate în carbohidrați nesănătoși. Sincer chiar nu știu ce
să aleg...
− M-am uitat, cred că îmi iau o salată, ceva simplu, nu prea
văd ceva special.
− Eee, mofturos mai ești, eu vreau o porție de cartofi copți
la tavă cu salată portugheză și o bere de casă.
− Bere?
− Da, au o bere sănătoasă, este fără alcool. Știu pentru că
am văzut că are o grămadă de aprecieri.
− Ai mai încercat?
− Nu, dar sigur este bună de tot, altfel nu îi dădea
„i.am.sofia” apreciere că e foarte mofturoasă la băuturi de genul
ăsta.
− Prietena ta?
− Da, ... adică nu știu dacă să o numesc chiar prietenă, ne
știm așa, de pe Insta, ne mai dăm like, ea are aproape 1 milion
de urmăritori, e bine de tot...
− Auzi dar tu aici, ai mai fost vreodată?
− Nu... de ce nu-ți place?
− Măi, este ciudat ca local iar mâncare foarte banală și
scumpă. Îmi amintesc că mi-ai spus că este mâncare bună,
credeam că ai mâncat.
− Este foarte bună, are o grămadă de reviewuri bune și plus
știu mai mulți influensări care recomandă localul, este unul
dintre cele mai cool din sezonul ăsta. Nu vezi că este plin ochi,
bine că ne-au lăsat să stăm aici fără rezervare!
Cuminte, pus cu botul pe labe de o explicație care ar trebui
să îmi convingă logicul de calitatea locului în care sunt, las să
treacă mai departe timpul care pare să tot treacă iar ospătarul să
se lase așteptat. Îl văd că mă vede că-l văd, dă din cap că vine la
masă dar nimic, aștept mai departe. Cumva din inerție, iau și eu
telefonul în mână și intru pe facebook dintr-o simplă plictiseală
82
să văd ce mai zice lumea de nicăieri, sigur la ei este mai bine ca

la mine și sigur este ceva palpitant pe undeva.
Doi așa numiți iubiți stau la o masă în cel mai cool local,
fiecare conectat la lumea lui, fiecare cu treaba sa, despărțiți fizic
doar 1 metru distanță dar sufletește sincer nici nu știu de câte
lumi... Postez o poză mai veche din agendă cu mine la birou într-
o poziție demnă de filmele cu mafioți, serios și chipeș, dorind să
notez ceva în agendă. Îmi amintesc că Lomar mi-a făcut poza
când am renovat cabinetul și a trecut pe la mine să i-l arăt. Printre
alte notificări de like, rămân surprins când văd o notificare de la
Arila, un like de inimă roșie. Mă uit la ea surprins dar ea continuă
mai departe, nici nu observă că o privesc. Doamne, chiar așa
mecanic a devenit totul?... parcă și-a făcut datoria și a trecut mai
departe, nici o reacție în lumea noastră, în lumea fizicului, nici o
apreciere vocală, suficientă o apăsare pe ecran, mai departe te
prinzi tu singur cât de mult înseamnă, că doar nu dă la toată
lumea... sau oare dă? Este așa de simplu să oferi ceva atât de
banal, iar atunci de unde poți face diferența dintre ceea ce
contează și nu contează...
− V-ați hotărât? mă întreabă o voce grăbită.
Încep cuminte să dictez comanda, întâi ce dorește ea apoi
ce vreau eu iar imediat fără prea multe cuvinte, ospătarul dispare
din haosul de unde a venit. Nici o recomandare, nici o părere,
nici un zâmbet. Un robot uman de luat comenzi. Doar atât este
nevoie, doar atât oferă. Poate că o aplicație în curând îi va lua
locul și vom merge singuri să ne luăm comanda sau poate că pe
viitor vor fi localuri în care stai și îți comanzi ce vrei de unde
vrei folosind doar spațiul frumos aranjat fără ca aceștia să îți
gătească ceva. Habar nu am cum va arăta viitorul dar sigur nu
așa cum este acum.
− Stăm de jumătate de oră după ce am comandat, oare au
uitat de noi?
− Da... durează un pic cam mult, probabil sunt multe
comenzi înaintea noastră, îmi dă în sfârșit și ea dreptate.
83
− Ce program ai mâine? o întreb încercând să îi dezlipesc

fața de ecran.
− Mâine... merg de dimineață la firmă apoi iau prânzul cu
tata iar după masă merg să văd câteva proprietăți pentru a le
achiziționa. De ce?
− Duminica? Lucrezi la firmă?... o întreb mirat.
− Mai ales duminica, tata spune că atunci când toți nu
lucrează noi să lucrăm și invers. Prefer să fac așa decât să lucrez
în fiecare zi.
− Foarte atipic dar îmi place ideea, aș încerca și eu tiparul
acesta.
− Nu poți,ești prea limitat.
− Poftim? întreb simțindu-mă jignit de afirmație.
− Nuuu, nu limitat în sensul acela, mă refer că la tine tu ești
cel care trebuie să lucreze și nu te poți duplica, nu poți pune pe
altul să îți facă treaba așa că tu o vei face mai mereu fiind limitat
de timp.
− Eee, nu este chiar așa, uite, am scris câteva cărți și acum
lucrez la mai multe seminarii online pe care vreau să le vând ca
un pachet lunar continuu de autodezvoltare și împăcare cu tine
însuți.
− Sună bine în teorie, totuși în practică oamenii te caută pe
tine iar tu pe ei, fără să îi simți, fără să se plângă la tine cred că
pierzi legătura cu ei și cu piața de clienți pe care o ai ca potențial.
Nu știu , zic și eu așa din ce am mai citit ...
− Da, cam ai dreptate, totuși sunt scriitori care fac bani
serioși din scris, poate fi și asta o soluție.
− Câți bani și câți scriitori din toată lumea asta mare?... în
plus cine mai citește în ziua de azi? Te bazezi pe o generație care
se tot micșorează iar în curând va dispărea de tot.
− Chiar de tot?
− Da... nu vezi, abia dacă mai avem timp să răspundem la
reacțiile celor care sunt cu noi în online. Apoi trebui să oferim
84
înapoi ceea ce ni s-a dat, adică și eu să dau like sau comentariu

dacă cineva a făcut acest lucru spre mine altfel nu îmi mai dă.
− Cumplit, ce îmi spui tu acolo sună a job în toată regula...
cred că scopul acestor aplicații este să îți ofere plăcere nu astfel
de datorii nescrise.
− Ce știi tu, abia dacă faci 100 likeuri la o poză cu toate
cărțile tale și știința ta.
− Păi da, că mie nu prea îmi pasă și nu prea intru. Dacă aș
primi de zece ori mai multe la fel aș dormi și trăi viața.
− N-ai cum să înțelegi, las-o așa, îmi spune bronzându-și
iar fața de ecranul prietenos și fidel ei.
Sunt întrerupți de robotul ospătar în carne și oase, care fără
prea multe cuvinte întinde pe masă bucatele alese, dar nu alese
în sensul de wow ci doar cu sensul „alese” de noi. Farfurii
ieftine, tacâmuri ieftine, mâncare ieftină, șervețele albe ieftine,
servire bineînțeles, în concordanță și ea cu trendul zilei – ieftin
și scump ... la vedere.
Termin destul de repede de mâncat și observ că nici ea nu
este prea încântată de experiența culinară din care ne-am
înfruptat. Cumva bucuros de neplăcerea ei și dorind să îi și aud
supărarea, o întreb mieros:
− I-a spune, ți-au plăcut delicatesele?
− Cam da... parcă puteau fi mai bune...
− Cam da, dar nu prea vrei să spui?
− Măi, nu a fost rău dar puteau fi mai bune.
− Păi și acum ce zici, a fost bine că ai ascultat de Sofia in
loc să îi creezi propriile păreri după experiențele reale ce se
întâmplă în viața ta?
− Nil, nu ai timp să verifici toată ziua tot ce se întâmplă și
ce e bun. M-am luat după mai multe păreri, nu pot fi toate greșite.
− Plătite ai spus? întreb ironic.
− Nu, greșite... ce vrei să spui ?
− Spun doar că acei oameni care își dedică viața și timpul
pe online nu mai au timp să câștige bani altcumva și o fac
85
recomandând anumite produse pe care poate nici ei nu au avut

timp să le verifice sau poate că în cazul lor, totul s-a petrecut
minunat. Nu poți trage concluzii doar pe baza a ceea ce spun
alții...
− Nu știu dacă așa este, eu mă bazez pe reviewuri destul de
mult...
− Ia spune-mi, ce review o sa dai tu la local?
− Nu vreau să dau, probabil au avut prea aglomerat și de
aia nu a fost mai bun... în plus dacă dau review negativ la ceva
ce prieteni importanți din rețeaua mea au zis că este bun, risc să
vadă ei și să mă izoleze de acțiunile lor.
− Deci preferi să minți pentru a nu supăra pe cei care
probabil au fost plătiți să spună că ceva este bun când de fapt
amândoi am experimentat opusul...?
− Nu mint, mai venim și altă dată, nu poți din prima să iei
o concluzie exactă.
− Ba da! Asta este toată ideea cu ospitalitatea și stele
Michelin... bine, probabil că ăștia de pe aici se gândesc la
anvelope dacă aud ceva de numele ăsta... nu de alta dar așa se și
comportă, zici că am fost servit de un om ce schimbă anvelope
nu experiențe culinare.
− Nu vreau să ne certăm, lasă așa... hai să mergem,
cheamă-l pe băiat.
În mod ciudat cum îi fac semn să vină, cum apare parcă
teleportat la masa noastă. Grăbit să ne vadă plecând spre a face
loc altor victime, când îi cer nota observ cum o mini imprimantă
la brâul său naște bonul cerut pe care îl pune în unul dintre
paharele nefolosite de pe masă apoi pleacă.
Deja nu mai sunt impresionat de ciudățenile localului, scot

bonul cu două degete și mă caut de portofel.
− Plătește cu cardul, ca să plecăm o dată îmi zice Arila în
timp ce își îmbracă haina stând jos agitată.
− Păi dacă a plecat, cum să plătesc?!
86
Iar îi fac semn, vine cu POS-ul direct la el și mă întreabă

serios:
− Punem și tips pe bon?
− Pune tu de la tine dacă ți-a plăcut cum ai servit.
− Poftim? întreabă surprins ospătarul.
Arila cască ochii mari spre mine și îmi face semn să tac.
Apoi intervine:
− Poți pune 20% din sumă, mulțumim.
− Să înțeleg că nu v-a plăcut mâncarea? întreabă deranjat
ospătarul.
− Ba da! Foarte mult, vrem 2 porții la pachet, răspund eu
grăbit ironic.
− Termină! glumește, ne-a plăcut și mai venim, intervine
peste mine Arila.
Banii pleacă de pe cardul meu iar ospătarul debarasează tot
de pe masă fără să aștepte prea mult să plecăm. Ce vremuri, ce
sărăcie în pudoare – ce spun eu pudoare... termen căutat în
dicționar de adolescentul zilei de azi... termen antic dispărut în
Cretacicul vieții de ieri, o viață în care omul avea valoare mai
mare decât like-urile cumpărate pe net.
Haosul amuțește odată cu ușa pe care o închid în urma
noastră și tiptil înaintăm spre mașină. Îi caut mâna și mă bucur
de căldura pe care simt că iese din ea.
− Nu ești sinceră.
− Cine?
− Tu!... ai mâinile calde.
− Așa este bine, ca să nu am nevoie de ale unui bărbat să
mi le încălzească, îmi spune în timp ce surâde dându-mi frumos
peste nas.
Apoi se oprește, se întoarce spre mine și mă întreabă dintr-
odată:
− Nil, spune sincer, dacă ai fi fost căsătorit și m-ai fi
cunoscut cum mă cunoști acuma, m-ai fi dorit să fiu și eu a ta?
87
Vreau nimic din lumea ta
Stăm la intrarea pe alea ce duce la restaurantul „bășinii de

aur” și ne privim așteptând amândoi un răspuns din partea mea.
Marele psiholog lăsat fără cuvinte? Mă screm să spun ceva dar
repetând în minte răspunsul, prefer să mi-l schimb și răspund:
− Depinde de situație ...
− Zi-mi simplu, da sau nu?!
− Nu este o întrebare la care să răspunzi cu da sau nu! Este
mult mai complicat atunci când sunt și alte persoane implicate,
n-am de unde să știu ce aș face.
− Nil, consideră tot ce vrei și spune, da sau nu.
− Spun că depinde, dar dacă vrei să te mint spun că Da!
− Nu ești sincer, nu vrei să spui ...
− Atunci ce vrei să îți spun că nu?
− Vreau să spui ce simți! Doar atât.
− Tu înțelegi că nu am de unde să știu ce simt dacă nu sunt
pus în situație?
− Ce bun atunci că ești psiholog dacă nu poți face mai mult
decât fac ceilalți oameni de rând... hai să mergem că pierdem
timpul...
Conversația se termină într-o notă tristă de drum fără
schimburi de cuvinte până ajungem la mașina mea. Îi spun că
am doi pacienți la cabinet și vreau să ajung la timp, mirat de
nepăsarea ei și modul ușor în care acceptă decizia mea. Stau la
volan nemișcat și aștept un semn divin să mă împingă să o sărut
88
de rămas bun. Când să îmi pun corpul împietrit în mișcare, își

deschide ușa și iese din brusc mergând prin spatele mașinii spre
ușa mea să se așeze la volan. Ies și eu grăbit, să par cât mai
natural, apoi se întinde cu obrazul ei la gura mea și cu un sunet
plastic de „mmmoah” mimează despărțirea noastră prin
simbolul unui pupic profund pe obraz. Apoi se pune la volan și
închide ușa, lăsându-mă precum un șomer fără serviciu în stația
de metrou ce mă duce spre casă – mirat, amărât și total
nedumerit.
Aleg să mai rămân puțin în parcul amintirilor frumoase,
momente ce nu demult le-am trăit cu ea, nestingherit de frigul pe
care îl simt cum se strecoară printre haine. Toate gândurile mele
parcă stau pregătite precum caii pe un hipodrom așteptând
împușcătura de start, să fac așa cum îmi este obiceiul, disecarea
în mii de părții a lucrurilor care îmi trec prin cap.
Dacă aș fi fost căsătorit, unde aș mai fi avut loc de ea sau
de ce? Cum să răspund la o asemenea întrebare fără să știu cum
ar fi de fapt... cum să se aștepte ea ca eu să pot răspunde, sau
oare la ce s-a așteptat, să-i spun că nu aș fi dorit-o? De unde
întrebarea și de ce ? Poate că de fapt planul ei este altul, acela de
a mă tot surprinde cu diverse întrebări sau situații doar așa de
plăcere, să vadă cum reacționez sau să vadă cum se simte ea.
Uneori am impresia că este doar un om în căutarea diferitului, a
senzaționalului iar eu un biet figurant care țin locul jucăriilor ei
din copilărie pentru care a crescut. Oare de aceea mă acceptă
lângă ea, om serios ce sunt și deloc genul cu care aș vedea-o pe
ea?
Un lucru este sigur, și-a făcut suficient loc în mintea mea
pentru a mă ține treaz destule nopți și ocupat mental destule zile.
Simt că toată experiența mea devine nefolositoare spre a înțelege
și ajuta o lume de oameni ce se schimbă mult mai repede decât
pot eu să învăț. Ce rost oare o să mai am în următorii ani când
eu acum stau și mă mir, fără a putea anticipa reacțiile unei tinere
fete verzi cu nuanțe albastre în ea.
89
− Dar tu ai ales acum câțiva ani altă cale Nil, ai spus că vrei
să fii diferit de tot ce se întâmplă în banalul zilei de azi.
− Diferit este una, deplasat este cu totul alta, nu îmi place
să cred că eu am devenit parte din mediul normal, plafonat.
− Poate că nu îți place dar acolo se pare că ai alunecat,
privind mai tot timpul cu capul la stele fără a merge pe calea
dorită.
− Dar ea este? Asta înseamnă calea corectă?
− Ea este ea, tu ești tu, nu văd ce contează drumul unei
persoane față de propria ta experiență, parcă nu demult
condamnai pe alții că se iau după ce zic unii și alții.
− Așa este, vedem ceea ce nu ne place nouă în ceilalți mai
repede decât orice altceva din ei... teoria o stăpânesc bine dar
forma ei în practică s-a schimbat și o face tot mai repede.
− Ce mare lucru te-a întrebat de ești pe gânduri? Răspunsul
era atât de simplu: DA!
− Cum da ?! Că nu văd de ce aș fi dorit-o dacă eram cu altă
femeie. Adică puteam fi deja cu una ca ea pe post de soție și
atunci ce rost ar mai fi avut să fie și ea în viața mea?
− Ce contează?! Una este realitatea, altul este răspunsul
cerut de ea. Poate că știe prea bine că indiferent ce răspunzi în
realitate nu este neapărat să fie la fel, dar ceea ce avea ea nevoie
în acel moment este mai important decât ce este real sau nu. Ea
avea nevoie de un DA! , fără să stai pe gânduri, spus pentru a-i
întări stima de sine și bucuria momentului. Cine știe, poate te-ar
fi și sărutat apoi în semn de recunoștință. Așa, te-ai mulțumit la
plecare cu sărutarea lui Iuda în loc de un schimb pasional de
limbi.
− Că parcă de limbi îmi arde mie... vreau să știu ce să mă
fac cu ea, dacă merită sau doar este o pierdere de timp când aș
putea face total altceva.
− Ca de exemplu? ... ce ai făcut în tot acești mulți ani?
90
− Păi asta facem, cu asta ne ocupăm nu-i așa? Nici asta nu

este bine mai nou, ar trebui să merg eu la consultații la ea mai
bine? Sau ce ?...
− Plăcerea de a fi mai bun în gândire decât ceilalți vine cu
dezamăgirea de a te plictisi rapid în lumea lor apoi în a ta. Pot
gândi că mai mult ca sigur acesta nu a fost cazul în momentele
petrecute alături de ea. Deci... dacă vrei un lucru bun, aceasta ar
fi primul!
− Adică este o listă întreagă?
− Cel puțin o listă dacă nu chiar două. Uite, chiar întrebarea
nepotrivit pusă ție, poate să fie un lung șir de concluzii despre
lumea în care trăim. Pentru ea un bărbat căsătorit este simbolul
omului cumpătat, serios, inteligent. Oare un astfel de bărbat dacă
ai fi tu acuma, ți-ai mai dori un om atât de complicat și zurliu ca
ea?
− Adică dacă aș fi căsătorit și mi-aș dori să o am pentru
mine, ar fi un compliment în loc să o fac să se simtă jignită în
acea postură?
− Și care ar fi această postură,mă rog? Și aștept un răspuns
demn de secolul în care trăim nu din cine știe ce concluzii ce au
murit odată cu generația lor.
− Dar nici măcar nu merg până acolo, ci mă gândesc că ar
putea foarte ușor să aibă parte de un bărbat ca mine căsătorit dar
necăsătorit.
− Adică așa cum ești tu acuma de fapt în carne și oase.
− Da, exact așa, consider că am mai multă valoare ca
burlac decât ca soțul altei femei.
− Poate că ai, poate că nu. Ia spune-mi ceea ce tot vrei să
îmi spui de atâția ani, de ce nu ești tu deja căsătorit? Și nu îmi
spune că aștepți să apară jumătatea, știm prea bine că nici nu s-
a născut vreodată măcar.
− Sunt poate prea pretențios.
− Păi nu mai fi.
− Păi nu-i așa de simplu...
91
− Păi înseamnă că îți dorești mai mult să fii pretențios decât

să ai pe cineva în viața ta pe termen lung.
− Nu-i nici așa... doar că nu mă pot schimba peste noapte.
− Nu vrei... vrei să spui...
− Vreau!
− Păi atunci poți, lasă vorbăria de clasa a 7-a, uiți că
vorbești cu tine însuți nu unui adolescent uitat de părinți pe
strada marilor uitați de timp.
− Deci, vreau să am o femeie. Uite, sunt cu una și chiar
încerc să îi fac pe plac doar că...
− Doar că ce? Prea greu?
− Doar că simt că devin eu altceva decât vreau să fiu,
cumva trebuie să uit ceea ce a contat pentru mine și să adaug
non-sensuri ce contează pentru ea?
− Și uite așa înveți să iubești o femeie! Cu astfel de
concluzii, prevăd ceva bun.
− Nimic bun, crede-mă să mă cred pe mine... am mai fost
acolo, este lipsă de conținut, de suflet și de sens. Bucurii efemere
și emoții cumpărate cu bani.
− Și cum ai putea face asta cu bani?
− Ar fi cea mai fericită să accept să ne punem într-o poză
amândoi apoi, fără să îi spun ceva, să îi apară la ea câteva zeci
de mii de like-uri, dublu decât ar avea în mod normal, bineînțeles
plătite de mine cuiva sau de pe vreun site. După cum am spus,
emoții cumpărate cu bani!...
− Foarte bine, așa să și faci!
− Cum adică, să îi cumpăr bucuria cu bani?
− Da, nu asta facem noi bărbații? Doar că acum regulile s-
au schimbat iar valorile sunt altele. Nu te privi mirat pe tine
vorbindu-ți ție, deja ai toate răspunsurile corecte, doar că nu vrei
să le eliberezi lumii ce le așteaptă cu nerăbdare, să te poziționezi
în noul climat. Ai capacitatea și chiar ai și poziția din care poți
influența mai mult decât un avatar pe online. Vrea să îi spui DA,
92
spune-i și gata. Cui mai contează inepția întrebării petrecute în

amintirea ștearsă a zilei ce-a fost?
− O nouă viață... un nou eu...
− Nu chiar atât de nou zic eu adică tu.
− Probabil că am uitat poveștile cu Harap Alb în care nu
am crezut niciodată și pe care le-am blamat. Acum îmi amintesc
că de fiecare dată când auzeam dorința arzătoare a pacienților
mei de a se pune frumos în rândul celor normali, eu replicam în
gând că niciodată nu voi dori să fiu ca ei.
− Așa ai și ajuns se pare, iar dacă erai căsătorit probabil ai
fi gândit la fel, în dorința de a avea o viață ce nu va putea
niciodată fi rezumată în două păreri. Deci, și dacă ar fi fost să fie
scenariul care ți l-a servit ea, iar tu să o cunoști îndeaproape, mai
mult ca sigur ai fi spus cu tărie DA!
− Mda... mi-a plăcut să fiu diferit iar acum plătesc prețul
pentru asta.
− Îl plătim amândoi din câte văd. Suntem amândoi prinși
în această polaritate a minții tale și mă întreb dacă am fi
vindecați, oare care din noi ar dispărea?
− Amândoi cu siguranță, ne-ar lua locul banalul normal la
cap. Știu pentru că îl regăsesc zilnic în mintea pacienților ce se
bat cu el.
− Deci rămâne stabilit, suntem ceea ce suntem și ne iubim
așa cum suntem, da...?
− Da.
− Iar cu ea, cum rămâne, o vrei sau nu să fie a ta?
− Cum să iubesc o femeie ce este deja iubită de atâția alții
care o adulează zilnic prin acest blestemat online?
− Blestemat pentru tine poate, dar uite, sunt soluții să o
iubești astfel ca ea să și simtă asta chiar și în complicătura
aparentă a vremii de azi.
− Nu pare să aibă nevoie de prea multă atenție din partea
mea, mai ales că este așa cum deja știi, suficient de independentă
și realizată la o vârsta, rușinos pentru mine, de tânără.
93
− Indiferent cât de sus ești, lucrurile de bază sunt aceleași.

Iubirea trebuie primită constant din partea celor care contează
pentru cei care contează din lumea ta. Iar dacă această lume are
o componentă nouă, atunci include și acest nou în iubirea ta fără
ca să încerci să o faci să piardă ceea ce cu greu a câștigat în mulți
și mulți ani dinaintea ta. Apoi dacă actorul din tine pleacă, cui o
vei lăsa pe ea cea care a crezut în tine că veți muri îmbrățișați?
− Nu mai este cazul de romantism astăzi, pari demodat și
vechi, nu se mai apreciază, am încercat și am picat haios.
− Și ce mai contează ? Tu vrei să te bucuri de internet în
mijlocul pădurii dar militezi dur împotriva sateliților ce emit
semnal! Oameni care luptă împotriva conducătorilor secreți ai
lumii cu arme fabricate de ei și plătind reclamă tot lor. Ce rost
are să schimbi lumea dacă pe partea cealaltă este tot la fel?
− Așa este, îmi place cum gândești, mă bucur că am
discutat.
− Normal că-ți place și normal că am discutat, nu a fost și
nu va fi după tine. Acum gata cu gânditul degeaba pentru a
ajunge din nou la aceeași concluzie de fiecare dată: are o
grămadă de defecte fiind mereu impredictibilă, nesuferită,
nemulțumită, plictisită rapid de aproape orice, mai pare și
arogantă dar peste toate adunate grămadă, este exact ceea ce tu
ai nevoie acum în viața ta.
− Nu credeam că voi fi cu o astfel de femeie, mi-am făcut
o cu totul altă imagine despre cea cu care o să îmbătrânesc.
− Cine a spus că vei îmbătrâni cu ea? Puțin probabil, ea va
fi pentru tine doar atât cât va avea ea nevoie de tine sau tu de ea.
− Adică ne folosim unul pe altul?
− Da, iar uneori dacă eroziunea egoului este suficient de
mare, ajunge și să te poți lega pe veci cu o „ea”, doar că nu cred
că acuma, pari insuficient de dornic.
− Da, poate că suntem blestemați să ne fim doar o amintire,
dar dacă este așa pare să aibă sens să fie una wow de care să ne
amintim la nesfârșit peste mulți și mulți ani.
94
− Exact! Viața de astăzi se creează episod cu episod mai

degrabă decât dintr-o bucată. Lumea se schimbă atât de repede
încât nu apuci să tragi o concluzie până la final ce vrei cu
adevărat. Ia-o pe pași, trăiește clipe spre a simți că trăiești iar.
Ce contează dacă peste 1 an vei mai fi cu ea sau nu? Până atunci
ce vrei să faci, doar să aștepți să vezi cum e ca apoi să dai timpul
înapoi și să îi spui că o iubești?
− Iubesc acum dintr-o dată fără a conta clipa de ieri, fără a
conta clipa de mâine contând doar ce se întâmplă azi, că azi este
toată viața strânsă grămadă într-un sentiment.
Telefonul sună iar glasul ei mă trezește din amorțeală. Nici

nu am observat conștient cum am apelat-o și nici nu mă pot
controla să îi vorbesc:
− Da... răspunsul este da!
Apoi îi închid fără a spune nimic, o las să se macine în
mintea ei la fel precum am făcut și eu în a mea. Am bântuit agale
crezând că sunt mai înalt decât ideile pe care le-am auzit la alții
și am râs de ei în gând. Azi am râs de mine fără să pot repeta
aceeași greșeală de a dori să fiu normal la cap. Cumva această
viață mizeră știe cum să te ia ușor astfel încât dintr-o dată să te
trezești în barca normalului ce alunecă ușor pe râul binelui
comun spre cascada vieții de după moarte.
Când eram mic credeam că viața de după moarte înseamnă
ceva abstract, ceva metafizic, ceva de genul iad și rai. Am
descoperit cu uluire că viața după moarte există și este un mare
trend azi: miliarde de oameni merg morți pe stradă așteptând ca
timpul să îi îngroape de vii ca pe morți. Oameni fără speranță,
oameni fără visuri, oameni fără ce-i omenesc în ei. Nu cred că
există diferență mai mare între noi și aceste animale ce dăinuiesc
cu noi de mii de ani decât puterea dorinței în a avea ceva mai
mult decât am avea nevoie pentru trăi.
Eu nu sunt mort, cel puțin nu acuma, dar am fost zile întregi,
când ea era lângă mine iar eu tot încercam să o înțeleg și mă
95
întrebam să fie sau nu a mea... numai un mort poate gândi că o

decizie poate altera atât de mult viitorul care nici chiar el nu se
poate vedea cum va fi.
Telefonul îmi suna, bineînțeles că este ea. Vrea să-mi
vorbească, să se descarce de întrebări, să primească confirmări,
dar nu așa simplu... nu... acum eu sunt la putere, gata cu
copilăriile și cu reacțiile neanticipate. Pentru a conduce jocul și
a mă bucura de ea trebuie și puțină bătaie, ce-i drept nu fizică
dar mentală neapărat.
Sună din nou, mă uit lung la ecranul telefonului și simt că
îmi va fi tare dor de el. Apoi îl strâng tare în mână, mă dau un
pas în spate și cu putere arunc.... îl arunc cât pot de departe în
lac!
96
Nu încerca să înțelegi femeile!
Ajungând acasă îl văd, observ silueta unui bărbat la ușa

blocului așteptând rezemat pe perete, navigând pe telefon. Vreau
să ies din mașină căutându-mi telefonul, apoi surâd și simt că
îmi lipsește ceva ce nu îmi lipsește deloc. Parcă sunt într-o nouă
viață în care trebuie să mă adaptez la noi schimbări și să găsesc
noi soluții de comunicare cu lumea în care mă învârt.
Ajung la intrare, văd că este Lomar.
− Ce faci prietene? întreb.
− Te aștept! Ți-ai pierdut telefonul ? mă întreabă ironic.
− Da... pot spune și asta.
Fără prea multe explicații urcăm scările până la ultimul etaj
apoi intrăm direct în sufragerie unde se tolănește comod pe
canapea, precum un pacient cuminte.
− Eram în zonă la tine, m-am gândit să intru să mai
povestim.
− Cu mare drag, dar s-a întâmplat ceva?
− Nuu, dar de ce trebuie să se întâmple ceva ca să ajungem
să ne vedem? Doar nu crezi că am venit să-ți cer bani.
− Nu bani, poate sfatul.
− Stai liniștit, am vrut doar să te văd. Dar apropo de sfat,
mai știi când mi-ai spus „nu încerca să înțelegi femeile”?
− Da, cam asta le spun la majoritatea bărbaților care se
plâng de ele. Nu cred că există un sfat mai bun de atât.
97
− N-am fost cuminte și am încercat să o fac cu una de la

noi din oraș. Tinerică, frumușică am invitat-o în oraș, apoi am
făcut prostia să o întreb câți ani are.
− Și?
− Și mi-a spus că 20, apoi m-a întrebat și ea pe mine... iar
când i-am spus că dublu, cred că s-a speriat și m-a refuzat.
− Te-a refuzat să ce? Să ieșiți la un ceai? Sau direct la o
cabană?
− Ce cabană, mi-a spus că n-are rost să ne vedem, cumva
facem parte din categorii diferite.
− Așa și?... asta te-a deranjat?
− Nu m-am așteptat și tot mi se rotește în cap întrebarea
daca sunt deja bătrân și ar trebui să mă uit după altele de vârsta
soției mele sau poate arăt eu prea în vărsta deja.
− Termină cu prostiile. Exact de asta ți-am spus să nu
încerci să le înțelegi. Are balta mult pește sau nu?
− Are o grămadă.
− Păi și atunci, ce-i cu oboseala asta în gândire? Ți-am mai
spus, este un joc al numerelor nu al talentului. Cei cu talentul
sfârșesc obosiți cu una pe care nu și-o doresc iar cei cu strategia
numerelor vor avea mereu opțiuni atâta timp cât are balta pește.
Iar după cum observăm cu toții, parcă are tot mai mult din cel
care ne place nouă.
− Să știi că am observat și eu un lucru foarte interesant. Cu
vârsta fetele sunt tot mai frumoase pe online. Adică te uiți la
pozele mai vechi, nu prea faine, dar pe măsură ce ajungi la ultima
poză, parcă au parte de așa o transformare încât nu îți vine să
crezi că este aceeași fată.
− Da... clar este aceeași fată cu filtre diferite, tot mai bune,
spun eu râzând.
− Nu râde Nil că e de plâns ! Ajungi să te vezi cu ea și ție
greu să crezi că este aceeași. Trebui să dai repede la pozele mai
vechi spre a ajunge cât de cât la forma actuală.
98
− Asta dacă le mai are sau dacă își lasă pozele mai vechi,
unele preferă, mai nou, să își facă un cont nou pe motiv că cel
vechi a fost blocat.
− Asta n-am mai auzit-o.
− Îți spun eu, am auzit asta deja de câteva ori de la
pacientele mele.
− Groaznic. Vorbești cu cineva și te vezi cu cea care îi
poartă trupul.
− Asta dacă te vezi măcar. Unele preferă să nici nu iasă cu
tine în oraș ci să aibă așa câteva zeci de băieți cu care să discute
și să se simtă dorite. Știu că dacă vor afișa adevărata lor
configurație va fi și ultima interacțiune pe care o vei avea cu ea.
− Și consideri că este normal ce fac?
− Cine? Tu sau ele?
− Ele!
− Exact ce ți-am spus deja, NU ÎNCERCA SĂ ÎNȚELEGI
FEMEILE!
− Incredibil ce sfat primesc de la expertul în femei! N-ai
nimic mai complicat de atât?
− Ce să fac dacă asta este concluzia mea după ani și ani de
studiu. Nici măcar ele pe ele nu se înțeleg decât în mică parte
sau cele care sunt avansate, înțeleg că nu sunt pregătite pentru a
fi înțelese, așa că se analizează suficient pentru a putea trăi în
bucurie cu ele. Bine, mai sunt și cele maro care nici măcar nu le
pasă fiind astfel și cele mai fericite.
− Maro?
− Da, cu temperamentul liniștit, nepăsător, li se mai spune
și flegmatice doar că sună cumva urât. Sunt cele mai cuminți dar
totodată și cele de care te poți plictisi cel mai repede.
− Dacă stau în banca lor și nu mă obosesc, asta este ceea
ce caut. Nu mai am nevoie de nopți furtunoase și iubiri aprinse,
îmi este destul câte am trăit.
− Păi tocmai ai trăit din nou una recent.
− Te referi la cine mai exact?
99
− La tânăra prea tânără pentru tine, spun râzând.

− Aaa, da... nu mi-a venit să cred, a fost prima ...
− Din multele ce vor veni ...
− Nu mai râde de mine, că nu știu dacă o să mai fiu așa
deschis cu cele prea tinere.
− Și rău vei face. Cui îi va mai păsa peste 3 zile de ea, sunt
sigur că nici nu mai ști cum o cheamă. În plus, experiența ei
alături de un bărbat cam de vârsta ta a făcut-o să ia această
decizie în privința ta. Deci stai liniștit, ea este în ziua de astăzi o
excepție la ceea ce avem printre noi și nu neapărat o excepție
bună. Nu spun că ar fi trebuit să iasă la o plimbare cu tine dar cu
siguranță nu diferența de vârsta ar fi fost motivul respingerii
pentru asta.
− O proastă!... dă-o naibii, am și uitat de ea.
− Vezi, acesta este reversul faptului că ajungi ușor la fete.
Ca tine ajung și alții iar din cauză că în viața reală nu poate știi
cum e, de fapt, te judecă după 3 poze și merge mai departe. Dar
nici măcar nu asta contează, sunt sigur că ai făcut tu ceva greșit.
− Ce să fac, i-am răspuns la follow, i-am dat înapoi și am
intrat în vorbă cu ea. Nimic mai mult de atât. Nu eu am făcut
primul pas.
− Da, dar te-ai grăbit. Trebuia să te lași mai lejer, să pari
ocupat cu treabă sau cu altele, puțină conversație de 2 lei, niște
emoticoane și abia după ceva timp o conversație mai serioasă.
Altfel crede că cine știe ce înger este ea pentru tine și răspunde
așa cum ai pățit.
− Dar nu pot să cred că și pentru asta este nevoie de studiu
și strategie.
− Femeile au un limbaj al lor de care trebuie să te folosești
pentru ca să te înțeleagă ce vrei. Să nu crezi că această fată are
idealuri înalte sau gusturi foarte rafinate la bărbați. Pur și simplu
nu ai folosit tu cuvintele potrivite.
− Pe viitor sper să știu.
100
− O să știi cu siguranță, învățăm continu. Uite, caz concret

de intoleranță mentală în ghemotocul de neuroni feminim: îți dă
follow, like, iar apoi nu vrea să te cunoască! De ce s-a mai
deranjat dacă nu te place? Doar așa că pari interesat?
− I-o fi plăcut una din pozele mele cu mașini.
− Asta sigur, dar nu era obligată să te facă și pe tine să vezi
că i-a plăcut. Pur și simplu nici ea nu știe ce nu știe și nu înțelege
de ce nu a ieșit cu tine. Apoi uită în timp ce altul se trezește că
vrea să o cunoască. Înțelege ce poți înțelege iar ce nu, lasă în
voia sorții. Mai bine așa decât să îți pierzi timpul prețios cu ceva
nu îl merită. Sigur te va vedea prin oraș în frumosul tău Ferrari
și o să se întrebe dacă nu cumva a greșit.
− Spui asta doar așa ca să mă faci să mă simt bine?
− Păi funcționează?
− Da...
− Ai văzut de ce îmi merit banii? Să nu mai zici că treaba
mea nu este vitală, fără mine probabil ai fi încercat să iei legătura
din nou cu ea.
− Nuuu... sunt prea mândru pentru asta.
− Foarte bine că ești, este vital să rămâi așa, poate ar trebui
puțin mai arogant, altfel riști să nu pari serios în mașina ta.
− Mai arogant decât sunt?
− Da... ți-ai cam pierdut din ea în ultima vreme. Oamenii o
să creadă că nu ai banii pe care îi ai și te vor respecta mai puțin,
ba mai mult vor sări pe tine cu cereri infantile de bani și plimbări
cu Ferrari.
− Deja o fac. Măcar dacă ar avea ceva original de întrebat,
nu doar „zi-mi și mie cum să fac bani”! Dacă ar fi așa de simplu
nu aș spune prima dată prietenilor și familiei, aș începe, la naiba,
cu ei?
− Să începi cu mine dacă afli!
− Tu n-ai nevoie de prea mulți bani spre a fi fericit.
101
− Ba din contra, ca să fiu fericit am nevoie de foarte multe

prin care și mulți bani. Pentru mine sunt ca o dovadă a meritelor
mele mentale, cumva o certitudine că sunt bun în ceea ce fac.
− Și atunci cum este mai bine, prost și fericit sau deștept și
supărat?
− Prostul poate fi făcut foarte ușor fericit însă profunzimea
acelui sentiment va fi pe măsura muncii de a ajunge la el. La fel
precum victoriile ușoare, te bucuri că reușești să îți cumperi o
mașină, dar dacă nu prea te-ai chinuit să o ai, te vei bucura mai
puțin decât pentru una pe care o aștepți mai mult. La fel în toate...
− Ai dreptate, așa mi se întâmplă și mie, tot mai greu să mă
bucur de lucruri, acum când le obțin atât de ușor. Dar nici nu
vreau să mă chinui pentru ele.
− Nici nu trebuie, dar îți vei dori să te bucuri și vei ajunge
la cele ce au nevoie de muncă pentru a le avea.
− Ca o fată ce mă refuză.
− La fete este mai complicat de atât. Ele nu te refuză pentru
că au o strategie în cap, ci pentru că nu au nimic în ordine acolo.
− Sau nimic de tot!
− Nici chiar așa, ar fi mai simplu. Problema lor este că au
prea multe și prea încâlcite. Iar noi bărbații dacă vom încerca să
le putem anticipa, vom eșua înainte de a începe. Dar aici este și
frumusețea, în diferențele care ne separă. Altfel ne-ar omorî
monotonia și poate nici nu ne-am mai place prea mult ajungând
să pierdem specia.
− Și atunci cum să iubești o femeie care nu știe ce vrea?
− Vezi că este cacofonie: femeie ce nu știe ce vrea.
− Da..., ca babă bătrână, spune râzând.
− Femeile în general nu știu ce vor, iar cele ce știu,
ajungând acolo unde cred și observă că nu găsesc ce au căutat.
Cum să iubești o femeie? Depinde ce vrei, o faci pentru tine sau
pentru ea?
− Pentru amândoi.
102
− Atunci este mai complicat, trebuie să o faci pe rând că

altfel nu funcționează. Înțelege că sunteți două tipare diferite,
percepeți lumea într-un mod diferit iar ca urmare nu te poți
aștepta să vreți aceleași lucruri. Tu ca să te simți iubit ai nevoie
de admirație și suport, ea are nevoie de vorbe dulci și siguranță.
− Doar atât?
− Doar atât, însă nu atât de simplu. Degeaba oferi dacă nu
ambalezi în hârtia potrivită. Nu este suficient să îi arunci din
când în când câte un compliment, este nevoie să o faci din suflet
– sau cel puțin așa să arate. Că ea are senzorii foarte sensibili la
locul de unde vin acele cuvinte. Bine, uneori și nu puține sunt
cazuri, senzorii sunt defecți pentru că ea nu are o legătură corectă
cu sinele ei, dar atunci îi recomanzi un psiholog bun și îi dai
contactul meu.
− Da da, ca apoi tu să le înzdrăvenești la cap.
− Nici măcar eu, ele singure o fac, eu doar sunt unealta cu
care se ajută și mediul în care se simt ele în siguranță să o facă.
Dacă nu aș spune absolut nimic ci doar aș da din cap uneori, ar
fi suficient pentru ca ele să plece mai sănătoase decât au venit.
− Și atunci ce nevoie au de tine?, pot face asta și acasă cu
pisica.
− Unele o și fac! Doar că interacțiunea cu o altă persoană
deschide mai ușor poarta către o inteligență colectivă ce accesată
des, te pune pe picioare amintindu-ți ce vrei cu adevărat.
− Iar povești cu inteligența ta colectivă și prea puternică...
vezi, de vorbe de genul acesta am nevoie pentru a zăpăci femeile.
Am văzut că le place, se cred mai inteligente și ele dacă au astfel
de conversații. Dar tot nu mi-ai spus să înțeleg, cum faci să se
simtă iubite?
− Depinde de tipul de femeie și depinde de tipul tău.
− Ar trebui să scrii o carte despre asta, cred că ai simplifica
viața unor bărbați...
− Mai degrabă a unor femei, ele ar fi mai curioase să vadă
pentru că nici ele nu știu cum să facă pentru a se simți iubite. Iar
103
asta pentru că lumea s-a depărtat atât de mult de valorile ei de

bază încât este nevoie să trăim prea mult pentru a ne adapta la
schimbările rapide zilnice. Este mult diferit astăzi felul în care
ajungem să formăm cupluri decât o făceam acum 10 ani. Cumva
lumea s-a specializat pe o interacțiune superficială iar astfel nu
mai este nevoie ca să devenim ființe complete ci doar să arătăm
bine pe ecran. Iar asta este cu mult mai ușor decât era. Munca de
a fi frumoasă de acum 10 ani era de 10 ori mai grea decât astăzi.
Trebuia să fii continuu aranjată ca femeie, nu știi cu cine te vezi
pe unde mergi. Nu exista posibilitatea de a te cunoaște altfel
decât prin interacțiune directă.
− Era mai bine.
− Mai bine pentru tine, dar acum nici măcar nu trebuie să
se machieze o fată pentru a arăta bine, ci doar filtrul potrivit. Iar
apoi când te vezi cu ea, se aranjează suficient doar atunci când
trebuie, nu în fiecare zi. Oricum, plăcerea femeii este aceea de a
avea mulți fani, apoi dacă este sau nu dorită de tine și după ce o
vezi în realitate, nu mai contează la fel de mult precum conta.
Stai liniștit că știu ele prea bine cum stă treaba, doar că unele
speră să te dea gata cu caracterul pe care îl au și viața merge mai
departe.
− Se așteaptă să îmi placă de ele chiar dacă nu arată ca în
poze?
− Da! Că doar nici tu nu arăți ca în poze sau poate nici tu
nu ai ceea ce pozezi că ai.
− Dar eu chiar nu folosesc filtre sau poze cu lucrurile
altora.
− Foarte rău. Nu s-ar supăra nimeni dacă ai face asta.
− Dar nu am nevoie.
− Și mai bine atunci. Dar nu te aștepta de la același lucru
înapoi.
− Din păcate mă tot aștept degeaba. Cred că o să vin și eu
la cabinet la tine, am nevoie din câte văd.
104
− Lasă că este suficient să vii la mine, la cabinet este pe

bani și am deja tot programul ocupat. Prefer să vorbim așa
relaxați sorbind dintr-un pahar de vin.
− Vreau să înțeleg mai bine cum să fac treaba asta cu
iubirea să meargă, am încercat de atâtea ori și cu Ina iar în final
am cedat și prefer să las lucrurile să curgă de la sine că oricum
nu fac ceva bine. O iubesc nespus și nu vreau să o înlocuiesc pe
ea și fiul nostru cu nimeni însă am nevoie să mai fug de acasă cu
alta pentru a simți nevoia să mă întorc. Sună ciudat ceea ce
gândesc?
− Uneori este nevoie să cunoști o altă fată pentru a te
bucura de ce ai acasă, alteori pentru a vâna din nou și ați regăsi
bărbăția. Dar hai mai bine să facem o tură prin oraș cu mașina ta
frumoasă, ai tot promis că mă lași să o conduc și eu.
Bucuros la aproape 40 de ani precum un copil de 7, care
iese la joacă după mult timp de stat în casă, Lomar îmi dă cheia
de la frumosul său bolid roșu și ieșim împreună. A uitat complet
de întrebarea lui arzătoare și cumva am preferat să uite, eu
nefiind în dispoziția necesară de a vorbi pe marginea ei. De
fiecare dată când par prea deștept în a mă descurca cu femeile,
ajung în ipostaza ciudată de a fi întrebat cum de nu am și eu una
măcar acasă. Bine că pacienți nu își permit să mă întrebe, asta
face lucrurile mult mai simple iar eu mă pot concentra pe cele ce
contează pe mai departe.
Soarele de după masă își face apariția de după câțiva nori
pufoși lovind cu căldură îmbrăcămintea închisă la culoare de pe
mine. Lomar insistă să o decapotăm chiar dacă afară par să fie
doar 10 grade, iar eu cuminte zâmbesc și intru în rol. Ce ciudat,
parcă mașina te transformă și brusc ești mai frumos și mai
atrăgător decât în afara ei.
Pornesc încet la drum iar frigul amestecat cu plăcere mă
poartă cu gândul departe, la o lume pe care am cunoscut-o
recent, o lume a abundenței unde obții ce vrei dacă știi să ceri.
105
Bărbatul perfect de înșelat
Weekendul a trecut mult prea repede și mă trezesc din nou

pe scaunul filozofului plătit. Unii îi spun psiholog, pentru că noi
de ocupăm cu psihicul, însă personal cred că,de fapt, ne ocupăm
timpul cu timpul altora și cu cât mimăm mai bine că celălalt este
o persoană foarte interesantă, cu atât va veni de mai multe ori.
Până la urmă majoritatea se prind că de fapt tot ce au nevoie este
deja în mâinile lor iar cei ce nu își dau seama nu o fac pentru că
nu vor, fiindu-le frică de ei înșiși. Poate că ar trebui să nu mai
vină nimeni la noi, toți să se doftoricească acasă, doar că ai
nevoie de celălalt pentru a te vindeca iar dacă celălalt este
ocupat, eu sunt aici și te aștept să vii la mine, ocupându-mi
existența mea cu probleme tale repetabile.
Șirac este un bărbat verde-maro, un caz extrem de rar de
întâlnit printre pacienții mei. Totuși oameni ca el există,
personalități cumva scrise greșit în codul vieții dinainte de viață,
oameni agitați cu un suflet calm și nepăsător. Superficial în
emoții, nu se poate atașa suficient de mult de un om pentru ca să
îi pese cum îl alege, iar astfel ajunge în circumstanțe despre care
se miră și el că a ajuns.
Este a doua oară când începe să vină la mine, acum 6 ani
jumătate a mai fost pentru a se întări mai mult în decizii,
nicidecum pentru a-mi cere părerea, așa cum spune că mi-o cere
și acum din nou. De fapt ca el sunt mai toți bărbații, vin la mine
pentru ca eu să fiu de acord cu ei. Bine, știind asta, nu sunt pe
106
placul lor imediat pentru că vreau să le ofer și puțină victorie

atunci când reușesc să mă convingă că au dreptate și că sunt pe
drumul cel bun. O scenetă întreagă pe scena unei alte piese de
teatru, cumva un vis în visul altcuiva ce nu mai vrea să se
trezească într-o lume prea săracă, prea fără gust și extaz.
− Acum chiar nu mai înțeleg nimic, oare era mai bine să o
fi dezamăgit la începutul relației? mă întreabă cu lacrimi în ochi.
− Șirac, dacă vrei să îți plângi de milă hai mai bine pe la
ora 7 seara când am și eu cheful necesar pentru asta. Bem un
pahar de vin și poate mă apucă și pe mine nostalgia anilor care
trec prin viața noastră fără a pune ani în ei. Dar luni dimineața
nu este deloc momentul potrivit! Spune-mi mai bine care sunt
lucrurile bune pe care crezi că le vei culege în următoarea
perioadă.
− Nimic bun nu pot vedea din ce mi s-a întâmplat. Sunt
teleleu, abia dacă mai înțeleg ceva și sincer chiar nu mai am nici
o așteptare de la femei. Sunt toate o apă și un pământ.
− Păi cum așa, le-ai încercat deja pe toate?
− Nu, dar văd cum se aseamănă între ele, deja mă
enervează și micile asemănări.
− Stai să tragem câteva concluzii clare, câte femei ai
cunoscut intim la viața ta?
− Adică să mă culc cu ele?
− Da.
− Până în 20, nu mai știu exact, dar pe unele nici nu le-am
cunoscut foarte bine deoarece a fost o circumstanță să ne vedem
și tot așa ne-am și uitat.
− Deci mai este cale lungă până la a le cunoaște pe toate
celelalte, hai să nu tragem concluzii pripite. Iar ceea ce ai învățat
până aici te va ajuta de aici încolo pe mai departe, așa că bucură-
te de locul în care ai ajuns.
− Chiar nu mai știu cum să mă comport cu o femeie și dacă
voi găsi una să îmi placă așa cum deja am avut...
107
− Hai să recapitulăm încercând să ne amintim de primele

noastre ședințe împreună. Spune-mi îți mai amintești de ce te-ai
despărțit de prima?
− După 5 ani de relație așa cum trebuie, am dat de Celina
care m-a făcut să mă simt în viață, să simt că trăiesc și să mă
bucur de ea ca femeie la un nivel la care nu am mai reușit. Am
simțit un progres față de soția pe care o aveam și am vrut să fie
a mea și doar a mea, cumva mi-a fost frică să nu pierd ceea ce
îmi oferă.
− La început cu prima soție ta nu a fost la fel ?
− Nuuu... cred că asta m-a debusolat , cumva am crezut că
așa este îndrăgostirea și așa trebuie să mă simt când iubesc.
Totuși, m-am înșelat.
− Cu ce te-ai înșelat?
− Am crezut că Celina este mai bună. Nu a fost deloc, dar
mi-am dat seama prea târziu. Clipele de nebunie s-au
transformat în nepăsare și totul s-a răsturnat exact în sensul opus.
− Descrie-mi din afară ca spectator cele două relații care
le-ai avut.
− În prima căsătorie am fost doi oameni constanți, lucrurile
s-au întâmplat încet, după mersul normal și cumva au venit de la
sine. Ne-am căsătorit când trebuia, am făcut un copil când
trebuia, am avansat financiar cum trebuia, ce să spun, o viață
normală și stabilă. Erau și momente de bucurie doar că nu din
aia nebună. Acum este exact ceea ce îmi doresc să am, o viață
perfectă. Liniște și pace alături de o femeie care duce familia pe
drumul cel bun. Ea era foarte ordonată, foarte calculată, mă ținea
și pe mine în frâu pentru a nu derapa financiar sau a pierde
timpul degeaba. Făcea și mâncare, curățenie, foarte ciudat cum
nu am observat toate astea. Clar dragostea m-a orbit suficient de
mult ca să văd doar sex și iar sex.
− Dar ai mai avut și alte relații extraconjugale înainte de a
o cunoaște pe Celina din câte îmi amintesc...
108
− Da, dar nici una din ele nu am simțit că vrea să mă

despartă de familie. Au fost bune și mi-a făcut plăcere cu fiecare
dintre ele doar că s-au terminat cumva sănătos, fără a mă distanța
de ceea ce acum văd a fi foarte important într-o căsnicie.
− Anume?
− Familia este familie, restul plăceri efemere. Așa îmi tot
spuneam și eram convins că toate sunt la fel, diferă doar
ambalajul.
− Păi și acum ce zici, sunt la fel?
− Acum zic că nu mai zic nimic. Sunt afon când vine vorba
de femei. Prefer să las lucrurile să se întâmple de la sine iar apoi
să vedem ce se va întâmpla.
− Crede-mă, dacă ar fi toate la fel pentru mine treaba ce o
fac ar fi foarte simplă. Din păcate sau poate din fericire, sunt de
4 feluri înmulțite cu 4. Iar dacă nici asta nu este destul, mai au și
diverse moduri în care se simt iubite care nu se leagă de
temperamentele lor. A reuși să înțelegi o femeie este la fel de
probabil cu a înțelege începutul lumii – mulți au versiunile lor
dar nici unul nu poate explica în detaliu altcuiva. Fii bucuros că
ești încă tânăr și ești bărbat, poți oricând merge mai departe cu
o alta fiind mult peste ce ai fost ca experiență. Acum descrie-mi
și a doua căsnicie.
− A doua a fost opusul la prima. Din primele luni totul era
la superlativ, am fost impresionat într-un mod de care nu am știut
că există, sex nebun peste tot, fără a ține cont de nimic. Cumva
m-am simțit dorit și important, un armăsar în toată puterea.
− Iar în prima căsniciei nu te-ai simțit așa?
− Nu, eram cumva acceptat și controlat să fac ce trebuie
nicidecum să fiu eu la putere și să decid ce și cum.
− Iar în a doua ai fost la putere?
− Cel puțin așa am simțit. Iar Celina era mereu zâmbitoare
și pozitivă față de ce va urma. Nici ea nu mi-a cerut să mă despart
de familie, doar am simțit că o pierd dacă nu o voi face.
− Zici că nu erai controlat?
109
− Acum văd clar cât eram de mine manipulat de zâmbete

și lacrimi cu care mă făcea să dansez pe melodia ei. Nici nu îmi
vine să cred cum a putut un om fără nici o pregătire să mă învârtă
cum a vrut ea.
− Natural, unele așa se nasc, de obicei cele din familii
sărace. Cumva selecția animală din noi le-a înzestrat cu privirea
căprioarei rănite ce așteaptă un salvator puternic să o răpească
din această lume rece. Doar că salvatorul este cel care va trebui
în curând la rândul lui salvat...
− Și m-ai întrebat de asta, îmi aduc aminte că m-ai întrebat
dacă știu sigur ce duc acasă, dacă o cunosc suficient. Dar ce să
știu eu că eram orbit de soarele din părul ei și dornic pentru
următoarea experiență incitantă, vorbeai degeaba cu mine
atunci.
− Și, mai spune-mi , ce fel de om este Celina până la urmă?
− Căprioară ciufută mai degrabă decât rănită. Mereu
dezordonată, nu simte nevoie de o minimă curățenie, de nimic.
Dacă am ajuns să îmi cumpăr singur mâncare și să mi-o gătesc
atunci când ajung acasă iar dacă simțea miros de mâncare venea
să înfulece și ea. Îmi venea să o strâng de gât!...
− Păi și ai strâns-o?
− Cum adică?...
− De gât, ai apucat-o?
− Nuuu, cum să fac așa ceva?
− Nici măcar o palmă sau un smuls de păr?
− Nuuu, dar nu sunt genul ăla de bărbat.
− Păi de aia nu i-a mai plăcut de tine.
− Cum adică? Trebuia să o bat ca să asculte de mine?
− Uneori da. Iar dacă nu atunci, a doua zi când o luai la o
partidă de sex dur, puțină chinuială i-ar fi amintit cine este
bărbatul în casă.
− Nu este genul meu, eu sunt un romantic, tandru și fin cu
femeile.
110
− Care femei? Astea de care te saturi tu sau se satură ele de

tine? Poate că înveți și tu pe parcurs că nu ceea ce se vorbește
contează ci ceea ce trăiești și verifici pe pielea ta. Iar acum chiar
ai suficientă experiență pentru a știi unde ai greșit.
− Deci să ne înțelegem, eram BĂRBATUL PERFECT!
Găteam, făceam curățenie, petreceam tip cu bebelașul nostru,
aduceam bani acasă, toate astea fără a-i reproșa ceva că nu face
sau de ce stă pe telefon. Adică sincer, nici nu știu ce mai puteam
face în plus.
− Poate sex ?
− Mai ales pe subiectul ăsta aveam conflicte cu ea, că nu
mai voia decât foarte rar și când avea ea chef. Deci toată nebunia
cu care m-a obișnuit la început s-a transformat în lipsă de chef și
oboseală.
− Cumplit de real și trist. Dar acum ea cum își imaginează
viața fără tine? Are totuși un copil după ea.
− Este la fel de împrăștiată și nepăsătoare. Crede că se va
descurca singură sau poate cine știe ce bărbat are impresia că va
găsi.
− Te-a înșelat în perioada căsniciei.
− Da.
− Nu era o întrebare, spun zâmbind.
− Da, m-a înșelat, am prins-o și tot ea s-a supărat că de ce
îmi permit să o fac curvă.
− Păi ai făcut-o?
− Nuuu, chiar mi-am luat vina și asupra mea că poate eu
sunt de vină altfel nu simțea nevoia de a face asta. Dar în loc să
fie bine, a plecat de acasă pentru câteva zile.
− Probabil să se sature de noua jucărie.
− Iar acum cred că o face toată ziua cu cine știe câți.
− Te-ar mira să vezi că nu este așa. În curând o să îți bată
chiar la geamul telefonului deschizând subiectul prin cine știe ce
motiv care va avea legătură cu fiica voastră.
111
− Nu mă mai interesează, vreau să uit și să merg mai

departe. Am văzut cum este viața alături de ea, știu unde mă va
duce, prefer altceva.
− Prima soție dacă ar veni la tine să mă împăcați, ai vrea ?
− Bineînțeles că aș vrea, nu a greșit cu nimic, am avut exact
viața pe care o vreau astăzi să o găsesc cu cineva.
− Interesant, trag și eu câteva concluzii, sau mi le întăresc
mai bine spus.
− Știai că aici se va ajunge, nu-i așa?
− Sincer să fiu, dacă un bărbat cu temperamentul tău ar fi
reușit o relație de lungă durată cu o femeie extrovertită roșie-
verzui, ar fi fost minunea improbabilităților.
− Toată lumea mi-a spus asta, nici măcar un singur prieten
nu a fost de acord atunci iar acum mă mir și eu de mine. Am
ajuns să fiu bărbatul perfect doar pentru a fi înșelat cu un bărbat
căruia nu îi pasă de ea, o seară de sex și puțină filtrare.
− Păi asta a avut nevoie ea, temperamentul ei este
predispus spre asta iar tu, femeia bărbat care ai ajuns, ai fost
benzină peste focul ce ardea în ea. Crede-mă, nu a făcut nimic
cu rea voință, pur și simplu așa a simțit, iar apoi și-a dat drumul
să scape din banalul ce l-ai construit în jurul ei. Doar că acum,
când s-a dat la o parte, va cunoaște o lume pentru care nu este
pregătită. Va alerga cu siguranță înapoi la tine când alții o vor
dezamăgi și o vor lăsa deoparte iar tu, dacă vei fi încă femeie, o
vei ierta pentru tot urmând ca să îți plângi peste 7 ani din nou de
mila doar că atunci va fi muuult prea târziu pentru a mai
reconstrui cu altcineva ceva.
− Iar acum ce este de făcut?
− Tu ce crezi că poți face?
− În primul rând vreau să mă devin din nou bărbat!
− Bravo! Adică?
− Nu o să mai accept să fac eu treaba de femeie în casă și
nici nu cred că o să mai îmi pese prea mult de ce vrea
următoarea. Îmi trăiesc viața și aia e.
112
− Foarte bine, chiar recomand să ai o perioadă în care să

cunoști cât mai multe femei cu putință. Chiar recomand să le
oferi ceva în schimbul prezenței lor.
− Adică să le plătesc?
− Nu, ci să găsești soluții pentru a te apropia de fete ca apoi
să le cunoști modul în care gândesc spre a vedea ce ți se va
potrivi în perioada post apocaliptică a vieții tale noi în care te-ai
trezit obligat să te descurci.
− Până la urmă cred că bărbatul perfect nu este perfect
deloc...sau mai bine zis nu îi face toate voile femeii pe care o
iubește altfel devine plictisitor și nedorit.
− Iar tragi concluzii generale pentru situații particulare?
Ceea ce spui este valabil în cazul tău pentru cazul ei, nicidecum
nu este ceva general. Dar ține cont doar că a fi prea bun poate să
strice dacă uiți să fii puternic atunci când este necesar.
Îl privesc în timp ce își freacă mâinile și cum timp de
aproape o oră a bătut continuu ritmul cu piciorul drept. Este atât
de prețioasă experiența cu care s-a confruntat că ar merita o
întreagă carte de 1000 de pagini care transpusă în detalii să
devină manualul a ceea ce nu trebuie să faci. Ar merita chiar
seminarii la care să fie adus Șirac spre a da lecții de viață despre
ce a făcut și nu vrei să faci. Doar că așa ca el, nimeni nu stă să
asculte la sfatul celui lovit de furtunile vieții, mai ales când
dragostea stă înghesuită în mintea unui bărbat.
O femeie îndrăgostită este doar o femeie mai amețită decât
în mod normal. Parcă ele sunt mereu îndrăgostite umblând pe
cărări ce duc nicăieri, apoi fug de acolo pentru a ajunge de unde
au pornit cândva demult când ziceau că vor ceva.
Un bărbat îndrăgostit este cu totul altceva. Îi văd cum vin la

mine în încercarea de a le dezaburi ochii când de fapt ei privesc
cu mintea iar nimic ce apare în fața lor nu le ajunge în cap. Poate
că așa și trebuie spre a duce specia mai departe, sau poate că doar
113
este un joc nebun, în care ruleta vieții împușcă aleator câte un

cărunt.
El ,ca mulți analfabeți ai vieții, mai are în mintea sa, greșit,
portretul unui bărbat amabil ca fiind cel mai dorit dintre doriți.
Poate că era odată, când doamnele erau mereu, în căutare de
romantic, nu de ce-i lux și unde e.
La început era el, apoi femeia l-a obligat să se schimbe, iar
când a reușit, a plecat să îl găsească pe el ce-a fost atunci când
s-au cunoscut. Cred că este atât de cunoscută întâmplarea de
către cei părăsiți de ea, dar nu este nevoie ca ea să plece,
majoritatea stau acasă cu el în timp ce au plecat demult sufletește
cu altul, sau altul, sau oricare altul va urma. El, o prinde, nu-i
vine să creadă, dar crede, știindu-se pe el, apoi decide că-i gata
iar ea se miră de ce nu acceptă el.
Nu ar fi mai simplu ca fiecare să spună de la început cu
tărie: „dragul meu, voi fi cu tine atât timp cât altul nu va fi mai
bun ca tine în preajma mea” iar el să știe că în fiecare zi este în
concurență cu toți bărbații de pe Terra pentru ea având marele
avantaj că este în preajmă și o și știe mai bine ca ei. Astfel, poate
evolua și continua să devină cea mai bună varintă a sa, iar dacă
asta nu este destul, probabil că pentru o alta va fi. Dar cel puțin
se știe că nu va exista între ei, acel legământ de loialitate eternă
care nu are ceva pământesc în el.
Nimeni nu va fi loial nimănui dacă ceea ce i-a unit nu va
mai fi. Dacă viața nu mai are culoare, dacă nu mai rămâne nimic
atrăgător pentru ei, ce rost să aibă iubirea unde e loc de încă 3.
Fiecare zi trebuie să devină altceva, mai mult decât ieri, pentru
că a lor este puterea de a face și trăi ceea ce au devenit împreună.
Evoluează continuu sau te vei risipi mereu...
114
Femeia cu trei culori
De puține ori îmi este dat să cunosc femei atât de complicate

precum cele din 3 culori, mai exact albastre-verzi-roșii. Aceste
făpturi pendulează continuu între a fi sau a nu fi ceea ce sunt de
fapt. În mod normal o femeie care este albastru-verzui, atunci
când este în lumea ei liniștită și naturală, este calmă, tăcută,
ordonată iar atunci o scoți din această stare, ferească-te bunul tău
zeu, tunete și furtună înainte ta izvorăsc din ea! Nu te aștepți de
la o asemenea reacție mai ales că acum 5 minute era mielul
Domnului, dar iată că așa sunt ele. Însă atunci când adaugi a treia
culoare și asta una extrovertită cum este cea roșie, apare un
dezechilibru continuu între ceea ce vrea să fie și ceea ce nu este.
O femeie de acest fel vine săptămânal la cabinetul meu,
poartă de speranța spre o lume ce nu s-a născut încă. Indiferent
cât vom sta împreună și cât vom vorbi, ceea ce este ea nu are un
leac sau o rezolvare. Nu există un remediu pentru verdele aprins
din ea, nu există leac pentru albastrul încăpățânat. Iar atunci când
este furioasă, Ralisa adună tot ce este mai rău și din una și din
alta... iar asta poate că depășește capacitatea oricărui bărbat de a
o face fericită sau măcar de a o putea accepta pe termen lung.
Are deja 35 de ani și cam asta este tot ce are. Fără copii,
fără să fi avut vreodată soț, mă privește cu speranță cum o
privesc la rândul meu în timp ce mai dăm jos încă o mască din
cele 101 care le-a avut începând cu prima ședință.
115
La început mi s-a părut că eu sunt cel pus pe scaunul

clientului iar ea terapeutul. Rătăcind printr-o lume surdă la
receptorii ei de iubire, a renunțat să îi mai lase la vedere iar acum
îi caută și ea pe unde i-o fi pierdut. Ce greu este să iubești o
femeie care nu știe să vadă iubirea... sau mai degrabă nu vrea.
Ea zice că a ajuns așa că a trecut prin suferințe pe partea asta însă
ușor, ușor, am descoperit că niciodată nu a iubit un bărbat care
să îi arate că o iubește înapoi. Lucru fals pe jumătate – adică ei
au iubit-o dar nu au știut să arate acest lucru într-un limbaj pe
care ea să îl accepte.
Din toate aceste ședințe pe care le am cu diverse tipare de
femei, consider că nici una dintre ele nu descoperă iubirea
celuilalt până când nu se abandonează în vulnerabilitatea ei, lui.
Am să reformulez: până când o femeie nu acceptă să fie la mâna
bărbatului său, nu va putea să se lase iubită cum vrea ea.
Iar de aici apare marea dilemă a femeii independente! Dacă
mă las la mâna lui, cum mai sunt oare eu independentă? Că ele
vor să fie independente cu totul, nu financiar. De fapt partea cu
financiarul nu deranjează atât de mult la început, chiar vor să fie
întreținute dar dacă nu îl mai vor pe mascul, să îl lase de mâine
cu ochii în soare privind la contul golit și pozele ce deja și le-a
șters de pe online.
Vrem să fim independente ! strigă ele cu tărie, cumva spre
a se înălța într-o lume în care tot ce au este datorită lor. Dar așa
și este, tot ce avem fiecare este datorită nouă iar modul în care
agonisim ce deținem ne va fi blestem ori salvare. Obișnuința de
a fi o femeie independentă financiar pe spatele unui bărbat
galant, de cele mai multe ori căsătorit, duce la neobișnuința de a
te trezi la o vârsta în care opțiunile se împuținează sau dispar de
tot, singură și neînțeleasă de nimeni, în lumea ta independentă
de tot inclusiv bani.
− Ralisa, ascultă-mă bine, ești încă foarte tânără și
atrăgătoare, trebuie doar să te decizi ce vrei cu adevărat. Vrei să
ai dreptate sau vrei să ai un bărbat lână tine?
116
− Când văd ce prost gândesc unii nu pot să mă abțin.

− Nu vrei! o întrerup pentru a mia oară pe același subiect.
− Eu zic că nu pot, dar da, nu vreau să stau lângă proști.
− Dar cum ai ajuns lângă ei atunci? Bănuiesc că un om de
acest gen transmite anumite semnale că nu este cel potrivit.
− Parcă mă las dusă de val până la un punct când observ cu
ce neisprăvit îmi pierd timpul.
− Mai degrabă îl investești spre a știi pe viitor ceea ce nu
vrei. Nu cred că există relații nesănătoase atât timp cât nu se
repetă exact. Înveți și te transformi spre a deveni mai bun pentru
următoarea și mai flexibil decât ai fost. Se poate întâmpla ca
aceleași două persoane să nu se accepte dacă se întâlnesc în
anumite momente ale vieții când nu sunt pregătiți unul pentru
celălalt.
− Adică nu există jumătatea fiecăruia dintre noi?
− Eu nu cred în asemenea concepții. Și sunt sigur că nu
crezi nici tu...
− Mai ales eu. Am spus ani la rând mai multor fete că nu
există așa ceva. Fiecare trebuie să se uite bine la ce e lângă ea și
să judece dacă pe termen lung este sau nu, ce dorește, nu iubiri
aprinse cu picioare rupte.
− Nici chiar așa sistematic... că dispare orice urmă de
îndrăgosteală.
− Știi bine că nici în așa ceva nu cred.
− Și nici în unicorni... dar asta nu înseamnă că există unul
pe undeva ascuns.
− Eu mă uit la fapte și în jurul meu, nu pot să mă mint că
ar fi altceva mai bun când asta este și asta primim.
− Vezi tu, destinația este pentru cei ce cred în ea suficient
de mult ca să ajungă acolo. Dacă vei crede suficient vei găsi ceea
ce atragi spre tine.
− Adică să sar de la etajul 4 crezând că nu voi păți nimic?
− Dacă asta îți dorești și ești capabilă să crezi, în mintea ta
asta se va întâmpla, întreg universul va lua o altă formă iar lumea
117
ta se va dezlipi de lumile în care a păți ceva este normal. Înțelege

că noi suntem aici ca urmare a unor intersecții de universuri ce
împart aceleași convingeri între ele. Nu există lumi paralele ci
mai degrabă lumi care se intersectează sau nu. Știm acest lucru
pentru că simțim acest lucru, fiecare din noi avem sentimentul
de a fi centrul lumii noastre și chiar suntem. Doar că nu vedem
ceea ce mintea nu știe să vadă, această întretăiere continuă cu cei
a căror experiențe îi fac să creadă în ce credem și noi.
− Iar asta cum mă ajută pe mine?
− Orice informație care îți oferă perspectivă mai largă a
lumii în care trăim în acest corp, are ca efect o maturitatea a
profunzimii cu care prețuiești clipa din sorgintele creației prin
care exiști.
− Ăăă... da. Probabil.
− Nu spune probabil fără să înțelegi ce vreau să îți spun.
Este mai mult aici printre noi decât pot vedea ochii noștri, decât
pot auzi urechile noastre, decât pot simți inimile noastre... este
cu mult mai mult!
− Și repet, cu ce mă ajută asta pe mine ?
− Te ajută dacă vrei să înțelegi că nici acum nici vreodată
nu contează cine are dreptate și cine este fals. Contează dacă te
poți bucura alături de cineva de bogăția de a fi cu cineva sau nu.
− Îmi este greu să accept asta, un om cu care să nu fiu pe
deplin mulțumită.
− Acest om nu există, acceptă adevărul pe care ți-l spun și
caută ceva ce seamănă cu 8 puncte din 10 cu cel ce ți l-ai dori.
− Nici măcar 9 din 10?
− Consideră altfel, este un eșec pentru tine în primul rând
că nu poți să ții un om lângă tine, iar abia după acest eșec poți
considera că el este prost. Pentru că întrebarea este simplă, de ce
tot dai de acești proști dacă tu ești așa deșteaptă? Nu cumva cam
asta este zona în care cauți?
− Adică eu îi aleg nepotriviți din start?
118
− Sau asta, ca apoi să le arăți ce bună ești tu și slabi sunt ei

sau... poate că tu nu vezi dar sunteți de fapt la același nivel – ei
buni la ceva, tu la altceva și viceversa.
În sfârșit tace, stă și pare că gândește la ce i-am spus, iar
asta este ceva nou de când o cunosc. De obicei, la indiferent ce
îi spun eu, așteaptă să termin fraza pentru ca ea să înceapă una
nouă din care să îmi dea mie de înțeles că am greșit pe undeva
sau mă completează pentru că nu am spus totul pe acel subiect.
Uneori mă întreb dacă nu observă cum pierdem amândoi timpul
lăsând în urma noastră aceleași concluzii cu care a venit la mine,
doar că eu măcar sunt plătit pentru asta în timp ce ea pierde timp
și mai dă și bani.
Nefiind pregătită pentru a se cunoaște pe ea, aleargă dintr-
un bărbat în altul căutând vina fiecăruia dintre ei chiar și acolo
unde nu este. Dacă-i calm de ce este calm tot timpul, dacă e un
agitat, o obosește cu felul lui și tot așa. Până la urmă va trebui să
înțeleagă faptul că ea este cea neobișnuită, nu ei, iar această
neobișnuință nu oferă vreo recompensă sau avantaj ci mai
degrabă strică suficient pentru a se trezi din nou singură într-o
lume care nu vrea să înțeleagă așa o valoare precum este ea. Iar
ea nu este o valoare mai mare decât semenii ei, doar mai
neobișnuită, neadaptabilă și nemulțumită.
− Spune-mi atunci o soluție, că asta îți cer de când tot vin
la tine, ce este de făcut practic prin fapte nu vorbe și idei că sunt
sătulă.
− Sătulă ai venit și până nu flămânzești nu vei fi pregătită
pentru o soluție sau alta.
− Crede-mă că am nevoie de un partener, am obosit să fiu
singură.
− Ești oare ? am impresia că în mintea ta este mereu un
bărbat parcat pe undeva gata să îți sară în ajutor dacă ai nevoie
de companie.
− Nu am pe nimeni serios, doar așa, cum ai spus, să îmi
țină companie...
119
− Iar cu companie vei rămâne. Sau decizi să te pregătești

pentru o relație solidă, sau vei continua așa iar în timp odată cu
vârsta, compania va fi tot mai greu de găsit până când va muri
în ani ce vor veni.
− Să mă pregătesc zici... există un manual sau doar să fiu
așa mai flexibilă și gata?
− Bine ar fi să existe unul... dar nu avem nevoie atât timp
cât eu sunt aici pregătit să ajut cu ce este nevoie. Uite, pentru
început definește exact ce vrei de la un bărbat și ce nu vrei. Iar
eu îți voi spune ce se poate și ce nu, unele fiind clar în
contradicție.
− Simplu, vreau să mă respecte și să mă iubească, să mă
protejeze și susțină în ceea ce fac, să fie bărbat atunci când
trebuie și înțelegător când am nevoie.
− Hai mai bine să traduc: peste primele două trec repede
pentru că nu depind de el ci de modul în care tu interpretezi ceea
ce face el. N-are cum să te iubească cum vrei tu dacă el trebuie
să facă ceva ce nu îi spui și poate. Spre exemplu spui unui bărbat
roșu să facă ordine în casă, iar atunci vei simți că te iubește –
preferă să doarmă afară iarna, este mai ușor de făcut pentru el.
− Mi-ai mai spus asta.
− Și se pare că nu destul. Mai departe, legat de siguranță
ceea ce vrei să spui este că vrei un bărbat cu bani.
− Nu bogat, dar să poată plăti întreținerea noastră și un trai
decent.
− Decent pentru cine? Somalezi sau regi? Ceea ce vrei tu
este un bărbat cu bani suficienți pentru a te întreține, nu mai tot
te învârti după deget, că nu pe mine trebuie să mă impresionezi.
Aici suntem noi cum suntem ca apoi să fim mai mult decât am
venit.
− Bine, un bărbat cu destui bani să ne fie bine, câteva mii
de euro pe lună, până în 10.
− E bun, mai departe vrei ca să stea și pe acasă nu doar la
muncă, sau vrei să lucreze pe vapor și doar să trimită bani?
120
− Nuuu, vreau să ne facem programul împreună cumva, și

eu vreau să produc nu doar să primesc de la el.
− De fapt ceea ce vrei tu este să ai un rol în afacerea lui,
dacă se poate contabil sau să verifici contabilul.
− Acum ești ironic?
− Deloc, vreau să analizăm ceea ce îți dorești ca apoi să
vedem ce este posibil. Spui că nu ți-ar place un astfel de rol?
− Ba da, sau oricare să fie de folos.
− Vânzătoare la tejghea?
− Nu atât de jos, dacă este afacerea lui vreau ceva de
coordonare.
− Atunci el ce rol să mai aibă? Dacă este afacerea lui
probabil el o conduce.
− Dar are oameni că nu poate face totul.
− Deci vrei ca el să aibă un business suficient de mare
pentru a-ți oferi și ție un rol în el din care tu să produci bani și să
controlezi afacerea?
− Nu știu ce să zic, nu sună prea bine când o zici așa pe
direct. Poate că da, dar nu țin neapărat...
− Ralisa, ceea ce tu vrei nu există. Un astfel de bărbat este
dominant și te-ar ține acasă decizând el ce și cum faci. Iar tu să
fii pe poziția de care îmi spui iar nu se poate decât dacă tu
conduci afacerea iar el este maro adică nepăsător. Iar un om
nepăsător și amabil nu ar putea să creeze niciodată un imperiu
suficient de mare pentru gustul tău. Apoi când ai rămâne
însărcinată te-ai simți abandonată într-un colț în timp ce el ar fi
în firmă și magia ei.
− Cred că de data asta plec de la tine mai amețită decât am
venit. Ce vrei să spui, că nu am nici o șansă? Voi rămâne tot așa
singură cuc?
− Sunt două variante: sau îți clădești o viață în care a
rămâne singură nu este răul cel mai mare sau renunți la a mai fi
încăpățânată sau și rigidă. Fără a deveni flexibilă cu cel de lângă
tine nu vei găsi nimic care să fie potrivit.
121
− Pot să încerc...
− Dacă nu decizi iar apoi începi să flămânzești vei încerca
degeaba cum ai tot făcut-o. Ai cunoscut destui bărbați pentru a
înțelege că nu este așa ușor pe cât poate părea aici în siguranța
cabinetului meu. Iar cu timpul, tot mai puțini se vor arăta în calea
ta.
Mă uit la ceas astfel încât să vadă și ea cât este ora. Am
depășit timpul alocat ei dar nu îmi place să mă grăbesc niciunde.
Tot timpul cele mai bune concluzii apar în ultimele 10 minute,
cumva parcă suntem pregătiți oricând să vedem adevărul dar
dacă nu avem un target clar, mai amânăm puțin de plăcerea
minciunii.
I-aș spune că tot ceea ce vede, o face pentru că s-a săturat
de ea. Sau mai bine zis s-a săturat de obiceiurile ei pe care le
ascunde în clipe uitate de timp dar nu poate fugi de ele când se
aprind în comportamentul altor oameni și mai ales în cei pe care
n-i dorim. Iubim minciuna dar urâm mincinosul... iubim nebunia
dar urâm nebunul... iubim banii dar urâm pe cei bogați.
Cumva nu pot spune că eu nu sunt o variantă masculină din
ceea ce este ea... mereu în căutarea celei pe care o văd la alții,
iar când o descopăr în brațele mele o scap încercând să mă retrag
în suferința mea, o poveste în care eu, nu pot să accept iubirea
celei ce vreau să o caut mereu. Cumva nostalgic renunț la o viață
bună cum ar considera-o cineva, pentru a trăi sublimul ce-l poți
pe degeaba arunca în păcat. Intensitatea cu care îmi plâng de
milă va depăși de mii de ori, o simplă umilă bucurie ce o trăiesc
cupluri care mor. Să vreau să fug nu știu de unde, că de aș știi aș
vedea, o minimă speranță ruptă, de a ajunge undeva.
− Pot să intru? se aude o voce feminină imediat după un
ciocănit grăbit.
Sar de pe scaun și merg spre ușă, nu este deloc normal să se
intersecteze pacienții între ei, iar eu nu mai aveam pe nimeni
astăzi programat. Întredeschid ușa suficient ca să fiu tras afară
brutal de o mână rece ce m-ă apucă de după cap fără alte cuvinte.
122
Mă trezesc sărutat intens iar ochii mi se închid automat... încerc

să mă zic ceva dar limba ei îmi înnoadă cuvintele apoi șoptesc
cu greu:
− Arila termină, am un pacient, ne aude.
− Arila?! Cine este Arila... ?!!
123
Iubirea unei iubiri nebune
Prins într-un șir de explicații pe care nu doresc să-l încep, o

trag de mână deoparte dojenind-o în șoaptă:
− Am un pacient, nu poți da buzna aici dintr-o dată, du-te
jos și vin și eu în 10 minute, mergem undeva să mâncăm ceva
bun dacă ai răbdare.
− Da șefu’, facem cum doriți!
− Mulțumesc.
− Vine și Arila cu noi?
− Îți trimit numărul ei, poate vrei să împărțim cina în trei.
− Trimite-mi mai bine contul ei, să am de lucru în cele 10
minute că altfel simt că explodez de plictiseală!
Închid ușor ușa fără a-i mai răspunde, chiar nu mă așteptam
să mă caute așa din senin fără să dea nici un semn. Siara este una
din acele îndrăgosteli de-ale mele care vin val vârtej în viața ta
și pleacă la fel, oameni făcuți pentru a colora existența altor
oameni însă doar pentru un moment scurt ce nu apucă să se
termine... are aproape vârsta mea dar pare mult mai tânără decât
multe femei de 20 de ani, plină de viață, fără regrete și fără a
gândi unde o va duce ziua de mâine. O femeie pe deplin roșie cu
puțin maro, un act glumeț de creație în care atunci când nu este
agitată este nepăsătoare iar când este agitată oricum nu prea îi
pasă ce se petrece. Superficială în tot ceea ce face sau i se
întâmplă, chiar și atunci când este supărată pe ea sau pe alții, nu
este profundă și îi trece repede.
124
− Mulțumesc pentru ora folositoare de astăzi, îmi spune

Ralisa în timp ce se îndreaptă spre a se îmbrăca.
− Cu mare drag, să știi că facem pași mărunți dar
importanți.
− Sincer nici nu mai mă interesează să văd un progres în
ceva exact. Faptul că mă simt mai bine la final este suficient
pentru mine.
− Te simți ascultată.
− Exact, iar uneori asta este suficient, îți mulțumesc, îmi
spune în timp ce îmi lasă banii pentru ora de astăzi pe biroul de
lângă ieșire.
Privesc, în timp ce ușa se închide iar sunetul final pare
sunetul unei case de bani, când se închide sertarul după o
încasare. Clanț! și bani au venit... mi-am folosit creierul, l-am
pus în folosul unei alte persoane pentru ca să trăiesc și să am ce
mânca. Această pervertire în care simt că mă aflu, un spectacol
mut care se desfășoară în fața mea fără ca să aibă vreun
spectator, apasă tot mai mult pe umerii mei. Uneori judec pe cele
ce își oferă trupul pentru plăceri trecătoare și nu înțeleg cum pot
face asta, cum pot accepta pe cineva necunoscut în ele, apoi pe
altul și pe altul mimând o dragoste plătită într-o plăcere
nemaipomenită.
Eu sunt exact ca ele, mimez mirându-mă de cea din fața
mea, de complexitatea ei, de unicitatea în care se descrie, de
nerepetabilitatea trăsăturilor ei, un miracol în carne și oase ce se
repetă cam de 3 ori pe zi. Cumva, la fel ca atunci când îngândurat
pleci de la muncă și te trezești acasă neștiind cum ai ajuns fiind
scufundat în nori minții, așa și eu intru într-un program ce
rulează cu mine fără ca eu să am nevoie de a reacționa. Iar ele,
pleacă la final mulțumite că iată, există un bărbat care poate
asculta, care poate înțelege, există speranță să poată găsi și ele
așa ceva.
125
Doar că atunci când iubești lucrurile se schimbă,

programele automate se risipesc în van iar tu ești mâna de emoții
crude a animalului pe care l-ai închis în cușca inimii tale. Iar
odată cu izvoarele iubirii, curg toate așteptările, toate dorințele,
toate imaginile pe care le-ai văzut la alții și vrei să ai parte de
toate aceste lucruri de la cel pe care spui că îl iubești, chiar azi!
Eu sunt bărbatul perfect atât timp cât nu sunt bărbatul tău.
Doar o imagine, doar un poster care descrie o lume perfectă, sau
mai degrabă o lume ce nu există în real. Un avatar învechit și
înlocuit de cele performante din telefoane, un simbol al omului
trecut prin ciur și prin dărmon dar regăsit prin sine și nelumesc
de înțelegător.
Ceea ce vrei tu este varianta reală, iar când o ai vrei să o
pierzi pe drumul spre iubirea ta perfectă, o cauți dar știi că nu
este, preferi să plângi decât să ai. Iar în acele seri prelungite în
niciodată, lași de la tine puțin har, spre a primi în viața ta un
suflet mic și alungat. Iar cum vine, așa pleacă, cumva nimic
neașteptat, apoi începi o nouă viață și retrăiești un vis ciudat.
Vreau să m-ascund în palma ta, vreau să te am în timp ce mă ai,
mă nasc din nou printr-o iubire care știu că va trăi un an.
− Ești singur? Pot să intru? aud de după ușă vocea Siarei.
− Da, intră, tocmai îmi luam lucrurile.
− Nu ești nici măcar îmbrăcat? Iar eu stau în frig afară!
Apoi vine și mă îmbrățisează afectuos cumva mimând cum
frigul i-a cuprins întreaga făptură iar eu sunt pe post de calorifer
uman.
− Cum de ai venit la cabinet?
− Unde să merg altundeva? Te sun de două zile și ai
telefonul închis. Ți-ai schimbat numărul sau ce s-a întâmplat?
− Da, urmează și asta probabil, dar din păcate pacienții mei
mă știu după acest număr iar agenda mea nu era prea lungă
pentru a-i anunța că l-am modificat. Cred că o să renunț la acest
obicei ciudat de a memora numerele...
126
− Prost, nu ciudat! Lasă, bine măcar că te-ai trezit și tu.

Deci unde este telefonul până la urmă, s-a stricat?
− Dacă m-ai lăsa să îți povestesc pe îndelete, aș putea chiar
să îți răspund la ambele întrebări deodată.
− Care ambele?
− Păi m-ai întrebat cine este Arila...
− Aaa, știu cine este, nu mai trebuie explicații, i-am
verificat contul cât am stat afară. O frumușică bogățică ce
probabil a picat în plasa mai marelui păianjen psiholog, idealul
neștiut al femeilor rătăcite.
− Da... de fapt poate chiar invers, nu cred că am avut plasa
la mine când am cunoscut-o și uite așa, am rămas și fără telefon.
− Ți l-a furat ea cu tot cu inimă? Sau doar inima iar cu
telefonul ai aruncat după ea?
− Bine era măcar dacă aruncam și nimeream. Din păcate
stă scufundat în lacul din parcul central.
− L-ai scăpat în timp ce-l aruncai de nervi, probabil...
− Nu aș ști să descriu fapta și cauzele ei, dar ...
− Asta este o prima. Cum să nu poți tu explica, explicatorul
oricărui fenomen chiar și când nu există unul.
− Exagerezi.
− Da, dar tot am dreptate, că și tu exagerezi în explicații și
filozofii fără de capăt.
− Hai mai bine spune-mi, ce cauți aici?
− Ți-am spus, mi-a venit dorul de tine, de noi aruncați într-
un pat știut numai de noi.
− Nu cred că am dispoziția necesară, nu sunt în apele mele.
− Bine ar fi să nu ajungi în ape adânci precum telefonul
tău. Hai să mergem la mall, îți luăm altul nou ca să te reconectezi
la lume, trăiești precum un sălbatic.
Mă ia de mână și aproape mă târăște după ea, cu tot efortul

meu de a mă împotrivi drumului pe care nu mi-l doresc. Evit să
merg în locuri aglomerate, prefer să comand de pe online dar
127
fără telefon n-am acces la această lume de care m-am lipsit

suficient timp pentru a înțelege două lucruri: sunt cumva
dependent de telefon chiar și atunci când știu că nu îl am,
căutându-l degeaba, ca un act reflex bolnav. Apoi fără acest
dispozitiv nu poți lega cele două lumi în care se pare că trăim
deja majoritatea, iar cei ce nu sunt în ele probabil au expirat pe
undeva așteptându-și sfârșitul. Vrei să fii liber, te lupți pentru
asta, creezi revoluții și omori guverne doar pentru a exista închis
în granițele unei lumi online. Stăpânii sunt aceeași, doar că acum
regulile s-au schimbat și ce era odată hotarul unei țări și legile
din el s-a transformat în termeni și condiții, iar pământul
strămoșesc în aplicația de pe ecran. Iar când mori lași după tine,
o urmă că ai suferit cândva, în lumea celor ce se-întreabă, când
vor trăi sau mor în van.
− Ce-i cu mașina asta? întreb mirat văzând cum
deblochează portierele unui SUV negru al cărui model nu îl
recunosc.
− Este a mea! spune mândră.
− Cum de?!
− Îți place? Am primit-o cadou... lasă că îți povestesc.
− Lasă-mă să ghicesc, te iubește nespus și este nespus de
căsătorit.
− Eee, lasă prostiile, de data asta este singur și nespus de
frumos! Hai, urcă, nu-ți fie frică, nu mai este așa nouă, o am de
două luni deja.
Ce-i cu luxul ăsta care intră în viața mea prin toate colțurile?
Deschid portiere și sunt invadat de un miros de nou, de scump,
de viață abundentă mult peste viața pe care o am acum. Oare
cum funcționează lumea asta a banilor, de eu stau și mă mir la
bogăția altora, care se miră cumva că nu am și eu ce vreau. Doar
că poate aici este paradoxul că am mai tot ce îmi doresc iar a
avea astfel de obiecte mă obligă la a deveni un om ce nu îmi
doresc... încă.
128
Observ scris frumos cu litere aurii chiar deasupra torpedoul

„Lamborghini” apoi primesc un șoc în corp când pleacă de pe
loc, cumva să întărească ce stă scris acolo. Foarte frumos și
foarte departe deși stau tolănit în ea puțin stânjenit în dreapta
precum un câine abandonat cules de pe stradă din mila unui
stăpân amabil.
− Hai, spune, îți place cum merge?
Stai scufundat în scaunul comod și tare precum un bursuc
posac. Nici nu-mi vine să răspund și cu atât mai puțin să mă
bucur pentru bucuria ei. Cumva un sentiment de invidie apare de
nicăieri și mă aud vorbind degeaba:
− Cam agresivă, nu știu dacă ți se potrivește.
− Hai taci că-ți place, doar că nu știi cum să apreciezi
bijuteria asta neagră.
− Păi dacă știi că îmi place deja, de ce mă mai întrebi?!
− Ca să îți placă și mai mult iar dacă ești cuminte îți dau la
întoarcere să și conduci.
− N-am nevoie, sunt mulțumit de ce am, avioane de acest
fel sunt scumpe de întreținut și periculoase.
− Scump și cu emoții pe măsură! O viață avem și nu este
permis să ne batem joc cu ce culegem din ea.
− Acum cine face pe filozoful, întreb deranjat că altcineva
mi-a luat locul.
− Hai, spune, îți place? mă întreabă accelerând in nou.
− Daaa! spun mai mult țipând cu speranța că asta o va
mulțumi suficient pentru a conduce liniștit dar degeaba, se pare
că nici nu m-a auzit.
Într-un final ajungem nevătămați la mall parcând frumosul
bolid aproape pe două locuri, ușor într-o parte, de parcă a fost
aruncat de la etaj și așa a picat. Nu pot să cred că o lasă atât de
liniștită fără urmă de deranj. Apoi se întinde lungindu-și mâna
în spatele scaunului meu bănuiesc, pentru a-și găsi poșeta,
lăsându-mă preț de câteva clipe să salivez la o pereche de sâni
129
perfecți ce se războiesc crunt cu nasturele unei cămăși mult prea

strâmte.
− Vrei să te ajut? întreb fără a-mi muta privirea.
− Stai că s-au amestecat toate pe aici și nu îmi găsesc
telefonul.
O privesc cum se zbate cu mâna dreaptă și nu pot decât să
mă bucur pentru plăcerea vizuală ce mi-o oferă. Apoi dintr-o
dată se răsucește cu genunchi în pe scaunul ei și începe o căutare
frenetică a miraculosului dispozitiv.
− Gata, l-am găsit. Ce te uiți așa?
− Cum mă uit?
− Nu știu, așa lung și tăcut. Ți-e poftă de mine?
Zâmbesc și îmi trag privirea în jos apoi când mi-o ridic mă
trezesc sărutat de sus, fiind strivit de buzele ei mari în dinții mei
uzi. Nu mă împotrivesc deloc iar limba prinde repede ritmul
necesar pentru această plăcere carnală.
− Hai, gata, ți-ajunge! Mai lăsăm și pentru la noapte, se
închide curând, îmi spune în timp ce iese vârtej din mașină
trântind portiera.
Totul se petrece parcă instant, ea cheamă liftul, mă trage în
el, apoi în magazin, apoi vorbește cu vânzătorul, râde, se miră, o
mie de gesturi într-un singur moment iar în al doilea mă trezesc
deja îmbrăcat precum o husă cu lumea nouă veche din care am
plecat.
− Hai, gata, am rezolvat, mergem rapid la un ceai sus sau
direct la tine?
− La mine? întreb mirat.
− Da, ai pe cineva care te așteaptă?
Fără să mai am timp să răspund mă trezesc la ușa
restaurantului dar nefiind loc unde vrea ea să stea plecăm grăbiți,
fără a ne grăbi undeva.
− Nici nu prea aveam chef de ceai, las mai bine bem un vin
bun de-al tău și ne facem de cap, apoi se uită la mine făcându-
mi cu ochiul.
130
Ajungem la mașină coborând pe scări pentru că liftul dura

prea mult să ajungă cu riscul de a se împiedica fatal de vreo două
ori, apoi îmi aruncă cheia și se pune în dreapta fără să mă întrebe
dacă vreau sau nu să conduc.
− Siara, hai condu tu, nu mă simt în dispoziția necesară și
nici nu vreau să ...
− Hai lasă povestea, ți-e ciudă că nu este a ta, sau ce? Fă-
mi plăcerea, hai să mergem o dată că mi-e sete.
Urc precum un șofer concediat pe ultimul său drum.
Conduc fără prea multe cuvinte chiar dacă ea mă tot
interoghează la fiecare curbă dacă mi-a plăcut și cât de tare.
Totul se petrece precum un film dat pe repede înainte, nu am
timp să mă bucur de moment, sau de ea.
Frumoasă suficient pentru a fi atras în vrajă, urc scările,
urcă și ea... pe mine, apoi sub, apoi pe jos, din nou în pat, cuprind
de păr animalul și o strâng ușor de grumaz. Stele se sting,
supernove apar și apoi durează, presimt plăcerea cum se stinge
în ea, cu ea mă trezesc în visare, sângele mi se răcește mirat,
bătut tot mai ușor și agale când inima trage un respir normal.
131
Frumos bogat și înșelat
Fără să doresc, gândurile încep să cutreiere acolo unde vor

ele și nu unde îmi doresc eu, direct la ea, dar nu la cea de lângă
mine și mă întreb, acum după această plăcere, de ce simt că o
doresc mai mult. Este acel sentiment tandru ce te face să o iei în
brațe până dimineața, încleștați amândoi prin liane de simțiri ce
vă curg prin vene când explozia de dorință s-a liniștit în voi, când
inima nu mai aleargă pretutindeni și când plămânii pot începe să
respire din nou.
Asta simt să fac, dar o caut pe Arila, o îmbrățișez pe cea de
lângă mine imaginând-o pe ea cum mi se cuibărește în poală și
se transformă în soba de căldură care îmi înmoaie sufletul rece.
− A fost bine, nu ? mă trezește din ațipire Siara.
− Ăăă da, nu știu, tu să-mi spui.
− Bine, ca de obicei de fiecare dată.
− Păi dacă este de obicei este și de fiecare dată nu? întreb
ironic.
− Ești drăguț! după care sare și începe să se îmbrace.
− Te grăbești undeva?
− Mă așteaptă iubi, vrea să cinăm împreună.
− Nu pot să cred, ai iubit? Acum mai ai chef să te vezi cu
el?
− Mai ales acum, eram ne... nemulțumită am vrut să spun
...
− Da, cred. Te-am mulțumit zici?
132
− Daa... , îmi răspunde grăbită.

− Vezi că ți-ai luat bluzița pe dos, să nu te întrebe iubi de
ea.
− Off, mereu așa pățesc când mă grăbesc!
Cumva parcă ne-am schimbat rolurile, eu în pat gol privesc
cum se grăbește să ajungă acasă fără ca să mai conteze ce a fost,
fără ca dimineața să ne trezească și oblige să ne dezlipim
trupurile moi. Mă simt folosit și ciudat să mă simt deranjat de
asta, mai ales eu care am crezut că doar atât îmi doresc.
Ciudățenia este că atunci când ți se întâmplă realizezi că ai fi
vrut mai mult. Este acea prăjitură care nu ți-o dorești până când
vine ospătărița și îți spune că nu era pentru tine luând-o dinaintea
ta.
− Siara, relația asta a noastră ar trebui să dureze mult peste
relațiile tale, doar că... am cunoscut pe cineva și dacă ne vom
apropia mai mult de atât nu cred că voi putea să ne mai vedem.
− Poftim? Ce legătură are una cu alta?
− Dacă încep să o iubesc nu voi mai dori o altă femeie.
− Privește aici , îmi spune în timp ce își strânge sânii mari
cu ambele mâini. Apoi se întoarce cu fundul la mine și își strânge
bucile bombate între degete lăsându-și capul ușor pe spate până
când părul lung și drept îi trece de curea. Cu gura ușor
întredeschisă și ochii închiși mă ține hipnotizat uitând parcă să
mai respir...
− Vezi tu, dragul meu, astea ți le vei dori mereu...
N-am puterea să spun nimic, parcă aș fi un pacient vindecat
după un an de terapie, primind lecția finală pe care urmează să
mi-o amintesc toată viața.
Erotic spus, perfect adevărat! Chiar deranjant de „așa este”,
doar că nu vrei să recunoști că așa va fi, iar toată dorința de
acuma are ca scop doar un copil. Programați pentru a perpetua,
perpetuăm un obicei de care vrem să uităm cu fiecare nouă iubire
și să credem că va fi ultima nouă iubire din acest trai. Poată că
133
este, doar că vor mai fi și alte simțiri cu care te vei întâlni și de

care vei uita.
− Cum este acest nou iubi al tău, întreb curios privind-o în
reflecția oglinzii cum se machiază reparând micile
imperfecțiuni.
− Poftim? Cine?
− Te faci că nu auzi? îi spun în timp ce mă îndrept spre baie
la ea.
Apoi mă postez gol în spatele ei trecându-mi mână dreaptă
pe sub păr și o prind de gât șoptindu-i ușor la ureche:
− Iubi... spune-mi ... cum este?
− Îmi placeee...
− Hei... nu asta întreb, mă refer la iubi tău cum este.
− Aaa, fain, e un băiat ok de treabă. Mai tânăr decât mine
cu câțiva ani, frumos și foarte darnic.
− Bărbatul perfect!
− Aproape perfect, că ăla nu există, crede-mă, am verificat
destui ce păreau.
− Păi și aici cu mine ce faci? Verific mai departe sau?...
− Hai te rog, nu rupe vraja dintre noi, este vorba de cu totul
altceva și mă aștept ca și tu să simți ce simt și eu de atâta timp
pentru tine.
− Siara, sincer să-ți spun.... simt că sunt folosit. Ciudat să
spun eu asta ca bărbat dar văzând viteza cu care te îndepărtezi
de mine după ce ne contopim ...
− Facem sex Nil, fii te rog mai exact, dragoste pentru mine
nu există, este doar o reacție chimică ce se joacă prin noi cu
mințile noastre.
− De care avem nevoie să fim mental și fizic sănătoși, iar
eu nu am spus nimic de dragoste dar nici sex nu îmi place cum
sună, pare ceva sportiv și mecanic, pare iefitn și oferit oricui.
− Dacă sunt aici înseamnă cu nu este oferit oricui.
134
− De ce atunci pleci la el și de ce nu stai cu el dacă oricum

nu există dragoste și nu-mi spune că sexul nu este bun cu el și
de aia?!
− Mai ales tu ar trebui să înțelegi. O femeie are nevoie de
siguranță, are nevoie de puțină aventură, are nevoie de ...
− Control! Pentru a se abandona în vulnerabilitatea ei
feminizându-se suficient încât să se simtă femeie.
− Da, așa că am nevoie de aceste lucruri, iar el îmi poate
oferi doar prima dintre ele.
− Bani.
− Siguranță! îmi răspunde deranjată.
− Bani și încă foarte mulți! Nu te mai ascunde după perdea,
am văzut ce conduci și pe unde mergeți. Nu este nimeni de care
să te ferești sau pe cine să impresionezi doar că mă așteptam să
fii suficient de recunoscătoare pentru a-i fi loială... dar probabil
că nu merită și te înțeleg.
− Nu înțelegi nimic..., ești doar un prost cu diplomă de
deștept... , îmi spune în timp ce lacrimi i se îngrămădesc în ochi.
− Hai, nu plânge, vorbeam și noi ca doi adulți, nu te judec
deloc, doar sunt mirat de comportamentul tău, la nivel
profesional nu personal... off, hai, iartă-mă.
O trag ușor spre mine pentru a o lua în brațe dar se trage și
iese pe lângă mine din baie, își ia în pripă haina și poșeta apoi
zboară pe ușă afară fără să spună nimic. Nu sunt genul care să
jignească o femeie, doar credeam că este suficient de puternică
pentru a vorbi deschis despre acest subiect ce-i drept, puțin
jenant pentru o femeie. Dar am spus puțin jenant, pentru că din
experiența mea nu este singura în această situație și mai nou sunt
fete care spre asta aspiră pregătindu-se zilnic să fie frumoase
numa’ bune de ... luat la plimbare prin locații și magazine
scumpe ca apoi, la un moment dat, să fie găsite și ele de un bărbat
ce să le ofere muuuultă „siguranță” pentru tot restul vieții lor...
sau cel puțin așa visează ele, riscând tot pentru acest scop. Din
păcate, cu copii în brațe, unele se trezesc înlocuite de
135
omoloagele lor mai tinere cu minim 10 ani și lăsate a se descurca

singure mai departe, deoarece atunci când doar frumusețea este
ceea ce vă leagă, tot ea vă va și despărți când timpul o va fura pe
neașteptate.
Merg să închid ușa întredeschisă când mă trezesc că Siara
intrând precum o furtună cu ochii mari deschiși:
− Am uitat cheia de la mașină!
Apoi începe să o caute pe masă, apoi pe sub masă, fără să
mă privească.
− Vrei să te ajut să o găsești? întreb calm.
Nu răspunde nimic și caută frenetic mai departe. După
suficient timp pierdut și transpirată pe frunte, îmi răspunde:
− Da, Nil! Ce mai aștepți? Rugăminți arzătoare sau ce?
− O îmbrățișare de împăcare. Am spus că îmi cer iertare,
lasă și tu de la tine puțin.
Se mai uită o dată prin locuință apoi fără alternativă vine la
mine, mă ia în brațe mecanic aruncându-și brațele peste umerii
mei.
− Nu așa vreau, cu dragoste și dorință, cum m-ai obișnuit.
− Hai odată, nu am timp pentru asta.
− Iar eu am toată noaptea, deci ...
Mă ia strâns în brațe zdrobindu-și sânii de pieptul meu stând
așa suficiente secunde pentru a mă putea bucura de ea iar ea
pentru a se putea conecta câtuși de puțin cu mine. Mi-ar părea
rău să ne certăm pentru câteva cuvinte care nu credeam că vor
face atâta rău. Probabil acesta este limbajul ei și mai mult decât
orice are nevoie de complimente precum eu de aer.
− Ești o femeie deosebită, complicată prin frumusețea ta
Siara, poate de aceea o viață normală nu ți s-ar potrivi niciodată
iar neînțeleasă de noi ceilalți profani vei fi judecată mai mereu.
Promit să nu mai fac, am uitat pentru un moment acest fapt.
Se depărtează de mine zâmbindu-mi ușor și ne privim la 10
cm distanță cu dorință de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în
ultima oră între noi. Își mușcă involuntar ușor buza de jos apoi
136
își coboară privirea în jos. Îi sărut părul perfect aliniat apoi mă

îndrept spre pat, ridicând pantalonii mei de pe jos de unde scot
cheia care a rămas în buzunarul mic din dreapta.
− Mulțumesc Nil, ești un bărbat deosebit... , îmi spune în
timp ce îi schimb abilitatea cu cheia mult căutată.
Iese încet afară închizând ușor ușa după ea. Femeie roșie ce
acceptă cu ușurință povestea omului unic irepetabil special
complex și de neînțeles – adică așa cum ne simțim cu toții. Mai
degrabă excepția sunt cei care se lasă considerați normali, că
sigur noi toți ceilalți suntem de multe ori peste numărul lor.
Există această dorință de a fi diferit și dacă nu reușești să fii,
atunci te simți înăuntrul tău că ești. Cu toate astea, femeile
frumoase seamănă tot mai mult la înfățișare una cu cealaltă iar
dacă vrei să descrii pe una ca ea unui prieten ce nu a văzut-o prin
„aia blondă cu sânii mari, fund bombat și buze senzuale” îți va
răspunde „păi așa sunt toate” fiind deja un etalon normal
diferența majoră rămânând culoarea părului care se schimbă mai
des decât anotimpurile unui an.
Dar apoi ce mai contează, scopul nu este să fii unică ci să
fii luată acasă, găsită prin matrimonialul Instagram ce unește
trupuri și întemnițează suflete la el.
O iubire adevărată în ziua de azi se poate traduce ca fiind
acea iubire care o depășește pe cea de online, pe cea de pe acea
platformă care te menține mereu conectat mental la interesant,
la wow, la tot ce este mai incitant în această lume pălind complet
ceea ce se întâmplă în proximitatea ta și ceea ce ar putea să îți
ofere iubirea ta.
Iar dacă asta nu ajunge, apar eu, bărbatul cu care să te simți
bine, adecvat înzestrat pentru a oferi bucurie femeilor ... altora.
La început era tot ceea ce mi-aș putea dori, dar apoi... dar azi...
mi-ar fi plăcut nespus să mă îngrămădesc cu cineva în pat și să
mă lupt aprig toată noaptea pentru o bucată mai mare de
plapumă. Credeam că va fi ușor, trebuie doar să îmi doresc iar
femeia va apărea așa cum tot apare.
137
Și a apărut doar ca să dispară spre neliniștea mea, spre

dorința mea care tot crește de a fi cumva și eu obosit de cineva.
Știu prea bine, obișnuința de care m-am bucurat acum își cere
prețul iar oricât aș vrea să îl plătesc ca să plece, nu am destui ani
ca să îl satur.
Oare sunt eu cel ce câștigă mai mult decât bogătașul ce îi
oferă „siguranță” Siarei? Mi l-am imaginat ca fiind un băiețel în
această lume ștearsă de valori ce așteaptă ca iubita lui să îl mintă
frumos și de data asta și împreună să clădească viața visurilor lor
în somnul realității pe care nici unul nu dorește să o vadă,
ținându-și ochii larg închiși atunci când își declară iubirea unul
celuilalt.
„Promit să fim împreună până la finalul vieții și să ne iubim
mereu” spun cei doi proaspeți căsătoriți, apoi peste jumătate
dintre ei se despart fiind bine sănătoși, deloc morți și iubind
rapid pe altcineva. Mai are rost atunci oare să sper eu la a fi iubit
cum îmi doresc, mai are rost ca ea să vrea același lucru oare?...
vrem se pare a fi noi ăia care reușim pentru că așa simțim, fără a
ține cont de temperamentele noastre, fără a ține cont de ce ne
dorim fiecare, fără a ne analiza și fără a ne întreba ce ne leagă în
afară de sex și bani.
Ne mirăm, ne rugăm, ne plângem, ne urâm și renunțăm în
final la iubire, cel puțin la forma ei pură pe care apoi o căutăm
zilnic uitând ce căutăm de fapt. Nemulțumită, neiubită cum vrea
ea, simtă că nu simte dar simte că tot caută ceva... Așteaptă de la
tine, de la ei, de la noi, de la toți fără a căuta câtuși de puțin în
ea, acolo unde de va găsi ceva nu va mai trebui să depindă de
nimeni, acolo unde este doar sine, acolo unde este doar ea.
În dimineața unei amintiri ce se numește viată, alunecăm
fiind loviți ușor, de lipsa a ceea ce se numește iubire și dragostea
ei ce pierde în dor, deschidem ochii cu foame, rapid îi închidem
din nou când viața se găsește goală iar misterul ei stă ascuns într-
un nor.
Înainte de a o iubi cum vrea, oare o iubești?
138
− Hey, ești? – notificare Instagram. Mă uit mirat fiind

obișnuit să nu primesc notificări de nici un fel însă fiind telefonul
nou, am trecut probabil cu vederea... Este Ates, un prieten cu
care m-am cunoscut la mare într-un club acum câțiva ani și ținem
legătura mai mult prin mesaje.
− Da, salut Ates
− Cf?
− Fac bine, tu?
− Same.
− J
− Am o mică întrebare la marele meu prieten psiholog.
− :
− Cum știi că iubești pe cineva și nu e doar dorința aia de
sex trecătoare?
− Simplu, sunt trei teste în funcție de cât de implicat ești în
relație: La început, îți dispare pofta de mâncare – ești mult prea
sătul din energia ce curge din ea spre tine iar organismul renunță
la toate cele fiziologice pentru nevoia de a o avea și reproduce
cu ea.
− Sună cam animalic dar pare simplu de depistat. Sincer te
întreb că am cam pățit-o ...
− Păi și te recunoști? Ai avut simptomul ?
− Da... am crezut că sunt bolnav... mă trezeam târziu și fără
chef dar când îmi scria ceva tresărea totul în mine, dar nu genul
ăla dus de val, doar așa, eram bucuros.
− Păi da, happy for no reason J
− Să știi. Iar ea nici măcar nu bănuie că vreau ceva de la
ea.
− Cum adică, nu i-ai spus?
− Ce? Nu vreau să o sperii...
− Adică nu ați oficializat nimic?
− Nu... că eu am o prietenă de 2 ani de care tot încerc să
scap.
− Păi scapă atunci :))
139
− Da, sună simplu de rezolvat.

− Pentru că este.
− Nu știu ce să fac, parcă m-am obișnuit cumva cu ea, dar
ne certăm o dată la 2,3 zile pe nimicuri, apoi ne împăcăm și iar
de la capăt.
− Sexul cum este?
− Cu ea?
− DA! Ai mai multe? :)))
− Pff, da... am mai avut în ultima perioadă și alte fete, doar
așa am rezistat.
− Păi nu mai rezista :))
− Greu... greu de tot. Tot zic că pun punctul și tot intervine
parcă ceva și merg mai departe.
− Nu așa Ates, că ajungi să te obișnuiești iar apoi te vei
complace și crea alte obiceiuri greșite, iar dacă fata simte că vrei
să o lași, îți pregătește un copil neașteptat și atunci e cam gata
distracția și simplitatea vieții bune.
− Nuu, că i-am spus că nu vreau.
− Cu atât mai mult că ai spus. Nu știi tu ce știu ele ;)
− Tocmai de aceea te și întreb, am impresia că am luat-o
serios de la fata cea nouă.
− Numele? Că sună ciudat „cea nouă”.
− Iro
− Iro și atât?
− Da, este mai exotică J
− La nume sau și la origine?
− Nu glumesc, doar la nume... hai spune-mi mai departe,
cum să fac să o cuceresc?
− Cuvintele sunt cele mai simple invenții pentru a inventa
că iubești pe cineva. Aici începe totul și tot cu ele se și termină.
− Eu nu vreau să inventez nimic, doar să transmit ce simt...
dar să nu o sperii.
− Păi de cât timp socializezi cu ea?
140
− Aproape o lună! Prima dată când fac asta... parcă mă

bucur și mulțumesc doar să o văd, nici nu simt nevoie de sex cu
ea.
− Adică nu te atrage?
− Baaa, dar nu simt așa să vreau să o trosnesc.
− Trosnesc ?
− Bombardez, ce nu înțelegi?!
− Scuză-mi insuficiența, nu prea le am cu cuvintele astea
de cod :)))
− Hai spune-mi celelalte două...
− Care?
− Nu știu, ai scris ceva de 3 teste.
− Aaa, da. Al doilea o să-ți placă.
− J
− Știi că iubești pe cineva după felul în care dormi cu acea
persoană, sau mai bine zis adormi cu ea.
− Sună interesant... de obicei nu prea adorm cu cineva. Mă
simt mai bine singur să am tot patul pentru mine.
− Lasă-mă să îți scriu tot, că mă întrerupi și nu sună bine
pe fragmente.
− Ok... dar să știi că scrii foarte încet, abia mă abțin să nu
conversez și cu alții în timpul cât aștept J .
− Deci, repet, știi că iubești pe cineva după felul cum
adormi cu acea persoană. Strâns în brațe cu mâna ta în a ei ...
− Eu mai degrabă cu mâna mea... în clanța de la ușă ieșind
tiptil până mai departe de „te sun eu” :))
− N-ai răbdare.
− Ok,scuze, gata aștept, doar să nu adorm J.
− Deci, repet! știi că iubești pe cineva după felul cum
adormi cu acea persoană. Strâns în brațe cu mâna ta în a ei,
cumva încâlciți și înnodați prin corpuri și suflete rătăcite regăsite
prin voi. Iar noaptea când te trezești ... o iei înapoi în brațe, sau
te cuibărești tu în ale ei. Știi că iubești atunci când iubești să
dormi cu ea, cumva matern/patern conectând ceva din tine cu
141
ceva din ea. Și la fel și pentru tine, cum este și pentru ea, simți
bucuria de a fi lângă și de a o lua la tine în poală fără a fi nevoie
de nimic mai mult. Uneori o adiere de recunoștință îți va umple
sufletul că ești acolo în acel loc din universul ei ce tocmai s-a
contopit cu al tău. Știi că o iubești dacă iubești să dormi cu ea...
− Alooo?!
− Ates!
− Aici sunt... stai că am adormit, nu mai scrie atât că nu am
puterea să citesc J.
− Sună-mă să încheiem mai repede disertația, mă ia și pe
mine noaptea în visul ei.
Ates, un tânăr bogățel, dornic de a învăța cât să combine sau
să scape de dilema de a nu ști dacă este sau nu îndrăgostit. Iar
eu, la fel ca el, dornic să învăț ce nu știu ca să am și eu astfel de
întrebări dacă iubesc sau nu o nălucă a ceea ce cred că îmi doresc
să am alături...
− Alo, mă auzi?
− De ce mă suni pe Whatsapp, ne ascultă cineva?
− E și? Oricum ne ascultă peste tot, poate mai învață și ei
ceva din învățăturile tale. Dar spune-mi așa mai pe față, că mă
pierd în metafore, uit ce naiba te-am întrebat.
− Ai întrebat cum știi dacă iubești pe cineva da?
− Da!
− Păi na, ți-am spus.
− Deci trebuie să dorm cu ea?
− Neapărat. Spune-i că ai nevoie pentru un test, ceva
experiment științific recomandat de psihologul tău.
− De ar merge așa simplu ar fi bine!
− Merge, dacă și ea vrea să testeze același lucru sau măcar
să petreacă timp cu tine.
− Las că văd și îți spun cum decurge, inventez eu o
plimbare pe undeva să nu aibă de ales decât un pat cu mine deja
în el.
− Așa să faci.
142
− Și al treilea?
− Al treilea este deja după ce ai ceva timp cu ea de mână.
− Adică trebuie să o iau de mână la plimbare mai mult
timp?
− Da, sau altfel spus mai pe limba ta, trebuie să ai ceva
timp în relație cu ea, măcar o lună după prima noapte de
dragoste.
− Ce se întâmplă atunci?
− Se întâmplă să nu mai vrei altceva, să nu mai cauți, să nu
mai vezi. Iar dacă cumva obișnuința te pune în circumstanțe
bizare și te trezești alunecând spre alta, să te simți mai nefiresc,
mai ciudat decât te-ai simțit în trecut.
− Adică, să înșel?
− Da... parcă nu aș folosi acel termen, personal nu cred în
înșelat, pare mai mult o născocire bisericească decât ceva practic
și natural.
− Cum adică? Ești de acord cu asta? Sau ce vrei să spui?
− Nu sunt de acord cu nimic ce face pe celălalt să se simtă
rău. O relație trebuie să aibă provocări din care să crească dar
mereu să evolueze nicidecum invers.
− Deci ești de acord?
− Nu sunt de acord.
− Dar așa ai dat de înțeles...
− Am spus că sunt de acord ca o relație să evolueze și să se
stabilizeze prin ceea ce aduc ambii parteneri în ea. Problema
societății noastre în materie de relații este de a defini ce
înseamnă normal și ce înseamnă anormal fără ca să dea o
definiție a ceea ce înseamnă o relație fericită.
− Eu vreau o relație fericită.
− Exact!
− Adică normală?...
− Aici greșești! Rata divorțurilor la nivelul țării noastre
este mereu de peste 50% iar din cei care rămân, peste 50% au
rămas de rușine, lene, frică, nicidecum de bucuroși ce sunt. Am
143
șanse de 50% ca să spun că părinții tăi deși au rămas împreună,

dacă au rămas, au o relație plată, plictisitoare, frățească, mai
mult așa, de obișnuiță decât de iubire și fericire între ei.
− Aici m-ai cam nimerit... stau împreună doar în acte, că
în realitate fiecare are viața lui, chiar mă întreb de ce mai stau.
− Ți-am spus de ce: plictiseală, frică, lene.
− Cam da. Ciudat nu?
− Deloc! Total normal! Așa sunt relațiile normale. Vrei
una și pentru tine la pachet acasă??
− Nuuuu, ce să vreau, am avut deja parte de ea toată
copilăria.
− Și iată că nu ai fost prea departe să o repeți și în viața ta
din nou, ai spus că n-ai avut o relație prea bună cu actuala.
− Da... zici că sunt vrăjit să nu mă despart de ea.
− Ești! De obișnuița în care ai crescut și care te-a îndreptat
spre ea și te tot ține. N-ai observat ce ușor repetăm eșecurile
părinților noștri??
− Ba da, să știi...
− Știu, este deoarece știm prea bine drumul și deja ne-am
obișnuit cu el. Dar orice se poate repara dacă ai un psiholog bun.
− Hahaha, daaa! Te am pe tine, apropo cât mă costă
minutul?
− Las că îți fac un pachet la ora, cred ca tot o sa mai ai
nevoie mai ales in a dezlega vechea și înnoda noua relație.
− Da, sunt curios cum o să fie, m-am mai entuziasmat eu
și în trecut iar a doua zi nu știam ce motive să mai caut ca să o
duc mai repede acasă.
− Stai liniștit, nu va fi așa de data asta.
− De unde știi? Sau vezi mai nou și în viitor?
− Știu pentru că ai întrebat... nu întrebi dacă nu este deja
acolo, ăsta este testul meu pentru pacient iar cele 3 sunt testele
lui, ca să își facă de lucru descoperind ceea ce eu știu deja.
− Frumos lucrat, scăpam mai repede dacă îmi spuneai așa
de la început.
144
− Da, dar cine mai venea la mine dacă tot ceea ce făceam
erau 2 minute de replici cu o concluzie simplă. Altcumva mă
plătești când durează și pare treaba muncită.
− Nu știu de ce dar pare că și acum aceste explicații fac
parte din plan și strategie.
− Bineînțeles, dar asta va fi conversația altei ore.
− Bine Nil, mii de mulțumirii...
− ...și bani.
− Da, toți banii din lume să vină la tine.
− Așa să fie Ates, ține-mă conectat la evenimente !
− Bine, te pup, noapte bună.
− Și eu, bună să fie și la tine.
Ce să mai fie bună când stau și vorbesc îndelung pe
Instagram și Whatsapp... mă mir cum dintr-o conversație ajung
în alta și cât de multă viață are noaptea lumilor digitale de lângă
noi. Poate ar trebui să creez un program de psiholog la cerere,
cumva mereu conectat pe online și pregătit să îți răspundă la cele
mai aprige întrebări atunci când le ai, fără a mai fi nevoie să tot
aștepți zile să ajungi în cabinetul meu. Oricum oamenii nu
așteaptă și încep să se consulte cu diverși experți ce plâng cu un
ochi iar cu celălalt râd de bucurie că alții au probleme mai mari
decât ei. Puțini sunt aceia care cu adevărat oferă o reacție sinceră
pentru că țin la persoană mai mult decât la contextul în care sunt
ei, iar majoritatea dintre aceștia sunt plătiți și se numesc
psihologi.
Oare dacă am privi sincer către ceea ce clădește o relație am
mai sări în apă fără capacitatea de a știi să înotăm? Pentru că este
foarte clar că nu știm... o spun cifrele!
Nu zic să luăm în brațe fiecare femeie să vedem dacă o
dorim sau nu dar nici să nu ne așteptăm ca să fie bine doar pentru
că suntem tineri și frumoși.
Apropo de frumoși – urare mai nou de bine: să fii frumoasă
ca pe Instagram!
145
Vara păcatelor voastre
− Hey! – notificare instagram

Privesc ecranul și mă trec fiori reci pe spatele obosit. Este
ora 4 dimineața iar orice urmă de somn s-a risipit ca prin minune.
O mie de ace îmi străpung mintea cu întrebări ascuțite despre ce
și cum dar mai ales de ce este trează la ora asta? Mă bucur fără
să mă pot bucura de bucuria mea..
− Nu vrei să vorbești cu mine dragul meu :* ?
Privesc blocat așteptând ca mintea să ajungă și ea la zi cu
ceea ce văd scris pe ecran. Sunt atât de ocupat mental cu a judeca
situația și ce să fac mai departe încât degetele îmi stau amorțite
deasupra luminii ce bate în ele.
− Vin la tine să te trezesc puțin ? :))
− Ce faci la ora asta trează?
− Ooo, gata ai decis să-mi răspunzi printr-o întrebare? Ce
să fac, te căutam pe tine.
− În lumea avatarelor?
− Fix aici te-am și găsit activ la orele nopții.
− Și tu la fel, tot aici hoinărești printre morții care își
așteaptă realitatea să îi ajungă.
− Da, da, cum zici tu J
− Hai, serios, ce faci la ora asta?
− Ce oră? Așa stau eu uneori pe online până dimineața.
− Nu e normal și nici sănătos.
146
− Deloc, dar deocamdată așa îmi place și asta sunt eu

acum.
− Am înțeles... cine te place să te placă așa cum ești nu-i
așa?
− Am înțeles din ultima scurtă conversație cu tine că sunt
numai bună cum sunt și mă vrei așa cum sunt.
− Da... m-a costat ceva ultima conversație.
− Hai că vin la tine mai bine, nu am somn deloc și vreau să
te văd !
− Alira! Este 4 dimineața, unde să vii ?!
Nici un răspuns, sunt doar un jucător care se preface că are
adversar știind că este de fapt mingea cu care se joacă alții,
nicidecum el. Fata asta merită bătută bine de tot, nu are limite,
nu are decență, cum să dai buzna neinvitată peste un om la o așa
o oră?! Dacă știe ceva să facă bine, este să te amețească între
antagonismul deciziilor pe care le ia și lumea reală în care
acestea au efect.
Încep, din inerție, să aranjez câteva lucruri prin apartament
ștergând urmele proaspetei bătălii a dorințelor de care am
beneficiat alături de Siara, ce noapte intensă și ce viață am ajuns
să duc, eu, un om ce preferă ordinea și somnul nopții.
Muncesc precum o furnică în așteptarea socrilor mei ce vor
inspecta cu siguranță fiecare părticică din locul în care stau, apoi
să îmi dea verdictul, dacă sunt ori ba potrivit pentru odrasla lor.
Stupid gândit știu, dar mai știu că oricum nu am ce face în timpul
în care ea se îndreaptă spre mine. Vreau să scap dar mi-ar părea
rău dacă voi reuși, cumva o amestecătură dintre victorie și eșec.
Stau acum și mă întreb exact ce m-a întrebat Ates despre
iubire... eu cu mine și cu ea, un trio în care eu mereu pierd în
favoarea lor. Este principial greșit să te lupți cu tine să nu dorești
pe cineva care dă semne că te dorește pe tine, dar iată că exact
asta fac și îmi iese de minune. Niciodată la fel, mereu același, iar
de fiecare dată prins în capcana de a crede că știu...
147
Am dormit cu ea cum nu am mai dormit cu nimeni, am visat

alături de ea visul în care eu și ea, împreună stăteam îmbrățișați.
Totul cald, totul împodobit și înfășurat strâns în ceea ce aș numi
iubire... totul mai puțin ea. Stană rece de granit, era acolo pentru
a fi adulată, pentru a fi admirată de ochii mei, sclavii ei cu
desăvârșire... Totul era perfect, mai puțin interiorul ei.
Sunt acele grote de gheață atât de frumoase în albastrul lor
fermecător în care exploratorii se lasă uimiți de frumusețea
naturii în formele unui alt univers în care puțini ajung iar și mai
puțini au capacitatea de a se integra în el devenind mai mult.
Sunt exact ca ei, explorez conținutul unei iubiri care este
naturală, frumoasă cum n-am mai avut și deosebit de rece prin
natura ei. O am, este a mea, la fel ca un sloi mare de gheață pe
care vreau să îl țin între mâini nepregătite pentru o asemenea
temperatură... se lipește de mine rănindu-mi pielea, oferindu-mi
durere corpului și plăcere văzului.
Așa este femeia pe care o iubesc, independentă dar
nehotărâtă în ce direcție să meargă, puternică dar nepregătită în
ce vrea cu adevărat, frumoasă pe exterior, dar atât de stearpă în
interiorul glacial și mut. Precum un bibelou, făcut cu măiestrie
de mâinile unui sculptor străbun, privești, atingi, dar niciodată
nu ar avea rost să întrebi cum arată pe cealaltă parte a ceea ce se
vede atent colorat.
Dar iată, cu toată știința și toate concluziile și toate
experiențele, știind că nu voi găsi nimic acolo de unde este ea,
stau vrăjit precum o menajeră sârguincioasă și pregătesc locul
sosirii ei în umila mea dependință socială. De asta spun, este ilar
să mă lupt cu mine spre a nu mai dori ce știu că îmi doresc deja.
Eu corp și eu suflet voi pierde mereu în calea dorințelor care fug
către alte dorințe spre a se rătăci în emoții, cu care am nevoie să
mă întâlnesc chiar dacă în final voi plânge, voi regreta, voi
încerca să fug. Dar unde să fugi când ea este deja aici acum cu
mine chiar și atunci când nu este deloc.
148
Cum să iubești tu oare o astfel de femeie, ce vrea să fie

iubită doar atunci când vrea ea nu când ți se scoală ție cheful de
iubăreală?! Nu vrea să o iei de mână când simți să o faci, ci
atunci când este cazul, iar cazul este când întinde ea mânuța ei
aparent fragilă, dar atât de căutată de muribundul din tine ce
tânjește după atingerea ei. Ești ditamai omul, trecut prin viață și
muncit de grele încercări, care ai urcat sus pe treptele cele mai
înalte ale mediului social în care ai crescut doar pentru a ajunge
la „mânuța” ei, înger cu zâmbet ce taie în carne vie ca apoi să
privească cum sângerezi până atunci când decide ea. Poate mori
din asta, poate nu, dar cu siguranță nu este decizia ta și departe
de puterea ta. Precum un mare elefant speriat de micuțul șoricel,
speri să nu o superi altfel cerul se face negru iar marea îngheață
tu fiind victima imediată a amândurora.
Apoi devii tot ceea poți deveni în favoarea ei, renunți la
bărbăția ta pentru a sluji loial nevoilor ei suficient de mult încât
să îți spui că ai făcut chiar totul pentru ea, când, de fapt, totul nu
există în lumea ei iar suficient este doar un sinonim pentru
temporar. Mare e surpriza ta când îngerul pleacă la mama
supărată pe tine pentru că ești doar om și nu ai puterea să zbori
precum drona că doar vrea să îi faci poză și de sus nu ca toată
lumea de pe sol. Te uiți la tine și nu te recunoști, pierdut în acest
vis că va fi bine când va fi, urmărești firmiturile ce duc spre
începuturile cu ea și concluzionezi că din prima zi ai pierdut
controlul iar din a doua orice șansă de a ajunge la binele mult
dorit.
Ea vrea să fie ca ea doar ca să vadă cum este, știind că nu îi
va păsa cum va ieși iar apoi, când nu iese ce trebuie, vina este
numai a ta, că ești prea prost să nu faci ceea ce în final nu va ieși
bine. Adică dacă îți spun să sari de pe un bloc de 5 etaje, sari? -
unii da, majoritatea nu. Deci atunci de ce ai făcut cum ți-am
spus?? Nu ești de încredere, nu ești matur suficient pentru o
femeie ca mine. Nu ești niciodată pentru că ea nu este deloc.
149
Cum să mulțumești un om care nu are capacitatea de a se iubi pe

el, de a se bucura de el, de a se regăsi prin ceea ce este.
Iubirea este precum o mâncare bună, degeaba o primești
dacă nu ai papile gustative și mai departe nici stomac să o
procesezi. Mănânci doar de dragul de a înghiți materie ca apoi
să mănânci din nou că așa fac și alții. Dar dacă nu poți simți,
degeaba este delicios preparată de mâinile sufletului tău cald de
pământean îndrăgostit. Iar atunci întrebarea este dacă merită să
ai un astfel de om în viața ta, să speri în schimbare când de fapt
ea nu există în forma ce speri tu că o poate lua. Să oferi iubire
celui ce nu o poate simți este dilema tot mai prezentă a sufletelor
care se uită pe ele în încercarea de a se agăța de ele, sirene ale
unor fantome ce promit emoții înalte de extaz doar ca să te cațere
pe stâncile cele mai înalte de unde cazi direct pradă lor pentru
lungi perioade de agonie.
Foarte deștept mă simt știind compoziția chimic-emoțională
a Alirei dar, la ce naiba mă ajută? Atunci când ajungi să știi cu
cine stai lângă, de obicei este prea târziu, la fel precum petalele
unui frumos trandafir, una câte una dezvăluie tot mai mult, iar la
final, când toate au căzut, găsești mai nimic, deoarece un
trandafir nu este frumos fără petalele care îi ascund miezul la fel
precum femeia independentă ce o dorești cel mai mult atunci
când o vezi învelită în farmecul ei ce dispare atunci când devine
iubirea ta de zi cu zi. Atunci în loc de trandafir te trezești cu o
ceapă ce, strat cu strat dat la o parte, te face să plângi din ce în
ce mai mult.
În final știu că ne vom despărți din ceea ce nu a fost
niciodată o legătură. Știu cu siguranță. Atunci de ce oare mai
aștept?! Nu voi fi niciodată mai sus de atât, nu voi avea dorințe
mai puternice și cu siguranță ea nu va fi nicicând mai amabilă cu
mine. Mi-am trăit bucuria de a fi îndrăgostit iar acum, bucuros
de experiența simțurilor mele, o iubesc prin despărțirea cu care
o las să plece din mintea mea. Sau nu?
150
Sau vreau să mai fac un pas, poate mai urc puțin, poate mă
mai bucur de ea, poate mai este ceva acolo cu care să mă hrănesc
în pribegia drumului pe care tot caut ceea ce nu există încă pentru
mine...
A trecut mai bine de o oră, nici un semn de la ea. Iau
telefonul la control – 3 mesaje acum 32 de minute.
− Auzi, dar tu unde stai ?
− Hey! Da-mi o adresă, un share ceva!
− Ai adormit???
Incredibil, am uitat că nu știe unde stau, ce înseamnă să ai
prea multe minunății în viața ta, la un moment dat, te aștepți ca
ele să comunice cumva telepatic una cu alta spre a-ți ușura
sarcina de a fi din nou, pentru fiecare, suficient de bun.
− Îți dau share location de pe Whatsapp acum. În cât timp
ajungi?
Nici un răspuns...
Secundele trec greu, iar lumina la telefon a vrut să se
închidă de câteva ori de la atâta așteptare fără vreo reacție pe nici
una din părți. Nu este online...
− Alooo ? dormi? Mai vii?
Ce stupid – dormi? – păi normal că doarme dacă nu zice
nimic iar dacă nu ar dormi ar scrie naibii ceva pe ecranul asta
supărător de luminos pentru ochii mei letargici.
Simt cum greutatea pleoapelor se dublează în timp ce mă
întind ușor pe canapea cu scopul de a sta numai puțin întins până
răspunde ceva. Gânduri pe care alunec ușor mă invită la mai
multă relaxare iar corpul vlăguit de muncă se abandonează în
moliciunea pe care stă. Mă trezesc în visare și rămân acolo
toropit de lumea ce se învârte în jurul meu. Visez deja conștient
că nu mai sunt printre cele reale, nepăsător adorm în somnul
unei dimineți mult prea târzii.
Înainte de a avea sentimente de iubire este nevoie să știi să
le crești în tine, este nevoie să pui sămânța lor mult mai devreme
de perioada în care te aștepți să culegi roadele lor. Dar cine ne
151
învață asta oare? Generația părinților noștri trecuți printr-un

demult chiar mai sărac în iubire decât al nostru? Poate de aceea
sunt atât de îndrăgite basmele cu Harap alb, pentru că sunt pline
de iubire ce învinge totul, iar la final totul se termină cu bine
pentru cei buni la suflet și sinceri în îndrăgostirea lor. Basme.
Doar basme. La noi aici departe de a se termina ceva, parcă doar
își schimbă forma iar ce să mai vorbim de iubirea ce dăinuie
până la finalul vieții.
Care sunt oare semințele acestea de care mă trezesc vorbind
în visul meu?...
Prin vis aud cum îmi vibrează deranjant telefonul iar în
același ritm cineva bate la ușă. Mă trezesc buimac și mă reped
să deschid.
− Hei! Ce faci, mă inviți la tine și faci pe adormitul la ora
8?
Imaginea ei scăldată printre raze timpurii ale dimineții mă
face să verific dacă m-am trezit din vis ori ba. Frumos aranjată
precum o știu de obicei, stă cochetă mușcându-și ușor buza
cărnoasă de jos privindu-mă lung. Diavol clar, altfel de ce ard
deodată în prezența ei...
− Te rog, hai, ... intră.
Trece pe lângă mine și se oprește privind ușor peste umăr
cu gura întredeschisă. Parcă sunt victima unui măcel al
dorințelor nestăvilite iar ea călăul nemilos. Așteaptă de parcă
vrea să îmi spună ceva la ureche, apoi când mă apropii de ea, se
întinde încet spre mine și mă sărută contopindu-ne lumile din
nou. Închid automat ochii iar o ușoare stare de excitare își face
apariția de nicăieri chemată.
− Ai chef? întreb încet.
Deschide ochii și intră mai departe. Apoi se așează pe
canapea parcă așteptând ora de psihologie de la cabinetul meu.
Pare mai liniștită decât de obicei, un zâmbet bizar îi
caracterizează privirea iar buzele mereu întredeschise invită la a
fi strânse între dinții mei pofticioși.
152
− Vrei ceva de băut, de mâncat, ... sau doar să vorbim?

− Pe tine, dragul meu.
− De băut sau de mâncat pe mine?
− Îți cam arde de jocuri, pari neașteptat de odihnit.
− Eu? Dar tu... zici că ai dormit toată noaptea. Nu mi-ai
spus încă ce făceai la ora aceea pe telefon?!
− Trebuie să spun de fiecare dată?
− Nu.
− Dar de ce ești așa curios, doar nu te apucă gelozia pe un
telefon neputincios.
− Nu dragă, eram doar curios, știi cum sunt cei ca mine,
învățăm ca să predăm din toate întâmplările vieții.
− Nu știu cum sunt, n-am avut parte de atâția ca să trag o
concluzie.
Mă apropii de ea și îndrăznesc să mă așez pe fotoliul de
lângă canapea. Stăm despărțiți doar de jumătate de metru
distanță dar mi se pare atât de departe. Goliciunea asta de om
emană atât de multă dorință din mine și vreau să par cât se poate
de nepăsător cu toate că nu prea îmi iese și mă tot fâstâcesc în
fotoliu...
− Hai, spune-mi ce ai mai făcut, în afară că ai început să
stai noaptea pe Instagram după fete frumoase?
− Ce fete?! Eram în conversație cu un prieten despre un
subiect mai sensibil lui.
− Cu Ates, bănuiesc.
− De unde știi??
− Cred că s-a îndrăgostit de mine și mi-a spus că îți este
prieten și va vorbi cu tine despre asta.
− Poftim???
Simt cum începe inima să îmi bată și sunt lovit cu putere de
cuvintele ei. Cum adică să fie îndrăgostit de ea? Iar ea cum să
lase lucrurile să curgă atât de departe petrecând timp cu el ?! Mă
roșesc la față, dar lumina slabă din interior mă ferește să fiu
153
văzut. Urechile par făclii aprinse iar ochii mi se măresc

incontrolabil.
− De unde ai ajuns tu să îl cunoști pe Ates?
− Cum nu ți-a spus despre mine nimic? Mă mir, păreați
apropiați din poveștile lui.
− Se pare că nu suntem chiar atât pe cât credeai...
Nu pot să cred, eu mă lupt cu îndrăgosteală în același timp
în care clientul meu o pățește la fel cu aceeași. Dar eu credeam
că am ceva bisensual cu ea, nu doar din partea mea... o stare de
durere nemaicunoscută apare în mine iar cu privirea plecată mă
transform în profesionistul pe care l-am construit în toți acești
ani.
− Interesat moment ți-a ales ca să vorbim despre Ates.
Spune-mi te rog, ce simți și vrei să îmi împărtășești?
− Cred că simt ceva ciudat, un fel de amețeală a dorințelor,
nu prea mă recunosc, sunt mai zăpăcită decât de obicei, iar asta
nu este ceva ușor de suportat nici chiar de mine.
− Mai spune-mi.
− Asta simt, ce este de spus mai mult?
− Și ce crezi, este ceva temporar sau de durata?
− De unde să mai știu și asta, că doar nu mi s-a mai
întâmplat. Cred că m-am ... cum să spun ... m-am îndrăgostit.
Amețesc când cuvintele ei lovesc îmi urechile, chiar nu
vreau să mai aud, să se piardă naibii odată pe undeva și să mă
lase cu povestea vieții ei triste de bogătașă arogantă ce este !
− Interesant.
− Ce anume?
− Interesant că te-ai îndrăgostit de el atât de repede... spun
cu regret.
− De cine?
− De Ates, nu de el vorbim?
− A, nu! Nu de el m-am îndrăgostit, dacă m-oi fi
îndrăgostit măcar sau cine știe ce stare trece prin mine.
154
− Nu cred!, mai este unul în ecuație? spun mirat și cu o

ușoară urmă de speranță ce răsare din spatele minții mele.
− A fost mereu doar unul Nil, doar te-am șicanat cu Ates,
am vrut să văd cum arăți atunci când ești gelos.
− Eu gelos?
− Hai lasă, că nu te poți ascunde prea bine, n-ai prea avut
ocazii de gelozie bănuiesc.
− Și spune mai departe, cine este acela ?
− E cine, nu-ți spun dacă nu ghicești, apoi îmi face cu
ochiul și-și mușcă buza.
Ai zice că vârsta și experiența mă ajută să fiu pregătit în
astfel de situații în care ar trebui să fiu peste orice stare de
stânjeneală, gelozie, frică sau dorință. Chiar deloc, mă surprind
la fel de gol de arme precum pacienții mei cu care mă întâlnesc
săptămânal. Mi-e rușine să spun ce gândesc dar nici să mă tot
joc de-a clasa zecea nu îmi arde și pic aiurea. Deja hora este
demult începută iar în joc bănui că am mai rămas doar eu și ea.
− Îți spun cine este acela doar că întâi, să nu uit, vreau să
îmi spui cum de a ajuns Ates să vorbească cu tine.
− Ți-am spus doar, am vrut să te văd gelos, nu este nimic
între mine și el.
− Dar îl cunoști măcar?
− Niciodată.
− Nu mai înțeleg nimic.
− Întreabă mai exact ce vrei.
− Cum naiba de ai știu că am vorbit cu el ?
− Simplu, am văzut că ești online iar apoi am verificat să
văd cine din cei pe care îi urmărești mai este online. Având
foarte puțini, mi-a luat câteva minute iar la ora aia chiar nu erau
mulți pe chat.
− Nu pot să cred, ți-ai pierdut timpul cu așa ceva...
− Credeam că vorbești cu o fată, asta m-a motivat să
verific.
− Incredibil... nu mai poți fii ferit nici pe Instagram.
155
− N-ai de ce să te ferești, mai ales de mine. Sunt o persoană

deschisă, pot accepta și o a treia persoană în relația noastră dacă
îmi place de ea, poate chiar și în patul nostru.
− Hai că asta-i bună. Vorbești serios sau doar mă șicanezi
și acum?
− Nu, gata, vorbesc serios, de fapt de aceea am venit la tine.
− Pentru ce?! Ai găsit o a treia persoană? Măcar să fie fată
dacă tot este să ne decidem a fi complet deplasați de la starea
normală a lucrurilor.
− E, termină, normal că fată, dar nu de asta vreau să
vorbim. Mă refeream că am venit să vorbim serios. Dar
răspunde-mi și mie la ce te-am întrebat...
− Păi este simplu ținând cont de ultimele replici. Te-ai
îndrăgostit de ... mine , spun stânjenit dar mă prefac sobru și
indiferent.
− De tine?! Doamne !
− Termină! Lasă actoria pentru a doua parte a zilei.
− Nil, ce-ți veni, sunt ...
Nu apucă să termine propoziția și mă ridic deasupra ei
sărutând-o apăsat iar mâna dreaptă o trec pe nesimțite în spatele
capului ei strângându-i ușor părul oferindu-i un minim de durere.
Apoi mă opresc, mă distanțez exact 2 cm de buzele ei cu buzele
mele, aștept să deschidă ușor ochii și iar o sărut apăsat. Repet de
câteva ori această plăcere apoi trag ușor de ea în sus făcând-o să
se sprijine cu mâinile de canapea spre a se putea ridica 2 cm de
la canapea. Deodată o descătușez din prinsoare și o las să pice
pe neanunțate din locul în care s-a înălțat obligată de mine.
− Hai să continuăm, spun sobru și hotărât.
Complet derutată de reacția mea, își recapătă ușor poziția
de dinainte și cu o privire de mulțumire mă aplaudă gestual încet
fără sunet.
− Bravooo, în sfârșit bărbatul din tine a venit acasă.

− Era mereu doar că stătea la pândă, spun mândru.
156
− Cam mare animalul din tine... nu te știam chiar așa, dar

îmi place.
− Acum îl dresez, dar să știi că și el te place pe tine chiar
dacă te-ai îndrăgostit nițel de el așa pe repede înainte.
− Ce să mai zic, eu vorbesc serios cu tine iar tu împungi cu
sulița în inima mea sensibilă și fragilă.
− Asta dacă o găsești.
− Auuu, asta a fost urâtă, spune supărându-se.
− Hai, lasă am glumit și eu, gata cu șicanările, vorbim
amândoi serios.
− Bun, deci spune, cum vezi relația noastră, eu personal m-
am săturat să stau așa în expectativă neștiind dacă este serios sau
doar sex?
− Ambele.
− Da, ambele, dar ce vrei cu mine?
− Alira, mă întrebi ca la cununie, o iei de nevastă pe
suspecta? DA! Apoi 50% se despart pentru că ... mii de motive.
Astfel de întrebări se pun doar de cei cruzi la minte spre a putea
să se bucure de o speranță ieftină.
− Bine Nil, uite, am scris o scrisoare pentru tine, aici îmi
exprim părerea obiectivă despre noi. E și cu bune și cu rele, te
rog să o citești când ești singur.
Iau scrisoarea și o pun pe masă. Miroase frumos, un parfum
nou cu miros exotic și proaspăt în același timp. Frumos gest,
chiar sunt curios ce putea să scrie.
− Dacă deja ai scris, de ce ai mai venit să vorbim?
− Tocmai de aceea, că am scris, altfel nu puteam veni. Așa
sunt eu, vorbesc apoi mă schimb în timp ce zic ca să mă protejez
iar în final spun altceva. Am scris pentru că acolo este ceea ce
simt. Dar nu vreau să fie doar scris, vreau să mă pot deschide, să
risc pentru a primi așa cum văd că se face, chiar îmi doresc să
pot simți dragoste înapoi.
− De la mine?
157
− Da! De la tine... bine, dacă și din partea ta este același

sentiment.
− Ciudat nu?! nici măcar nu am fost pus în discuție dacă
simt ceva pentru tine sau nu, doar ai venit năvală peste mine cu
ideea că ne dorim unul pe altul iar tu ai decis cumva și pentru
mine că te vreau.
− Nuuu... voiam să te întreb, adică te întreb acum.
− Ce? Dacă sunt îndrăgostit de tine sau de fapt voiai să îmi
spui că am ocazia acum să fiu îndrăgostit? Nu prea îmi dai de
ales ...
− Nuuu, Nil, de ce o iei așa, chiar nu am vrut asta serios...
Ochii i se umezesc iar din diavolul rece pe care îl cunosc se
transformă într-un îngeraș abandonat la colț de drum. Își freacă
ușor mâinile și nu mă pot stăpâni să nu i le iau între ale mele.
− Hai te rog, nu este motiv să plângi...
− Nu plâng! Mi-a intrat ceva în ochi.
− Amândoi?
− DA!
− Mama ei de treabă, lasă, bine atunci că nu plângi. Chiar
țin la tine și vreau să avem o relație frumoasă draga mea.
− Ții la mine? apoi își trage mâinile.
− Da, mult.
− Cum adică! Eu îți spun că sunt îndrăgostită de tine iar
tu ții la mine!?
− Da! Păi și eu sunt, dar vreau să vorbim întâi.
Se ridică și vrea să plece. O prind de mână și o trag spre
mine ușor brutal.
− Lasă-mă Nil, îți bați joc de ce îți spun și nu am nevoie de
așa ceva, a fost greșeala mea să vin spre tine.
− Stai jos Alira, nu suntem în clasa a patra. Ai venit să
vorbim, hai să facem asta apoi vedem cum se aștern lucrurile
între noi, nu cu faze de acest gen. Este dreptul meu să spun că
țin la tine chiar dacă eu de fapt te iubesc de ceva timp.
− Și mă iubești sau nu?
158
− Alira, hai să vorbim pe îndelete, nu ne grăbește nimeni.

− Mie îmi sare inima din piept și spui că nu te grăbește?
Spune da sau nu!
− Da fată! Normal că da! Cum naiba să stau noaptea treaz
vorbind cu tine fără a te iubi!? E bine acum? Happy?
− Da, dar cu „reason” , spune zâmbind printre 2 lacrimi
scurse pe obraji.
− Mă bucur, hai acum spune-mi...
− Nu văd ce mai este de spus Nil, eu m-am îndrăgostit, tu
mă iubești, poți arunca scrisoarea, s-a spus tot ce a contat chiar
acum, vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
− Eeee, nici chiar așa, sau punem la punct și nunta.
− N-am nevoie de nuntă, suficient să fiu iubită.
− Asta acum, dar mâine nu va mai fi suficient. Ești clădită
a vrea tot mai mult.
− Eu sau așa în general?
− Toate, dar nu este un lucru rău, doar că eu chiar îmi
doresc o relație frumoasă cu tine și pentru asta trebuie să ne
creăm anumite obiceiuri sănătoase...
− Adică nu sunt bună așa cum sunt și vrei o altă versiune
de a mea înțeleg. Dar ciudat că deja mă iubești așa cum sunt,
schimbându-mă vei găsi alt om pe care cine știe, nu îl vei mai
iubi.
− Alira, nu este așa, amândoi avem nevoie să ne
îmbunătățim, nu doar tu. Nici versiunea mea nu este pregătită
pentru a avea parte de o relație cu tine. Poate că noi acum suntem
atrași unul de celălalt dar este pentru că ne dorim sexual mai
mult decât mental. Vreau să ne pregătim pentru momentul în
care dorințele noastre carnale se vor dizolva în normalul zilei iar
dimineața ne va trezi din plăcerile cu care ne-am obișnuit să ni
le dorim mereu.
− Cred că mă confunzi... eu nu sunt așa, când vreau , o fac
cu toată inima.
− Inima asta... mama ei de inimă...
159
Se așează din nou pe canapea și privește în jos. Eu mă așez

lângă ea trecându-mi mâna pe după spatele ei. Părul ei miroase
a om frumos ce este iar nasul meu se cufundă în el spre a reține
cât mai mult din ceea ce emană. O iubesc așa cum este și îmi
doresc să fie a mea pentru această viață. Cum să-i spui pe limba
ei că este perfectă așa cum este, dar mâine nu vom mai fi nici
unul potrivit pentru celălalt dacă nu creștem împreună spre a
deveni mai mult.
Pe muzica unei adieri ce ne unește trupul mă las vrăjit de
misterul unei speranțe ce nu are nici culoare nici miros, nici
început și nici final, pășesc departe în mine să mă fur din această
năzuință revenind la cel ce sunt, mai puțin decât am fost, fericit
de clipă și mort în eternitatea ei. Tresar în bucuria mea dar cad
adânc, înot peste munți, mă scufund printre nori, degeaba mă
fugăresc între astre când lumina ta este cea care mă ține viu, când
soarele este apă iar tu ești aer, când aerul este degeaba iar tu
pretutindeni.
Noi împreună nu vom fi decât un moment urmat de cele
care ne vor despărți mai departe în noi singuri și stingheri. Îmi
cânt doina de jale precum cel ce nu trezește lei pentru a hrăni
tigri, precum cel ce fuge doar ca să nu stea pe loc, dar revine
mereu de unde a plecat. Foc în apă, fum între noi, iubirea mi-a
fost dată doar pentru a fugi din nou și din nou...
− Spune ceva , grăiește îngerul din ea.
− Spun, dar mai bine mă bucur de tine aici lângă mine. Îmi
este suficient să te am aici, restul să se adapteze la bucuria
noastră.
− De-ar fi atât de simplu... sau de aș fi eu bucuroasă doar
cu atât...
− Păi ar trebui, știi cum se spune, dacă ai ce iubești lângă
tine ce mai contează restul?
− Da Nil, dar după ce ai vrei și celelalte. Spune-mi, mă vrei
așa cum sunt sau ai de gând să mă modifici pe placul tău?
160
− Îți dai seama că același lucru îl vom face amândoi,

fiecare cu obiceiurile lui, intersectându-se cu lumea celuilalt.
Dar nu este un lucru rău, ne vom îmbunătăți relațional, că până
acum nu prea ne-a ieșit la nici unul, se pare...
− Mai mult ție, că eu, na, sunt la început de drum.
− Drept și asta, doar că acum am experiențe de care pot
beneficia în relația noastră de iubire ce tocmai prinde contur.
Apropo, crezi că ar trebui să stai mai mult pe la mine, uneori și
noaptea?
− Unde? Aici? Dar nu e fain, las că e mai bine la mine, dacă
tot vii deja cu propuneri de genul ăsta, nu prea ai răbdare din câte
văd.
− Doream doar să petrecem mai mult timp, dar ce mai
contează, hai mai bine să ne întindem puțin în pat să te simt a
mea.
Se ridică și mă trage spre ea, intrând în brațele mele moi.
Simt că începe încet să plângă iar apoi își ridică privirea
înlăcrimată spre mine zicând:
− Nil, să știi că trebuie să plec, nu vreau, dar trebuie... am
crezut că pot, dar nu pot.
− Poftim ?!?!
− Te rog lasă-mă, citește ce ți-am scris mai bine, sper să-
mi revin, sper...
Apoi bufnește într-un plâns puternic și se repede spre ușă.
O prind de mână dar se zbate și se oprește doar când pune mâna
pe clanță întorcându-și privirea spre mine.
− Nil, te rog să mă ierți, nu trebuia să vin, nu sunt ceea ce
vrei, nu sunt nimic din ceea ce crezi că merit să fiu... lasă-mă,
uită-mă... iartă-mă te rog...
Apoi se face nevăzută lăsându-mă încâlcit și prost în lumea
muritorilor. Ce dracu a fost și asta Doamne?! Trezește-mă tu pe
mine iar eu pe tine! Fă-mi ceva să tresar din coșmarul acesta
bizar și inutil. Iau scrisoarea în mână și o desfac grăbit. Ochii
încep să citească cele câteva rânduri scrise de mâna ei iar acum
161
ochii mei sunt cei ce se umezesc ajungând ca lacrimi să

izvorască din ei, curgând pe obrazul meu murdar de atâția ani,
ființe pe care mereu crezi că poți să le înțelegi.
Niciodată nu am fost mai aproape de aleasa mea decât
acum, dar totuși atât de departe de sufletul ei pribeag. De-a
lungul milelor ce-mi străbat existența mă dobor descurajat de
destinul meu copilăresc, blestemat de zei și salvat de oameni,
insuficient pentru a găsi un loc care să-mi devină cămin, care să
îmi crească copii iar eu, prin ei, să mă preling în eternitatea
universurilor ce vor alcătui viitoarele variante ale celor ce
suntem acum.
Știu ce trebuie să fac pentru a fi cu ea, dar nu știu ce trebuie
să fac pentru a mă iubi din nou devenind ceva de care timpul
nemilos va arunca în noroi iar de acolo, mă voi părăsi pentru ea
devenind acela ce nu sunt dorit să fiu. A o iubi este simplu, prea
simplu încât nu arată a iubire, nu ies scântei, nu explodează
inimi, precum o adiere caldă îți place suficient pentru a fi ferici
cu ea.
A plecat, dar oare a venit în viața mea ca să aibă de unde
pleca sau oare eu nu am destul aici prin ceea ce sunt pentru ea...?
162
Cu afaceri profitabile în mai
multe domenii, împreună cu
aceeași soție de 14 ani și 5 copii
crescând frumos la umbra lor,
Călin Donca a mai scris o carte,
a 5-a mai exact, spre a bucura
pe cei care caută învățături
reale, trăite și repovestite.
Unicitatea fiecărei femei se traduce prin

greutatea de a o putea înțelege, într-un timp atât de
scurt precum o viață de om terestru.. Plăcerea unei
contopiri cu partea sexual opusă devine un abandon
irealizabil și fuga spre ceva ce pare că este acolo
și te așteaptă, rămâne speranța de neatins.
Mai pe românește, femeia independentă aleargă

după ceva ce nu știe cum arată, iar când îl găsește,
se apucă în a-l transforma în altceva, care
bineînțeles că nu îi mai place nefiind un bărbat
suficient de hotărât pentru ea.
Această carte nu rezolvă problema femeii

puternice în căutarea iubirii ei ci mai degrabă îi arată
adevărul crud spre a putea învăța atât el cât și ea
despre natura imperfectă a umanității lor.

E BOOK - Iubeste Ma Asa Cum Vreau 8t5ngp

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

E BOOK - Iubeste Ma Asa Cum Vreau 8t5ngp

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

iubește-mă așa

Dilema iubirii în trendul

Iubește-mă așa cum vreau!

Dilema iubirii în trendul femeii independente

Iarna păcatelor noastre .......................................................5

Iarna păcatelor noastre

O căldură nepământeană mă trezește din somn mângâindu-

acolo, la fel cum este a trăi aceeași experiență însă având o

− Mi-e sete, hai să facem ceva că stăm degeaba!

am imaginat că așa trebuie să arate femeia dorinței mele și este

scaunul de la masă dar te topești în privirea ei, pui scaunul la loc

Străini în lumea avatarelor

În fața bibliotecii am o canapea în care îți este aproape

− Îmi este frică... , spune suspinând și începe să plângă în

cu scopuri puse separate în cutiuța lor, cu orgolii mari sau mici

− Scuză-mă, povestește-mi puțin despre tine vroiam să

umerii mei. Fugim de control, de chip-uri, de AI-uri, de tot ce ne

− Degeaba oricum îi vei întâlni indiferent cât de bine va

− Vezi tu, pe aceste rețele sunt vânători și prădători. Iar

Pleacă, închide ușa după ea fără măcar să mă ridic din

îmi place iar tot repetând simt că mă îndrăgostesc ca un prost.

Îmbrăcată, dezbrăcată, la fel de bine se leagă totul pe ea iar

Ea, suflet fragil, gingaș și nespus de frumos, stă abandonată

De obicei fetele albastre pică în cursa deja pierdută a celor

plastifiază și dezumanizează încet de tot. Cred că dintre toate

de m-aș judeca din afară aș putea crede că sunt nedemn de ce

Fără să scot nici o șoaptă mă întorc cu corpul spre ea, îi

O mare de licurici metalici se mișcă frenetic sub noi și este

Fată verde albăstrui

Privesc pe geam cum peisajul se schimbă iar în curând

− Sigur că da, și spune-mi ce vezi?

Își lasă telefonul jos pe banchetă lângă ea, apoi mă privește

− Cred în evoluție, cred că ne-a creat pentru a se vedea pe

au avut nici o șansă de a demonstra ceva. La fel precum o jucărie,

și aștept... într-un final dă mâna cu mine spunând sec doar

− A, scuze, credeam că a plecat în altă parte, chiar îmi pare

toate telefoanele sus! Bateriile să fie pregătite, că veți primi

Cu greu am convins-o că trebuie să plec deoarece îmi pot

de emoții de parcă am fost pasagerul unui avion care s-a prăbușit

− Nu mă înțelege greșit, îți repet, dacă ai un scop din asta

− Ea, îmi doresc să ne creștem cât se poate noi copii iar

sau poate iubești pe cineva, dacă partea financiară nu este cum

− Ba da, imediat după ce se satură de câteva vacanțe cu tine

Îl privesc cum închide ușa după el plecând mai debusolat

răbdare cu pacienții mei? Parcă m-am tot săturat să ascult de

De prea puține ori îmi este dat să întâlnesc o femeie ce știe

− Mălina, faptul că cineva face ceva ca să îți arate că te

− Motivul sunt chiar ei și viața pe care o duc în spate în

− Bine, spune-mi ce este și ce nu este posibil.

− Adică vrei să spui oameni care se înțeleg și sunt de mult

− Tot asta discutăm Mălina chiar din prima zi. Nu există o

nemulțumită de răceala unui astfel de individ, caută și tot caută

Lumi paralele, același om

− Dar prietenele tale din copilărie despre care mi-ai vorbit

final este vorba doar de impulsuri nervoase traduse de creierul

− A avea o viață bună nu este un scop, trebuie ceva mai

atrăgătoare. O față frumoasă cu buze mai mari decât normalul,

− Este bine, sunt a doua ta opțiune de petrecere a timpului

− Da, tot din lumea reală va fi și această postare a mea, nu

− Nu, asta nu mă interesează.

− Da. Și vreau să mă pun eu cumva pe picioarele mele, să

ești folosit dar continui să te lași în mod benevol folosit, ba chiar

Sunetele unei despărțiri de mine