FUGA OMULUI DE SINE INSUSI.

Mecanismele
de aparare in fata… adevarului. Mic
indrumar psiho-duhovnicesc de
CERCETARE LAUNTRICA
Publicat pe 07 Mar 2012 | Categorii: Ce este pacatul?, Despre
inselare, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca,Razboiul
nevazut | Print

 Continuare de la: Despre REFUZUL DE A NE PRIVI

IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA

RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de

sine: jertfa
Fuga de sine insusi

“Pe langa deformarile intentionate, de pervertirea constiintei in folosul viciilor si al

patimilor, Sfantul Teofan Zavoratul distinge rataciri neintentionate, abateri fara voie ale

constiintei de la dreptate. In ambele cazuri constiinta „se abate de la datoria sa“, si glasul ei

slabeste. In locul ei actioneaza puterea uneia sau alteia dintre patimi.

Stiinta confirma prezenta unor metode neconstientizate de prelucrare a informatiei primite.Scopul

lor este acela de a pastra respectul de sine si parerea pe care obisnuim sa o avem despre
noi insine, de a nu ingadui lezarea iubirii de sine si de a dezamorsa momentele traumatizante

psihologic. Este vorba despre mecanismele de aparare psihologica. Acestea permit eliminarea

sau interpretarea specifica a informatiilor neplacute, reducerea la minimum a sentimentului de

anxietate care apare in urma constientizarii conflictului interior.

Pentru prima data mecanismele de aparare

au fost descrise in mod stiintific de Sigmund Freud. Acesta le privea ca pe un fenomen pozitiv, care

inlatura disconfortul sufletesc. Savantul vienez a ajuns la aceasta concluzie studiind femeile care

sufereau de isterie. Anna, fiica lui, presupunea ca mecanismele de aparare sunt mijloace psihologi -

ce „de zi cu zi”, care permit neutralizarea senzatiilor dureroase, prevenirea „deranjamentelor”

activitatii psihice si ridicarea capacitatii de rezistenta a organismului. Oamenii „prost aparati

psihic” sunt mai supusi imbolnavirilor conditionate de traumele psihice. In mod corespunzator,

cei „bine aparati psihic” sunt mai putin influentati de socurile psihice.

Spre deosebire de psihanalisti, reprezentantii psihologiei umaniste (Abraham Maslow, Carl Rogers

s.a.) au observat in mecanismele de aparare si aspecte negative: fuga de probleme, im-

piedicarea cresterii spirituale s.a.m.d. Intr-adevar, mecanismele de aparare conserva integrita-

tea personalitatii si sanatatea psihica. Pretul este insa „deformarea realitatii, deformarea

imaginii „eului”, deformarea perceptiei lumii exterioare”. Mecanismele de aparare

„inlantuiesc” energia interioara si seaca de puteri sufletul.

Este general recunoscut faptul ca, daca omul utilizeaza intotdeauna aceleasi mecanisme de

aparare, capacitatea lui de adaptare scade. In situatiile neconventionale, cand apararea nu

functioneaza, el devine inadaptat, vulnerabil si slab launtric. Nivelul anxietatii creste

pana la prabusirea neuropsihica.

Potrivit Enciclopediei psihoterapeutice contemporane, toate acestea fac patologice mecanismele de

aparare. Unele dintre ele stau la baza agresivitatii, tentativelor de sinucidere, precum si a

dezvoltarii dependentei psihologice de alcool, narcotice si medicamente.

In stiinta se poarta pana acum discutii cu privire la esenta mecanismelor de aparare. Nu exista o

lista exhaustiva a lor. Nu toti autorii le definesc in acelasi mod. In orice caz, mecanismele de

aparare sunt impartite, la modul relativ, in „superioare” („mature”, constructive) si „inferioare”

(„grosolane”, primitive).

Primele sunt uneori pozitive. Astfel, sublimarea permite canalizarea energiei nerealizate a in-

stinctelor biologice (de pilda, a atractiei sexuale) intr-o alta directie (spre creatie, educarea copiilor

s.a.m.d.). Atunci, omul care din anumite motive nu isi satisface pornirile sexuale, gaseste o supa pa

pe deplin acceptabila pentru energia necheltuita. Aceasta este folosita „in scopuri pasnice”. O

analogie indepartata se poate face cu energia nucleului atomic. Bomba atomica distruge

orase, centrala atomoelectrica le da lumina. Energia este aceeasi, rezultatele – diferite.

In continuare, va fi vorba exclusiv despre me-

canismele de aparare „inferioare”. De pe pozitiile
psihologiei crestine, ele au caracter distructiv:
sprijina reprezentarile noastre iluzorii despre noi
insine, ignora critica la adresa noastra si inabusa
autocritica, ne lipsesc de vointa si barbatie,
impiedica pocainta.

Aici se pune indreptatita intrebare: „Este corect sa apreciem fenomenele inconstiente din

punctul de vedere al moralei?” La drept vorbind, ele sunt neutre din punct de vedere etic, adica

nu se incadreaza in categoriile „bine” – „rau”. Totusi, in Scriptura s-a zis: dupa roadele lor ii veti

cunoaste (Matei 7, 20). Avem dreptul sa judecam despre fenomenele naturale, cat sunt ele de bu ne

sau de rele. De exemplu, la auscultatia pulmonara respiratia „curata” este un lucru bun, pe cand

ralurile – un lucru rau; temperatura corporala de 36,6 grade este normala, pe cand febra de 40

grade e patologica. Si mecanismele de aparare se cunosc „dupa roadele lor”.

Acum vom incerca sa descriem si sa interpretam pe scurt cele mai cunoscute mecanisme de

aparare de nivel inferior. Poate ca pe unii aceasta ii va ajuta sa se pregateasca mai bine

pentru spovedanie, sa faca lumina in propria lume launtrica, in pacatele lor cele cu voie si

fara voie, stiute si nestiute, precum si in relatiile lor cu oamenii.

Sa incepem cu proiectia - punerea pe seama altcuiva a sentimentelor, motivelor si

trasaturilor pe care nu ni le dorim si a caror prezenta in noi nu vrem s-o constientizam. S-

a observat ca fiecare vede in aproapele sau in primul rand ceea ce s-a dezvoltat in el insus
 i. Zgarcitul e

inclinat sa bage de seama la oameni lacomia, cel agresiv – cruzimea s.a.m.d. Iar perceptia

propriului pacat se deformeaza. De fapt, pacatul este prezent in noi, dar noi il vedem in

ceilalti oameni, nu in noi insine. Judecatile privitoare la pacatele straine se dezvolta rapid

pana la stadiul de osandire a omului. Cine stie, poate ca zgarcitul isi banuieste pe nedrept

aproapele de lacomie? Lacom e chiar zgarcitul, iar „tap ispasitor” devine aproapele!

Cine le atribuie mereu celorlalti propriile insusiri urate, vede cu agerime „paiul” din

ochiul altuia si nu simte „barna” din ochiul sau (v. Matei 7, 3). Mai mult, destul de des el

incearca sa scoata acest „pai” suparator, din cauza caruia nu poate el trai, cu ajutorul

propriei „barne”!

Iata un caz caracteristic. Cineva nutreste puternice sentimente de dusmanie fata de altcine-

va fara ca acela sa-i dea pretext, dar ii este rusine, din oarecare motive, s-o recunoasca.

Atunci isi zugraveste in imaginatie chipul celui pe care il dusmaneste, ii atribuie

sentimentele respective „neprietenului” inchipuit si se gandeste ca acela ii e intr-adevar

dusman. Iesirea este foarte simpla: pentru a se reabilita in ochii celor din jur si a nu-si da in

vileag reavointa si ostilitatea fara motiv, trebuie sa-si inventeze un dusman!

Atribuindu-i cuiva propriile noastre [insusiri] si decizii negative, nu le observam, practic le ignoram

in noi insine. De pilda, in spatele frazei: „nu poti avea incredere in oameni” se ascunde adeseori

sensul: „eu insumi nu ma dau in laturi sa insel, si ca atare nu am incredere in nimeni; toti oamenii

sunt la fel”. Cu cat vedem mai bine pacatele altora, cu atat mai putin le bagam de seama

pe ale noastre. Si daca ne apreciem pe noi insine in mod insuficient de obiectiv, asta are loc, in

particular, pe socoteala descoperirii fictive in ceilalti a propriilor neajunsuri. Atunci, lumina care

este in tine devine intuneric (v. Matei 6, 23). Ea lumineaza, in mod paradoxal, un lucru in

cei din jur si totodata inconjura cu o bezna deasa acelasi lucru in noi.
In unele cazuri sunt atribuite insa calitati pozitive. Asta ne face partiali, lipsiti de

obiectivitate si ne impinge sa ne inselam cu privire la oameni. Atunci cand in mintea noastra

„recompensam” pe cineva in mod nemeritat cu putere, atractivitate, inteligenta etc, fara sa ne

recunoastem noua insine aceste insusiri, proiectam. Iar oamenii joaca uneori cu placere nu rolurile

proprii, ci rolurile straine pe care le asteapta de la ei publicul avid si inselat.

Nu degeaba Hristos chema la vigilenta si atentie duhovniceasca: Paziti-va de prorocii

mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori (Matei 7,15).

Cel de-al doilea mecanism de aparare

este rationalizarea: inventarea unor explicatii aparente pentru propriile greseli si

nereusite. Daca ne indreptatim, cautam circumstante atenuante si alibiuri, inima noastra

se abate spre cuvinte de viclesug ca sa indreptateasca raspunsurile cele din pacate cu

oamenii cei ce lucreaza faradelege(Psalmul 140, 4-5). Nascocind explicatii logice sau

acoperindu-ne cu motive frumoase, gasim temeiuri acceptabile pentru fapte deloc

laudabile.Sa zicem, propria agresivitate este tratata ca activitate intensa, indiferenta – ca

independenta, zgarcenia – ca economie. Si in felul acesta ne incurajam propriile slabiciuni.

Vom ilustra tema data cu doua exemple:

a) „Fac asta doar spre binele tau”, dam cateodata asigurari, pe cand de fapt aici se ascunde exact

contrarul: „Nu vreau sa mi se faca mie asta; vreau chiar sa suferi tu putin”.

b) Sa zicem ca un medic nu si-a vindecat pacientul din cauza incompetentei sale, dar nu

se apreciaza in mod critic. Atunci el cauta vinovati: ii reproseaza bolnavului lipsa de

disciplina, incalcarea prescriptiilor medicale, da vina pe gravitatea bolii, pe lipsa de

consistenta a teoriilor stiintifice curente privitoare la ea, pe inexactitatea analizelor

primite s.a.m.d. In orice varianta, vinovatia e alungata de la el, asadar poate trai de acum inainte

„cu sufletul impacat“, fara a se ingriji catusi de putin sa isi imbunatateasca nivelul de competenta

profesionala.
Un mecanism tipic de aparare este negatia a tot ce ne ameninta prestigiul, submineaza res-

pectul de sine, traumatizeaza amorul

propriu. Formulele fundamentale sunt aici: „nu e nici un pericol”, „nu se poate asa ceva”,

„nu vad, nu aud”, „ce-mi pasa mie…“ s.a.m.d. In limbajul de zi cu zi asta se cheama „tactica

strutului”, ce isi ascunde capul in nisip.

Se poate presupune ca necredinta inconstienta in existenta lui Dumnezeu si in nemurirea

sufletuluireprezinta o forma a negatiei. Intrucat nu se poate dovedi in mod stiintific ca

afirmatiile teologiei ar fi false, ateismul este credinta ca Dumnezeu nu exista. Potrivit

expresiei lui Viktor Frankl, oamenii sunt mai religiosi decat isi dau seama. De regula, la atei exista o

„religiozitate timida neconstientizata”, o „credinta subconstienta”.

Necredinta inconstienta este caracterizata de faptul ca motivele refuzului de a crede in

Dumnezeu nu sunt constientizate. Omul nu intelege de ce i se impotriveste lui

Dumnezeu, de ce ii este sila de temele religioase ori nu vrea sa vorbeasca despre ele, sa

citeasca Biblia, sa mearga la biserica, sa se roage acasa. Uneori isi bate joc de lucrurile sfinte si le

huleste, indreptatindu-se prin aceea ca „inca nu s-a copt pentru asta” si „nu este gata sa duca un

mod duhovnicesc de viata”. In spatele acestor argumente tulburi se ascunde dependenta de

draci, care il impiedica sa-si vada pacatele si sa se pocaiasca.

„Necredinta inconstienta” nu trebuie confundata, se intelege, cu ateismul constient si cu asa-numita

necredinta „onesta”, „de buna calitate”. Aceasta din urma a fost prezenta, de exemplu, la Apostolul

Toma: el voia in primul rand sa se convinga de corectitudinea credintei sale, si odata incredintat nu

s-a mai indoit niciodata de ea (v. Ioan 20, 24-29).

Pacatosilor nepocaiti le este mult mai usor sa traiasca fara gandul la Dumnezeu si la rasplatire. Sa

ne amintim cuvintele lui Ivan Karamazov: „Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis”. Nu avem

nici o raspundere morala fata de nimeni. Libertatea deplina se justifica pe sine insasi! Omul

se imbata cu propria autosuficienta si independenta.

In societatea lumeasca, aflata departe de religie, principiul negatiei inconjoara, de regula, si

tot ce e legat de sfarsitul nostru. Unii adulti isi bat joc de moarte, o ridiculizeaza, creeaza

sau isi insusesc cu bucurie mituri privitoare la nemurire, se agata de credinta lor naiva

sau fac apel la ea cu orice prilej la indemana. Cei ce raman in aceasta iluzie seamana deseori

cu bogatul nesatios din Evanghelie:

„Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-

te”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebune! in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele

ce ai pregatit ale cui vor fi?” (Luca 12,19-20).

Refuzul gandului la moarte este uneori

atat de puternic, incat oamenii isi fac prognoze si planuri pe termen lung, fara sa ia catusi de putin

in calcul voia lui Dumnezeu. Iata de ce ii si gaseste ceasul mortii nepregatiti. Sigmund Freud de-

scrie o situatie anecdotica. Sotul ii declara sotiei: „Daca unul dintre noi va muri inaintea celuilalt,

probabil ca o sa ma mut la Paris”.

Inca din zorii credintei crestine Apostolul Iacov le facea reprosuri indreptatite celor ce ratio nau in

felul acesta:

Veniti acum cei care ziceti: Astazi sau maine vom merge in cutare cetate, vom sta acolo un

an si vom face negot si vom castiga, voi, care nu stiti ce se va intampla maine, ca ce

este viata voastra? Abur sunteti, care se arata o clipa, apoi piere. In loc ca voi sa ziceti:

Daca Domnul voieste, vom trai si vom face aceasta sau aceea. Si acum va laudati in

trufia voastra. Orice lauda de acest fel este rea (Iacov 4,13-16).

Respingerea gandului la moarte are caracter universal. Intr-o masura sau alta ea este inerenta

oricarui om, mai ales celor tineri, in care forta vitala debordeaza. In unele societati (in cea ame-

ricana, de pilda) discutia despre propria moarte este o tema tabu. Aceasta este una dintre

cauzele impietririi duhovnicesti, pustietatii launtrice – si, asadar, ale cresterii nestavilite a

numarului omorurilor si sinuciderilor sau ale autodistrugerii lente prin fumat, alcool, narcotice, abuz

de medicamente etc.
In aceasta ordine de idei, sunt interesante concluziile psihiatrei americane Elisabeth Kubler-Ross.

Aceasta a lucrat peste 20 de ani cu cazuri fara speranta si a descris cinci stadii prin care trece

muribundul.

Faza initiala este negarea insusi gandului la moarte. Adeseori, prima reactie a pacientului

atunci cand medicul il anunta ca i s-a descope rit o boala grava este protestul launtric,

respingerea activa a diagnosticului, refuzul de a crede in el, cererea de a se verifica si

corecta „greseala” strecurata.

Si totusi, negarea mortii nu e in stare sa reziste in fata realitatii sfarsitului inevitabil. Respiratia ei

amenintatoare il trezeste pe om, il pune

fortat fata in fata cu sine insusi, il „intoarce pe dos”. Vine stadiul urii: omul incearca prin

propriile sfortari sa invinga boala sau macar sa se apere de ea. Dupa aceea se targuieste

cu ea – de exemplu, se straduie sa obtina de la Dumnezeu prin rugaciuni prelungirea

vietii in schimbul pocaintei si al fagaduintei de a face bine. Intelegand ca este absurd si lipsit

de sens sa se targuiasca, vazand ca tentativele disperate de a face fata situatiei au „dat faliment”,

bolnavul cade in depresie. Indata ce inceteaza sa se mai agate de viata, incepe sa accepte

realitatea mortii. Tocmai atunci are loc adevarata minune: sufletul invie, dobandeste o

tihna adanca si un teren solid. Pentru negarea mortii nu mai e deja loc.

Daca e crestin, muribundul este convins de dreptatea cuvintelor Apostolului Pavel:

Nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine - ca daca traim,

pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci, si daca traim, si daca

murim, ai Domnului suntem pururea[1] (Romani 14, 7-8).

Acest pururea este chezasia vietii vesnice. Nimic altceva in afara de el nu poate privi in

fata rece a mortii.

In acest fel, negarea mortii face un fals serviciu: instraineaza de viata. In spatele acestui lucru

se ascund sinistrele cuvinte ale diavolului: Nu, nu veti muri, ci… veti fi ca niste dumnezei, cu-
noscand binele si raul (Facerea 3, 4-5). Biblia trateaza aceasta filosofie vicioasa prin virtutea

pomenirii mortii: In toate lucrurile tale adu-ti aminte

de sfarsitul tau, si in veac nu vei

gresi (Sirah 7, 39). Vechiul adevar biblic glasuieste: Niciodata nu se va putea face ca sa ramana

cineva pe totdeauna viu si sa nu vada niciodata moartea (Psalmul 48, 8-9).

Fuga in imaginar imbraca deseori forme extrem de aberante si de absurde. Cunoscutului filosof

german Friedrich Nietzsche ii apartine aforismul:

„Eu am facut asta – zice memoria mea. Nu se poate ca eu sa fi facut asta – zice

orgoliul meu, si ramane neinduplecat. Pana la urma urmei, memoria cedeaza…”.

Un alt exemplu: sotul se incapataneaza sa nu remarce evidentele semne de infidelitate

din partea sotiei. Nu vrea sa le vada, si ca atare „nu le vede”.

Mecanismul de aparare al negatiei este apropiat de mecanismul refularii [=reprimarii; opus

sensului in care se foloseste, gresit, la noi, in limbajul comun, cuvantul, n.n.]. Acesta din

urma pur si simplu indeparteaza si tine la distanta de constiinta orice eveniment, idee,

amintire ingrijoratoare, „inabusind” problema in sine insusi, omul seamana cu un cazan

in clocot inchis ermetic. Totusi, mai devreme sau mai tarziu el „explodeaza” si „opareste”

totul in jur [=defulare, n.n.]. Negasind „supapa”, ostilitatea ascunsa, jignirile neiertate,

razbunarea, frica si intristarea impinse in adancul sufletului, mania reprimata rod literalmente

personalitatea si devin o „bomba cu explozie intarziata”.

In anumite conditii, produse ale refularii pot fi frigiditatea la femei si impotenta la

barbati, procesele oncologice, imbolnavirile psihosomatice (astmul bronsic, artrita

reumatoida, boala ulceroasa si cea hipertensiva, stenocardia etc), isteria, apatia,

diferitele frici (v. cap. 6).

Spre deosebire de refulare, mecanismul de aparare al regresiei il impinge pe adult sa faca pe

copilul. Pentru a micsora povara problemelor nerezolvate, a inlatura anxietatea launtrica, a inabusi
mustrarile de constiinta, a se „relaxa”, este neaparata nevoie ca omul sa se defuleze. Asta se face

cu ajutorul fumatului, bautului, imbuibarii, masturbatiei (onanismului), batailor, cu vintelor urate,

jocurilor de noroc s.a.m.d. Pentru a scapa de stres si de conflictul launtric, oamenii cad

uneori, spre propria lor surprindere, „in mintea copiilor”: isi rod unghiile, isi baga dege tul

in nas, flecaresc, sunt capriciosi, inventeaza, scuipa. Adultii isi demonstreaza intr-adins

dependenta si neajutorarea, se poarta atat de infantil, incat se coboara pana la nivelul

copiilor. Pe scurt, regresia est e un

mijloc foarte primitiv de a face fata situatiei.

Adoarme pe nesimtite constiinta si alungarea din minte a oricarei informatii impartiale sau

chinuitoare.Orgoliul ranit, mandria lezata se camufleaza adeseori sub un zambet incordat,

silit. Supararea este inlaturata pe calea cugeta rii la propriile calitati si realizari. Faptele

incomode sau aducatoare de amaraciune sunt uitate cu usurinta.Cateodata, oamenii nu-si

mai amintesc de datoriile lor banesti sau de necazurile care le-au fost facute de catre altii.

constientizarea propriilor pacate este insotita de

Asadar

serioase socuri psihice, deoarece confruntarea cu

sine insusi e dificila psihologic. Omul care se teme
de sine insusi nu doreste sa priveasca in propriul
suflet. Prorocul David scrie despre aceasta astfel:

El singur se amageste in ochii sai, cand zice ca ar fi urmarind faradelegea si ar fi

urand-o. Graiurile gurii lui faradelege si viclesug; n-a vrut sa priceapa ca sa faca bine.

Faradelege a gandit in asternutul sau, in toata calea cea buna n-a stat si rautatea n-a

urat(Psalmul 35, 2-4).

Iata una dintre cauzele nesinceritatii, minciunii in fata judecatii constiintei, nazuintei de a

ascunde propriile vicii.

 Mecanismele „inferioare” de aparare

psihologica sunt metode inconstiente prin care omul fuge de sine insusi pe calea

deformarii realitatii. Daca datele reale nu pot fi schimbate si ele nu ne convin, raman

doua iesiri: fie sa ne schimbam noi insine, fie sa ne izolam printr-o bariera. Mecanismele

de aparare indeplinesc tocmai acest rol de tampon. Ele atenueaza impactul situatiilor

psihotraumatizante: ne ajuta sa le negam, sa le uitam, sa le rastalmacim; in fine, sa fugim

de ele.Totusi, ascunzandu-ne de faptele care sunt amare pentru amorul nostru propriu, in

esenta ii inchidem lui Dumnezeu usa inimii noastre si fugim de noi insine.

Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor sa se faca la

intuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne stie?” – avertizeaza Prorocul Isaia

(Isaia 29,15).

Calea radicala de lupta cu mecanismele de aparare psihologica este constientizarea urmarilor

lor pierzatoare si recunoasterea sincera a propriilor neajunsuri. „Barierele de

protectie”trebuie „coborate” cu indemanare, pentru a nu-l lasa pe om „golas” fara a-i oferi

nimic in schimb si fara a-l invata metodele asceticii ortodoxe. Altminteri, el va ramane

singur cu sine insusi – neinarmat si inconjurat de o multime de patimi. Si, dupa cum se

stie, unde-i unul, nu-i putere.

Nu este greu sa fugi pentru o vreme de tine insuti; din pacate, este mai complicat sa te

intorci pentru totdeauna. Daca nu se intampla asta, omul risca sa se „piarda” de tot.

Pierderea de sine este o cumplita boala duhovniceasca a omenirii contemporane, pe-

deapsa pentru apostazie. Crestinismul considera pacat falsele idealuri si valori ale vietii (goana

dupa castig, slava, placeri s.a.m.d.): prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu (Iacov 4, 4).

Toate formele de comportament ale personalitatii bolnave duhovniceste, ce s-a pierdut pe sine, au

un numitor comun: ea isi iroseste cu usuratate viata pamanteasca in paguba celei vesnice.

De aici iau nastere o dependenta narcotica sui generis fata de vicii si o totala degradare

morala.
 „Pierderea de sine” este un fenomen cu extrem de multe fatete. Printre semnele lui se aflatotala

cufundare in problemele material-banesti, pustietatea launtrica, plictiseala, „socul

ontologic”. In acest plan, „pierderea de sine” este terenul si totalitatea celorlalte boli duhovnicesti,

ale caror simptome se manifesta in varii grade.

[1] Potrivit versiunii ruse citate de autor (n.tr.).

(din: Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi

spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Pentru completare si o imagine mai intreaga a

acestui gen de problematizari duhovnicesti mai
adanci, ar fi important de parcurs si macar o parte
din urmatoarele articole:

 “Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI

EVA DUPA CADERE?CE FACEM NOI DUPA CE
PACATUIM?
 Orbirea sufleteasca – MINCIUNA DIN NOI
 CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA
SALVAREA PRIN POCAINTA?
 Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?

…
 NU SPARGETI OGLINDA!

 Arhimandritul Simeon Kraiopoulos

despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau

despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU

SI A NE REFUZA IZBAVIREA
 Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA

DEMONICA DIN NOI

 Intre CRUCEA REALITATII si bucuriile straine
ale INCHIPUIRII
 Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre

ispitele generatiilor rasfatate

 INTRE CONSTIINTA SI MINCIUNA

 INDREPTATIREA DE SINE – izolatorul cel mai

puternic intre om si Dumnezeu

 TRUFIA SI INDREPTATIREA VICLEANA NE FAC
ORBI IN FATA EVIDENTEI. “Ne place un
Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu
autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui”
 FUGA IN EGIPT. Despre fuga de Dumnezeu si
ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu si
puterea lumeasca cu PARINTELE COMAN
 Ce e pocainta? CEEA CE NE STRICA
PETRECEREA CU MASTI IN CARE NE COMPLACEM
ZI DE ZI…
***
 NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea
de la pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si
intoarcerea
 CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL
ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE
HRISTOS?
 Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a

Fericitului parinte mucenic Constantin Sarbu

asupra RESORTURILOR ASCUNSE ALE TRADARII LUI

IUDA. Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…