Introducere

Se spune ca ceia ce nu ne omoara ne face mai puternici. Sa fie oare asa? Inca de la
nastere suntem inzestrati cu o mostenire genetica de la parintii nostril, ca mai apoi sa
ne asemanam profund cu unul dintre ei. Repetam gesturi, actiuni, inconstienti fiind il
simpatizam si ne devine un reper pentru tot restul vietii. “Primii 7 ani de acasa” sunt din
punct de vedere stiintific temelia personalitatii umane, astfel ca amprenta lasata de
acesti primi 7 ani de viata ne devin model de comportament pentru tot restul vietii. Cu
acea baza de caracteristici fizice si intelectuale si desigur, de comportament pornim in
calatoria a ceia ce numim viata. O calatorie plina de evenimente ce ne modeleaza
individualitatea, ce ne faureste personaliatea si nu in ultimul rand ne intareste
caracterul, acesta fiind rezultatul tuturor experientelor noastre din primii ani ai vietii
pana in prezent. Specialistii spun ca caracterul se formeaza pe deplin pana la varsta de
25 de ani, cand individul s-a maturizat pe deplin din punct de vedere fizic si intelectual.

De fel sunt introvertita, traiesc in propiile ganduri, am foarte putini prieteni si imi place
singuratatea in marea parte a timpului. Pe de alta parte, paradoxal, m-am implicat in
multe proiecte care am contribuit la dezvoltarea mea ca persoana.

Unii oamenii m-au considerat o ciudata, poate din cauza faptului ca nu ma incadrez
intodeauna in tiparele societatii si la nivelul asteptarilor lor, altii ma considera nebuna,
neintelegandu-mi unele actiuni firesti adolescentine, iar cealalta parte din oameni cred
despre mine ca sunt din categoria “oamenilor destepti”. Poate fiecare dintre ei au o
parte de dreptate, dar nici unul dintre ei nu ma cunoaste cine sunt eu defapt, in
interior. Complicata, la sigur.

In paginile acestei carti voi reda ganduri, idei si reflectii referitoare la tot ce tine de
viata interioara a unui suflet ratacit, uneori rebel si deprimat, alteori energic si
entuziast.
 I.

Prea multa vreme pierduta in zadar. O vara irosita , fara indeplinirea unor planuri
esentiale pentru “supravetuirea” ca studenta deja in anul 3 la psihologie. Fiecare zi pare
aceiasi fila citita de zeci de ori la interval de cateva minute. Cate reuseste un om pana
la vasta de 21 de ani? Poate mai mult decat am reusit eu. O facultate , o relatie si un
accident rutier.

Dar, totusi, a inceput sa-mi placa de mine. Acest timp liber ma ajutat sa-mi trasez in
imaginatia mea cateva obiective. Sper ca macar 80% dintre ele sa se implineasca.
Obiective pe termen scurt (1 an) si obiective pe plan lung (urmatorii 5 ani). Nu am
facut-o intamplator, ci la sugestia prietenului meu Robert, care in ultima vreme imi este
cel mai apropiat om al sufletului.

De felul meu sunt introvertita, traiesc in propiile ganduri, am foarte putini prieteni si
imi place singuratatea in marea parte a timpului. Pe de alta parte, paradoxal, m-am
implicat in multe proiecte care am contribuit la dezvoltarea mea ca persoana.

Unii oamenii m-au considerat o ciudata, poate din cauza faptului ca nu ma incadrez
intodeauna in tiparele societatii si la nivelul asteptarilor lor, altii ma considera nebuna,
neintelegandu-mi unele actiuni firesti adolescentine, iar cealalta parte din oameni cred
despre mine ca sunt din categoria “oamenilor destepti”. Poate fiecare dintre ei au o
parte de dreptate, dar nici unul dintre ei nu ma cunoaste cine sunt eu defapt, in
interior. Complicata, la sigur.
“Dragostea e
relativa,
definita prin
ochii
privitorului”
 Eram atât de mici , cu ochii zglobii şi feţele zâmbitoare. Un suflet atat de curat şi inocent.
Ce griji puteam sa avem. Ne jucam cu păpuşi şi animale de pluş, personaje de desene
animate pe balconul casei de la ţară a mătuşii mele. Eram atât de calme şi energice în acelaşi
timp, bucurându-te de orice element nou descoperit. Până şi oalele vechi şi bulgari umezi
de nisip transformaţi în buzdugani de aruncat pe peste "prăpastie", unul dintre locurile
noastre de joacă. Prăpastia era o rapă de nisip, adâncă de cam 3 metri. Sau primii ani de
şcoală, cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Prima mea învăţătoare care îndrăznesc sā spun că
mi-a fost ca a 2 mamă. O respect pentru toate poveţele ei, valorile promovate precum:
adevărul, onestitatea, cinstea şi înţelepciunea. Sau medicul meu neurochirurg care prin
dragostea ei pentru oameni şi copii a contribuit la inplantarea în subconştientul meu grija
pentru sănătate şi sărirea în ajutor asupra oamenilor care au nevoie. Mama, un cuvânt sfânt.
Ea mi-a fost alături atunci când am avut nevoie de ea. Şi acum imi amintesc cu durere
lacrimile ei atunci când m-am aşezat pe targa ce avea să mă ducă pe masa de operaţie,
zicându-mi : "Sănduţa..." cu vocea tremurândă. Nu voi uita niciodată acele momente unice,
care mi-au deschis poarta către lume. Sunt în troielebuz, sunetul puternic al troleibuzului
vechi îmi aminteşte de primul meu zbor cu avionul care a fost formidabil. Ador sunetul ăsta!
“Fii cu oamenii ceia ce îţi doreşti să fie ei cu tine.”

Mă doare , strig , apoi tac şi îmi amintesc că nimic nu e veşnic în această lume... O presiune
puternică îmi apasă pieptul, ca mai să-mi taie răsuflarea. Încep să simt o căldură puternică in piept ca
mai apoi să-mi aud inima bătând din ce în ce mai rapid. Mi se taie răsuflarea, încerc să o menţin
constantă, dar realizez că nu-mi pot controla propiul corp. Încep să-mi tremure mâinile, apoi
picioarele, nu înţeleg ce se întâmplă cu propiul meu corp... "Colegi, să mă susţineţi la prezentarea de
astăzi. Am nişte emoţii mai deosebite decât de obicei. Mulţumesc. " Aşa ceva nu am mai simţit
niciodată. Sunt Atari total diferite, necunoscute de existenţa mea până în prezent. Intru în panica...
decid să o sun pe mama care îmi recomandă nişte calmante. Starea mea se agravează din ce în ce mai
mult. I-au pastilele, dar totuşi mă simt din ce în ce mai rău... Lăsând orgoliu , decid să-l sun. "John,
ma simt foarte rău, simt că nu-mi pot stăpâni propiul corp. " El mă sfătuieşte să mă odihnesc , măcar
10 minute pentru a-mi reveni. Incet, dar sigur mă încep a linişti, cred că e din cauza lipsei de odihnă,
nu am dormit suficient zilele astea. Mulţumesc. " Orgoliu nu mă lasă să mă apropii mai mult de el,
port în continuare masca femeii profund rănite rănite. Mă doare încă, simt cum încă zace o rapă
deschisă acolo şi mă simt neputincioasă în faţa ei. E un colţ din sufletul meu, da acel suflet extrem de
sensibil, care poartă carapacea femeii reci şi indiferente, dar care simte orice mişcare, emoţie,
indiferent de natural ei şi privire oamenilor care spun atâtea...
Enter

Aşa am fost dintodeauna. Fiind "cioara albă" încă de pe bancile şcolii am decis să mă îndepărtez de
oameni. Sunt rece, chiar dacă îi respect, dar întodeauna va exista un zid imaginar dintre mine şi ei
care va rupe legătura pură şi profundă ce poate fi între mine şi ei. Uneori simt nevoia să mă apropii
de ei, dar pierd rapid această dorinţă, amintindu-mi rănile cauzate de ei cândva. Cei mai apropiaţi
oameni din viaţa mea şi mi-e atât de greu să le cunosc femeile, suferinţele si arevăratele lor
dedesupturi. Mă simt neputincioasă în faţa lor, fiind blocată în propiile lanţuri ce îmi subjugă
mintea...