Termenul de narcisism e folosit des si nu cred ca toata lumea stie ce e cu el.

Ba, am intalnit unii care

cred ca e un compliment sau ca e de bine. Parerea cea mai intalnita despre sensul cuvantului e ca
narcisistul e acel om frumos si increzut.

Aceasta eroare se trage de la legenda lui Narcis, frumosul care s-a vazut in oglinda apei si s-a
indragostit de sine.

Psihologii folosesc termenul cu ingrijorare deoarece e inflatie sociala de narcisism. Narcisistul e cel
cu lipsa empatiei, manipulare, înșelare și exploatare deliberată trasaturi manifestate in relatii. Dati-
va seama ce iese cand te indragostesti de un narcisist, sau cand ti-e unul sef.

Nota: mentionez ca narcisismul pare egal distribuit intre sexe, nu e o trasatura masculina.
Narcisismul e un proces construit in jurul ranii narcisice, proces care poate construi structuri unice la
fiecare om, incepand din copilarie.

Rana narcisică e microtrauma copilului care-si simte terfiant suferința si vede ca nimeni nu vine la el
cand e singur. Microtraumă care se repeta tot timpul sau din cand in cand. La unii e cu intermitențe,
ba vine mama, ba nu vine nimeni. Alti copii raman blocati in teama de singuratate care nu mai
dispare nici in prezenta mamei (acest copil va sta agatat de mama in permanenta).

Pentru mine rana narcisica e suferinta aia care impiedica copilul sa mai perceapa limpede si safe
ceva in jurul lui.

Concomitent e „stingerea” empatiei din creier. Caci fara de siguranta creierul nu poate citi pe altul.
Un creier speriat ca e in pericol nu e un creier care vede limpede in jur si nici interes nu are si nici
curiozitate sa inteleaga pe altul.

Asa cum am vazut eu oameni de diverse varste, cei mai multi sunt narcisisci cu intermitente, dar e un
procent marisor de oameni cu structuri narcisice.

Narcissismul intermitent e varianta in care persoana cu răni narcisisce functioneaza empatic cand e
securizat emotional (cand se simte iubit, inteles, aprobat, lejer) si cand intra-n defensa si devine
vigilent, speriat sau rapace isi pierde temporar calitatea empatica de a citi starea cuiva si de-a se
conecta „corect”, sanatos.

Narcisismul de tip invariabil, este pentru mine in primul rand omul fara empatie, omul care „crede”
ca realitatea e aceiasi pentru toata lumea si ca ce crede el/ea despre o situatie, acelasi lucru
„trebuie” sa il creada si ceilalti. Si daca ceilalti nu cred acelasi lucru ca el/ea atunci ei sunt: mincinosi,
prosti, neatenti, grei de cap, perversi etc/ Practic narcissicul se crede pe sine fara dubii si se mira ca
celalalt nu vede ca el. Nu admite nici in ruptul capului ca 2 persoane pot vedea diferit o situatie si
crede ca celalalt e manipulator si vrea sa-l discrediteze sau sa-i ia dreptul de replica. Narcisismul e o
dizabilitate dupa mine. Pentru ca narcisistul nu poate de fapt sa iasa din modul lui de centrare pe
propria-i perceptie si suferinta, plus ca e sigur ca ceilalti stiu cum se simte el.

Si nu cred ca narcisicul e mereu omul puternic, desi multi narcisisiti sunt asa, exista si variante de
narcisism quiet, sau de narcisism obedient, introvert care se imbolnaveste pe sine de propria-i toxina
critica.
Bullyingul dupa mine contine mult narcisism, fie ca narcisicul e victima, fie ca e cel hartuit si abuzat.
Un narcisic introvert daca e facut fraier, chiar va crede ca-i fraier si sufera jelind propriul fraierism. Pe
cand narcisiscul care il face pe altul fraier, chiar crede ca ala e asa....

E jale ce zic eu aici, nu? Pentru ca de cate ori vorbim de abuzatori avem mereu impresia ca ei,
abuzatorii o fac premeditat si ca ei stiu ce prapad fac si ce nedreptate dar sunt rai si prefera s-o faca.
Fiecare abuzator are o logica a sa, o logica clinica care-i intretine gandirea si ii explica
comportamentul. Nu, abuzatorul habar nu are ca e abuzator, crede ca face dreptate sau ca asa se
cade/se merita sa fie

Narcisicului tabacit pe dinauntru de suferinta continuua, ars de chinul de-a nu primi ajutor, de-a nu fi
inteles, de-a nu i se face dreptate, obligat fiind sa-si faca singur dreptate....foarte greu sa-i explici ca
tot el /ea trebuie sa se repare si nu celalalt. E inca o rană mare de suferit dar e o rana inversa,
singura cale de-a-l lumina ce-i cu el. Desi e greu tare de facut asta dupa mine. Cel care-o face ar
trebui sa fie total compasiv, total limpede la suflet si echilibrat cu filozofia vietii.

Narcisicii sunt pietre de incercare pentru psihologi. Dialogul cu unul e ca mersul pe sârmă c-o plasa
nesigura dedesubt. Ca psiholog trebuie sa fii super centrat ca sa poti duce dialogul cu narcissistul si
sa-l porti si asisti in zigzagurile discutiei sa-l scoti la liman din logica lui catre o alta logica.

Sa va spun o constatare personala despre oameni si relatiile lor, in general vorbind.

Cel mai greu lucru la majoritatea oamenilor este sa se uite sincer, deschis si asumat unul in ochii
celuilalt.

Mama in ochii copilului si invers, sotii intre ei, fratii intre ei.

Indiferent de natura cazului si-a discutiei, la mine pe canepea se ajunge la un moment dat la
analizarea relatiei cu „celalalt om important” (fie ca e tata, sotul sau iubitul).

Si in construirea strategiei de-a imbunatati comunicarea cu „celalalt important” , eu ajung sa sugerez

baza reconectarii. Mergi la el/ea si ii ceri sa va pozitionati față în față si va uitati in ochi si.....

„nu pot”

„am incercat si ma tine ceva. Nu pot”

„aaaa, nu, asta nu, nu pot s-o fac!!”

„nu.nu. inghitit in sec, paloare. Nu....nu stiu de ce dar nu pot”

Oamenii si refuza s-o faca, ii ia si groaza anticipativ ca ar putea incerca sa faca asta. Unii incearca dar
sunt refuzati de catre celalalt. Oricum ar fi, groaza asta de uitat asumat in ochi, e importanta, pe cat
de important e uitatul ochi in ochi de fapt.
Refuzul e constienta incarcaturii proprii cu privire la celalalt, un fel de pudicitate a suferintei, un
ridicol al propriei suferinte.

Eu le zic: a-ma-nam-ma-nam, omule, esti constient ca te certi cu sotia, urli la ea, o iei la misto, faci
sex cu ea, dansezi la nunti cu ea, o tii de brat, stai la masa cu ea si ....refuzi sa te uiti in ochii ei? Pai ce
naiba sa fie asta?? Toate frictiunile din lume sunt posibile iar uitatul ochi in ochi nu, ta-naaam...ce sa
fie aici? Hai va rog sa vedem ce explica asta?

...„păi...ce sa fie....nu pot ca e greu. Si omul (indiferent cine e) in acest punct se inroseste rapid,
vocea i se schimba si il ineaca plansul dar cu tot cu inecat la vorbit de tuseste si-si pune mana pe
inima si incepe sa sufle greu. Io stiu, ce sa fie.....poate dorul din mine din toata viata mea de-a fi iubit
simplu, naiba sa ma ia, credeti ca eu stiu??...... Cam asta spun oamenii cand ajungem in punctul „hai
sa te uiti in ochii lui/ei”. Ba, unii pretind sa depasim subiectul si se fac ca trec peste si ca e ceva
neimportant, atat de neimportant ca daca eu insist se enerveaza. Si cand spun stop hai sa ne punem
mana pe inimă sa respiram putin pana potolim inima si apoi cer voie sa stam putin in tema privitul
asumat in ochi, abia atunci isi declara groaza de-a face asta.

Daca eu, ma apropii la o distanta decenta dar apropiata si incurajez sa se uite in ochii-mi „uitati, eu
ma uit la dvs cu respect si cu bune intentii. uitati cat de limpede ma uit si va vad si va asigur ca nu
jedec, doar ma conectez cu dvs. Vedeti, eu sunt Viki, dvs sunteti....aici.

-E ok?

-E ok zice omul.

- Stam cateva secunde bune asa? Da. Si stam. Vedeti, asa cum puteti cu mine, puteti si cu celalalt.
Cum v-ati simtit?

-Ca un copil mic dominat de un uriaș. M-am simtit ca o musca sub lupa.

-hello, nu sunteti musca sunteti om si nu am lupa am doar ochi, inima si creier. Te vad, te aud esti ok
asa cum esti.

Dupa mine, muuuulte dar multe aspecte umane s-ar duce spre transformare pozitiva daca treaba
asta cu uitatul in ochi ar putea fi facut cand e nevoie.

Btw, nu vorbesc de uitatul unul la altul „cum imi sta parul?-bine”, sau „ia sa te vad cum arati”. Nu
genul asta de uitat, asta e para-exersat, chiar are forme diverse de la varianta pervers diplomatica, la
varianta in care „ma uit la tine dar nu te vad”.