Drumul de la „eu” la „tu”

Suferința psihică
Camelia Luncan
22 aprilie 2023

Creștinii nu au probleme cu psihicul, cu stresul, nu trebuie să aibă, își dădu cu părerea pe

nepusă-masă un cunoscut în mijlocul unei discuții despre altcineva.

– Creștinii nu au probleme cu psihicul, cu stresul, nu trebuie să aibă, își dădu cu părerea pe

nepusă-masă un cunoscut în mijlocul unei discuții despre altcineva. Și a continuat pe aceeași
notă în următoarele minute, subliniind că nu înțelege cum ar putea un om cu credință în
Dumnezeu să se lase copleșit de diverse presiuni exterioare și cum nu reușea să găsească
echilibrul. El însuși creștin, se propunea ca exemplu de echilibru și susținea că nu are nevoie
de doctori, în general. Sănătatea era… un fel de virtute pe care o capeți ca răsplată a bunei
credințe.

Deși e o reacție individuală, ea reflectă o concepție destul de extinsă – în anumite contexte –

cu privire la mișcările psihice din sufletul omului. De regulă, ideea aceasta se asociază cu
tipuri de oameni cărora le place să se audă vorbind, dar cărora nu le place să îi audă pe alții
vorbind. A-i asculta pe alții li se pare plictisitor și nu au spațiu mental de alocat decât
propriilor idei, pe care le desfășoară mai departe în background, chiar dacă îți dau impresia că
te-ar asculta. Nu te întreabă ce părere ai despre un subiect, nu au timp să încerce să îi
cunoască pe ceilalți, pentru că asta ar însemna să iasă din sine și să ajungă la un celălalt
diferit de el. Dar asta înseamnă efort și iubire de oameni. Dacă cumva se întâmplă să te
întrebe, după primele cuvinte de răspuns, vor prelua microfonul și vor face, inevitabil,
legătura din nou… cu propriile observații, păreri.

Despre literatură, desigur, au o părere proastă: o încadrează fie la pierdere de timp, fie la
sentimentalisme, cu care nu te poți hrăni, care nu te pot ajuta să evoluezi. Literatura nu este o
disciplină de studiat, altele sunt disciplinele serioase, științele. Ei sunt sănătoși, așa cum ar
trebui să fie orice creștin… bun. Fără a generaliza, cam așa poate fi descrisă experiența pe
care am avut-o cu această categorie de oameni.

Jung nu era de părere că un om care pare normal și este normal. Normalitatea aparentă nu
înseamnă neapărat normalitate în sine. Și dădea ca exemplu un fost coleg:

Dacă cineva are o nevroză, e de înțeles că se supune unei analize; dacă este însă „normal”,
nu se vede silit s-o facă. Dar vă pot asigura că am trecut prin experiențe uimitoare cu așa-
numita „normalitate”: Odată, de exemplu, am avut un elev pe deplin „normal”. Era medic și
a venit la mine cu recomandările cele mai bune din partea unui vechi coleg. Fusese
asistentul lui și îi preluase mai târziu clientela. Avea un succes normal, o clientelă normală,
o soție normală, niște copii normali, locuia într-o căsuță normală dintr-un orășel normal,
avea un venit normal și probabil și o hrană normală! Voia să devină analist. I-am spus:

– Știți ce înseamnă asta? Înseamnă că mai întâi trebuie să vă cunoașteți pe dumneavoastră

înșivă. Instrumentul sunteți dumneavoastră înșivă.[1]
E cunoscut faptul că Jung se folosea mult de visele pacientului pentru că era de părere că ele
arată preocupările, temerile, aspirațiile reale ale unei persoane

E cunoscut faptul că Jung se folosea mult de visele pacientului pentru că era de părere că ele
arată preocupările, temerile, aspirațiile reale ale unei persoane, așa că, după analizarea
câtorva vise ale acestui elev, avea să îi descopere anormalitățile care se ascundeau sub acea
normalitate pe care o afișa în exterior sub denumirea de psihoză.

Dar să zicem că nu suntem de acord cu viziunea lui Jung pentru că nu a fost un creștin – deși
a avut și el căutările sale de-a lungul vieții – așa că vă propun și niște frânturi din perspectiva
unui specialist creștin, Paul Tournier, a cărui descoperire nu poate decât să mă bucure, pentru
că dă glas și formă unor intuiții, bâjbâieli, presupuneri pe care le aveam. Lucrând în
învățământ, am de-a face inevitabil cu multe tipuri de temperamente, de caractere,
sensibilități și insensibilități deopotrivă. Astfel de specialiști ne ajută și în munca noastră, și
în relaționarea cu ceilalți oameni.

Ați auzit, probabil, zicerea conform căreia la psihoterapeut trebuie să meargă cei care au de-a
face cu oameni care ar trebui să meargă la psihoterapeut, dar nu merg. Ei bine, cred că e mai
mult decât întemeiată această zicere, dincolo de caracterul ei amuzant. Cei care ar trebui să
meargă la psihoterapeut ca să realizeze în cel fel îi rănesc pe semenii lor și pe ei înșiși sunt
surzi, iar cei care merg – pentru că realizează – aud poate enorm și monstruos (vorba lui
Caragiale). Unii devin agresori, ceilalți agresați. Agresorii se consideră normali și sănătoși
care nu au nevoie de medic, agresații au mereu senzația că ei sunt cei anormali pentru că
suferă. Alteori, ambele părți au bune intenții, sunt oameni conștienți de ei înșiși și, cu toate
acestea, sunt atât agresori pentru celălalt, cât și agresați. Dialogurile ne forțează ființa și ne și
echilibrează în același timp.

La psihoterapeut trebuie să meargă cei care au de-a face cu oameni care ar trebui să meargă la
psihoterapeut, dar nu merg

Nu e adevărat faptul că suferința psihică nu se vede – și ar putea fi astfel negată. Dimpotrivă,

se vede și se simte, nu poate fi negată, nici la creștini, nici la necreștini asumați. Suferindul
este și agresatul, și agresorul. Fie somatizează și, în timp, poate dezvolta diverse boli fără
cauză organică, ci doar „pe bază de stres”, fie este insensibilul care provoacă suferință altora,
prin inflexibilitate, surzenie față de ceilalți, lipsă de empatie, ceea ce îi va determina alt gen
de suferințe: sentimentul de a fi neînțeles, grandomanie, atitudini dictatoriale, mania
persecuției etc., care la rândul lor duc la izolare.

Și vestea bună – sau proastă, depinde din ce unghi e privită – e că toți (nu doar necreștinii) ne
naștem cu anume „date din fabrică”, anumite sensibilități, anumite predispoziții, așa cum ne
naștem cu un anume temperament, anumite talente. Tournier vorbește despre diverse
automatisme pe care le avem și care, chiar dacă nu alcătuiesc persoana în întregime, fac parte
din ea inevitabil și trebuie acceptate ca atare; nu ne putem autodetermina în întregime,
Dumnezeu ne-a făcut unici, nu ne-a tras la indigo:

Văd adesea oameni obsedați de căutarea unei originalități cu totul personale. Ar vrea să fie
ei înșiși cu adevărat, să se detașeze de determinismul trupului, de moștenirea lor, de
complexe, de reflexe, de educația lor. Se ridică împotriva oricărei influențe exterioare, de
frică să nu-și piardă personalitatea. Ar vrea să nu-i datoreze nimic persoanei, să nu aibă
decât gânduri noi, sentimente pe care nimeni nu le-a mai încercat.
În realitate, viața lor e mediocră, personalitatea li se împuținează prin această repliere
asupra ei înseși, această privare a schimburilor rodnice cu celălalt. Ce rămâne din noi dacă
îndepărtăm tot ce am împrumutat din afară și tot ce e obișnuință în interior? – un mare vid.
Vorbind cu un astfel de om, mi-a venit în minte o imagine: nu se brodează în aer; e nevoie de
canava. Această canava e tocmai rețeaua automatismelor fără de care nu există ființă,
viață,  posibilitatea acestei broderii care este actul creator, personal.[2]

Fiecare lucrează cu sensibilitatea cu care s-a născut, pe care a primit-o (de sus, zicem noi),
însă efort e nevoie să facă pentru reușita dialogului atât cel sensibil – care percepe accentuat
ceea ce vine pe filiera emoțională – cât și cel insensibil – care nu o percepe și trebuie să
învețe empatia. Tournier avertizează și în privința celeilalte extreme, ideea că totul ar fi
automat într-o persoană. Cu cât inflexibilitatea e mai mare, cu atât mai inumani suntem:

Claude Bernard scria: „Tratăm organismul ca pe o mașină și avem dreptate; însă îl

considerăm o mașină mecanică, fixă, imuabilă, limitată de bornele unei precizii matematice
și ne înșelăm amarnic. Organismul este o mașină organică, adică este dotat cu un mecanism
flexibil, elastic…” Astfel, în raport cu lumea anorganică, ființa vie se bucură de o anumită
marjă de deviație de la linia directoare și este exact ceea ce face din ea o ființă vie.[3]

Fiecare lucrează cu sensibilitatea cu care s-a născut.

Tournier vorbește în detaliu despre problemele ce rezultă din lipsa de corespondență adecvată
dintre persoana noastră (cei care suntem noi în profunzimile pe care le ascundem de ochii
lumii) și personajul nostru (cu care ne afișăm în fața societății). Cu cât corespondența dintre
ele este mai firavă, cu atât noi suntem mai puțin autentici și mai predispuși a ne răni pe noi și
a-i răni pe cei din jurul nostru.

El însuși creștin, își mărturisește deseori în carte diverse slăbiciuni sau pur și simplu
momente care îl pot arăta ca imperfect. Un lucru admirabil, după mine. Creștinul nu este o
tabula rasa care ia de la zero personalitatea pentru a o recrea el însuși, ci trebuie să lucreze cu
ceea ce a primit; în primul rând, are nevoie să se cunoască, să își accepte imperfecțiunile și
apoi să lucreze cu ceea ce are. Iată un exemplu folosit de Tournier:

Mă întorc de la o reuniune a echipei de conducere a Întrunirilor internaționale de medicina

persoanei. (…) Noaptea am visat ceva ce avea legătură evidentă cu reacțiile mele profunde
la discuțiile din seara aceea. Dimineața le-am povestit visul prietenilor mei. Un coleg
psihanalist a început să mă interogheze în legătură cu asocierile mele de idei, pentru a face
analiza visului meu, care aducea o cu totul altă lumină în privința poziției pe care o luasem
în timpul discuțiilor noastre. (…)

Un aspect rămânea obscur în acest vis, dar îl interesa cu tărie pe psihanalistul meu:
culoarea intens roșie a unei haine. Tocmai atunci veni soția mea, care nu știa nimic de astea.
El o întreabă de îndată:

– Ce credeți că poate simboliza această culoare roșie în visul soțului dumneavoastră?

– Toate iritările lui refulate, răspunse ea.

– Credeți că sunt multe?

– Bineînțeles! Când avem vreo neînțelegere, eu izbucnesc, pe când el rămâne impasibil; și
când vorbim mai târziu despre asta, îmi mărturisește că a fost la fel de nervos ca mine, dar
n-a lăsat să se vadă nimic.

Toată dimineața a trecut în acest fel, dar asta a făcut mai mult pentru înțelegerea noastră
reciprocă și pentru unitatea comuniunii noastre decât dezbaterile intelectuale. Întorcându-
mă acasă, mă gândeam la luminile neprevăzute care ar țâșni dacă lumea s-ar pune să
analizeze, în orice comitet, chiar de psihanaliști, visele membrilor săi. Vechi tendințe opuse
s-ar explica dintr-odată și s-ar rezolva mai ușor.[4]

Întotdeauna am crezut și voi crede că cercetarea de sine implică și această latură, nu doar
cercetarea spirituală, și că ea poate fi extrem de benefică. Și pentru mine, și pentru cel cu care
interacționez, cu Tu-ul de la care am așteptări și căruia vreau să îi dăruiesc ceva din mine.

Alte articole din grupajul „Suferința psihică în context religios”

(Imagine: Hoinarul deasupra mării de ceață, de Caspar David Friedrich, 1818 – sursa)

[1] Jung, Carl Gustav, Amintiri, vise, reflecții, Editura Humanitas, București, 1996, p. 150

[2] Paul Tournier, Personajul și persoana, Sânmartin, Decenu.eu, 2020, p. 106.

[3] Tournier, Personajul și persoana, p. 103.

[4] Tournier, Personajul și persoana, p. 63-64.