Integrarea Elementelor de Psih. Clinica - Suport de Curs

Curs formare
Modulul
Integrarea elementelor de psihologie clinica,
psihopatologie si a tehnicilor de terapie cognitiv
comportamentala
Curs formare psihoterapii integrative
Cuprins:
Partea I Cunoastere. Psihologie cognitiva pag. 3…34
Partea II Comportamentul (psihopatologie) pag. 35…48
Partea III Personalit. si boala (psihopatologie) pag. 49...99
Partea IV Psihoterapiile pag. 100..178
Partea V Psihologul si psihoterapia pag. 179..187
Partea VI Interventia in TSPT pag. 188..199
Partea VII Interventia in alcoolism pag. 200..227
Partea VIII Terapia Durerii pag. 228..246
Partea IX Terapia Anxietatii Generalizate pag 247..279
Partea X Interviul Clinic pag. 280..312
Partea a-I-a
Psihologie cognitiva - Cunoasterea
• Senzatiile - cunoastere directă, fragmentara, concretă, învăţare ;
• - debutul şi baza cunoasterii şi a conţinuturilor psihicului;
• - contactul cu realitatea;
• - analizatorii, receptarea stimulilor, procesarea primara a informatiei
• Percepţia – cunoastere directa, concreta, imagine unitara a obiectului
• câmp perceptiv: lărgire-restrângere;relaţia directă cu atenţia/conştiinţa
• orientarea prin cuvânt- observaţia.
• Reprezentările-imagini mintale, unitare ale ob. anterior percepute;
• stocare a informaţiei eficientzând cunoaşterea prin:
• desprinderea de obiectul concret,
• reflectearea trecutului – acumularea de informaţie şi experienta,
• debutul şi baza generalizării şi conceptualizarii
Patologia senzorial-perceptivă
• Modificări ale pragurilor senzoriale, in ipostaze:

• scăderea pragurilor, hiperestezie, receptivitate crescuta (ca în
surmenaj, astenie accentuată, meningo-encefalite, etc)
• creşterea pragurilor senzoriale, receptivitate scăzută chiar faţă de
stimuli puternici, hipoestezie( în oligofrenii, isterie,inducţie hipnotică)
• Agnoziile - tulburări complexe, profunde privind sinteza corticală;
deficite de decodificare şi integrare gnozică, de recunoaştere a
imaginilor, persoanelor (prosopagnozia). Există: agnozie vizuală,
spaţială (bolnavii se deplasează greoi chiar în propriul lor apartament;
un bolnav vede cum “totul se îndepărtează de mine şi devine mic”),
auditivă, tactilă, agnozia schemei corporale (asomatognozia,
hemisomatognozia), agnozie verbală (dislexie, alexie), agnozie a
scrisului(disgrafie, agarfie), etc.
Patologia senzorial-perceptivă
• Halucinaţiile ca percepţii fără obiect, fară stimulare. La debut,
sentimentul de stranietate, de nedumerire al bolnav.; în stările mai grave,
sentimentul şi convingerea realităţii imaginilor “percepute”; După gradul
de dezintegrare perceptivă, întîlnim:
• -halucinaţiile funcţionale, aflate la limita între iluzii şi patologie(nivel
prehalucinator); sînt imagini cărora le găsim excitant dar, pe lîngă acest
stimul, bolnavul mai receptează şi alte voci, sunete, imagini.
• halucinoidele, un fel de reprezentări vii şi, în acelaşi timp, halucinaţii
vagi (ca şi cum obiectul este prezent dar este vag, neclar)
• halucinaţiile propriu-zise - percepţii fără obiect, de realitatea cărora
bolnavul este convins şi pe care le situează dincolo de limitele spaţiului
perceptiv; rezonanţa emoţională puternică antrenează subiectul în
comportamente ample, discordante, nemodulate situaţional. Apar în
afecţiuni neuro-traumatice, toxice(delirul halucinator al etilicului), etc.
• Percepţia - complexă sinteză corticală; tuburările perceptive se asociază
cu o serie de tulburări ale altor procese sau paliere psihice.
Psihic si cunoastere
• Gândirea - prelucrare superior-logică a informaţiei:
• moduri de operare; conceptualizarea, raţionamentele;
• schematizarea, organizarea informaţiei, asigurarea înţelegerii;
• centralitatea gândirii; gândire şi inteligenţa; rezolvare de probleme
• Memoria –procesul fundamental de achizitie si pastrare a experientei
de viata; istoria personala si a evenimentelor; reflectarea trecutului;
• memorarea, păstrarea, reactualizarea informaţiei:
• voluntară - involuntară; logică - mecanică;
• de: scurtă - medie - lungă durată; procedee mnemotehnice.
• Calitatile/defectele memoriei; memorare si uitare.
Patologia memoriei
Rar dismneziile:
-hipermenzia, îşi reaminteşte multe informaţii, actuale/vechi
- hipomnezia când îşi aminteşte foarte greu orice informatie;
Mai frecvente sunt amneziile (nu-şi poate aminti):
-anterograde (la evenimentele de după apariţia bolii) deficit
de fixare: ţin minte detalii vechi, nu ştiu ce-au făcut recent.
-retrograde (evenimente şi informaţii din trecut, dinainte de
debutul bolii) survin în urma unor accidente/afecţiuni ale
creierului şi constau în uitarea trecutului pt.perioadă scurtă,
de câteva zile. În cazurile grave, uitarea = vastă: bolnavul nu
mai ştie cine e, trebuie să reinvete totul.
Patologia memoriei
anteroretrograde, fixarea/reactualizarea dificilă, chiar imposibilă; se
referă la informaţiile anteriaoare/posterioare momentului traumatic.
amnezii de recunoaştere - bolnavii nu recunosc obiectele şi utilizarea
lor,
e vorba de “agnozii”.
Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave, întreaga viaţă psihică
este afectată, memoria fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile
psihice complexe sunt imposibile.
Pseudoreminiscenţele constau în rememorarea evenimentelor trecute pe
care le trăieşte ca fiind prezente.
Confabulaţiile bolnavul reproduce evenimente imaginare (nu spune
adevărul dar nu minte, el crede în veridicitatea acelor informaţii).
Apar în boli deteriorative, senilitate, involuţie.
Tulburari ale gândirii
Patologia gândirii poate fi sistematizata astfel:

a) Tulburările de ritm şi coerenţă ale gândirii:
- Tahipsihia - accelerarea ritmului ideativ - “fugă de idei”,
incoerentă (mentism – în schizofrenie, sindr. maniacal etc.)
-Bradipsihia - încetinirea ritmului gândirii, apare în depresii’
stări de epuizare fizică şi psihică. La întârziatul mintal apare
o încetinire a gândirii cu aspect de rigiditate (trece greu de la
o idee la alta). În epilepsie se manifestă o încetinire cu aspect
de vâscozitate, ca şi când gândirea nu mai “curge fluent ci
încet”. Blocare flux ideativ – anideaţie, în demenţe.
Tulburări ale gândirii (2)
b) Tulburări de conţinut ale gândirii

-Idei dominante: se impun din experienţele de cunoaştere;
Sunt sinteza a ceea ce gândim la un moment dat
Patologic - apar idei care se impun, rămân să paraziteze
conştiinţa, să împiedice funcţionarea gândirii. Aşa sunt:
- ideile obsedante – izbucnesc, se impun conştiinţei, fiind
încărcate emoţional – anxietate; în dezacord cu conştiinţa şi
cu raţiunea, ele se impun, subiectul neputând scăpa de ele;
- obsesii impulsive – îndemnuri lăuntrice către acte impulsive
lipsite de raţiune (să sară de pe pod, să se taie cu cuţitul);
Tulburări ale gândirii (3)
Tulburări de conţinut ale gândirii (continuare)
ideile prevalente – idei cu semnificaţie aberantă, absurdă, în discordanţă

cu realitatea, dar care se impun conştiinţei, toate celelalte idei devenind
argumente pentru aceasta (se întâlnesc în stări predelirante sau delirante);
- idei delirante - idei clare ce apar/dezvoltă pe un fond de conştiinţă
clară,
care nu corespund realităţii, determinând persoana să se rupă de realitate;
- delirurile sunt sisteme de idei logice dar rupte de realitate, neadevărate
cu tematică diversă: expansiune, mărire, invenţie, reformă, erotomanice,
mistico-religioase, etc.; dacă sunt complexe şi menţin persoana într-o
lume logică, organizată dar ruptă de realitate, sunt deliruri sistematizate.
c)Tulburări de expresie ale gândirii forma sub care se exprimă
gândirea. Devin tulburări ale limbajului ca mijloc de exprimare a
gândirii. Amintim: dislogiile, disfaziile, afaziile, agnoziile, etc.
Psihic si cunoastere
Imaginatia – combinarea originală a informatiei având drept

rezultat idei/imagini/obiecte noi/cu caracteristici de noutate;
Largeste operativitatea intelectului, a gindirii
Proces cognitiv puternic incarcat emotional
Procedee:aglutinarea, multiplicarea/omisiunea, adaptarea,
amplificarea/diminuarea, diviziunea , tipizarea, analogia,
schematizarea, empatia, etc.
Forme:- voluntara (creatie, inovatie, inventie)
- involuntara (visul din timpul somnului şi reveria)
imaginaţie creativa şi reproductiva; creativitate
Tulburări ale imaginaţiei
Tulburările procesului imaginativ sunt în strânsă legătură cu cele ale
gândirii, memoriei, reprezentării etc. Totuşi, putem distinge, manifestări
patologice predominant imaginative următoarele:
Exaltarea bolnăvicioasă a imag. în stări toxice, inclus etilice
(d.tremens).
Relatarea mitomanică - stare de exaltare afectivă şi imaginativă
evidenţiată prin exagerarea ideilor despre sine. Se poate ajunge la
fabulaţie despre sine, situaţia este parţial controlată raţional şi conştient.
Simularea ca tendinţă şi manifestare de falsificare a adevărului privind
starea proprie de sănătate (simulează boala pt. a obţine anumite avantaje).
Procedeul de bază al simulării este empatia.
Disimularea ce constă în ascunderea unor simptome de suferinţă fizică
sau psihică (simulează normalitatea), procedeul imaginativ empatic.
Limbajul
Limbajul - infrastructura psihicului, se constituie pe două laturi diferite:
- externă explicită, cuvântul = succesiune de sunete şi litere;
- internă, semantică dată de conţinutul informaţional al cuvântului.
Din perspectiva relaţiei de comunicare (emiţător-receptor) avem:
- limbajul activ = emis, exprimat oral sau scris;
- limbajul pasiv = receptat/înţeles; precede forma activă în dezvoltare.
Limbajul oral - forma de baza, vie, expresiva; dialog, colocviu, monolog.
Limbajul scris - formă elaborată a limbajului, se desfăşoară cu viteză mai
redusă (mai mult control din partea gândirii).
Limbajul interior, limbajul pentru sine şi cu sine, este:
• baza desfăşurării oricărei activităţi mintale, mai ales, a gândirii;
• operează cu imagini, idei, înţelesuri (schematic, comprimat, eliptic);
• “maximum de economicitate” si “o viteză extraordinară”.
Functiile limbajului
• -Funcţia de comunicare de informaţii/alte conţinuturi ale psihicului;
• -Funcţia cognitivă, de reprezentare, simbolizare şi conceptualizare,
de organizare complexă şi de dezvoltare a cunoaşterii; cadrul
denominativ şi explicativ, ca şi cel de înţelegere a conţinuturilor
psihicului;
• -Funcţia expresivă (amplificare/nuanţare): mimica, gestica, postura,
accent, ritm, intonatie, etc; limbajul mimico-gestual (v. in cazul
surzilor).
• -Funcţia ludică - limbajul şi jocul; în primii 7 ani de viaţă, act.
dominantă la om jocul, condiţie fundamentală pt.
umanizare/socializare.
• -Funcţia de regalaj complex: de influenţare a comportamentului
propriu (să fiu atent) sau a celorlalţi (fii cuminte!), funcţia persuasivă,
de sugestie; de manipulare.
Patologia limbajului
1) Tulburări de articulaţie şi pronunţie

-Dislaliile - abateri de la pronunţia standard,a unor sunete, silabe, cuvinte.
Ex: tulbur. siflantelor s, ş = sigmatism; r = rotacism.
2) Tulburări de ritm şi fluenţă
Tahilalia - vorbirea accelerată; bradilalia – lenta: boli psihice cu gândire
fie f. rapidă, fie f. lentă: schizofrenii, depresii, întârzieri în dezvoltare.
Bâlbâiala (logonevroza), cea mai răspândită din această categorie.
Contracţii tonico-clonice ale organelor fonatorii; desincroniz ale comenzii,
limbaj sacadat/întrerupt/repetitiv/dezagreabil. (labilit emoţională anxiet).
3) Tulburări ale limbajului scris-citit
Dislexia –dificultati in formarea deprinderii de citire (psihic normal )
(forma extremă- alexia - această capacitate lipseşte). (discalculia-gindire)
Disgrafia – dificult. deprinderii de scriere (psihic normal)(agrafia).
Patologia limbajului (2)
4) Tulburări polimorfe ale limbajului:
Agnoziile – dificultate/imposibilitate de citire/înţelegere mesaje, cuvinte;
anterior traumei exista ac. capacitate.
Afaziile - tulburari de asociere între cuvânt şi sensul lui; nu poate gasi
cuvântul desi semnific mentala exista (vrea cuţitul:“dă-mi ăla cu care tai”.
5) Tulburările de dezvoltare ale limbajului.
Intârzieri mai mult/puţin accentuate în apariţia şi emiterea limbajului
(recuperabile/irecuperabile) asociate cu oligofreniile, autismul infantil etc.
Mutismul electiv - comunicarea numai cu persoane cunoscute; datorat
anxietăţii, imaturităţii emoţionale.
Mutismul voluntar - refuzul temporar de a comunica cu anumite
persoane; pe fondul imaturităţii sau personalităţi rigide.
Vorbirea = activitate complexă; tulburările = complexe (logopedie).
Afectivitatea
• - poziţia, rezonanţa omului faţă de mediul intern/extern; trăire, vibraţie
concomitent organică, psihică şi comportamentală; rezonantă totală
a personalitatii, (vezi polograful);
• - baza energetica a psihicului;
• - afectivitate si motivatie; afectivitate si alte procese psihice
• Intensitatea = amplitudinea trăirilor - semnificaţia obiect./eveniment,
deci cunoastere - optimum emoţional
• Polaritatea – bipolaritate = oscilaţie pe aceeaşi axă între doi poli
opuşi. ură-iubire, bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie
• Mobilitatea - trecerea de la o trăire la alta, de la o intensitate la alta;
• Expresivitatea - “expresiile emoţionale”
Afectivitatea (forme)
• afectele procese afective primitive, înnăscute, impulsive, intense,
ample, intempestive, scurte: mânia, spaima, accesele râs/plâns;
• - rezonanţa afectivă a proceselor cognitive - diversitatea tonalităţii

emoţionale asociată actelor de cunoaştere
• - emoţii generate de funcţionarea organelor interne: stare de
bine/rău, saţietate, indispoziţie, mahmureală.
• - emoţiile curente, scurte, declanşate de însuşirile obiectelor sau de
caracteristicile situaţiilor, însoţesc activitatea cotidiană a omului.
• - dispoziţiile afectiv-emoţionale, difuze; cauzalitate f. greu/imposibil
de determinat;
• - sentimentele – trăiri puternice, intense, relativ stabile şi durabile,
specific umane, condiţionate social istoric şi cultural
• - pasiunile - structuri afectiv/intelective f. constante/stabile; pe direcţia
pe care se manifestă antrenează disponibilităţile întregii personalităţi
Tulburările afectivităţii.
După criteriul etiologic - reacţia persoanei la evenimentele trăite (tulb.
exogene),nevrozele sau reacţiile nevrotice depresive, pot fi legate de o
dispoziţie înnăscută (endogene) psihoze depresive, maniaco-depresive.
După criteriul intensităţii manifestărilor emoţionale întîlnim două forme:
a)hipertimia manifestare intensă, hiperactivitate psihică, fie exprimate
euforic (veselie, stare de plenitudine, logoree, expansivitate, hipertrofie a
personalităţii), direct, fără reţinere şi control, pe un fundal dezinhibiţie şi
excitabilitate si se numeşte manie (manifestare maniacală-hipertimie
pozitivă), fie exprimate discret, în plan intern sunt puternice, dramatice,
sub forma depresiei (hipertimia negativă); trăieşte intens sentimente de
inferioritate, vinovăţie, eşec, zădărnicie (asoc. cu idei/pulsiuni autolitice),
idei prevalent-obsesiv-interpretative de incurabilitate (se asociază stări de
anxietate paroxistică, atac de panică, la ideea morţii apropiate, iminente).
• b) hipotimia ca manifestare de intensitate redusă, cu elan vital scăzut,
pe un fond de rezonanţă emoţională redusă (distimie) , uneori, pînă la
dispariţie, denumită atimie sau apatie - se reduce şi motivaţia şi
activismul; pornind de la asemănări cu hipertimia negativa (ahedonie,
activism şi angajare reduse), există autori care încadrează depresia în
această categorie; dar depresivul nu este inhibat, ajungînd la suicid ca
urmare a zbuciumului intern intens, a reiterării dureroase continue,
nesfîrşite a evenimentelor neplăcute sau interpretate şi trăite ca fiind
neplăcute, este izolat şi se izolează de ceilalţi, simţindu-se neînţeles,
înstrăinat, limitîndu-şi spaţiul vital şi preocupările doar la propriile
trăiri, idei şi pulsiuni(pe măsură ce se reduc numeric devin mai
puternice, dominante, excluzîndu-le pe celelelte) iar dacă, este efectiv
“apatic” se datorează epuizării energiei psihice, stare numita
anestezie psihică dureroasă (rezonanţă emoţională nula, extrem de
redusă).
Hipertimie, negativă şi pozitivă, alternante - psihoză maniaco-depresivă
sau psihoză ciclică (personalitate - ciclotim) tulbur. afectiva bipolara.
Tulburări care însoţesc uneori schizofrenia, aşa cum ar fi:
-incontinenţa afectivă (trecerea extrem de rapidă de la o stare la alta),
-ambivalenţa afectivă (trăirea simultană a perechilor opuse de
sentimente fată de persoană/obiect),
-inversiunea afectivă (trăire opusă de ceea ce ar trebui în mod normal),
-paratimia (trăire neadecvată situaţiei, trăire “pe lîngă situaţie”, aberantă,
absurdă, paradoxală)
-instabilitatea emoţională, frecventă la copil/adolescent, ca tulb.de dezv.
tranzitorie/cronica; trăire emoţională greu controlabilă; pe linia
trebuinţelor hedoniste, impulsivă,legata de instabilitatea psihomotorie.
Atenţia
• orientarea şi concentrarea selectivă a resurselor psihice în vederea
desfăsurării optime a ctivităţii, mai ales a celei de cunoastere:
• involuntară - stimulii se impun prin specificul lor;
• voluntară - efort de concentrare-orientare-menţinere pe stimuli;
• postvoluntară - activitatea devine plăcută;
• câmpul atenţiei: lărgire – restrângere:
• concentrarea= delimitare şi concentrare intensă pe un stimul;
• volumul = m. mulţi stimuli odată, clari, în câmpul atenţiei;
• distribuţia= orientarea şi concentrarea pe mai mulţi stimuli simultan;
Ex: supravegherea unui tablou de bord, de comandă;
• mobilitatea = comutarea rapidă de la un stimul la altul ;
• stabilitatea- menţinerea concentrării în timp, pe stimul (stimuli).
Tulburările atenţiei
La atenţie, (ca şi la conştiinţă), întîlnim tulburări în sensul

- exacerbării (creşterii concentrării şi focalizării activităţii
psihice, ca în manifestările maniacale, în nevrozele osesivo-
fobice, ipohondrice, etc.) o numim hiperprosexie;
- scăderii eficienţei atenţiei ( aşa ca în oligofrenii, tulburări
deteriorative, demenţe, schizofrenii,depresii, etc.), numita
hipoprosexie, pînă la lipsa totală, caz ,numit aprosexie.
Aceste tulburări se pot manifesta într-o manieră globală,
pe toate laturile (calităţile) atenţiei sau doar pe una din ele,
determinînd tulburări şi în alte paliere cum ar fi: percepţie,
memorie, gîndire, motivaţie şi mai ales conştiinţă.
Motivaţia
Impuls, imbold în activitate/reglajul comportamentului;
(T. cognitiva – semnificatii); are funcţia de:
- activare internă difuză – semnaliz. dezechilibru intern;
- mobil sau declanşator al acţiunilor de satisfacere;
- autoreglare a conduitei pe direcţia/forţa motivului.
Formele: trebuinţe, interese, convingeri, idealuri, filozofie de
viaţă.
Motivaţie şi performanţă – optimum-ul motivaţional
Patologia motivatiei f. strîns legata de cea a afectivităţii;
apatie.
Vointa
Voinţa ( T. cognitiva – decizia) se manifestă în două moduri:
-propulsiv - frenatoriu;
Fazele actului voluntar – legatura cu motivatia
Prin exersarea în cursul vieţii şi prin exerciţii speciale se formează:
Puterea voinţei - intensitatea efortului de a învinge obstacolele şi de
a atinge scopurile. (opusul - slăbiciunea voinţei);
Perseverenţa - efort voluntar în timp, chiar dacă, aparent, n-ar fi
Posibilă continuarea activităţii. (opusul – încăpăţânarea)
Independenţa voinţei - tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza
cunoaşterii cât mai profunde a condiţiilor activităţii, a consecinţelor
acesteia.(opusul este sugestibilitatea);
Promptitudinea deciziei - rapiditatea deliberării în situaţii complexe si
urgente, adoptarea hotărârii potrivite.(opusul-nehotărârea)
Tulburările voinţei
Vointa - reglaj superior, complex deci, tulburarile au impact

răsunător în structura/dinamica personalitatii (sint strins legate de
afectivitate si vointa).
După criteriul cantitativ sau al intensităţii:
Hiperbulia creşte capacitatea de mobilizare (normal în: pasiuni, la
persoane perseverente).
Patologic, manifestare rară, selectivă, unidirecţională - paranoicul
inepuizabil în atingerea scopurilor absurde, aberante ca şi delirurile;
adictivul, uneori, in procurarea drogurilor.
Hipobulia, scăderea mobilizarii – (dispariţie=abulia), în: nevroze
dpresive, astenice; in psihoze, depresive, schizoforme, deteriorative;
(abulie în schizofrenia catatonică, în depresiile majore).
Tulburările voinţei
Dupa criteriul calitativ:
Disabulia, slăbiciunea voinţei, inerţie a vointei, în: stări astenice,
debuturile unor tulburări psihotice, epuizare psihoenergetica, in
dezorganizarea, disocierea activitatii psihice;
Parabulia, act iniţiat mental, nerealizat din motive puternice care
parazitează conştiinţa, în: nevrozele mixte/motorii (nevroza ticurilor,
logonevroza, etc), schizofrenii (mişcări repetitive, neadecvate situaţiei);
Impulsivitatea - disfuncţie inhibitiv-frenat, reglaj afectiv-hedonist
(intempestiv, imposibil de controlat, orientat si antisocial; ca tulbur. dezv.
voinţei = tulburare de comportament in adolescenta, care, “cronicizata”
= dezvolt. dizarm. personalitate (în tinereţe) psihopatii (la adult);
Nevroticul/psihoticul – impulsiv paroxist. in: raptus melancolic, anxios,
mania coleroasa, descărcarea impulsiv-exploziva a epilepticului.
Personalitatea
• Personalitate (lat.)= “persona”, semnificând masca actorilor pe

scenă;
- mod de conduită, comportament relativ durabil şi stabil;
- aspectele bio- constituţionale, sociale, dar, mai ales psihice, ce definesc
- persoana, omul ca existenţă socială.
• Modelul general-uman de personalitate (Neveanu, 1993).
Individul:
• să fie fiinţă umană, să facă parte din specia umană;
• să crească şi să trăiască în cadrul grupului social (“fiinţă socială”);
• să posede gândire, voinţă şi conştiinţă;
• să adere la valorile şi cultura grupului social (să şi le însuşească);
• să-şi manifeste potenţialul creator
Personalitatea = set de însuşiri
“Formaţiuni psihice sintetice/integratoare” cu caracteristici:

relativă stabilitate - nu pot fi total modificate de sit. de viaţă;
rezultă din condensarea funcţiilor psihice;
sunt generalizate - se manifestă în situaţii diverse;
sunt esenţiale - vizează manifest. fundam, orientarea omului;
relativă plasticitate - pot fi parţial restructurate, perfecţionate
conf. cerinţelor adaptării.
Definirea personalit. ca: schemă, structură, configuraţie,
constructe, factori sau prin: funcţii/dispoziţii/impulsuri/tend.
Personalitate = temperamente, aptitudini, caracter.
Tulburările caracteriale şi de
personalitate
Tulburari: de dezvoltare, de unitate/identitate, de relatie cu mediul.
Tulbur.de dezvoltare:oligofreniile, dezv. dizarmonice de personalitate,
emoţionale, de limbaj si comunicare (autismul infantil), etc.
Tulbur. de unitate/identitate – sciziune-disociere a personalit, delir de
transformare (personalit., corporală), negaţie (a propriei personalităţi)
specifica schizofreniilor, tulburarilor delirante,etc.
Tulburările de relaţie cu mediul extern - discordanţa atitudinală, afectivă
şi acţională, disonanţa faţă de ceilalţi şi faţă de mediu în general;
Ruperea/detaşarea de realitate în schizofrenii, sindroame delirante, etc
Rolul reglator deosebit al caracterului, caracteriopatii, personalităţi
disociale, antisociale, “psihopatii”încălcarea normelor juridice/morale.
Asociate cu intelig. supradotata -“adevărate genii ale răului”criminalitate
din plăcere. Alte tulbur. de personalit. in partea sindr. psihopatologice.
Temperamentele
Insusiri dinamico-energetice ale personalitatii: ritm, viteza, forta,

amplitudine, dinamica, echilibrul manif. psihice. au expresivitate - dau
culoare personalitatii; predominant înnăscute, cu mare stabilitate;
F E M
Puternic - echilibrat - mobil T.sangvinic
- inert T. flegmatic
- neechilibrat T. coleric
Slab T.melancolic
Aptitudinile = instrumente ale
personalitatii
• capacitati, abilitati partial innascute, partial formate prin educ.
• Insusiri psiho-fizice relativ stabile ce permit succesul in activitate
• Natura aptitudinilor - structuri de operatii si informatii
• -afectivitate si motivatie
• Dau valoare personalitatii: autorealizare, statut socio-economic.
• Ceea ce diferentiaza persoanele cind, la o educatie egala, le privim din
perspectiva randamentului.
• Inteligenta aptitudine generala de rezolvare de probleme (cea mai
valoroasa aptitudine). Notiunea de problema in psihologie,
• Masurarea aptitudinilor.
• Talente, creativitate de inalt nivel
• Creativitate si sanatate mintala
Caracterul
• Set de valori social-morale, principii, sentimente,
• Set de atitudini si deprinderi de comportament
• Atitudini fata de : sine/ceilalti, viata, natura, proprietate, munca, etc.
• Caracterul are :- unitate si stabilitate relativa
• - bogatie, complexitate,
• - expresivitate si originalitate
• - plasticitate
• - tarie, forta de reglaj
• Latura valorica a personalitatii - vezi devalorizarea
• Latura relationala a personalitatii – vezi conflictele interumane.
• Natura caracterului – strucrura formata prin educatie
Comportamentul
(Partea a-II-a)
• Lagache, Wallon, Piaget, comportament = conduită.

• Janet(1932) - conduita = doar comportamentul conştient şi voluntar.
• Watson, Skinner = manifestarea externă, vizibilă a psihicului.
• DEX. = “modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii,
conduită, purtare”
• Larousse = “conduită a unui subiect luat în considerare într-un mediu
şi într-o unitate de timp dată”.
• Hull(1943) = căutarea “unei situaţii, a unui obiect susceptibil de a
reduce tensiunile şi de a satisface terbuinţele”, făcînd, în acelaşi timp
legătura logică şi legică dintre comportament şi motivaţie.
• Porot(1965) - comportament:
• de nivel neurofiziologic – reflexe condiţionate, simple → complexe;
• de nivel psihomotric, acţional = fel de a fi şi acţiona – conduită.
COMPORTAMENTUL -Definiţii
• Delay şi Pichot(1969) – omul are mai multe tipuri de reacţii:

• - reacţia – răspuns intern imediat corespunzând reflexelor
necondiţionate;
• - reacţia - răspuns secundară, scurtă, diferita ca natură, coresp.
emoţiei;
• - reacţii – răspuns secundare, persistente (efectele de durată ale
celor anterioare), corespunzând sentimentelor.
• Considerăm că orice formă de răspuns la stimulii externi sau
interni, simplă sau complexă, la nivel biochimic, bioelectric,
fiziologic, psihomotor, internă şi/sau externă, se include în
conceptul de comportament
COMPORTAMENTUL -precizari
• Functie decomplexitate, modul de reglaj şi control intern,

omul are:
• a)Comportament involuntar, desfăşurat fără control
voluntar sau cu control scăzut pe un fond de conştiinţă
diminuat (reglaj predominant de tip inferior) şi care
este, la rândul lui:
• înnăscut, instinctiv (instincte, trebuinţe biologice, afecte,
reflexe necondiţionate);
• învăţat, automatizat – deprinderile (elaborate conştient şi
voluntar; pe măsură ce se automatizează prin repetiţie –
desfăşurate cu control redus/fara control.
Comportamentul
• b)Comportament voluntar desfăşurat în condiţiile unui
control permanent, în grade diferite de claritate şi
intensitate ale conştiinţei şi voinţei (reglaj de tip
superior); comportament învăţat, rezultatul procesului
dezvoltării bio-psiho-sociale. Amintim aici:
• Conduita socială, purtarea, comportamentul de
relaţionare şi comunicare în cadrul grupului, în raport cu
normele sociale (armonizarea cu ceilalţi);
• Activitatea umană, subcategorie a comportamentului
uman cuprinzând manifestările privind schimbarea
mediului de viaţă (acţiunile şi atitudinile faţă mediul
natural – armonizarea cu natura).
Instinctul
• Expresii emoţionale ale actului instinctiv:

• Îndârjirea şi mânia masculului in lupta pentru teritoriu, pentru hrană sau
făcând “curte” unei femele; Satisfacţia reuşitei, sau starea de alertă;
• Atitudinea ameninţătoare a mamei care îşi apără puiul;
• Geamătul înecat de durere al pradei doborâte de către prădător, etc.
• Sinergia funcţională: trebuinţă bazală – instinct - trăire
emoţională dă comportamentelor instinctive unitate, continuitate,
dinamică, energie, forţă reglativă, finalitate şi eficienţă adaptativă.
• În psihanaliza - noţiunea de pulsiune cu sensul de impuls care
declanşează efectiv comportamentele de satisfacere a trebuinţelor
fundamentale. Pulsiunea se naşte la un anume moment al manifestării
trebuinţei, atunci când forţa acesteia activează suficient de mult
sistemul nervos central.
Tulburarile instinctelor
instinctul vieţii (Freud) susţine comportam. de conservare-dezvoltare

instinctul morţii si pulsiunea care împinge individul către moarte.
Suicidul – manif instinct anormala; alcoolismul: abandon, suicid lent.
Agresivitatea - exacerbare a instinctului de apărare/conservare.
Autoagresivitatea, autoflagelarea, suicidul (agresivit. către sine).
Instinct alimentar:- bulimia - ca exagerare a trebuinţei alimentare;
- anorexia – scădere/dispariţie a acestei trebuinţe;
- potomania – trebuinţa exagerată de apă;
- sitiofobia – lipsa trebuinţei, refuzul apei, hranei.
asceza – motivaţia reducerii aliment.- morală; manifestare ritualizata;
greva foamei - inhibare voită, anunţată, mediatizată, persoana urmărind
scopuri economice/politice;
cura de slăbire - voluntară impusă de boală; preventivă - terapeutică.
Activitatea umana
• Formă a comportamentului, specifică numai omului
• Omul – fiinta complexa, traieste intr-un mediu complex, schimbator.
• Adaptarea cere mecanisme complexe, elastice, majoritatea invatate.
• caracteristicile activitatii:
• prezenţa scopului formulat anticipat;
• desfăşurare planificata (analiza situaţiei, avantaje/dezavantaje);
• analiza motivului şi evaluarea semnificaţiei lui;
• alegerea unor mijloace adecvate, pornind de la scopul propus şi
condiţiile obiective;
• prezenţa verigii transformatoare, deliberate (acţiuni şi operaţii
speciale de modificare-transformare a situaţiei externe în
concordaţă cu trebuinţele şi scopurile subiectului);
• analiza şi evaluarea rezultatelor.
Deprinderi
• Deprinderile sunt secvenţe ale activităţii şi
comportamentului, elaborate conştient, consolidate prin
exerciţiu şi care se pot desfăşura fără control conştient
(control scăzut). (economisesc efortul psihic).
• Pot fi predominant motorii, senzoriale, intelectuale etc.
• In activitatea de învăţare avem secvenţe voluntare
conştiente, cum ar fi: perceperea, înţelegerea, memorarea,
reproducerea, interpretarea, reactualizarea unor
informaţii sau stări, dar şi o serie de secvenţe
automatizate, cum ar fi deprinderile de: scris, citit, calcul
etc.
Deprinderi, obişnuinţe şi priceperi
• deprinderi simple - îndeplinesc sarcini restrânse ale(trasarea literelor

în scris, articularea sunetelor în vorbire, încheiatul nasturilor etc.);
• deprinderi complexe - de regulă, le cuprind pe cele simple,
reprezentând, astfel, părţi mai mari ale activităţii (scrisul şi cititul).
• O deprindere, care răspunde unei trebuinţe funcţionale, devine
obişnuinţă prin declanşarea şi desfăşurarea ei pe baza unei motivaţii
interne. Obişnuinţele pot fi: pozitive (cele igienice) sau negative
(fumatul, consumul de băuturi alcoolice şi, în general, dependenţele).
• Structurile, relativ flexibile, formate din deprinderi şi informaţii, ce
permit abordarea cu succes a mai multor acţiuni (ce se pot aplica uşor
în situaţii diferite, din acelaşi domeniu) sunt considerate priceperi.
• O activitate se desfăşoară cu atât mai eficient (uşor, repede) cu cât, în
componenţa ei se regăsesc mai multe priceperi şi deprinderi
Tulburările activităţii şi conduitei motorii
Bizarerii ale conduitei şi expresiei motorii, ale ţinutei sub formă de:
Dezordine vestimentară, în oligofrenii, manie, etc;
Rafinament vestimentar, la homosexuali;
Bizarerii/excentricităţi (asortare/culoare/formă), schizofreni, maniacali;
Hipermimie-hipomimie, exagerare-diminuare (imobilism) a mimicii: in
schizofrenie, manie, etc;
Paramimie, mimică inadapt. situaţiei, în schizofrenie, excit. maniacală;
Stereotipiile motorii, repetarea frecventă, continuă a aceloraşi mişcări, în
întîrzierile mintale accentuate, autismul infantil, păstrarea îndelungată a
aceleiaşi poziţii, în schizofrenia catatonică.
Manierismul - mişcările se pervertesc, devin nefireşti, artificiale, în
schizofrenii, psihoze schizo-afective.
Tulburările activităţii şi conduitei motorii (2)
Accentuarea activităţii motorii sub următoarele forme:

1. Sindrom hiperkinetic (ADHD) (frecvent la copil),
avînd caracteristice:
- hiperkinezie,
- hiperexcitabilitate,
- instabilitate emotionala si motorie,
- atenţie difuză;
- conştiinţă îngustată, redusă, autocontrol scăzut, fundal pe
care pot să apară şi manifestări agresive
Agitaţia psihomotorie – comportam. amplu, zgomotos, acompaniat

afectiv-emoţional, variaţii ale (disolutia) conştiinţei, specifica bolilor în
care se manifestă:
- în bolile deteriorative, regresive şi oligofrenii – agitaţie stereotipă, rar
coleroasă şi agresivă, pe fondul scăderii clarităţii conştiinţei;
- in stările maniacale – hiperexcitabilitate, dezinhibiţie – hiperkinezie,
irascibilitate, agitaţie necontrolată extremă,“furie maniacală”;
- in depresiile majore –trăiri negative, nelinişte, agitaţie,
autoagresivitate,
suicid, rar heteroagresivitate, descărcare paroxistică, “raptus melancolic”;
- în schizofrenii – disociere - comportament dezordonat, bizar, absurd,
incomprehensibil, stereotip, cu tentă agresivă, violentă;
Agitatia psihomotorie - continuare
- în epilepsie – obnubilarea (disoluţia) conştiinţei, agitaţia ia forma

extremă “furia epileptica”, f. mare potenţial agresiv,amnezia faptelor;
- în tulburările reactive – încărcătura tensionala – acumulare/descărcare
paroxistică a unor conflicte de rol-status social şi economic, trăite ca
agresiuni sau stresuri în care bolnavul nu poate reduce sau anihila forţa
agresorului) - se manfestă prin mers, gesturi dezordonate, nelinişte,
anxietate, atitudine ameninţătoare, autoflagelare, autoagresivitate;
- în psihopatii (personalităţi antisociale) – dizarmonii caracterial-valorice
ale prsonalităţii, apare agitaţie, crize de mînie, uneori teatrală, cu injurii,
acuzaţii, disproporţionată faţă de situaţie, conştienta.
Tulburările activităţii şi conduitei motorii
Diminuarea activit. motorii, în boli psihice grave –hipokinezie,inhibiţie,

hipoexcitabilitate, bradipsihie, bradilalie, mişcări puţine, lente, ca:
akinezia – abolirea activit. motorii, baraj motor(acte întrerupte, fara
finalitate şi sens), stupor motor(akinezie totala, inclusiv mimico-gestual);
catatonia – akinezie, fixare a corpului in poziţii bizare, nefireşti,
pentru perioade lungi de timp, stereotipii;
negativismul kinetic opunerea fermă de a avea acte motorii
manifestare complexă, emoţională, motivaţională, motorie, etc).
Ticurile, miscari musculare repetitiv/intempestive, parazitare, involuntare,
spasmodice, conştiente, detensionante, simpt. nevrotice; in ac. categ.
onicofagia (roade unghii), tricotilomania (răsucire/smulgere şuviţe păr).
Dispraxiile, tulburări de învăţare/efectuare acte motorii complexe, tulb.
de natură centrală, de sinteză corticală. (apraxii).
Personalitate şi boală
(Partea a III-a)
Personalitatea - dimensiunile biologice, psihice, sociale şi culturale.

Boala, indiferent de formă este :
- stare de impas bio-psiho-socio-cultural, existential.
- stare specială (trăită psihic)- exprimă dezechilibre/deteriorări episodice,
pasagere/cronice/definitive ale organismului/psihicului,
-complex de stări/semnificaţii/senzaţii/percepţii/reprezentări/raţionamente,
supoziţii, toate sub semnul disperării/speranţei, toate trăite/reiterate mintal
pînă la uzură, la niveluri de intensitate specifice gravităţii situaţiei şi
sensibilităţii bolnavului.
Boala :- induce dereglări in participarea la viaţa comunităţii;
- limitează (pînă la dispariţie) capacitatea de muncă a bolnavului ;
- schimba mod de viaţă; interdicţii: regim alimentar/efort...
Specificit. Personalit.- diferenţe de reactivitate la boli: bolnavi şi boli.
Starea de boală/sanatate (1)
Dificultatea definirii stării de boală/sănătate - linie de demarcaţie

criterii neclare.
Criterii - adaptative - eficienţa, originalitatea, armonia adaptării,
- socio-culturale – vizînd abaterea de la normele grupului.
Boală = atunci când abateri cantitative produc un salt calitativ
(fenomenele patologice au specific calitativ în raport cu fenomenele
normale).
Dar exista, in ac. timp:
- bolnavi adaptaţi şi productivi, care se ignoră sau sunt compensaţi,
- oameni sănătoşi somatic/psihic dar care sunt suferinzi.
Starea de sănătate (O.M.S) = impresia de “bine”, stare de
disponibilitate către excese.
Starea de boala
Conf. criteriilor adaptative, sanatate avem atunci cind:

- funcţionarea armonioasă a structurilor psiho-somatice, evidentiind o
adaptare armonioasă, activă, minimal creativă, valorizind persoana;
- o bună adaptare aceea care favorizează evoluţia ;
- starea morbidă se evidenţiaza doar la suprasolicitări ;
- efortul specific adaptarii - factor “trofic” pentru starea de sănătate.
Adaptarea dincolo de limită - indiciu deslăbiciune a personalitatii !!!
Omul perfect adaptat, poate fi o personalitate mediocră,incapabilă de
creaţie si inovaţie.
Omul fara contradicţii externe/interne nu este un ideal de sănătate
(vitalitatea mentală?)
Starea de boală/sanatate (2)
Persoana sănătoasă indeplineste două caracteristici principale:

- sentimentul de bună stare, linişte şi pace interioară;
- relaţiile normale cu semenii şi societatea.
Sănătatea psihică - colaborarea armonică între forţele psihice, corporale
si sociale, rezultat al adaptării/integrării psihicului la sine/corp/societate”.
Boala = tulburare/abatere de la norma de sanatate; fenomen psihosocial
complex:
- prin definiţie – abatere de la norme sociale;
- prin origine - cauze bio-psiho-individuale şi sociale;
- prin urmări - suferinţe individuale dar şi ale grupului social;
- prin manifestări – simptome, atitudini, comportamente specifice.
Boala ca impas existenţial - pune sub semnul întrebării propria viaţa ;
idei, anxietate, angoasa, panica ; disperare/speranta, etc.
Suferinţa
Suferinţa = Traire complexă, ameninţătoare cu semnificaţii multiple,

rod al experienţei de viaţă:
- ameninţare a vieţii - poate prevesti şi aduce moartea; frica de moarte ;
- teama, anxietatea, tristeţea reduc activismul demobilizînd persoana;
- experienţele de boală ne fac să preţuim cu adevărat starea de sănătate.
Durerea un simptom central al majoritatii bolilor, avînd semnificaţie
adaptativă - semnalează o disfuncţie psihică, fiziologică, alterare organică
ce ameninţă persoana (algie: surdă, pulsatilă, fulgurantă, vie,etc,localizată
mai mult sau mai puţin exact; fizica sau psihică). Vezi Terapia durerii.
Durerea functie de oboseală, experienţa, sugestie/autosugestie, lezare
fizica, intilnim: analgezie congenitală, hipoalgoestezie - hiperalgezie,
hiperestezie dureroasa
Căutarea durerii, satisfacţia la durere – (patologie) sadism/masochism.
Comportamentul in tulburarile psihice
Criteriile de diagnoză a tulburarilor psihice:

- amplitudinea, forta şi intensitatea manifestărilor ;
- măsura în care se tulbură comportamentul adaptativ ;
- complexitatea disfuncţiilor.
Manifestari reactive - răspunsuri episodice, scurte, cu tentă patologică la
situaţii de stres; afectează episodic si nesemnificativ adaptarea; dispar
atunci când dispare cauza, fără a lăsa urme; majoritatea sint « normale ».
Tulburarile de nivel semnificativ (nevrotic) - suferinţe medii ca
intensitate, durată, complexitate; generate de situaţii conflictuale;
favorizate de structuri psihosomatice fragile; sunt tulburări:
- minore în planul comportamentului adaptativ,
- bolnavul are conştiinţa caracterului lor morbid;
- psihologic comprehensibile (legătura cauză-efect);
- reversibile prin dispariţia cauzelor ; terapie eficienta.
Comportamentul in tulburarile psihice
Tulburari de nivel psihotic - boli psihice grave, complexe,

cu manifestari intense/ample, avind următ. caracteristici:
- tulburări psihocomportamentale majore, profunde:(depresie)
scădere drastică pofta de viaţă–anihilare instinct conservare;
- bolnavul nu are conştiinţa caracterului morbid al simptom;
- tulbur. nu pot fi explicate; relaţie neclară de tip cauză-efect;
- tulbur. nu sunt total reversibile (compensare/decompensare).
- tulbur. psihice se manifestă in toate struct. personalităţii.
(mai evident si constant in una din acestea; acest aspect ce
da specificitate bolii).
Tulburarea de personalitate schizotipală
- gândire mitico-magică; crede că are însuşiri ca: telepatie, clarviziune;

- experienţe perceptive neobişnuite, halucinaţii, dismorfopercepţii
reprezentări;
- episoade psihotice, idei delirante;
- bizarerii atitudinal-comportam, de limbaj;
- rezonanţă emoţională redusă, anxietate.
Forme: paranoidă – delirantă;
• catatonică – psihomotorie;
• hebefrenică – demenţiere neroadă;
• hipocondrică – delir hipocondric;
• simplă – pustiire lentă, scleroză afectivă şi socială
Tulburarea de personalitate paranoidă
• suspiciozitate, neîncredere;
• interpretativitate; delir nehalucinator
• caută mereu adevărul;
• convingător pt. ceilalţi;
• rezonanţă emoţională redusă;
• nu cedează persuasiunii;
• intoleranţă la pierdere;
• dorinţa de putere;
• tenacitate în apărarea drepturilor personale;
• deficit de relaţionare.
Tulburarea de personalitate schizoidă
• intraversie, izolare, introspecţie;

• preferă activităţi solitare;
• detaşare de realitate; nonimplicare;
• socio-repulsie; sociofobie;
• rezonanţă emoţională scăzută;
• indiferent la laudă/critică;
• preocupare redusă pt. sexualitate
Tulburarea de personalitate borderline:

• instabilitatea relaţiilor interpersonale;
• instabilitatea imaginii de sine;
• instabilitate emoţională, impulsivitate;
• alte trăsături din celelalte sindroame, izolate, nespec., de graniţă.
Tulburarea de personalitate de tip antisocial
• - sfidarea/violarea normei sociale;

• - evaziune, minciună, înşelătorie;
• - conduită dispreţuitoare faţă de sine/ceilalţi, muncă/proprietate;
• - insensibil la suferinţa celorlalţi;
• - lipsa regretului şi culpabilizării;
• - tend. de a reitera actele antisociale;
• - ignorarea urmărilor actelor sale şi a problemelor personale;
• - rezistenţă scăzută la frustraţii;
• - incapacitatea de a învăţa din greşeli;
• - impulsivitate, instabilitate,
• - farmec superficial, siguranţă de sine exagerată
Tulburarea de personalitate histrionică
(conversiva)
• dorinţa de a fi în centrul atenţiei;

• intoleranţă la ignorarea, (neluarea in seama) de către ceilalţi;
• comportament seducător, provocator, erotizat;
• labilitate-superficialitate emoţională; sugestibilitate;
• mimetism psihocomportamental;
• descărcări psihotensionale rapide, demonstrative, imprevizibile;
• dramatizarea comunicării – teatralism;
• comunicare colorată, metaforică; personalizarea relaţiilor, trăirea lor la
o intensitate mai mare;
• incapacitatea de menţinere a relaţiilor;
Tulburarea de personalitate narcisică
• hipertrofia, idealizarea propriei persoane;

• supraautoevaluare; lăudăroşenie;
• conduită şi atitudine arogantă, emfatică, exprimând
suprioritatea;
• nereceptiv la opiniile celorlalţi despre sine;
• aşteptări disproporţionate să-i recunoască ceilalţi calităţile
autoatribuite;
• ostilitate faţă de cei ce nu le recunosc;
• aviditate de titluri, onoruri, ranguri, avere;
• manipulează relaţiile interpersonale în favoarea sa;
Tulburari de tip anxios – precizari de
terminologie
Frica = trăire, emotie legata de un pericol; distingem între:
- teama = trăire adecvată faţă de un stimul cu semnificaţie
ameninţătoare;
- angoasa – frică putenică, profundă, traita fizic, fiziologic
şi psihologic, frică mai mult trăită decât gândită, pe care
raţiunea n-o poate controla (inadecvata, irationala, exagerata);
- anxietatea – frică fără obiect, intens gândită si trăită
(inadecvata, irationala, exagerata);
- fobia - frică patologică/intensă/persistentă de un obiect
concret, de ceva precis (precizabil): agorafobie – frică de
spaţii largi; thanatofobie –frica de moarte; nosofobie – frica
de boli, microbi, zoofobie, etc.
Tulburarea de personalitate anxioasă (evitantă)
• sociofobie, evitarea relaţionării;

• ezitant, prudent în toate, exagerează riscurile;
• nevoie mare de securitate şi stabilitate;
• teama de a nu fi respins/ridiculizat/criticat/umilit în public;
• interpretativ legat de ce spun alţii despre el;
• tend. la subautoevaluare, lipsa stimei de sine; complex de
inferioritate;
• ataşare restrictivă, special la persoane noi;
• anxietate persistentă, nelinişte, nehotărâre.
Tulburari de tip anxios
• Panica fara agorafobie ;(Vezi Afectivitatea – prezent. succinta)

• Panica cu agorafobie ;
• Agorafobie fara istoric de panica ;
• Fobia specifica ;
• Tulburarea obsesivo- compulsiva;
• Stresul posttraumatic ;
• Stresul acut ;
• Anxietatea generalizata ;
• Tulburarea anxioasa datorita unei conditii medicale generale ;
• Tulburarea anxioasa indusa de o substanta ;
• Tulburarea anxioasa fara alta specificatie .
Tulburari de tip anxios (2)
• Atac de panica - manifestare de anxietate paroxistica, cu debut brusc
(trairea unei frici sau terori intense , asociate adesea cu senzatia de
moarte iminenta cu simptome: scurtarea respiratiei , palpitatii , durere
sau disconfort precordial , senzatii de sufocare sau de strangulare si
frica de a nu innebuni sau de a pierde controlul .
• Agorafobia – este anxietatea referitoare la (evitarea) locuri sau spatii
largi sau situatii din care scaparea poate fi dificila sau in care sa nu fie
accesibil un potential ajutor , in eventualitatea unui atac de panica sau
de simptome similare panicii .
• Panica fara agarofobie – se caracterizeaza prin atacuri de panica
recurente neasteptate , in legatura cu care exista o preocupare
persistenta. Panica cu agorafobie se caracterizeaza atat prin atacuri de
panica recurente , cat si agorafobie. Agorafobia=teama de spatii largi
Fobia specifica - anxietate seminificativa clinic provocata de expunerea

la
un anumit obiect sau situatie temuta , ducand la comportament de evitare
Fobia sociala – anxietate seminificativa clinic provocata de expunerea la

anumite tipuri de situatii sociale, ducand la comportament de evitare.
Tulburarea obsesivo-compulsiva – obsesii ( care produc o anxietate

marcata ) si/sau prin compulsii ( care servesc la neutralizarea anxietatii ).
Anxietatea generalizata se caracterizeaza prin cel putin 6 luni de

anxietate si preocupare excesiva si persistenta .
Stresul postraumatic – reexperimentarea unui eveniment traumatic

extrem, cu simptome de excitatie crescute si de evitare a stimulilor
asociati cu trauma.
Stresul acut – simptome similare celor ale stresului posttraumatic care
apar imediat , ca urmare a unui eveniment traumatic extrem.
Tulburarea anxioasa datorata unei conditi medicale generale – simptome
severe de anxietate, considerate a fi consecinta fiziologica directa a unei
conditii medicale generale.
Tulburarea anxioasa indusa de o substanta – anxietate severa, urmarea
fiziologica directa a unui abuz de drog, a unui medicament, un toxic.
Tulburarea anxioasa fara alta specificatie – inclusa pt.codificarea
tulburarilor cu anxietate/fobie marcata care nu satisfac criteriile pentru nici
una din tulburarile anxioase specifice definite in aceasta sectiune .
Criterii de dg. pentru atacul de panica
atacul de panica nu este codificabil; se codifica dg. specific in care
survine
Frica intensa, disconfort in care cel putin patru din urmatoarele simptome
apar brusc si ating culmea in decurs de 10 minute:
-Palpitatii , batai puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac ;
-Transpiratii ;Tremor sau trepidatie ;
-Senzatii de scurtare a respiratiei sau de strangulare, de sufocare ;
-Durere sau discomfort precordial ;
-Greata sau detresa abdominala ;
-Senzatie de ameteala , dezechilibru , vertij , lesin ;
-Derealizarea sau depersonalizare ;
-Frica de pierdere a controlului sau a innebuni;
-Parastezii ;
-Frisoane sau valuri de caldura;
-Frica de moarte ;
Criterii de dg. pentru agorafobie
Agorafobia e codifica in cadrul dg. specific in care apare .
• Anxietate legata de locuri/situatii in care scaparea este dificila ori in
care nu poate fi accesibil ajutorul in eventualitatea unui atac de panica.
Fricile agorafobice implica de regula grupe de situatii: a te afla singur
in afara casei, a te afla in multime sau stand la rand, a te afla pe un pod
si a calatori cu autobuzul, trenul sau automobilul. (?????)
• Nota : Se ia in consideratie dg. de fobie specifica , daca evitarea este
limitata la una sau la cateva situatii specifice, ori cel de fobie sociala ,
daca evitarea este limitata la situatii speciale .
• Situatiile sunt evitate sau chiar sunt indurate cu un stres semnificativ
ori cu teama de a nu a avea un atac de panica sau simptome similare
panicii , ori necesita prezenta unui companion.
• Anxietatea fobica nu este explicata mai bine de alta tulburare mentala ,
cum ar fi fobia sociala , fobia specifica , tulburarea obsesivo-
compulsiva , stresul postraumatic ori anxietatea de separare.
Criterii de dg. pentru panica fara agorafobie
Atacuri de panica neasteptate, recurente ;

Cel putin unul din atacuri a fost urmat timp de o luna ( sau mai mult) de
unul (sau mai multe ) din urmatoarele :
-preocupare pesistenta in legatura cu faptul de a nu avea atacuri ulterioare;
-teama in legatura cu implicatiile atacului sau cu consecintele sale ;
-o modificare semnificativa de comportament in legatura cu atacurile .
-absenta agorafobiei
-atacurile de panica nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei
substante sau ale unei conditii medicale generale;
-atacurile de panica nu sunt explicate mai bine de alta tulburare mintala ,
cum ar fi fobia sociala , fobia specifica , tulburarea obsesivo- compulsiva,
stresul post traumatic ori anxietate de separare.
Criterii de dg. pentru panica cu agorafobie
Atacuri de panica neasteptate recurente ;

Cel putin unul din atacuri a fost urmat timp de o luna (sau mai mult) de
unul (sau mai multe ) din urmatoarele:
- preocupare persistenta in legatura cu faptul de a nu avea atacuri
ulterioare ;
- teama in legatura cu implicatiile atacului sau cu considerentele sale;
- o modificare semnificativa de comportament in legatura cu atacurile;
- prezenta agorafobiei ;
- atacurile de panica nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei
substante sau ale unei conditii medicale generale ;
- atacurile de panica nu sunt explicate mai bine de alta tulburare
mentala , cum ar fi fobia sociala , fobia specifica , tulburarea obsesivo –
compulsiva, stresul postraumatic ori anxietate de separare .
Criterii de dg. pentru fobia specifica
-Frica , intensa , pesistenta , excesiva sau nejustificata , provocata de prezenta sau

anticiparea unui obiect sau situatii specifice .
-Expunerea la stimulul fobic provoaca in mod constant un raspuns anxios imediat,
care poate lua forma atac. de panica circumscris sau predispus situational.(la copii,
anxiet. exprim. prin exclamatii, accese coleroase, stupefiante, agatare de ceva ).
-Persoana recunoaste frica sa este excesiva/nejustificata. (la copii poate fi absent) .
-Situatia fobica este evitata sau indurata cu anxietate sau detresa intensa.
-Evitarea, anticiparea anxioasa, stresanta atunci cind situatia anxietanta
interfereaza cu activitatea profesioanala ori rutiniera sau cu relatiile sociale, ori
exista un stres considerabil in legatura cu reiterarea fobiei.
-La indivizii sub 18 ani durata este de cel putin 6 luni.
-Anxietatea, atacurile de panica, evitarea fobica asociata cu obiectul sau situatia
specfica nu sunt explicate mai bine de alta tulburare mentala dintre cele amintite .
- De tipul: de animale, mediu natural, sange – injectii – plagi; De tip situational.
Criterii de diagnostic pentru fobia sociala
Daca fricile includ mai multe situatii sociale, dg. Tulbur. de personalitate evitanta
Frica intensa, persistenta de una/mai multe situatii sociale, ca este expus unor
-
necunoscuti sau unei posibile scrutari de catre altii; se teme ca va gresi, va fi

umilit/jenant. (la copii - capacit. rel. sociale coresp. virstei; anxietatea sa survina
in situatiile cu egalii, nu doar cu adultii).
-Expunerea la situatia sociala temuta provoaca constant anxietate, sub forma unui
atac de panica limitat situational. (copii - anxiet. exprimata si prin exclamatii,
accese, stupefactie, retragere din sit. sociale cu persoane nefamiliare).
-Persoana recunoaste frica sa excesiva sau nejustificata. (la copii poate fi absent).
-Situatiile sociale/de functionare temute/evitate sau indurate cu anxietate intensa.
-Evitarea, anticiparea anxioasa, detresa cind situatia temuta interfereaza cu
rutina persoanei, cu act. prof./activitatile/relatiile sociale; teama de a avea fobia.
-La indivizi sub 18 ani durata este de cel putin 6 luni.
-Frica/evitarea nu se datoreaza efectelor unei substante ori ale unei conditii
medicale generale si nu este explicata mai bine de alta tulburare mentala.
Tulburarea (anancasta) obsesivo-fobica
• tendinţă pentru reguli, ordine disciplină;

• inflexibilitate morală; intoleranţă faţă de compromis şi
corupţie;
• standarde f. înalte autoimpuse; le impune şi altora;
• raţionalitatea, perfecţionism, scrupulozitate
• devotat muncii: exigent dar eficienta scazuta; prea analitic;
• dificultate deliberativă; conservatorism, caută confortul
lucrurilor ştiute, stabilitatea;
• rezonanţă emoţională scăzută, incapacitate de exprimare a
tandreţii; relaţionare redusă
Obsesii, compulsii
idee/trăire ce parazitează conştiinţa (revine mereu în minte);
se manifestă ca:
-îndoială obsesivă (am făcut bine?; este corectă soluţia?);
-idee obsesivă – analizarea mintală repetată, din diverse
perspective a aceleiaşi idei;
-tendinţe şi acţiuni obsesive (bate în lemn, scuipă în sân);
-ritualuri obsesive, ceremonialuri – ex. idea obsesivă de a nu
face inundatie, face pe bolnav să controleze de multe ori,
verificările lui luând forma unor ritualuri: numai dacă încerc
de 3 ori, de 5 ori, într-o anumită ordine , etc,- sînt sigur;
-compulsie – tend. interioara imperativa de a face o actiune (a
se gindi la ea) in timp ce constiinta o reproba, o interzice
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea
obsesiv- compulsiva (1)
- Fie obsesii sau compulsii, asa cum sunt definite mai sus.
- Ganduri/impulsuri/imagini persistente, recurente traite, in
cursul tulburarii, ca intrusive si inadecvate si care produc
anxietate sau stres considerabil;
- Gandurile/impulsurile/imaginile nu sunt doar preocupari
excesive in legatura cu problemele reale de viata;
- Persoana incearca sa ignore/suprime gandurile, impulsurile,
imaginile, ori sa le neutralizeze cu alte ganduri sau actiuni;
- Persoana recunoaste ca gandurile, impulsurile sau imaginile
obsesive sunt un produs al propiei sale minti.
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea
obsesiv- compulsiva (2)
-Compulsii, asa cum au fost definite:
-Comportamente (mentale) repetitive, pe care persoana se simte constransa sa le
efectueze ca raspuns la obsesie, ori conform unor reguli care trebuie aplicate rigid.
-Comportamente destinate sa pervina/reduca stresul, evenimente sau situatii
anxietante; comportam. nerealiste, nu pot sa neutralizeze/previna, sunt excesive.
-La un moment dat in cursul tulburarii, persoana a recunoscut ca obsesiile,
compulsiile sunt excesive sau irationale. (nu se aplica la copii).
-Obsesiile/compulsiile produc stres considerabil, consuma timp, interfereaza
cu rutina persoanei, cu activitatile profesionale sau relatiile uzuale.
-Daca exista o alta tulburare (psiho-somatica), continutul obsesiilor/compulsiilor
nu este restrans la aceasta.
-Perturbarea nu se datoreeaza efectelor unei substante/conditii medicale generale.
-Constiinta maladiei = redusa: daca c. m. mare parte a timpului in episod. curent,
persoana nu recunoaste ca obsesiile/compulsiile sunt excesive, nejustificate.
Criterii de dg. pentru stresul posttraumatic -1
1. Persoana expusa unui eveniment traumatic cu urmatoarele aspecte :

- a trait, a fost martora unui eveniment/evenimente care au implicat: deces,
amenintare, vatamare, periclitarea integrit. corporale proprii/a altora;
- raspunsul persoanei = frica intensa, neputinta, oroare; (copiii pot exprima prin
comportament dezorganizat, agitat).
2. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent in modurile:
- amintiri stresante recurente si intrusive ale evenimentului, incluzand imagini,
ganduri sau perceptii;(la copiii mici poate surveni un joc repetitiv in care sunt
exprimate teme sau aspecte terifiante fara specificitate cu trauma).
- vise stresante ale eveniment.(copiii - vise terifiante continut nerecognoscibil);
actiune/simtire, ca si cum evenimentul traumatic ar fi recurent. (la copiii mici
poate surveni reconstituirea traumei specifice);
- stres intens la expunerea la stimuli interni/externi simbolizind evenim. traumatic;
- reactivitate fiziologica la expunerea la stimuli interni sau externi care
simbolizeaza sau seamana cu un aspect al evenimentului traumatic.
Criterii de dg. pentru stresul posttraumatic 2
3. Evitarea persistenta a stimulilor asociati cu trauma si paralizia

reactivitatii generale; indicat de trei (sau mai multe ) din urmatoarele:
- eforturi de a evita gandurile , sentimentele sau conversatiile asociate cu
trauma ;
- eforturi de a evita activitati , locuri sau persoane care desteapta amintiri
ale traumei ,
- incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei ;
- diminuarea marcata a interesului sau participarii la activitati
semnificative;
- sentimentul de detasare sau instrainare de altii;
- gama restransa a efectului ;
- sentimentul de viitor ingustat.
Criterii de dg. pentru stresul posttraumatic -3
4. Simptome persistente de excitatie crescuta din urmatoarele :

- dificultate la adormire sau in a ramane adormit
- iritabilitate sau accese coleroase ;
- dificultate in concentrare ;
- hipervigilitate ;
- raspuns de tresarire (reactie de alarma) exagerat .
5. Durata perturbarii - mai mult de o luna;
6. Perturbarea are efect semnificativ clinic, social , profesional, etc .
Precizare – tulburarea de stres:
- Acut, daca durata simptomelor este mai putin de 3 luni
- Cronic, daca durata simptomelor este de 3 luni sau mai mult .
- Cu debut tardiv, daca simptomele survin la cel putin 6 luni dupa
actiunea unui stimul stresor.
Criterii de diagnostic pentru stresul acut
Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic in care sunt prezente:

1. persoana a experimentat , a fost martora ori a fost confruntata cu un
eveniment care au implicat moartea efectiva , amenintarea cu moartea,
vatamare, periclitare a integritatii corporale propii ori a altora
2. raspunsul persoanei implica frica intensa , neputinta sau oroarea.
Fie in timpul, fie dupa experimentarea evenimentului stresant,
individul are trei ( sau mai multe ) din urmatoarele simptome disociative :
1. sentimentul subiectiv de insensibilitate, detasare, absenta rezonantei
emotionale
2. o reducere a constiintei ambiantei ;
3. derealizare ;
4. depersonalizare ;
5. amnezie disociativa .
Criterii de diagnostic pentru stresul acut - 2
Evenimentul traumatic este reexperientat persistent in cel putin unul

din urmatoarele moduri : imagini, ganduri, vise, iluzii, flashback-uri sau
sentimentul de retraire a experientei, stres la expunerea la lucruri care
amintesc evenimentul traumatic.
Evitarea evidenta a stimulilor care desteapta amintiri ale traumei.
Simptome notabile de anxietate sau de exictatie crescuta;
Perturbarea cauzeaza stres sau deterioarare semnificativa clinic, social,
profesional, in alte domenii, deterioararea capacitatii de a indeplini sarcini
cum ar fi obtinerea asistentei medicale ori relatarea experientei traumatice
membrilor familiei
Perturbarea dureaza minim 2 zile si maxim 4 saptamani de la eveniment.
Perturbarea nu se datoreaza efectelor unei substante, conditii medicale
generale, nu este explicata mai bine de tulburarea psihotica scurta.
Criterii dg. pentru anxietatea generalizata
1. Anxietate si preocupare (asteptare anxioasa mai multe zile da decat

nu), timp de cel putin 6 luni, legate de evenimente/activitati.
2. Persoanei ii este dificil sa-si controleze preocuparea, ingrijorarea;
3. Anxietatea si preocuparea sunt asociate cu trei (sau mai multe) din
urmatoarele simptome (cel putin cateva simptome prezente mai multe
zile da decat nu, in ultimele 6 luni )(la copii este cerut un singur item):
- Neliniste sau sentimentul de stat ca pe ghimpi ;
- Fatigabilitate (oboseala se instaleaza repede);
- Dificultate in concentrare sau senzatia de vid mental;
- Iritabilitate
- Tensiune musculara ;
- Perturbare de somn .
Criterii dg. pt. anxietatea generalizata -2
4. Focarul anxietatii si ingrijorarii nu este limitat la elementele unei

alte tulburari de tip anxios - de ex. nu este panica din tulburarea obsesiv-
compulsiva data de departarea de casa/rude (anxietate de separare), de a
lua in greutate (anorexie), de acuze somatice (tulburarea de somatizare),
de ideea de a avea o maladie grava (hipocondrie) iar anxietatea, nu
survine exclusiv in cursul stresului posttraumatic.
5. Anxietatea , preocuparea sau acuzele somatice produc un stres sau o
deterioarare semnificativa clinic in domeniul social, profesional, etc.
6. Perturbarea nu se datoreaza efectelor unei substante/conditii medicale
generale si nu apare exclusiv in timpul unei tulburari afective, tulburari
psihotice ori ale unei tulburari de dezvoltare afectiva .
Tulburarea de personalitate de tip adictiv
• stimă de sine redusă, subautoevaluare;

• dificultate de a lua decizii în probleme curente;
• reducerea/anularea iniţiativelor;
• nevoia de ataşament; sacrificii pt. a fi aprobat şi stimat;
• lasă altuia propriile responsabilităţi;
• teama de abandon, de a-şi purta de grijă;
• toleranţă excesivă faţă de persoana investită ca protector;
• limitarea relaţionării la cei faţă de care este dependent.
Tulburarea emoţional instabil-impulsiva
• reactivitate impulsivă (fără timp de gândire), provocată

uşor;
• încercarea de a limita impulsivitatea generează
explozivitate;
• ignorarea/minimalizarea consecinţelor negative ale
comportamentului său;
• apreciere realistă a acestora, după ce s-au produs, scuze şi
regrete;
• instabilitate dispoziţională internă, nedeclanşată de mediul
extern
Tulburare afectivă a personalităţii (depresivă)
• pierderea interesului pentru viaţă şi activitate;

• timie negativă, durere morală; anhedonie;
• inhibiţie, lentoare, activism redus, demobilizare, astenie,
apatie, abulie;
• proprioceptivitate disconfortantă, algii;
• gândire (vorbire) lentă, săracă axată pe idei de eşec,
descurajare, resemnare, conţinut descurajant, de renunţare,
apreciind problemele ca fiind de neînvins;
• memoria focalizată pe aspectele afectiv-negative,
culpabile; frecvent, idei de suicid;
Tulburare afectivă a personalităţii (maniacală)
• dezinhibiţie, expansivitate, hiperexcitabilitate;

supra-autoevaluare;
• exaltare afectivă, hiperactivism;
• relaţionare uşoară dar superficială;
• flux ideativ accelerat, fuga de idei;
• limbaj rapid cu tonalitate ridicată;
• atenţie foarte mobilă, superficială, distractibilă cu
concentrare scazută;
• instabilitate şi impulsivitate;
• cenestezie excelentă dar, uneori, halucinaţii
Sindr. confuzional (“confuzia mintala“)
Viaţa psihică devine neclară, imprecisă; grade de tulburare a conştiinţei:

Starea de obtuzie – ridicarea pragurilor senzoriale, diminuarea recepţiei
senzoriale, dific. asociative, scăderea supleţei şi mobilităţii ideative – dificultatea
de a formula idei.
Starea de hebetudine – detaşarea de realitate, perplexitate, indiferenţa faţă de
situaţia pe care n-o mai poate controla
Starea de torpoare – indiferentism, apatie, somnolenţă, dezorientare.
Starea de obnubilare – reducerea tonusului funcţional al psihicului, dezorientare,
răspunsuri neclare la excitanţii mai slabi, bradipsihie şi bradikinezie accentuate.
Starea de stupoare – confuzională, tulburare accentuata: nu mai răspunde la
întrebări, nu mai reacţionează la stimuli (la cei f.puternici, slab, inadecvat).
Starea de sopor – somnolenţă accentuată, inactivism, pierderea relatiei cu lumea.
Starea comatoasă – pierderea completă a conştiinţei – apsihism, disoluţia
progresivă sau bruscă a funcţiilor de relaţie.
Sindr. confuzional (2)
Tulburări calitative ale conştiinţei
Starea delirantă – dezorientare spaţiu – timp, halucinaţii.

Starea oneroidă – infiltrarea construcţiilor visului în gândirea
vigilă (H.Ey) amestec de real-ireal-imaginar, dezorientare,
confuzie, reminiscenţe halucinatorii.
Starea amentivă – alterarea conştiinţei propriului Eu, gândire
incoerentă, dezorientare totală, agitaţie psihomotorie
Starea crepusculară – alterarea reflecţiei senzoriale; păstrarea
automatismelor motorii.
Sindromul confuzional – în: bolilor psihice grave, (psihoze,
tulbur. de natură toxică, infecţioasă, boli degeneative, etc.
Sindr. halucinator-delirant
Grup polimorf de tulburări psihice grave ;manifestări de bază:

• tulburări ale gândirii, percepţiei şi în final a întregii persoanlităţi sub
formă de idei delirante, deliruri sistematizate sau nesistematizate, de
regulă, halucinaţii.
• idei delirante – exprimă deformat realitatea, idei limpezi, inteligibile,
pe fond de claritate a conştiinţei; în jurul lor se structurează şi se
subordonează toate celelalte idei, formînd în timp un fel de sistem de
judecăţi coerent, organizat, logic argumentat dar rupt de realitate; ex.
delirul de grandoare al paranoicului (are caracter halucinator în fazele
de decompensare psihotică dublate de proces deteriorativ) ; delir.
etilicului sau schizofrenicului sînt halucinatorii.
• halucinaţii – prcepţii fără obiect dar de a căror realitate subiectul
este convins; acestea alimentează ideile delirante, le susţin ca suport
imagistic, dîndu-le totodată aspect de bizar, absurd, fantastic.
Relaţia endogen – exogen în determinismul bolii
psihice
• a) Psihopatiile/stările psihopatice ca tulburări de
dezvoltare dizarmonică a personalităţii, cu precădere a
palierului caracterial-valoric; “personalitate antisocială”;
• afectarea structurilor neurofiziologice aflate la baza
psihicului - tulburări psihopatoide.
• b) Psihogeniile (psihozele reactive şi nevrozele) ca boli cu
etiologie predominant externă; apariţia/evoluţia lor este
influenţată atât de factori somatici favorizanţi, cât şi factori
genetici prediaspozanţi.
• c) Endogeniile, bolile cu determinism predominant
genetic, predispozant, aşa cum sunt schizofrenia, psihoza
maniaco-depresivă şi în general psihozele afective
Relaţia psihic-somatic (organic) în etiologia
tulburărilor psihice
• Tulburări psihice produse pe fondul unor afecţiuni organice ale

creierului, aşa cum ar fi:
• a) tulburări psihice de origine infecţioasă (psihozele infecţioase);
• b) tulburări psih de origine toxică (de exemplu etilismul cronic);
• c) tulburări psih legate de traumatisme cranio-cerebrale;
• d) tulburări psih determinate de accidente vasculare cerebrale, tumori ;
• e) tulburări psiho-comportamentale circumscrise oligofrenilor
(nedezvoltării).
• Tulbur. de dezvoltare factori nocivi acţionând în perioadele de
intensă dezvoltare somato-psihica;
• Tulbur. deteriorative - după ce structurile neuro-psihice au fost
formate.
Orientarea psihosomatică - 1
• Unitatea somato-psihică sau psiho-somatică a fiinţei

umane - unul din principiile fundamentale ale medicinii,
psihologiei în general şi psihologiei medicale în special.
• Orientare nouă dar idee şi practica, episodica, este foarte
veche:Hipocrate, Galenus, Tissot, Cabanis, Pinel, Esquirol,
evid. influenţele “moralului” asupra somaticului.
• Pavlov şi Bîkov “medicina cortico-viscerală”,
determinisme psihosomatice sau somatopsihice
• Freud, (dinamica psihicului, conflictele inconştientului)
susţin condiţionarea în dublu sens, somato-psihic, şi psiho-
somatic, în patologie.
Concepţia psihosomatică - 2
• Conceptia psihosomatica în medicină (Iamandescu), are 5

trăsături de bază:
• - holistică, adică integrală şi integrativă, vizînd unitatea
somato-psihică;
• - poartă pecetea influenţei sociale(interiorizarea
subiectiva a influenţelor sociale);
• - ştiinţifică, bazată pe observaţii clinice, studii
experimentale, etc;
• - evidenţiază dublă vulnerabilitate la stres a bolnavilor:
psihică si de organ;
• - evidenţiaza stresul psihic drept factor de risc
major/sumativ, în patogeneză.
Tulburările psihosomatice (1)
• Sint “modificări ample şi durabile ale proceselor fiziologice” sub

acţiunea unor factori conflictuali, stresanţi. Pentru a fi considerata
tulburare psihosomatica, o disfuncţie trebuie indeplineasca trei criterii:
• 1).incidenţa unor evenimente suficient de stresante pentru a o genera;
• 2).verificarea efectului patogen al acestor stresori şi la alte persoane;
• 3).posibilitatea stabilirii unei legături de cauzalitate între un anumit tip
de stresor şi anumite simptome somatice.
• Mecanismul producerii acestor boli - la nivel S.N.C ; codificări
anormale ale stărilor tensionale, în simptome/tulburări somatice.
• Ele apar episodic la omul sănătos, sînt predominant funcţionale
(reversibile) în fazele iniţiale dar, pe măsura reiterării, lasă urme tot
mai vizibile, producînd leziuni, devenind predominant organice,
acest proces realizîndu-se după schema: tulburare neuropsihică 
tulburare funcţională  alterare organică
Boli psihosomatice
• Putem enumera în categoria bolilor psihosomatice

următoarele:
• majoritatea bolillor digestive – hiperaciditate gastrică,
pirozis, epigastrealgii, în fazale incipiente, apoi ulcerele
gastro-duodenale, colitele, etc;
• mare parte din bolile cardio-vasculare – hipertensiunea
arterială psihogenă, tahicardia paroxistică, coronaropatii,
cardiopatii, etc;
• cea mai mare parte a tulburărilor endocrine – hiper şi
hipotiroidism, hipo sau hipersecreţii ale tuturor celorlalte
glande cu secreţie internă;
• alergiile, astmul bronşic, boli reumatice, cutanate, etc.
Factori ce produc boli psihosomatice
• Frustrarea este starea psihică a celui privat de o satisfacţie legitimă,

înşelat în speranţele sale; creşterea tensiunea intrapsihica, alte reacţii
specifice; provocata de obstacole constientizate(obiective - fenomene
naturale sociale şi subiective -de ordin psihic, de auz, vedere).
• Stresul este starea de dezechilibru, incordare, nelinişte generalizată,
traită ca o apasare, presiune, ameninţare la adresa integritătii fizice sau
psihice. Poate fi provocat de o mulţime de cauze, începând cu un
zgomot puternic, cel mai frecvent: suprasolicitare, stări conflictuale.
• Conflictele apar atunci când, simultan, se nasc tendinţe alternative, de
intensitate relativ egală, ce devin motivaţii incompatibile, ce nu pot fi
simultan realizate. Lewin distinge între:
• a) conflictul apropiere-apropiere (copilul ezitind între două jucării);
• b) conflictul evitare-evitare: te lasi udat de ploaie – aştepti să treacă;
• c) conflictul evitare-apropiere, elevul care stă la televizor cu riscul de a
nu-şi termina temele.
Tulburările de dezvoltare
1. Fizica: nanism/gigantism; agenezii de organe, dezvoltari

anormale ale unor parti ale corpului (cifoze/lordoze/scolioze),
ale unor organe, etc;
2. Psihică: întârzierile în dezvoltarea mintala, a motricitatii,
limbajului, afectivităţii (autism infantil), motivaţiei, atentiei,
voinţei, ce vor genera tulburări specifice de comportament,
adaptare şcolară/socială, dezv. dizarmonice de personalitate
sau forme conversive (eunrezis nocturn/diurn, encomprezis,
pavor nocturn sau reacţii depresive (dupa 12 ani.. ?!) cu toate
riscurile legate de aceastea, etc.
(Partea a IV-a - Psihoterapiile)
Limbaj si psihoterapie
• -Funcţia de comunicare de informaţii/alte conţinuturi ale psihicului;

• -Funcţia cognitivă, de reprezentare, simbolizare şi conceptualizare, de
organizare complexă şi de dezvoltare a cunoaşterii; cadrul denominativ
şi explicativ, ca şi cel de înţelegere a conţinuturilor psihicului;
• -Funcţia expresivă (amplificare/nuanţare): mimica, gestica, postura,
accent, ritm, intonatie, etc; limbajul mimico-gestual (v. in cazul
surzilor).
• -Funcţia ludică - limbajul şi jocul; în primii 7 ani de viaţă, act.
dominantă la om jocul, condiţie fundamentală pt.
umanizare/socializare.
• -Funcţia de regalaj complex: de influenţare a comportamentului
propriu (să fiu atent) sau a celorlalţi (fii cuminte!), funcţia persuasivă,
de sugestie; de manipulare.
Comunicare si manipulare
Dezvoltarea comunicarii (media/mediatizarea) a crescut, considerabil

posibilitatea influientarii maselor de catre lideri/miscari ideologii (control,
hegemonie, globalizare); vezi funcţia de regalaj complex, persuasivă, de
sugestie, de manipulare.
Manipulare:
1- pozitiva, benefica – consilierea/psihoterapia (despre metode)
2 - negativa, nociva, impotriva intereselor individului/grupului
• Influentarea si manipularea individului/grupului = actiune sociala,

interpersonala, utilizata din cele mai vechi timpuri cu scopul de a
obtine avantaje materiale sau de alta natura (puterea).
• Strategiile de manipulare vizeaza obţinerea controlului asupra gândirii,
sentimentelor, comportamentului subiecţilor.
Tehnici de manipulare
• Tehnicile de manipulare se bazeaza pe exploatarea necesitaţilor fundamentale

ale oamenilor (de hrana, adapost, informare, afiliere, etc) si vizeaza scaderea
criticismului individului pentru a-l face mai docil şi mai dispus sa se supuna
regulilor impuse/sugerate de manipulatori.
• Procedee - Simularea, inselatoria, intimidarea, diversiunea; ambiguitatea,
ascunderea, omiterea, distorsionarea adevarului
• Distorsiunea crescatoare - Pentru a determina acceptarea unei concesii
majore se prezinta intii o cerere nesemnificativa de aceeaşi natura, usor de
acceptat de fiecare - dupa aceea se revine cu cererea avuta în vedere initial
(concedieri/scaderi de salarii sau inchiderera intreprinderii)
• Distorsiunea descrescatoare. Initial o cerere "mult mai mare"de aceeaşi
natură, neacceptata de majoritatea - se revine la cererea initiala cu şanse să fie
acceptată deoarece, în comparaţie cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare
foarte rezonabilă (vezi scumpirile in anii 90)
PSIHOTERAPIILE (1)
• tratamante psihologice individuale sau de grup.

• procedee psihologice (cuvint, gest, imagine) prin care se acţionează
asupra psihiculuiui ;
• unele dintre cele mai răspândite căi de tratare a suferinţelor psihice
sau fizice ;
• se pot aplica aproape tuturor formelor de boală psihică sau fizică, cu
acordul pacientului şi cu condiţia evidentă ca acesta să poată comunica
(emite şi recepta informaţiile), să fie conştient şi, prin urmare, să poată
fi influenţat.
• exista mai multe orientari psihoterapeutice, mai m. tipuri de metode:
sugestive, psihanalitice, cognitiv-comportamentale, experientiale,
rational-emotive, de analiza tranzactionala, prin joc dramatic,
integrative, etc
PSIHOTERAPIILE (2)
Se desfăşoară după reguli bine stabilite între care amintim:

- cunoaşterea psihopatologiei, psihodiagnosticului şi psihoterapiei ;
- respectarea demnităţii persoanei, a secretului privind boala şi terapia ;
- respectarea principiului ca terapeutul să amelioreze starea bolnavului
dar să nu traumatizeze, să nu influenţeze negativ pacientul.
(Strupp şi Hardley) Succesul psihoterapiei evaluat după trei criterii:

• 1) dispariţia sau reducerea simptomelor;
• 2) creşterea randamentului social al persoanei ;
• 3) observaţiile psihoterapeutului care arată o îmbunătăţire a stării
pacientului.
Metodele psihanalitice
• Psihanaliza – (Freud), este în acelaşi timp:

• - sistem conceptual explicativ al psihanalizei şi psihologiei;
• - metodă de cunoaştere psihologică;
• - metodă de psihoterapie.
• Principiile şi metodele psihoterapiei psihanalitice:
- omul are pulsiuni, instincte si tendinte (sexuale au rol dominant) care
trebuie să se exprime comportamental chiar dacă nu sunt acceptate social;
- neacceptate, multe se transformă pt. a exprima/detensiona psihicul;
- dezvoltarea psihosexuală defectuoasă - baza tulburărilor vîrstelor adulte;
- complexul Oedip persistă nerezolvat/neconstientizat, activ şi la vârstele
adulte, generând conflicte intrapsihice, stări de boala, etc.
- manifestările psihocomportamentale sunt determinate si de alte
evenimente anterioare neconstientizate.
Niveluri si instante ale psihicului
Functionarea psihicului in viziune psihanalitica -1
Super-Ego acţionează cu forţă într-o manieră implacabilă căutând să

interzică pulsiunile Sinelui ce contravin normei socio-morale.
Pentru că şi Sine-le tinde să se manifeste implacabil se naşte o tensiune
intra-psihică puternică, tensiune ce este rezolvată în general de Ego prin
medieri şi prin compromisuri între aceste instanţe şi între cerinţele lor.
Soluţia găsită de Ego se află între cele două tendinte şi poziţii extreme.
Când Ego reuşeşte medierea, psihicul funcţionează în registre normale.
Când nu se găseşte soluţie de compromis, de echilibru, atunci vorbim de
anormalitate sau de boală.
În exercitarea rolului său de echilibrare şi integrare a psihicului, Ego îşi
dezvoltă şi o serie de mecanisme (reacţii) de apărare
Dacă acestea n-ar exista psihicul ar fi periclitat, ar putea fi distrus,

adesea conflictul intra-psihic luând forme grave, aşa cum se întâmplă de
exemplu în cazul suicidului moral (un om cu o personalitate consistentă şi
valoroasă se sinucide în cazul în care a înşelat aşteptările grupului social:
banca a falimentat pierzându-se economiile proprii dar mai ales cele ale
acţionarilor).
Aceste forme de apărare sunt, frecvent, manifestări normale şi, astfel, în
situaţii de normalitate ele nu ies în evidenţă, fiind armonios integrate
manifestării fireşti, a psihicului, fiind considerate apărări reuşite.
În situaţiile anormale întâlnim apărări nereuşite care pot lua formă de
angoasă, nevroza,, sau se pot manifesta ca:
1. Refularea ca mecanism frecvent în situaţiile normale/patologice, de

reprimare (interdicţie) a cerinţelui sinelui (mai ales a trebuinţelor sexuale).
Descărcarea stării tesionale refulate se realizează prin ,,defulare’’
2. Proiecţia, atribuirea inconştientă a unei trăiri/intenţii proprii ca fiind a
altuia (intenţia de aface rău a celuilalt “X vrea să mă bată”)-de aici, încep
să se structureze idei prevalent-interpretative de persecuţie, prejudiciu etc.
3. Sublimarea ca mecanism în care, pulsiunile sancţionate social (cea
sexuală mai ales), pentru că nu se pot manifesta, îşi schimbă forma, sensul
şi valoarea socială, energia lor manifestându-se ca:
- sublimare inferioară, ex. Canalizarea/consumul tensiunilor prin sport;
- subilmare superioară, descărcarea prin artă, creaţie (efort intelectual)
4. Formaţia reacţională - sistemul de idei şi de trăiri ce se opune refulării

(reacţie de refulare) Ex: nu strângi de gât pe oponent pentru că SuperEgo
interzice; pulsiunea agresivă refulată se manifestă parţial ca formaţiune
reacţională: măcar te uiţi urât la acesta; nu dai liber instinctului sexual,
situaţia impunind reprimarea dar întorci capul după o femeie frumoasă.
5. Conversia este descărcare a tensiunilor refulate prin reacţii somatice
teatrale, critice: agitatie, leşin, etc, specifice isteriei (nevroză de conversie)
(transferul conflictului intrapsihic în plan somatic, Romila,1997);
6. Regresia adoptarea unor comportamente infantile (gând, simtire şi
acţiune); spunem bătrânilor că ,,se copilăresc’’ pentru a obţine un regim
de îngrijire/atenţie din partea celorlalţi. (tulburările psihice sunt, toate,
într-o anumită măsură, forme de regresie la stadii infantile ??!!
7.Fixarea , cantonarea pt. anumite perioade de timp la stadii infantile de

gîndire, simţire şi comportare, după ce, mai întâi, s-a produs regresia la
aceste stadii; ex: pentru că în primii ani de viaţă, copilul primeşte multă
afecţiune, atenţie şi grijă, mai tirziu, de-a lungul vieţii, în diverse situaţii
conflictuale, se întoarce frecvent (regresează) şi se fixează temporar la
perioadele copilariei, ,,cerând’’ aceeaşi afecţiune; băieţii regreseaza mai
frecvent la perioada orală, fumatul, băutul (alcoolismul) fiind tulburări de
fixare la acea perioadă; ex: fixarea exagerată, dependenţa de un anume
mediu (social) pot fi regăsite sub forma unor manifestări ca:
- antipatia exagerată faţă de ceilalţi - sociofobie;
- simpatia exagerată faţă de/cerinţa de atenţie exager. din partea celorlalţi;
- expunere, exibiţionism.
8. Negarea simptomului, a bolii deşi acestea există (negarea

conflictului ca urmare a semnificatiei amenintatoare pentru pentru
Sine si Ego si pentru starea de echilibru precar a sistemului si ca
urmare a sesizarii dificultatilor de mediere din partea lui Ego care, se
pare, a mai avut insuccese in solutionarea altor situatii asemenatoare –
Ego imatur) ;
9. Identificarea ideilor dar mai ales a atitudinilor şi tendinţelor cu ale

altora, ducând la fenomenul de contagiune (ca la isterie cu adoptarea
de trăiri, reacţii şi manifestări somatice de la alte persoane)
10. Răsturnarea pulsională; atunci cind acumularea tensională refulată

se descarcă psiho-dinamic, atitudinal dar mai ales comportamental în
forme opuse, contradictorii:
- de la frica exagerată la curaj ,,nebun”;
- de la sadism la masochism şi/sau invers;
- de la exhibiţionism la voierism;
- de la depresie la manie (răsturnarea pulsional-emoţională este nativă)
Doar manifestările ample, intense şi frecvente sunt catalogate ca
simptome de boală psihică, cele mai slabe ca intensitate şi rare sunt fie
conduite marginale fie chiar aspecte mai puţin obişnuite ale
normalităţii (normalitatea fiind şi ea o stare relativă şi nu foarte bine
delimitată)
Metodele freudiene
• Freud a utilizat intii hipnoza, (sugestia hipnotică);

• Neavind rezultatele scontate a recurs la:
• analiza viselor;
• analiza acţiunilor pacientului;
• analiza asociaţiilor (libere) de idei ale pacientului;
• analiza pacientului (a conţinuturilor psihicului
acestuia: Sine, Ego, Superego);
• analiza procesualităţii psihice în relaţia
terapeutică (transfer, contratransfer, etc.).
Metodele postfreudiene
Alfred Adler structurează o teorie numită ,,psihologie individuală” în care

exprimă o viziune mai complexă asupra omului, psihosomatică; aspectul
central al vietii umane este sentim. de inferioritate şi efortul permanent
de a-l învinge, pe tot parcursul vieţii: tend. de compensare a sentimentului
de inferioritate apare, din copilăria timpurie ca tendinţă de dominare.
Tehnica terapeutică vizează înlăturarea sentim. de inferioritate:
1- Stabilirea contactului relaţional-comunicativ.
2- Analiza experienţelor pacientului în vederea stabilirii stilului de viaţă al
acestuia (evenimentele mai importante de la naştere şi pâna în prezent).
3- Relaţiile terapeutice (de analiză, comunicare, etc.) vor viza stimularea şi
dezvoltarea stimei de sine.
4- Orientarea finală (finalitatea) a demersului terapeutic va fi aceea de a
încuraja pacientul să-şi dezvolte interesele sociale prin antrenament.
Metodele postfreudiene
Carl Gustav Jung
Arhetipurile, formate în antropogeneza prin condensarea şi engramarea

unor experienţe ancestrale; imagini sintetico-simbolice a lumii,imagini
primordiale, structuri ale inconstientului colectiv; "simbolice şi mitice,
"moştenirea arhaică a umanităţii“. Fiecare popor are simboluri specifice
pentru acelaşi arhetip.
Se exprimă în manifestarile noastre cotidiene prin simboluri arhetipale:
-"persona" - masca fiecaruia, simbolul compromisului dintre sine si
societate ;
-"umbra" - partea din noi pe care o respingem pentru că nu ne convine ;
-"animus" - componenta masculină inconstientă care există la o femeie ;
-"anima"- componenta feminină, inconştientă din psihicul bărbatului sau:
"copilul« , "batrânul înţelept", "magicianul ", "mama" "eroul" , etc, ele
fiind repere pentru intelegerea psihicului si pentru reconstructia acestuia
Metodele experientiale
C. Rogers, F.Perls, J.L.Moreno şi alţii
Ideea esentiala a acestor terapii - doar experimentind ceea ce este original si
natural in noi insine, facind ceea ce ne indeamna afectivitatea, putem ajunge sa
traim autentic, fara retineri, conflicte interne si simptome de boala.
Direcţia filozofică, axată pe filozofia existenţială; autori şi metode cum ar fi:
• Gestalt-terapia lui Perls (1951);
• Terapia centrată pe client sau pe grup a lui Rogers (1942);
• Logoterapia şi terapia prin paradox alui Frankl (1965);
• Psihoterapia existenţială a lui Binswanger (1942), May şi Ellenberger (1958)
Direcţia psihosomatică - ideea unităţii psihosomatice a omului, a autocunoaşterii
prin senzaţii organice - rezolvarea imediată a conflictului, aici şi acum, ca în:
- gestalt-terapie (metodă de natură filozofică şi psihosomatică);
- metoda analizei bioenergetice (Lowen); descărcare impulsiv-instinctivă;
- metoda stigătului primar a lui Janov (1970).
Direcţia spirituală, axată pe doctrinele filosofico-religioase orientale şi pe
metodele de meditaţie, de relaxare, de educare a voinţei, concentrare, etc.
ANALIZA TRANZACTIONALA SI STARILE
LUI EGO (ERIC BERNE)
Ego se dezvolt/manifesta trei stari: parinte, adult, copil
- Ego parinte - pozitiv = protector, permisiv, hranitor: ingrijind,
hranind, ajutind, rezolvind probleme;
- negativ = parintele critic: critica, devalorizeaza,
culpabilizeaza controlind, neintelegator.
- Ego copil - pozitiv = copilul liber, natural, creativ, explorind
incarcat de trairi, sentimente
- negativ = copilul adaptat, inhibat, controlat supus
(parintelui critic)
Ego adult - comportamente logice, realiste, rationale, detasate de emotie;
Utiliz. informatia in procese decizionale/negociere. Rel. interumane =
tranzactii (denumirea met.). In dialog cele trei stari ale persoanelor implic
interact, tranzactiile = paralele, incrucisate, cu mesaj dublu numite
„Jocuri psihologice distructive”, frecvente in rel. Cuplu, in act politica.
Exemplu de comunicare (tranzactie)
Intrebare Raspuns
Parinte Al parintelui
Parinte Critic,
„Deschide
Devalorizant, ochii si uita-te la
Culpabilizator ceas”sau„Iar ti-ai
uitat ceasul”
Adult Al adultului
A adultului Adult
„Cit e ceasul” „Este ora 12”sau
„Nu am ceas”
Copil Copil Supus (2) Al copilului „Nu
mai tipa asa” (1)
Conformist
sau„Scuza-ma,
Nonconformist, am
Un joc psihologic distructiv
Cuprinde 6 elemente
1. Un mesaj ascuns intr-un mesaj deschis, clar. De ex:
„De ce porti haina asta ?”– m. ascuns: „Nu-mi place haina pe care o porti”
„Unde erai matri seara?” - mesaj ascuns: „Te suspectez ca erai la....”
Mesajul ascuns contine, de cele mia multe ori:
2. o devalorizare de sine sau a celuilalat care creaeza o indispozitie daca
intilneste la celalalt:
3. un punct slab al interlocutorului (suparacios, sensibil la critici);
4. un disconfort apare/se dezvolta la interlocutor, semn ca jocul a inceput.
Jocul, adesea inconstient la ambele parti. La prima pers, adesea 5 si 6.
5. o intentie pozitiva, de ex. de a se proteja de o intimitate nedorita (ia
pozitie de superioritate pt a nu se simti inferioara).
6. exista adesea un beneficiu al jocului: sa-l domine, sa-l controleze sau sa
iese din situatie dupa principiul „eu nu sunt capabil”.
Analiza tranzactionala
• In esenta terapia vizeaza intelegerea mecanismelor

psihopatologice si explicarea acestora cu ajutorul unor
asemenea scheme, stabilirea strategiilor de interventie
care sa normalizeze ego-statusurile persoanelor si, evident,
starea lor psihica.
• Aceste modalitati terapeutice sunt aplicabile atit in
formele individuale cit si in cele de grup. Am recurs la
prezentarea succinta a acestei teorii mai mult cu scop
informativ, didactic, neavind experienta practica in
utilizarea metodelor analizei tranzactionale. Ca urmare nu
putem formula aprecieri privind utilitatea lor.
Psihoterapii comportamentale
(Pavlov, Watson, Skinner)
Tehnici inspirate din teoria învăţării: a conştientiza si intelege mecanism.
interne ale tulburarilor psihice, a invata comportamente noi, adaptative care
sa le inlocuiasca pe cele patologice, inadaptative.
-Reactie la t. introspectioniste, ia in considerare comportamentul -
aspectul vizibil al psihicului –si are urmatoarele principii:
- Orice comportament este un raspuns la un stimul intern/extern.
- Omul este un organism pasiv si poate fi conditionat sa faca orice daca
raspunsul corect (dorit) la un stimul specific este intarit; totul poate fi
invatat/dezvatat
- Omul poate controla comportamentul celorlalti chiar daca acestia nu vor.
(Sintoameni care rezista oricaror presiuni de intarire pozitiva-negativa!!!)
- Personalitatea umana este un model al relatiei S-R
Comportamentele dez/adaptative sint invatate/perpetuate prin intarire
(pozitiva-negativa) (t. optimismului pedagogic exagerat)
Tehnicile psihoterapiilor de natură
comportamentală
Tehnicile stingerii comportamentelor nedoritete (1)

-Orice model comportamental învăţat se poate stinge daca nu mai este
intarit. Urmeaza iniţierea şi întărirea altor tipuri de conduită în locul celor
nedorite. Stingerea se poate face astfel:
- Stingerea treptată a comportamentelor nedorite prin scăderea sau dispariţia
întăririi. Este suficient uneori să nu mai ,,luăm în seamă’’ unele reacţii de
negativism, demonstrative ale copilului ca acestea să dispară. Vezi Histrionismul
Tehnica implozivă ce implică punerea subiectului, imaginativ, în situaţia ce-i
produce anxietate, în situaţia-stimul care generează simptomul. Prin repetarea unei
asemenea experienţe scade semnificaţia anxiogenă a situatiei-stimul.
Tehnica expunerii, utilă în stările de anxietate, în fobii. Pacientul, împreună cu
terapeutul, intră efectiv în cimitir, în spital (în cazul nosofobiei sau thanatofobiei),
în spaţiile largi (agorafobie), in spatiile mici, închise (claustrofobie), etc. iar pe
măsură ce se repetă aceste experienţe se reduce efectul lor anxiogen.
Tehnica desesibilizării sistematice
Wolpe (1969) elaborează o strategie de abordare a situaţiilor anxiogene în

care, în trei etape se reduce sensibil semnificaţia anxiogenă a situaţiei-
stimul şi implicit manifestările anxioase, obsesivo-fobice ale subiectului.
- se învaţă relaxarea musculară (relaxarea după metoda Schultz,
Jacobson sau prin metode de tipul meditaţiei, etc.)
- se stabilesc situaţiile anxiogene, stimulii ameninţători pentur pacient,
realizându-se o ierarhie descrescătoare a acestora.
- desensibilizarea: relaxat, cu ochii închişi subiectul îşi imaginează
scenele descrise de terapeut, scene cuprinzând stimuli
anxiogeni,începând
cu cei mai slabi şi mergând către cei mai puternici. Când pacientul simte
teamă sedinţa se închide; gradat se produce desensibilizarea; exemplu,
pacientul muşcat de un câine.
Tehnicile aversive
• tehnicile prin întărire negativă (a pedepselor), metodele clasice

predominante în sistemele educative ale sec.XIX şi prima jumătate a
sec. XX.
• În terapia dependenţelor au fost folosite aceste procedee în asociere cu
alte metode; tratamentul dependenţei de alcool. Se cunoaşte procedeul
clasic al asocierii comportamentului nedorit (consumul de alcool) cu
şocuri electrice (introdus de Kantorovich,1930) sau asocierea
alcoolului cu antalcool – un medicament ce provoacă stări de rău
organic şi care, prin repetiţie crează, pentru o perioadă de cîteva luni,
repulsie faţă de băutură etc.
• O metodă aversivă relativ simpla dar eficientă în tratarea unor forme
deosebite, şi ample de manifestări isterice: paralizii, mutisme isterice,
etc.Bolnavul era tratat cu ajutorul curenţilor diadinamici ajustaţi
aşa încât să ,,înţepe’’
Alte tehnici comportamentale
• Tehnica asertivă. Wolpe (1969), pt.pacienţii cu dificultăţi

de comunicare şi relaţionare Pacienţii învaţă să se exprime
mai direct, clar şi concis, să fie mai detensionaţi în relaţiile
cu ceilalţi, într-o primă fază în cabinetul de psihoterapie,
apoi, în mediul social; eficientă la subiecţii dominaţi şi
supuşi în relaţiile cu ceilalţi.
• Tehnica modelării constă în identificarea şi alegerea unor
modele de comportament acceptate şi valorizate social pe
care pacientu le va repeta. El poate imita pe terapeut, un
părinte, un prieten; repetarea acestui tip de conduită
ducând către o stare de satisfacţie şi autovalorizare
Metoda - utilă în formarea unor deprinderi de autoservire
la copiii negativişti, întârziaţi în dezvoltare, neglijaţi, etc.
Terapii comportamentale prin învăţare şi
experimentare
• Denumirea ne sugereaza o apropiere de psihoterapiile prin expunere,
implozive sau chiar de cele experientiale
• In tulburarile fobice apar comportamente de evitare pentru ca acestea
sunt trăite intens tensional afectiv-negativ şi gândite în aceleaşi
registre. Detensionarea ar urma doar dacă, în ciuda temerilor şi
tensiunilor trăite, fobicul ar aborda acele situaţii fobogene.
• Terapeutul are sarcina să stimuleze pacientul să intre în acele situaţii-
stimul, să le depăşească şi astfel să constate că nu s-a întâmplat nimic
grav, că acele situaţii au doar pentru el semnificaţie ameninţătoare şi
că această semnificaţie poate fi redusă prin repetarea experienţei
• In acest mod, pacientul îşi cunoaşte vulnerabilităţile, reuşind să şi le
explice mai corect şi să şi le accepte;
• învaţă să-şi controleze aceste slăbiciuni şi să facă faţă situaţiilor de
viaţă în care acestea se evidenţiază şi pot crea probleme adaptative
Principiile psihoterapiei
cognitiv-comportamentele
• Principul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale postulează că
modurlie în care individul se comportă sunt determinate de situaţiile
imediate şi de felul în care subiectul le interpertează.
• După Keith, Salkovskis, Kirk şi Clark, 1989, obiectivele psihoterapiei
cognitiv - comportamentale sunt următoarele:
• Primele şedinţe – formulareaa unei ipoteze asupra problemei
pacientului, elaborarea unui plan terapeutic; obiectivele terapiei stabilite
la început, se pot schimba pe parcursul demersului terapeutic.
• Se impun informaţii mai detaliate cu privire la:
• Ce face persoana în mod deschis, implicit şi ar dori să nu mai facă;
• Care sunt factorii precipitatori: situaţionali, mentali, emoţionali si cei
care mentin comportamentul problematic;
• În ce condiţii se manifestă problema;
• Ce modificări ar putea aduce pacientul acestor condiţii pentru a aduce
schimbarea comportamentului - problematic.
Psihoterapiile cognitiv-comportamentale
Autorii ce se plasează pe această direcţie văd condiţionarea ca fiind un proces mai

elastic şi mai divers pornind de la faptul că omul nu receptează stimulii în mod
mecanic ci îi interpretează/trăieşte atribuindu-le diverse semnificaţii subiective.
Tehnica identificării gândurilor negative
Gândurile şi trăirile negative paraziteaza activitatea persoanei, scazindu-i capacit
adaptative. Pentru identificarea ideaţiei negative se discută o experienţă a
pacientului trăită cu mare anxietate; prin întrebări, terapeutul îl ajută pe pacient să-
şi înţeleagă stările, senzaţiile organice, gândurile, interpretările date acelor senzaţii
şi stări şi mai ales aspectul catastrofic al acestei interpretări. Terapeutul poate
utiliza procedeul imaginaţiei dirijate sau tehnica jocului dramatic.
Modificarea gândurilor negative, a expresiei lor comportamentale urmează
după ce au fost identificate.Trecerea la registrul pozitiv se poate realiza prin:
Raţionalizare care constă în trecerea prin filtrul raţiunii a situaţiei, explicarea
logică şi realistă a senzaţiilor, trăirilor şi stărilor pacientului aşa încât să se reducă
semnificaţia lor anxiogenă şi tendinţa la interpretare catastrofică.
Criterii de evaluare pentru pacienţi în momentul
începerii unui tratament
Când starea de indispoziţie se permanentizează. E normal să te simţi vinovat de
o abatere, deprimat de pierderea unei fiinţe dragi. Cât timp este normal ???
Fiecare decide pentru sine!?. Repere – datinile şi obiceiurile.
Reacţii exagerate. Sensibilitatea personală, deosebită, este un subiect de reflexie.
Resemnarea. A avea depresie, vinovăţie, teamă, anxietate, resentimente, a te
resemna, fără să remediezi cauzele care le provoacă, este o atitudine nesănătoasă.
Aberaţiile judecăţii. Identificarea în lb. interior unor deformări de raţionament.
Problemele de exprimare. A nu şti când şi cum să-ţi exprimi sentimentele, a le
reprima, a le lăsa să explodeze în momente/moduri nepotrivite (prejudicioase).
A te da cu capul de pereţi. Frecvente răzvrătiri intempestive împotriva a ceea ce
nu putem controla, este necesară examinarea capacităţii de autocunoaştere.
Idealismul. Ambiţii pentru sine şi lume - factor de creştere; încăpăţânarea pentru
obiective nerealiste (să satisfaci pe toată lumea), nu poate genera decât frustrare.
Disperarea. Nu există caz disperat, doar oameni disperati. Schimbare atitudine.
Pierderea poftei de viaţă.problema deosebit de grava si trebuie rezolvata urgent
Principiile abordării terapiei cognitiv –
comportamentale integrative
• 1. Abordarea integrativă se realizează având la bază caracterul
colaborativ al relaţiei dintre pacient şi terapeut, abordare de tip asertiv,
contribuie la formarea şi consolidarea alianţei terapeutice şi la
creşterea complianţei faţă de tratement. Obiectivul major al acestui
demers terapeuitc constă în negocierea, obţinerea şi menţinerea unor
modificări pozitive ale comportamentului.
• 2. Demersul terapeutic este planificat în etape astfel încât obiectivele
să fie susţinute prin tehnici terapeutice de susţinere a motivaţiei pe
întreaga durată a terapiei.
• 3. Asistarea pacientului pentru ca acesta să ajungă la o stare relativ
bună de funcţionare psihică şi să-şi stabilească obiectivele de viaţă în
plan comportamental, social, ocupaţional, spiritual.
• 4. Antrenarea abilităţilor sociale se realizează într-o manieră diversa:
educaţională cu ajutorul tehnicilor deprinderilor corecte, al jocului de
rol şi al unor feedback – uri verbale şi vizuale (video - casete),etc.
PSIHOTERAPIA RAŢIONAL-EMOTIVĂ
Derivată din orientarea cognitiv-comportamentală se fundamentează în pe aceleaşi

principii ale învăţării.
Se apropie de cea dinamică prin modul în care concepe învăţarea ca fundament al
dezvoltării şi funcţionării psihicului. Importanţi pentru învăţare nu sunt stimulii
ci semnificaţiile lor. Elis (1987), unul din fondatorii acestei metode a fost format
ca psihanalist şi foloseste termeni ca: rezistenţe, simptome şi chiar transfer, etc.
Această orientare ia în discuţie, mai mult componenta emoţională a procesului
învăţării şi a celui terapeutic în ansamblu.
Astfel, semnificaţiile stimulilor care determină răspunsuri neadecvate (simptome,
tulburări, reacţii patologice etc.) sunt, în parte, urmarea procesării cognitive şi
trăirii emoţionale subiective a pacientului şi, în parte, rezultatul înţelesului şi
coloraturii emoţionale a stimulilor, conferite social.
Orientare ce urmăreşte controlul emoţiei cu ajutorul gândirii, raţiunii; aspecte
privind distorsionare a informaţiilor legate de sine si de situaţiile de viaţă.
Terapia rational-emotiva
ABC-ul emotiei
Dr.Ellis
B
A Ideile sau
C
frazele noastre
Eveniment
Interioarere
Emotie
(stimul)
feritoare la A
Despre gindurile si comportamentele noastre
În elaborarea gândurilor şi comportamentelor putem identifica 3 repere:

1. Faza (pre)ideatică, ce precede, însoţeşte şi alimentează emoţiile, este
instinctivă, nu rezultatul reflecţiei; inconştientă. Schemele de gândire care
ne determină reacţiile formate progresiv, prin experienţa
Se impune restructurarea prin învăţare a schemelor mentale nedorite.
2. Scopul nu este de a evita sistematic impactul emoţional a încercărilor
vieţii, la adăpost de orice trăire emoţională. Emoţiile negative – teama,
neliniştea, anxietatea şi tristeţea – joacă un rol important în construirea,
echilibrarea şi dezvoltarea caracterului. A evita = nenatural ca şi creşterea
unui copil într-un incubator sterilizat. Trebuie reformate structurile
cognitive morbide care-l antrenează spre situaţii de impas.
3. Să exersăm cele propuse; modificarea cunoaşterii antrenează schimbare. A
acţiona asupra acestor gânduri înseamnă a acţiona direct asupra
stărilor sufleteşti care decurg din ele.
Exemple de gindire pozitiva - 1
Incercati sa ganditi pozitiv, asa ca mai jos...doar avem atatea daruri...

pe care le uitam, din pacate ! consideram ca ni se cuvin !!!
Sunt recunoscator / recunoscatoare :
Sotiei / sotului care sforaie toata noaptea,
Pentru ca doarme acasa cu mine si nu cu altcineva
Fiicei mele adolescente care se plange ca trebuie sa spele vasele,
Pentru ca inseamna ca este acasa si nu pe strazi.
Impozitelor pe care le platesc,
Pentru ca inseamna ca sunt angajat.
Murdariei de curatat dupa o petrecere,
Pentru ca inseamna ca am fost inconjurat de prieteni.

Hainelor care sunt putin cam strimte,
Pentru ca inseamna ca am destul de mincare.
Umbrei mele care ma insoteste la munca,
Pentru ca inseamna ca sunt afara la lumina soarelui.
Podelei care trebuie stearsa si ferestrelor care trebuiesc spalate,
Pentru ca inseamna ca am o locuinta.
Tuturor nemultumirilor la adresa guvernului pe care le aud,
Pentru ca inseamna ca avem libertatea cuvintului.
Locului de parcare pe care il gasesc tocmai la capatul parcarii,
Pentru ca inseamna ca pot sa merg si ca am fost binecuvintat cu un mijloc
de transport.

Zgomotului pe care trebuie sa-l suport de la vecini,
Pentru ca inseamna ca pot auzi.
Gramezii de rufe de spalat si calcat,
Pentru ca inseamna ca am haine de imbracat.
Oboselii si durerilor musculare la sfarsitul unei zile,
Pentru ca inseamna ca am fost capabil sa muncesc din greu.
Soneriei care ma trezeste in zorii zilei,
Pentru ca inseamna ca sunt viu.
Gindire pozitiva -Vocabularul succesului
• In loc de confuz - curios,

• in loc de dezgustat - surprins,
• in loc de epuizat - in refacere,
• in loc de plin de teama - curios,
• in loc de inspaimantat - putin nelinistit,
• in loc de ranit - usor deranjat,
• in loc de iritat - stimulat,
• in loc de singur - temporar pe cont propriu,
• in loc de respins - neinteles inca,
• in loc de trist - ganditor,
• in loc de sint atractiv - sint fascinant,
• in loc de norocos - incredibil de binecuvantat,
• in loc de bine - extraordinar de bine,
• in loc de nu este rau - excelent,
Caracteristicile oamenilor de succes (1)
• Pasiunea - Toti "invingatorii" au avut un motiv, o energie sustinatoare care

le-a permis sa realizeze, sa creasca, sa obtina mereu mai mult. Pasiunea este
cea care sustine, confera putere si face ca oamenii sa ramana pana noaptea
tarziu si apoi sa se trezeasca dimineata devreme. Pasiunea confera vietii
putere, nectar si sens.
• Credinta - puterea si efectul credintei asupra umanitatii. Convingerile
noastre despre ceea ce suntem si despre ceea ce putem deveni, determina ceea
ce noi vom fi.
Daca credem cu tarie in fericire, vom trai o viata fericita. Ceea ce noi
consideram ca este posibil, devine cu adevarat posibil. Multi oameni plini de
pasiune, dar cu convigeri limitate cu privire la ceea ce sunt si la ceea ce pot,
nu abordeaza niciodata acele actiuni care ar putea face ca visul lor sa devina
realitate.
• Strategia = o modalitate de a ne organiza resursele; pt a dobandi

succesul trebuie sa ai resurse si sa utilizezi resursele in mod; strategia
este recunoasterea faptului ca cele mai bune talente si ambitii au, de
asemenea, nevoie sa-si gaseasca o cale potrivita spre manifestare.
Poti deschide o usa sfaramand-o sau poti gasi cheia care o deschide.
• Claritatea valorilor - Valorile = ceea ce conteaza cu adevarat, ceea ce
este fundamental, etic, sunt judecatile pe care noi le realizam cu privire
la ceea ce face ca viata sa merite a fi traita; pt. multi oameni
aceasta este o necunoscuta; desea ei realizeaza anumite lucruri, dupa
care sunt nefericiti si neimpacati cu ei insisi; cei cu succese, aproape
intotdeauna au un sens fundamental clar cu privire la ceea ce merita cu
adevarat sa fie realizat.
• Energia - fulgeratoare, vesela, plina de bucurie, dinamism , vitalitate.

Fiind lenes, este aproape imposibil sa te indrepti catre performante.
Oamenii de exceptie profita de oportunitati si se adapteaza acestora.
Ei traiesc ca si cum ar fi asaltati de sanse uimitoare in fiecare zi si
recunosc faptul ca singurul lucru care nu le este suficient este timpul.
Exista multi oameni care au o pasiune in care cred, cunosc strategia
care le-ar putea asigura dobandirea telului propus si valorile lor sunt in
mod corect structurate, dar ei nu au vitalitatea fizica necesara de a
realiza actiunea respectiva. Succesul este inseparabil de energia
fizica, intelectuala si spirituala, care, cumulate, ne permit sa obtinem
ceea ce ne dorim cu adevarat.
• Stapanirea comunicarii
Oameni de succes sunt aceia care au invatat cum sa foloseasca orice
sansa si cum sa-si comunice aceasta experienta lor insisi, intr-un mod
care sa genereze o schimbare de succes.
Cei care care esueaza, accepta adversitatile vietii ca fiind limitari.
Cei care si-au modelat cu succes viata si cultura sunt totodata
adevaratii maestri ai comunicarii cu ceilalti.
Au in comun abilitatea de a comunica o viziune, o cautare, o bucurie
sau o misiune.
Arta comunicarii si comunicarea sunt cele care creeaza un mare artist,
un mare politician sau un mare invatator.
Aceste trasaturi se sustin si interactioneaza permanent una cu cealalta.

Pasiunea este intarita de credinta; cu cat credinta de a realiza ceva este
mai puternica, cu atat mai multa vointa investim in realizarea acelui ceva.
Credinta nu este suficienta prin ea insasi, pt. performante uimitoare.
Daca strategiile noastre vizand succesul necesita sa facem lucruri care nu
sunt in acord cu convingerile noastre subconstiente despre ceea ce este
bine sau ceea ce este gresit pt noi in viata, atunci chiar si cea mai buna
strategie nu va functiona; ac. poate fi adesea observat in cazul indivizilor
care incep sa aiba succes, dar care sfarsesc prin a-si sabota propriul
succes. Problema este in acest caz, un conflict interior intre valorile
individuale si strategiile de dobandire a telurilor dorite.
Modelul lui A. T. Beck, părintele fondator al
terapiei cognitive (similara cu t. rational-emotiva)
Se disting trei niveluri parţial suprapuse pe reprezentările realităţii:
- Gândurile automate - nivelul 1, mai superficial (şi cel mai trecător).
Monologurile verbale sau interioare în imagini, constituie
materialul de bază al terapeutului.
- Ele sunt reflectarea proceselor cognitive mai durabile, pe care le putem
asimila cu raţionmentele (nivel cognitiv nr. 2).
- Aceste raţionamente depind de structuri fundamentale ca: postulatele,
valorile şi credinţele (nivel cognitiv nr. 3). Munca de punere în evidenţă
apoi de reformare a modului de percepţie şi de gândire se face gradat, de
la nivelul cel mai superficial, la nivelul cel mai profund.
Modificarea valorilor şi credinţelor morbide produce ameliorări durabile
ale sentimentelor/comportamentului. ( reeducare comportamentală).
Tratamentul este incheiat când individul şi-a regăsit gustul pentru
activităţi sănătoase (a renunţat la obiceiul activităţilor nesănătoase).
Deformările de raţionament
În perioade “normale”, gindurile = “normale”; când suntem contrariaţi,

pierdem controlul; deformari ale gindirii/reprezentării mentale a realităţii:
Radicalizarea: a vedea totul fie în negru, fie în alb
Suprageneralizarea-dramatizarea excesiva: “întotdeauna - niciodată”.
Deformarea selectivă: reţine partea negativă a lucrurilor (filtrare),
minimalizeaza ce este pozitiv, amplificâ ce este negativ.
Autodeprecierea: calităţile/atuurile, succesele noastre n-au valoare.
Inferenţa: a citi gândurile altora; a ghici viitorul; a face declaraţii pripite.
Proiectia emotivitatii: a ne proiecta stările sufleteşti asupra realităţii.
“Ar trebui”: a crede că viaţa trebuie să răspundă unor norme precise.
Etichetarea: a identifica persoanele cu acţiunile şi comportamentul lor.
Personalizarea: a pune întreaga răspundere în cârca unei persoane.
Moduri de distorsionare a gindirii
• Cogniţia selectiv- negativă;

• Exacerbarea orientării antihazard;
• Rigiditatea ideativă;
• Autoevaluarea negativă;
• Auto şi/sau heteroculpabilizare/responsabilizare,
nejuste, iraţionale;
• Amplificarea semnificaţiei ameninţătoare a
evenimentelor, viziunea catastrofică;
• Distorsiuni empatice şi de interpretare a propriilor
stări’’Dacă nu-mi dă nici un telefon este clar că s-a
întîmplat ceva’’.
Realitatea externa si realitatea interna
- Perceptia, reprezentarea, simbolul, sunt “obiective“? Ceea ce exista si

ceea ce vad (vezi iluziile optice), interpretez, imi imaginez si cred despre
realitate (vezi stergatorul de geamuri) (exercitiu de explicare a situatiilor
conflictuale)
- Limbajul si sensurile cuvintelor (exercitiul de definire a cuvintelor
prietenie, dragoste, etc
- Cum percepem si descriem o persoana (subiectivismul ne face sa:
analizam (comparatii), interpretam (categorisim, raportindu-ne la modele)
introiectam (devin propriile noastre parari, judecati), proiectam (atribuim
celorlalti calitati neacceptate de noi insine), transferam (reactualizam
dorinte neacceptate in relatia terapeutica, de orice tip)
Psihoterapiile integrative
Psihoterapiile de tip integrativ au aparut/dezvoltat ca miscare integrativa

pornind de la cel putin cinci cerinte (perspective de abordare):
-Holistica – omul trebuie privit si abordat dintr-o perspectiva complexa:
biologica, psihica, sociala, culturala, antropologica, etc iar orientarea
integrativa tinde spre acest tip de abordare;
-Psihopatologica - diversitatea sistemelor de personalitate si a dinamicii
menifestarii lor atit in ipostaza de normalitate dar mai ales in cea de boala;
-Medodologica - la tulburari noi, diverse, sint necesare metode noi;
-De eficienta – multe procedee consacrate nu mai sint eficiente daca sint
utilizate asa cum au aparut;
-De scop/obiectiv/finalitate – majorit. orientarilor au obiective/scopuri,
asemanatoare, chiar identice; perspectiva integrativa nu valorizeaza
diferentele, aspectele care despart ci asemanarile, aspectele care unesc.
Psihoterapiile integrative (2)
Erskine - aspectele fundamentale ale psihoterapiei integrative:
Trebuinta de relationare, motivatie umana fundamentala - declansator,

suport, activare a comportamentului de satisfacere a contactelor sociale.
Contactul repetet, continuu, prin simturi, introiectat ca idee/stare psihica
produce o integrare continua a ac. experiente in cadrul unei personalitati
unitare, dinamice, consistente si, capabile de adaptare armonioasa.
Tulburarea contactului creaza disconfort/inhibitii, reactii de aparare,
imediate (incheieri artificiale), refulari, deturnari ale trairilor neplacute
dar, in timp, devin modalit. de reactie stabile, „reactii de supravietuire”
cu dific. adaptat. Contactul interpersonal (tranzactie) de buna calitate;
constiinta propriului eu si a celuilalt in forma autentica. Importante –
perspectivele privind functionarea umana dar si: relaţia client-terapeut,
sit. de contact-în-relaţie, stările sinelui şi funcţia intrapsihică, transfer
şi tranzacţii, nevoi relaţionale şi reciprocitate afectivă, proces de
dezvoltare şi scenariu de viaţă.
Important procesul numit acordare - implică centrare asupra gândurilor

sentimentelor, comportamentelor, senzaţiilor in rel. terapeutica.
Demersul terapeutic - crearea unei comunicari emotionale autentice,
sentimentul de sine al clientului de a se afla in relatie autentica - f. import
in procesul de integrare a personalitatii (aspecte fragmentare ale sinelui
dezavuate/respinse/negate la persoane cu esec in contact-in-relatie).
„Premisa centrală a practicii psihot. integrative - integrarea are loc prin
multe modalităţi – afectivă, comportamentală, cognitivă, fiziologică – cel
mai eficace intr-o rel. terapeut. interpersonală, plină de respect”(Erskine).
Intre metodele orientarii integrative sunt amintite: investigarea,
acordarea şi implicarea ca metode (si etape) de facilitare a contactului,
orientate către relaţionare, metode ce încurajează contactul-în-relaţie.
Investigarea începe cu presupuerea că terapeutul nu ştie nimic despre

experienţa clientului şi trebuie să se străduiască să înţeleagă comportamentul
clientului şi mecanismul intrapsihic al acelui comportament.
In acest demers - sa fie empatic, sa aiba respect fata de client si de experientele
lui asa incit, clientul sa se deschida, sa devina constient de problemele lui, sa-si
reduca cenzurile, rezistentele, apararile, sa-si poata constientiza si continuturile
psihice inconstiente, cenzurate, sa-si rezolve conflictele nerezolvate, sa-si
integreze personalitatea (armonizarea, deconflictualizarea, descarcarea tensionala)
(procedee psihanalitice ?!).
Procesul de investigare-tot atât de important, chiar mai mult decât conţinutul lui.
Procedeele efective:
- intrebari legate de ceea ce simte clientul despre de sine, altii, terapeut, etc;
- sondarea pas cu pas a experientelor recente, apoi indepartate pina se ajunge la
idei trairi, fantezii, anterior reprimate asigurind terapeutului inţelegerea
clientului si a problemelor lui.
„Investigaţia terapeutică despre temerile, anticipările, aşteptările clientului

devăluie transferarea experienţelor istorice, a apărărilor arhaice si a
distrugerilor relaţionale trecute în viaţa prezentă, inclusiv rel. terapeutica.
Transferul în cadrul perspectivei integrative poate fi văzut ca:
1.mijlocul prin care clientul isi descrie trecutul, nevoile de dezvoltare care
au fost zădărnicite, şi apărările care au fost create pentru a le compensa;
2. rezistenţa la amintire şi, paradoxal, o reproducere inconştientă a
experienţelor din copilărie (relaţia repetată);
3. exprimarea unui conflict intrapsihic şi dorinţa de a realiza satisfacerea
nevoilor relaţionale, a intimităţii în relaţii(relaţia trebuincioasă terapeutic)
4. exprimarea străduinţei psihologice universale de a organiza experienţa
şi a crea înţelesul”.
Acordarea este un proces intrapsihic desfasurat in doua etape

succesive, prima realizata empatic (se pune in locul celuilalt)
iar in adoua transmite celuilalat aceste trairi si stari, provocind
un raspuns peaceasta directie.
Terapeutul, parte a relatiei, cauta sa se mentina in limitele
Sarcinii pe care o are, constient de ce se intimpla inauntrul
clientului, anticipind raspunsurile acestuia, orientind procesul
pe problematica clientului.
Alt aspect central al terap. integrative, procedeu eficient, este
punerea de acord - proces de „validare a nevoilor, trairilor
clientului”, trecere la solutionarea esecurilor de relationare
precedente.
Punerea de acord (7)
Punerea de acord este comunicata clientului prin cuvinte,

mimica, gestica dind de inteles clientului ca a perceput
semnificativ nevoile si starile lui, ca acestea au un impact
asupra terapeutului. Se faciliteaza deschiderea clientului
catre comunicare si constientizare, se reduc apararile externe.
Clientul isi exprima tot mai usor simtamintele, nevoile,
descarcindu-se de povara traumelor copilariei, de tensiunile
esecurilor relatiilor trecute, capatind siguranta de sine si ca
va primi „raspuns empatic si afectuos”. Punerea de acord este
conditionata de calitatea rezonantei emotionate si empatice,
a reciprocitatii cerute pentru contact-in-relatie.
Punerea de acord se realizeaza fata de:”ritm, nivel de

dezvoltare, natura afectului sau nevoia relationala”.
1. Punerea de acord ritmică - gasirea ritmului cel mai
potrivit clientului asa incit cercetarea terapeutica, implicarea
sa se realizeze „intr-un tempo/cadenţă optime pt. procesarea
informatiilor, starilor, trairilor.
Procesarea afectiva se poate desfasura la viteza diferita de cea
cognitiva, (un afect puternic incetineste procesarea cognitiva).
Starea de rusine, jena este complexa, presupune judecati de
genul: nu sint acceptat asa cum sint, sint respins, sint nervos,
furios, fara a-mi exprima furia si accept „umilinta provocata
de intreruperea relatiei” (Erskine,1994).
Aceasta procesualitate se desfasoara in ritmuri diferite la aceeasi persoana

functie de continuturile psihice, specificitatea apararilor, si evident, mai
diferit de la o persoana la alta functie de personalitata si dinamica ei.
2. Punerea de acord afectivă - situatia in care o persoană ce simte emotia
celeilalte răspunde cu un afect reciproc. Comunicare predom. Nonverbala
mai ales din partea terapeutului care, printre alte semnificatii transmite
clientului mesajul - „Eşti în regulă cu mine“. „Afectul, prin naura lui
tranzacţional-relaţional, cere afect corespunzător prin rezonanţă.
Punerea de acord afectivă este rezonanţa cu afectul celuilalt prin contact
interpersonal neverbal – o unitate în relaţie” (Erskine, 1994).
Rezonanţa afectiva - contact esenţial în relaţiile umane, o punere de acord
afectivă ce „ poate fi descrisă ca yin-ul unei persoae faţă de yang-ul
celeilalte, formind o unitate”. La tristetea clientului terapeutul exprima
compasiune, la teama – suport/siguranta, la minie - responsabilitate, calm,
asa incit aceste perechi de trairi se completeaza terapeutic, reciproc.
3. Punerea de acord cu nivelul de dezvoltare al funcţionării

psihologice şi al organizării experienţelor clientului este esenţială într-o
psihoterapie orientată spre contact, centrată pe relaţie.
Scopul centrării de dezvoltare este de a răspunde clientului la un nivel de
vârstă la care a existat o lipsă de contact-în-relaţie, când apar fixaţii în
sistemul de reprezentare al sinelui, ale altora, şi al calităţii vieţii.
Ascultind si observind cu atentie comportam. clientului, terapeutul
intelege, ca acesta a avut o anumita trauma la o anumita virsta.
Din acel moment terapeutul isi orienteaza atentia pe acea virsta a
clientului si, prin procedee ce amintesc regresia din psihanaliza sau starile
eului din analiza tranzactionala, cuta sa rezolve starile disfunctionale
legate de acea trauma si care persista in comportamentele actuale creind
probleme de adaptare.
Punerea de acord include răspunsul la nevoile relaţionale (rel. terap.),

unice pentru contactul interpersonal”; sunt 8 nevoi:
1. Securitate. - dorinta de integrit. fizica/psihice, a respectului pentru ce
sintem, pentru „vulnabilităţile noastre”, tendinta de a evita pericole.
Punerea de acord implică conştiinta empatică a nevoii celuilalt de
securitate, un răspuns reciproc care da sentimentul securitatii; afirmatii,
gesturi : „Nevoile tale sunt fireşti, acceptabile“ „Sunt în regulă înrelaţie“.
2. Validare, afirmare, semnificaţie în cadrul relaţiei.- a avea confirm
ca celalalt accepta/valorizeaza nevoile noastre, da importanta relatiei,
permite „afirmarea/normalizarea nevoilor relationale ale clientului”.
3. Acceptarea de către o altă persoană stabilă, demnă de încredere şi
protectoare: trebuinta de a respecta/valoriza autoritatea (părinţi/vârstnici,
profesori, mentori), de acceptare de către o persoană cu asemenea
prestigiu; idelizarea celuilalt; transfer idealizator
4. Confirmarea propriei experienţe este dorinţa de a

discuta cu cineva care a avut experiente asemanatoare si va
intelege mai bine, va confirma propria experienta. „Punerea
de acord” este asigurată de terapeut care evaluează nevoia de
confirmare dezvăluind cu grijă anumite experienţe personale
împărtăşind cu atenţie (centrat pe client) vulnerabilităţi,
sentimente, fantezii similare,fiind prezent activ.
Terapeutul va intelege din simbolorile si fanteziile exprimate
Procesele intrapsihice, cenzurate, strategiile de aparare si va
indemna clientul spre dezvaluirea clara a nevoilor asa incit
problemele lui sa fie rezolvate.
5. Autodefinirea este ”nevoia relaţională de a şti şi exprima unicitatea

proprie şi de a primi recunoaşterea şi acceptarea de către celălalt”. Proces
de alegere si cominucare a identitatii prin exprimarea ideilor, credintelor,
preferintelor si aspiratiilor „fara umilire sau respingere”. Neacceptat si
nerecunoscut nu te poti autodefini corect si atunci „ exprimarea autodefin.
poate lua forme inconştiente antagoniste , persoana manifestindu-se ca
un negativist. „Oamenii se întrec pentru a se defini ca persoane diferite
pentru a menţine un sens al propriei lor integrităţi. Cu cât oamenii sunt
mai asemănători cu atât mai mare tend. pentru competiţie autodefinitorie”
Acordarea terapeutică: terapeutul va sprijini exprimarea de căre client a
identităţii sale, normalizarea nevoii de autodefinire, terapeurul va avea
prezenta consistentă, contact deplin şi respect chiar atunci când este
confruntat cu un dezacord.
6. Nevoia de a avea un impact asupra celeilalte persoane

se refera la necesitatea de a avea asupra celuilalt influienta
dorita in vederea schimbarii comportamentului acestuia.
Simţul competenţei într-o relaţie porneşte de la influenţă şi
eficienţă, atragerea atenţiei/interesului celuilalt, influenţarea
a ceea ce poate fi interesant pt. cealaltă persoană, efectuarea
unei schimbări a afectului sau comportamentului la celălalt.
„Acordarea la ac. nevoie a clientului are loc atunci când
psihoterapeutul îşi permite să fie influenţat de către client, să-
i răspundă cu compasiune când e trist, să-l ia în serios când e
mânios, să fie emoţionat când clientul este bucuros, toate cu
Scopul de a schimba starea clientului.
7. Nevoia de a ceda celuilalt iniţiativa de a intra intr-o relatie

interpersonala, in cazul nostru, terapeutului. Pentru ca, deseori, ii este
foarte greu clientului sa initieze o relatie terapeutica lasa terapeutului
initiativa in conditiile recunoasterii importantei clientului in relatie.
Terapeutul poate fi influentat de „un contratransfer indus de teorie” asa
incit, fiecare asteapta ca celalalt sa initieze relatia.
„Pentru a răspunde la nevoia clientului s-ar putea să fie necesar ca
terapeutul să iniţieze un dialog, să se ridice de pe scaun şi să se aşeze
lângă client, sau să dea un telefon clientului între şedinţe.
Dorinţa terapeutului de a iniţia contact interpersonal sau de a-si asuma
responsabilitatea pentru partea mai importantă a muncii terapeutice
normalizează nevoia relaţională a clientului de a avea pe altcineva care
vrea să aibă contact cu el”.
8. Nevoia de a exprima dragoste

Sentimentele de dragoste se exprimă prin gratitudine,
mulţumiri, acordare de afecţiune, sau prin a face ceva pentru
celaltă persoană, fara a fi vorba de relatii nepotrivite cu
conotatii sexuale.
„Importanţa nevoii de a oferi dragoste – fie că este de la copii
la părinţi, frate sau soră, profesor, sau client către terapeut –
este adesea omisă în practica psihoterapiei” sau este
considerata ca manipulare, ca transfer nepotrivit sau ca
incalcare a limitelor neutralitatii si chiar a deontologiei.
„Cind dragoste nu e numic nu e”- chiar si in psihoterapie ?!?)
Implicarea terapeutică, incluzind recunoaştere, validare,

normalizare şi prezenţă micşorează procesele defensive interne”.
Uneori terapeutul poate provoca confruntări intentionate, şi ele o parte
din recunoaştere, intrebari, discutii care sa ajute clientul sa constientizeze
ca exista discrepanta intre ideile/credintele si comportamentele proprii
(si evenimente).
Intelegerea comportamentelor clientului, a intreruperilor de contact
duce la „descoperirea de catre client a funcţiei psihologice (de
stabilitate/continuitate/identitate/predictabilitate) a comportamentului”.
Uneori sentimentle/nevoile relaţionale ale clientului au fost
recunoscute dar nu validate.
„Validarea comunică clientului că afectele, apărările, comportamentele
lui sunt asociate cu ceva semnficativ din experienţa lui.
Validarea = legătură cauză - efect; valorizează idiosincraziile

clientului, modul de a fi în relaţie. Reduce posibilit. client.să
nege semnificaţia afectului, il sprijină în evaluarea experienţei
sale fenomenologice, în comunicarea transferenţială, sporind
părerea bună despre el. Contactul deplin intrapsihic si
interpersonal este atunci cind clientul intelege ca terapeutul:
1) rămâne acordat la ritmul, afectul şi nevoile lui;
2) este sensibil la funcţionarea psihologică a clientului la vârste de
dezvoltare relevante;
3) respectă fiecare înrerupere faţă de contact şi apărarea auto-
protectoare, şi
4) Vrea sa înţeleagă modul client. de a construi semnificatia.
Psihoterapiile integrative (19) Ken Evans
Psihoterapia integrativa nu este o scoala noua de psihoterapie. “Este o

miscare animata de oameni ce considera ca nici o abordare nu poate avea
monopol asupra adevarului” Fiecare orientare individuala are ceva demn
de retinut, este izvor de inspiratie
Pentru a avea prestatii de tip integrativ, terapeutii trebuie sa demonstreze
ca au combinat in mod fericit si eficient doua/mai multe tehnici diferite.
Importante pentru Ken Evans sint citeva aspecte considerate esentiale
In primul rind cele doua componente importante ale psihoterapiei:
- tehnica si abilitatile pe care le invatam, intotdeauna folositoare,
- terapeutul in sine sau modul in care el devine un instrument in terapie.
In al doilea rind dezvoltarea personala si sa aiba viziuni revelatoare
indiferent daca practica in cabinet de 10, 20, sau chiar 40 de ani”.
Psihoterapiile integrative (20) Ken Evans
In altreilea rind, foarte important sa ai schimburi de idei si practici cu

cineva, fara a considera acest fapt ca pe o forma continua de supervizare
ci ca pe o activitate de dezvoltare personala; a invatat multe din activit.
de supervizare a unor colegi mai tineri si mai putin initiati; a inceput sa
aiba o atitudine smerita pentru ca a constatat ca mereu invata cite ceva;
aceasta smerenie trebuie sa caracterizeze pe toti psihoterapeutii.
“Sa nu spunem ca stim totul; sa fim intr-o permanenta explorare”.
Recunoasterea ca in terapie, se fac greseli, inevitabile, facind parte din
procesul inconstient al pacientului; important reintegrarea greselilor in
terapie, abordare care poate avea efect vindecator.
Considera ca “scopul psihoterapiei devine acela de a sprijini pacientul in
dezvoltarea cunoasterii sale emotionale, in capacitarea de a fi in contact cu
propriile nevoi, capacitarea de a experimenta, a se bucura de intimitate
Ken Evans mentioneaza doar cateva variantele complementare care

au aparut prin combinarea abordarilor contrastante in beneficiul clientului,
ca parte a incercarii integrative, abordate, utilizate, valorizate de clinicieni
si cercetatori
Terapia cognitiv-comportamentala a pornit si crescut din constientizare,
cunoastere, ca apoi sa puna accent pe schimbarea comportamentului
ce poate fi imbunatatit considerind felurile in care o persoana gandeste si
simte despre ea insasi in raport cu acest comportament.
Terapia comportamentului dialectal a lui Linehan (1993), combinatie de
principii Zen (acceptarea si constientizarea) cu o concentrare terapeutica
comportamentala (schimbarea comportamenului). Aceasta abordare
subliniaza, paradoxal, importanta de a avea atat polaritate Zen (acceptare a
ceea ce este) cit si concentrarea pe modificarile comportamentului.
Psihoterapiile integrative (variante) (22)
Terapia cognitiv-analitica a lui Anthony Ryle (1990), un alt

exemplu de complementaritate care combina psihodinamic
concepte pentru explorarea procesului intern al unei persoane
cu teoria constructelor personale a lui Kelly; constructiile
noastre cognitive ofera o abordare bine adaptata la o terapie
scurta si o concentrare asupra rezultatelor prestabilite si pe
demersuri de rezolvare a problemei. Pentru un psihoterapeut
care se plaseaza in cadrul orientarii integrative (nu numai)
este necesara cunoasterea a cel putin doua- trei abordari
psihoterapeutice majore si cunostinte cel putin sumare din
celelalte; este necesara formarea in acest fel.
Principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale
integrative
. Formarea rutinelor sociale include modalităţi de salut, abordarea unor persoane

străine, adresarea unor complimente, exprimarea aprecierii şi a simpatiei, a
scuzelor, exprimarea asertivă, deprinderea de a refuza consumul de
alcool/droguri în diverse situaţii sociale. Obiectivul acestui gen de şedinţe este
adresarea unor solicitări de psihoterapie clar exprimate.
6. Motivaţia din perspectiva comportamentală: pacientul devine capabil să exprime
în mod clar o solicitare, dar nu înseamnă că va obţine ceea ce îşi doreşte.
Terapeutul va şti exact în ce constă dorinţa pacientului şi cât de important este
pentru el acest lucru. Pacientul va fi mai înclinat să explice terapeutului de ce nu
poate răspunde solicitării acestuia.
7. Modelare comportamentală: pacientul solicită un anumit lucru specficând exact
ce anume îşi doreşte şi cât de important este acest lucru pentru el.
8. Practică comportamentală: pacientul împreună cu terapeutul fac exerciţii de
adresare a unor solicitări.
9. Feedback-ul: terapeutul va furniza pacientului feedback-uri în legătură cu
performanţele obţinute. În continuare, pacientul va exersa cele învăţate în
diverse situaţii de viaţă.
TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALA
KEN EVANS
• Goldfried( 1995) a sugerat ca o mare parte a integrarii poate fi inteleasa in
termeni comuni sau de complementaritate. Abordari diferite pot avea
contributii diferite unice, Aderentii la complementaritate considera ca doua
sau mai multe abordari ar putea fi combinate util pentru a maximiza
eficienta. Puterile ambelor abordari contribuie la produsul final. Terapia
cognitiv-comportamentala este un exemplu; a crescut din constientizare cu
accent pe schimbarea comportamentului.(cognitiv – comportam.!?)
• Modificarile in sistemul de convingeri interioare sunt combinate cu o
concentrare asupra schimabarii comportamentului manifest. Terapia
comportamentala, initial bazata pe conceptul de S-R fara nici o referire la
persoana ca o interventie variabila cu care s-ar putea lucra direct.
• Mai tarziu acest lucru a fost schimbat cu S-O-R ( stimul – organism-
raspuns) , atunci cand a fost realizat faptul ca lucrul direct cu gandurile si
cognitiile irationale ale persoanei ar putea influenta, substantial, procesul
de schimbare. capacitatea imaginativa a persoanei modeleaza
comportamentul in bine/rau.
Terapii complementare
Terapia comportamentului dialectal (Linehan)
Terapia cognitiv-analitica (Anthony Ryle)
Se combina principii Zen, acceptarea si constientizarea cu concentrarea

(Terapia Comportamentala deschisa asupra schimbarii comportament.).
Ac. abordare subliniaza, paradoxal, importanta de a avea atat polaritate
Zen de acceptare a ceea ce este, si concentrarea asupra modificarilor
afirmate de behaiviorism. (Linehan –1993 - alt ex. de complementaritate)
Terapia cognitiv-analitica a lui Anthony Ryle ( 1990), un alt exemplu de
complementaritate, combina psihodinamic concepte pentru explorarea
procesului intern al persoanei cu teoria constructelor personale (Kelly)
(constructe cognitive), pt. a oferi o abordare adaptata la o terapie scurta,
concentrare asupra rezultatelor si tehnicilor de rezolvare a problemei.
Mentionam doar cateva din bogatele combinatii complementare care au
aparut pe parcursul anilor, ca parte a incercarii integrative; cercetatorii,
cererile contextuale sau ale clientilor, dorinta clinicienilor de a-si asigura
clientii cu orice este disponibil, au contribuit la acest proces de dezvoltare.
Despre procedeele de dg. si terapie (1)
A privi (rel. terapeutica- emotia initiala, reciproca; terapeutul

sa invete sa si-o controleze) cu interes si relativa detasare; se
pot explica reciproc privind intentiile, scopurile, controlul,
etc, – relatia sa devina eficienta; (ex. de abordare a rel. cite
doi cursanti);
A asculta, a invata sa-l ascultam pe celalalt; (ex. un cuplu care
se cearta cerem fiecaruia sa vorbeasca fara a fi intrerupt de
celalalt; cerem sa reformuleze spusele celuilalt pina se va
regasi in ele;
Despre procedeele de dg. si terapie (2)
A atinge mai ales in terapiile corporale, cu suport somatic: de relaxare sau

in tulbur. dismorfofobice, etc (ex. de respiratie, cite doi, unul ca terapeut
palpind abdomenul celuilalt pentru expirare)
A vorbi, a verbaliza constatarile din timpul terapiei pentru a se asigura de
o corecta intelegere si interpratera a situatiei: “Deciva temeti de..”; “Dupa
cite inteleg….”.
A imagina (a interpreta), mai ales in psihanaliza. A interpreta = a cataloga
risc sa organizam o tulburare anxioasa neorganizata, nediagnosticata inca
(spunind unui anxios ca palpitatiile sunt si semn de atac cardiac)
A simti senzatiile (tremor, raceala-caldura) trairile (frica, tristete, bucurie)
proprii si ale pacientului - (a le exprima) participare in relatia terapeutica
Terapie, comunicare si relationare (1)
Cercetarile evidentiaza ca nu exista diferenta semnificativa

privind eficienta metodelor psihoterapeutice. Alegerea unora sau altora se
face functie de oportunitati, afinitati si cunoasterea domeniului.
Eficienta depinde de teri factori (A.Moreau):
1. Calitatea clientului care face terapia (40%); cind acesta este “placebo
pozitiv” (cind crede in virtutile medicamentului, metodei, terapeutului si
participa le acest demers)
Efectul placebo in terapie; ex. Tulbur.psihice, somatice psihosomatice.
Putem influenta pacientii sa devina placebo pozitivi ?
Depinde de reputatia terapeutului, raspindirea ac. (de la client la client)
(sala de asteptare - scena inceputului terapiei), de capacitatea lui de
mobilizare a simtirilor si motivatiilor pacientului
2. Calitatea terapeutului (30%) care sa aiba:

Caldura umana, empatie (simpatie-empatie), increderea in
sine, in pacient si in metodele sale, forta interioara. A fi in
situatie cu clientul
Comunicare prin cuvinte (10%), tonul vocii (30%), mimica,
expresia fetei si privirea (30%), limbajul corpului (30%)
Coerenta privind demersurile terapeutice
3. Metoda utilizata (20%)
Important - relatia terapeutica sa fie relatie interpersonala sa

fie activa, eficienta trebuie sa fie vie: clientul, terapeutul sa
”indrazneasca sa ceara, sa dea, sa primeasca si sa refuze”
Rel. de dominare inchisa Rel. creativa, deschisa
a pretinde (a cere) a propune
a impune (a da ) a oferi
a lua (a primi) a intimpina
a respinge (a refuza) a-si afirma “nu”-ul
Alte forme de terapie cu valenţe psihoterapeutice
• Ludoterapia – terapia prin joc.

• Meloterapia – terapia prin muzică de
relaxare/activare.
• Aromaterapia
• Terapia prin culoare
• Ergoterapia – terapie prin activitate; munca,
efortul fizic produc “descărcare” de stări
tensionale; redirecţionarea atenţiei pacientului
de la simptom la activitatea pe care o prestează.
Psihologul si psihoterapia
(Partea a V-a)
Psihoterapia este o stiinta dar si o arta, permite o mare

libertate terapeutului, dar trebuie sa respecte, urmatorii pasi:
- formularea unor explicatii privind diagnosticul, mecanism.
tulburarii ca si a posibilitatilor terapeutice (reduc tensiunea,
anxietatea pacientului si duc la acceptarea terapiei,
participarea la aceasta);
- activitatea terapeutica efectiva adaptata pacientului;
- evaluari de etapa; verificarea eficacitatii, corectitudinii
actului terapeutic, permitind schimbarea strategiei de
abordare a bolii;
- in final, etapa de incheiere a terapiei.
Psihologul si psihoterapia
Este necesara pregatirea in psihopatologie si psihodiagnoza ?

Practicantul avizat, legitim al psihoterapiei trebuie sa fie
- un bun psihodiagnostician.
- cunoscator la nivel cel putin minimal al psihopatologiei.
- bun privind comunicarea si relationarea, empatia;
Formarea = invatarea tehnicilor si a modurilor de aplicare (a
comportamentelor terapeutului cind aplica aceste tehnici)
Formare sau informare pentru a deveni psihoterapeut ?
Dezvoltare personala - terapie personala ??
Terapia personala poate fi sursa de dezvoltare
In SUA aprox 27% din populatie a primit asistenta psihoterapeutica;
aprox. 70% dintre psihoterapeuti asistenta de acest tip.
Terapeutul si psihoterapia personala
Scopul terapiei personale Ce imbunatateste la terapeut
Optimizarea functionarii psiho- Viata lui - mai putin nevrotica

emotionala a terapeutului
Intelegerea m. buna a dinamicii Optimizeaza act. terapeutica
personalae si rel. interpersonale proprie; contratransfer redus
Scaderea stresului emotional Acorda importanta m. mare profesiei; are
specific profesiei succes mai mare
Experienta de socializare Se convinge de eficacitateapsihoterapiei si isi
internalizeaza rolul de vindecator
Pune terapeutii in rolul de client Creste sensibilitatea la problemele pacientului
Observa pe viu metodele Modeleaza abilitatile interpersonala si tehnice
Psihoterapeutii terapeutilor
Cum isi aleg psihoterapeutii terapeuti (criterii):

1. Competenta 11. Din afara retelei
2. Experienta clinica 12. Succesul cu pacienti similari
3. Reputatie profesionala 13. Cost per sedinta
4. Caldura, deschidere 14. productivitatea in cercetare
5. Orientare teoretica
6. Sa fi fost terapeutul altor terapeuti
7. Flexibilitate
8. Sa nu atribuie totul transferului
9. Stil terapeutic activ (vorbaret)
10. Lipsa criticismului
Priviti si comentati, interpretati scena
PRIVITI SI INTERPRETATI SCENA
Partea a-VI-a
Interventia in tulbur. de stres post-traumatic
DSM- IV(1994) trauma = eveniment cu semnific. puternic amenintatoare
(reala sau perceputa) si care declanseaza o reactie emotionala deosebit de
puternica ale carei urme persista in timp, orice stimul legat de eveniment
determinind, reiterarea imagistic - emotionala a reactiei initiale.
Urmele, suferintele provocate de ele (prevalenta reamintirii dureroase,
inspaimintatoare a traumei, evitarea aspectelor legate de trauma) la cei
traumatizati (cutremure, inundatii, accidente, violuri, agresiuni,etc) si care
persista mai mult de o luna = tulburare post-traumatica de stres(TPTS).
Tulburarile de acelasi tip aparute imediat dupa trauma care se manifesta
pina la o luna sint considerate tulburari acute de stres.
Majoritatea revin la normal fara interventie, intr-un timp rezonabil; unii isi
imbunatatesc capacit. adaptative (ce nu te omoara te caleste !?). Este
necesara/oportuna interventia psihologica ??!!. Daca tulburarile sunt
ample si tulbura evident adaptarea, se impune o astfel de interventie.
Abueg, Woods si Watson (dupa Holdevici)
obiectivele interventiei in astfel de cazuri sint:
- Evaluarea problemelor si nevoilor populatiei (persoanei);
- Prevenirea unor riscuri pentru client/comunitate sau institutii pe baza
unor studii realizate in cazuri asemanatoare;
- Realizarea unor interventii eficiente, rapide adaptate situatiilor,
contextului, specificului cultural si principiilor etice.
- Evaluarea (adaptarea) interventiei specificului persoanei (persoanelor)
- Interventia prin metode cognitiv- comportamentale, integrative, etc.,
vizeaza: usurarea dezvaluirii si relatarii subiectului si in acelasi timp, o
descarcare tensionala, restructurarea cognitiilor, a gindurilor negative si a
trairilor asociate lor, reducerea anxietatii, a sensibilitatii persoanei fata de
situatiile-stimul amenintatoare
1. Tehnica identificării gândurilor negative
Gândurile, ideile şi trăirile negative impun orientarea pe una si aceeaşi

direcţie a activităţii psihice, reduc motivaţia, activismul, mobilizarea şi
implicarea, epuizeaza psihoenergetic persoana traumatizata.
În scopul identificării acestei ideaţii cu sens şi valenţă negativă se
discută o experienţă a pacientului trăită cu mare anxietate; prin întrebări
(listă de întrebări), terapeutul îl ajută pe pacient să-şi înţeleagă stările,
senzaţiile organice, gândurile, interpretările date acelor senzaţii şi stări şi
mai ales aspectul catastrofic al acestei interpretări. (In TPTS –intelegerea
corecta a riscului reaparitiei traumei, amenintarii si a severitatii urmarilor.
Pentru retrăirea cât mai fidelă a evenimentului anxios şi anxietant
terapeutul poate utiliza procedeul imaginaţiei dirijate (prin limbaj) sau
tehnica jocului dramatic.
2. Modificarea gândurilor negative şi a expresiei lor
comportamentale
Trecerea ideativ-comport. de la registrul negativ la cel pozitiv prin:
Raţionalizarea, trecerea prin filtrul raţiunii a situaţiei, explicarea logică
şi realistă a stărilor pacientului aşa încât să se reducă semnificaţia lor
anxiogenă şi tendinţa la interpretare catastrofică (tahicardii, nod în gât,
lipsă de aer, rău organic, etc, la persoane organic- sănătoase).
Cunoaşterea proceselor anxietăţii il ajuta să înţeleagă de ce el atribuie
astfel de semnificaţii simptomelor organice: nu are boală psihică ci
receptează/interpretează/trăieste exagerat acele experienţe.
Anxiosii au atenţia orientată permanent pe stări de rău şi pe situaţiile
stimul - reorientarea preocupărilor - distragerea atenţiei de ,,boala’’.
Activit. de grup -distrage atenţia de la propriul organism oferă pacientului:
- exemplu că acele senzaţii şi stări pot fi ignorate, controlate;
- condiţii pentru o relativă relaxare si refacere psihoenergetică.
Planificarea activităţilor cotidiene.
Simptome: deconcentrare, fatigabilitate, rău organic, etc.= manifestări ce

întreţin/întăresc anxietatea, într-o condiţionare circulară.
Spargerea cercului prin planificarea activităţilor cotidiene.
Progamarea activităţii (orar riguros) - element esenţial în reducerea stării
tensionale; importante câteva repere în planificarea activităţilor.
1. Liste cu activităţile pe care pacienţii trebuie să le facă intr-o unitate de
timp (zi, săptămână, etc.); timpul pentru fiecare dintre ele;
2. Priorităţi prin rearanjarea pe listă a ceea ce trebuie facut, în ordinea
descrescătoare a importanţei; cele importante, în condiţii cât mai bune.
3. Activitătile neîndeplinite vor fi amânate şi reintroduse pe o listă de
priorităţi pentru unitatea de timp următoare.
4 Replanificare mai exacta, in acord cu posibilitatile pacientului, dupa
câteva cicluri temporare (zile, săptămâni).
Din gama tehnicilor comportamentale
Stingerea treptată a comportamentelor nedorite prin scăderea sau

dispariţia întăririi - reacţia sau conduita tinde să se şteargă.
Tehnica implozivă ce implică punerea subiectului, imaginativ, în situaţia
fobogena; repetarea imaginativa, depăşeşte perioadele critice.
Tehnica expunerii – trăirea efectiva, repetată de către pacient a situaţiei-
stimul generatoare de anxietate.
Tehnica desesibilizării sistematice. Wolpe (1969) în trei etape:
1. se învaţă relaxarea musculară (Schultz, meditaţie) pt. detensionare,
deschidere şi acceptare a subiectului pentru a aborda problema lui.
2. stabilesc situaţiile anxiogene pentur pacient -o ierarhie descrescătoare .
3. are loc desensibilizarea; pe măsură ce reuşeşte să suporte stimulii mai slabi,
suporta pe cei mai puternici.
experimentare
• Tehnicile identificării gândurilor negative şi de schimbare a acestora
prin elaborarea unor modele noi şi adaptate de a face faţă situaţiilor de
viaţă capătă forme uşor mai speciale atunci când se pune problema
terapiei comportamentelor de evitare.
• O tentă deosebită au aceste tehnici atunci când vorbim de elaborarea
prin experimentare a unor astfel de conduite sau atunci când se pune
problema folosirii procedeelor de relaxare.
• În aceste situaţii ne plasăm pe un teren aparţinând în mare măsură
metodelor experienţiale. În ceea ce priveşte comportamentele de
evitare, putem spune că ele sunt semnele unor tulburări de tip anxios şi
mai ales fobic, tulburări aparent uşoare dar care crează mari probleme
adaptative pacienţilor.
Model terapeutic cognitiv-comportamental -1
(Frueh, B.C., 2001) propune un model complex de tratament cognitiv –

comportamental cu mai multe componente, desfasurat pe etape, vizind
schimbari in cognitia, afectivitatea, fiziologia, comportamentul si
prestatia sociala a pacientului; abordare individuala /de grup cu etape:
1. Educatia (cognitia) - se explica ce este TSPT, modalitatile de
manifestare, etiologie, diagnostic/prognostic, comorbiditate, metode de
tratament; formarea unei atitudini pozitive a pacientilor privind suferinta
si participarea lor la procesul terapeutic prin intelegerea cit mai exacta a
situatiei lor; inteleg ce se asteapta de la ei si de la procesul terapeutic;
Etapa (componenta) poate fi realizata, functie de severitatea simptomelor
si gradul de cunoastere al pacientului in in 1-8 sedinte.
Model de tratament cognitiv-comportamental - 2
2. Antrenamentul abilitatilor pentru controlul anxietatii (emotia).

Utilizind procedee de relaxare, de controlul respiratiei in exercitii de
reducere a anxietatii, prin exersare se reduce simptomatologia TSPT, se
dezvolta abilitati pentru a face fata unor situatii amenintatoare.
In acelasi timp se creaza conditii pentru ca pacientii sa poata accepta mai
usor etapa si componenta urmatoare, aceea a expunerii.
Aceasta etapa se poate realiza prin integrarea in metodologie a unor
procedee de grup cu altele individuale; exersarea in grup a proced. de
relaxare, de constientizare a fricii, a miniei poate avea eficienta mai mare,
abordind atit aspecte generale, prezente la toti pacientii cit si aspecte
individuale. Etapa se poate realiza in 3-8 sedinte
Model de tratament cognitiv-comportamental -3
3. Expunerea ( vizind mai ales comportamentul).

Procedeele de expunere se aplica specific individului , conf. specificului
personalitatii si evident, al fricii. Pacientul este expus doar stimulilor
specifici, cei legati de trauma si care declanseaza anxietatea, expunerea
repetata ducind la reducerea semnificatiei amenintatoare a acelor stimuli.
Expunerea poate fi: imaginara sau pe viu, intensiva (flooding) sau
gradata (desensibilizare sistematica), terapeutul facind alegerea functie
de fiecare situatie in parte (severitatea simpt., sensibilitatea si reactivitatea
pacientului, etc). Metoda este mai eficienta cu cit o aplicam mai devreme
fata de momentul traumei si mai aproape de etapa educatiei.
Aceasta etapa poate fi realizata in 4-15 sedinte.
4. Temele pentru acasa (consolidarea comportamentelor pozitive).

Ac. componenta (practica individuala, programata) se poate aplica dupa
ce au fost realizate cu succes mai multe sedinte de expunere; exersarea
presupune expunere in absenta terapeutului si ca pacientul este inca foarte
vulnerabil, temele de expunere trebuie alese asa incit sa-i ofere sanse de
reusita; satisfactia reusitei - motivatie pentru exersare in continuare.
Rezultate nesatisfacatoare genereaza sentimente si idei de deznadejde,
descurajare, pacientul nu mai poate participa eficient la terapie; stabilirea
temelor, a amanuntelor privind exersarea cu participarea pacientului.
La inceput - expunere imaginativa apoi directa: vizionarea unor filme,
angajarea in activitati anxietante (plimbarile in multime, petrecerile cu
prietenii, cumparaturile, mesele la restaurant, etc.
5. Antrenamentul abilitatilor sociale - interactiuni sociale adecvate,

generatoare de satisfactie. Prin modelare, repetitie comportamentala, joc
de rol, feedback, intarire se dezvolta abilitati:
- constientizarea mediului, relatiilor si interactiunilor sociale de succes,
privind lb. verbal/nonverbal, identific. subiectelor de conversatie si a
schimbarii atentiei sub. catre societate a capacitatii de ascultare;
- deprinderi de a initia si mentine prieteniile, aptitudini adecvate pentru
conversatiile telefonice si comunicarea asertiva;
- reducerea efectelor traumei ii invata sa-si imbunatateasca comunicarea
privind trauma, sa corecteze modelele de gandire negative, sa evite
viitoare, posibile posturi de victime. Dupa fiec. teme pentru acasa pt.
consolidare. Aceasta etapa poate fi parcursa eficient in 6-15 sedinte.
Partea a-VII-a Terapia alcoolismului
Scurt istoric despre alcool şi alcoolism
(Mesopotamia, Egipt, China, Grecia) despre vin si bere: terapie, consum,
efectele comportamentale. (Homer, Herodot, Aristotel, Platon, Hipocrate)
date despre cultivarea vitei de vie, obtinerea vinului, virtutile terapeutice,
alimentare, efectele nocive ale consumului lui exagerat; mitologie: via si
vinul erau ocrotite de zei: Bachus si Dionisos.
Bauturile distilate în jurul anului 1.000; termenul alchol - Paracelsus.
1800 primele abordari medicale ale consumului exagerat de alcool in
Anglia si Germania; Sf. Sec. al XVIII-lea, medici din Anglia şi Germania
au definit prima data dependenţa de alcool ca boală şi au descris-o.
O M S adopta in 1977 termenul de alcoolism ca denumire a tulburarilor
de dependenta de alcool; doi ani mai tirziu aceesi tulburare ca “ sindrom de
dependenţă alcoolică “.
Erori de de rationament despre alcoolism
(prejudecati)
- alcoolismul este transmis genetic;

- exista diferenţă între băutorul normal si alcoolic;
- exista băutor social normal;
- oamenii beau de necaz - este invers: necazurile apar datorită băuturii;
- “in vino veritas” când sunt băuţi, oamenii îşi arată adevăratul character;
- vinul si berea sunt naturale deci, nu sînt dăunătoare;
- berea nu dăunează fiind o bautura slaba;
- alcoolul dă putere;
- alcoolul incalzeste;
- alcoolul bine dispune.
Alcoolismul, viciu sau boală
Alcoolismul sau “sindromul de dependenţă alcoolică” este o boală:

- primară pentru ca efectul toxic al alcoolului este cel ce a produs-o, este
strict legata de consumulde alcool si nu are in manifestarile ei un alt
sindrom al altei boli chiar daca este influenţată si de interactiunea
factorilor de personalitate cu cei de mediu;
- cronică pentru ca este permanenta, modificarile somatopsihice odata
produse nu sunt reversibile, tratamentul acestei boli vizind mai
degraba limitarea complicatiilor si stoparea evolutiei;
- predictibila - are aceeasi evoluţie pentru toti consumatorii in exces;
- progresivă pentru ca, netratată progreseaza, se agravează;
- holistica pentru ca afecteaza bautorul atit somatic cit si psihic, social si
economic;
Efectele consumului de alcool
(de scurtă durată)
- afectează semnificativ judecata, atentia (somnolenta), coordonarea

motrica, manevrarea în siguranţă a masinilor si aparatelor;
- afecteaza reglajul comportamentului (vointa, autocontrol, discernamint),
crescind incidenţa agresivitatii si violentei;
- schimba dispozitia emotionala, persoana devenind la inceput, euforica si
bine dispusa iar, pe masura continuarii consumului, exagerat de euforica,
dezinhibata ca, mai tirziu, la citeva ore, sa devina indispusa, mahmura
(dureri de cap, greaţă, sete, ameţeală, oboseală, hiperestezie senzorială);
- schimba dispozitia spre comunicare si relationare (devine vorbăreţ) dar,
pe masura consumului, produce dificultăţi de vorbire; (la inceput vorbeste
cite unul, pe rind si aculta toti apoi vorbesc toti si asculta toti iar, in final,
vorbesc toti si nu mai asculta nimeni)
Efectele consumului de alcool
(pe termen lung)
• afectarea permanentă a organelor vitale;

• diferite tipuri de cancer;
• gastrita, iritaţie gastro-intestinală, greaţă, diaree, ulcer;
• tulburari nutritionale;
• disfuncţii sexual;
• tulburari cardiovasculare;
• scăderea imunităţii cu vulnerabilizare la multe alte boli;
• determina adicţie cu toate aspectele ei – dorinta obsesiv-compulsiva
de a repeta si imposibilitatea de a stopa consumul, tulburarile de
sevraj, modificarile psihocomportamentale (vezi - tulbur. adictiva)
Comorbiditate
76% din femeile şi 65% din bărbaţii cu dg. de abuz/dependenţă de

substanţe (exceptând nicotină) au si un alt dg.;38-51% primesc cel puţin
încă un dg. psihiatric; cele mai frecvente, în ordine descrescătoare: Adicţia
de o altă substanţă; Mania; Tulburarea de personalitate antisocială;
Depresia majoră; Distimia
- Tulburarea bipolară a fost de 2 ori mai frecventă la alcoolici
- Tulburarea de panică şi fobia socială au fost mai frecvente la alcoolici
- 25-50% din alcoolici prezintă criterii ale tulburării anxioase
- Dependenţa se asociază cu o tulbur. depresivă în 30-40% din cazuri, mai
frecventă la femei, la cei cu consum mare, cu istoric familial de alcoolism.
- Comorbidităţile sunt mai frecvente la populaţia cu adicţii din închisori.
De retinut termenii - 1
• Toxicomania: consum patologic cronic/periodic, impulsiv, obsesiv-

compulsiv care modifică starea psihica.
• Dependenţa: tendinţa de creştere progresivă a consumului, imposibilitatea
stoparii; la sopare - apariţia sevrajului.
• Dependenţa fizică, caracterizată prin apariţia sevrajului, include:
– efectele somatice ale utilizării repetate a substanţelor respective
– în acest context intervin alţi doi termeni: toleranţa şi sevrajul
• Dependenţa psihică (craving) căutarea compulsivă a substanţei = nevoia de
a menţine şi regăsi senzaţia de plăcere, de bine dar şi tema de a evita
sevrajul.
• Sevrajul – stare de rău organic si psihic, intens, în care pacientul caută prin
orice mijloace drogul, însoţită de tulburare biologică neurovegetativă,
dismetabolică ampla, uneori de moarte.
De retinut termenii - 2
Adicţia - acte repetate de dependenţa faţă de o situaţie sau obiect material

care produce placere (limitata in timp),obiect căutat/consumat cu aviditate,
comportament ce consuma toate resursele energetice: substanta/obiectul
poate fi alcoolul, alte droguri, jocul (carti, ruleta,etc), calculatorul, etc.
Cravingul sau apetenţa - nevoia imperioasă pentru produsul respectiv şi
căutarea compulsivă a acestuia (cu rol important în apariţia dependenţei)
Definitia OMS = dorinţa de a experimenta din nou efectele unei substanţe
anterior consumate
Crave = a dori ceva cu ardoare, solicitare insistentă - “sete” de drog;
Comportamentul devine expresia ac. trăiri, condensându-se, în pofida
riscurilor, spre procurarea drogului; aparţine fenomenului de dependenţă
Tratamentul alcoolismului
• Tratamentul alcoolismului se adresează personalitatii în si tuturor

aspectelor legate de persoana dependenta: familie, profesie, etc.
• Dependenţa psihică, problemă complexa face obiectul terapiei unor
categorii mai speciale de profesionisti: psihiatri, psihologi, asistenţi
sociali şi terapeuţi în domeniul adicţiilor; importante grupurile de
întrajutorare de tipul Alcoolicilor Anonimi.
• Consumul cronic si abuziv de alcool (si alte substante) produce o
multime de tulburari si afectari ireversibile atit in plan somatic cit si
psihic de aceea terapia acestor pacienti este extrem de dificila intrucit,
dupa instalarea adictiei, cautarea si consumul substantei devine
imperativ, la majoritatea incontrolabil, reiterarea momentelor de relativa
si scurta satisfactie devenind, aproape in exclusivitate, singurul
comportament „adaptativ” pe care il pot initia si desfasura.
Adictia si mecanismele de reglaj ale
comportamentului -1
- se reduce eficienta mecanismelor cognitive prin tulburari in procesarea

informatiei – hipo/hiperestezii senzoriale, uneori/episodic- halucinatii,
distorsiuni ale gindirii, rigiditate ideativa, scaderea discernamintului, a
capacitatii empatice (neaga/minimalizeaza consumul, situatia lui critica);
- se tulbura echilibrul emotional prin aparitia frecventa a starii depresive,
anxioase, de jena si vinovatie, instabilitatii emotionale tot mai accentuate
(balans depresie - manie, buna - proasta dispozitie, furie), impulsivitatii;
apare si creste riscul suicidului;
- se reduc progresiv motivele pt. alta activitate in detrimentul orientarii
pro consum (motivatie hedonista si de evitare a suferintelor sevrajului);
scad evident (pina la disparitie) capacitatile de reglaj voluntar, drogul
devenind stapinul aproape absolut al capacitatii decizionale;
Adictia si mecanismele de reglaj ale
comportamentului - 2
- apar si se manifesta tot mai evident distorsiuni si disfunctii ale

structurilor personalitatii - un Superego incapabil sa se opuna
cerintelor sinelui, dominante, un Ego slabit, disfunctional, incapabil
sa medieze si sa impuna comportamente adaptative si, mai ales, sa
mentina coeziunea personalitatii, stima de Sine tot mai redusa,
devalorizarea progresiva a convingerilor si atitudinilor despre sine si
propriul rol-status, etc;
- scad progresiv aspiratiile sociale se reduc efectiv prestatiile socio-
productive, bolnavul ajungind tot mai fracvent si mai vizibil sa se
abandoneze consumului si situatiei in care se afla, toate acestea
reducind drastic dorinta si capacitatea pacientului la schimbare.
Obiectivele terapiei adictiei
Pornind de la aspectele enumerate mai sus putem spune ca obiectivele de

baza ale psihoterapiei alcoolismului si adictiei sunt:
- stoparea consumului de substante;
- depasirea starii de sevraj si mentinerea pacientului in afara
consumului – formarea si intarirea atitudinii si comportamentului de
abstinenta;
- conservarea abilitatilor adaptative si recuperarea (cit este posibil)
sechelelor, deficitelor pe aceasta directie;
- daca este posibil (realitatea arata ca unii pot) – transformarea fostului
alcoolic intr-un factor sanogenetic si de educatie anti consum de
alcool.
Model general de abordare a adictivului
in urmatorii pasi:
- sa determinam persoana dependenta sa accepte prezentarea la consult

si evaluare (majoritatea sint adusi de apartinatori, prieteni, etc) sa
stabilim o relatie eficienta de comunicare in prima/primele sedinte asa
incit sa-l ajutam sa accepte ca situatia lui este o mare problema care
trabuie rezolvata si deci, sa-l ajutam sa accepte terapia;
- sa stabilim o relatie terapeutica adecvata fiecarui caz, eficienta,
empatica, elastica (mai elastica la inceput dar suficient de ferma incit sa
creeze pentru pacient sentimentul de fermitate, seriozitate si necesitate);
- sa schimbam progresiv, pe rind (simultan) aspectele evidentiate ca
fiind disfunctionale, distorsionate, cele de reglaj ale comportamentului:
cognitive, afective, motivationale, volitive, atitudinale, etc.
Din categoria procedeelor psihanalitice - 1
Analiza acţiunilor şi comportamentelor pacientului

1. Conduite din timpul şedinţelor de analiză:
- poziţiile in fotoliu, mişcările miinilor/picioarelor, (mimico-gestualitatea)
cele frecvente şi semnificative (anxietate, control, atitudine erotică, etc.);
- vorbirea (expresivit.) alegerea unor cuvinte, erorile de articulare, etc.;
- actele ratate, lapsusuri, etc.
2. Conduite din afara perioadelor de terapie (greu de observat) cum ar fi:
- simptome nevrotice (apariţia sau dispariţia lor); reacţii situaţionale;
- atitudini şi conduite (apariţia unora noi, dispariţia unora vechi).
Ac. interpretate in legătură cu analiza transferului şi rezistenţelor si a
comportam. simptomatice (la agresivi -analiza episoade de agresivitate,
in cazul alcoolicilor episoade de consum exagerat, etc)
•
Din categoria procedeelor psihanalitice - 2
Analiza viselor
-“Calea regală spre inconştient”(Freud) necenzurat conştient, exprimă în
mod natural, conţinulul pulsional al inconştientului; trairea intensa, vie
din vis permite iesirea partiala in preconstient, evocarea acelor imagini
trairi si idei. Freud - „elaborare inconstienta a gindirii preconstiente” .
Analiza visului = analiza şi interpretarea aspectelor latente si a celor
manifeste, a simbolurilor ca substitute exprimate de componente
nesemnificative ale visului: imagini nefireşti, absurde, schimbări de
planuri temporo-spaţiale, îmbrăcămintea personajelor, gesturi, etc.
Toate aceste aspecte sunt interpretate în corelaţie cu personalitatea şi
istoria pacientului, cu evenimentele cotidiene ale acestuia intr-o forma
inteligibila, credibila, acceptabila de catre pacient.
Dintre metodele experientiale
Psihoterapia gestaltistă, (Pearls 1951) vizind descoperirea capacitatilor

adaptative, nefolosite ale pacientului, si dezvoltarea lor:
- omul se adaptează biopsihic prin satisfacerea trebuinţelor
societatea se opune satisfacerii multora din trebuinţele umane; omul devine
anxios, reprimat, trăind stări de insatisfacţie, anxietate, angoasă;
- omul poate depăsi ac. dacă îşi descoperă şi îşi mobilizează toate resursele
adaptative, dacă îşi conştientizează nevoile, dacă înţelege prezentul şi
dacă îl trăieşte activ şi creativ, experienţa imediată fiind foarte importantă;
comform gestaltismului - întregul înseamnă mai mult decât părţile lui
componente, (Pearls) doar personalitatea integrată şi integrală poate
mijloci o bună adaptare (integrarea de elemente analitice cu cognitiv-
comportamentale si experientiale), aceasta = metoda de tip integrativ.
Psihoterapia prin strigăt a lui Janov (1970) -1
• metodă rezultat al sintezei dintre ideile şi practicile psihanalitice şi

teoria de natură existenţialistă a reexperimentării şi retrăirii unor
experienţe trecute; nevroza (tulburarea psihică) este expresia durerii
primare, durere acumulată încă din copilăria timpurie şi nedescărcată
fiind inconştientă sau foarte greu de conştientizat, pe de o parte pentru
că educaţia, învăţarea orientează conştiinţa pe problemele actuale iar pe
de altă parte pentru că, în acele perioade timpurii, inconştientul era
predominant, conştiinţa fiind în formare.
• În aceste condiţii descărcarea tensională se poate realiza doar prin
reexperimentarea acelor perioade infantile; durerea primară refulată se
poate reconecta (în contextul reexperimentării) cu starea actuală;
reconectarea istoriei personale, conştientizarea trăirilor şi semnific.
acelor scene-cheie ( neglijare, bătae, în prima copilărie).
Psihoterapia prin strigăt a lui Janov (1970) -2
• În contextul acestor şedinţe de terapie de reexperimentare terapeutul

încurajează, incită pacientul (pacienţii, în grup) să se manifeste, să exprime
ce simte, să se descarce tensional, să-şi strige durerea, să ţipe până la
epuizare. Janov obişnuia ca, înainte de a iniţia o asemenea şedinţă, să ţină
pacientul (pacienţii) izolat timp de 48 de ore; tensionaţi astfel, pacienţii îşi
exprimau mai intens durerea prin strigăt.
• Ideile de acumulare tensională a experienţelor infantile inconştiente, de
reexperimentare a conflictelor şi descărcare tensională, de reconectare -
teoria şi terapia lui Janov este de factură psihanalitică. Experimentare,
reconectare, actualizare dau acestei metode şi caracteristici experienţiale;
manifestarea prin strigăt până la epuizare este exprimare “aici şi acum” a
personalităţii, acceptare aproape totală a vieţii aşa cum este ea, complexă
cum întâlnim la toate metodele de sorginte experienţială, existenţială şi
psihosomatica.
Logoterapia Frankl (1963,1965)
Fundamentele teoretice - aspectele fundamentale ale vieţii umane, cele

care imprimă activism, angajare şi sens evolutiv si care sunt:
• căutarea sensului, a scopului şi rostului vieţii, în general şi a propriei
vieţi, în special, deviza lui fiind: să supravieţuieşti, să suferi, să
evoluezi; iniţial – psihanalist, Frankl ajunge să-şi pună o serie de
întrebări esenţiale după experienta din lagărele de exterminare naziste
suferinţe inimaginabile, ameninţarea şi iminenţa morţii, privaţiuni,
tratamente absolut inumane comandate şi executate de către oameni;
• căutarea şi găsirea sensului vieţii să fie urmarea activităţii fiecăruia;
logoterapia (şi terapeutul) să ajute omul să ajungă la acest rezultat;
• este esenţial să ne definim un scop, un ţel al vieţii pentru că numai
astfel putem face faţă crizelor existenţiale din viaţa noastră;
Logoterapia 2
Pornind de la aceste fundamente filozofico-psihologice şi sociale metoda

logoterapeutică se evidenţiază prin câteva caracteristici cum ar fi:
• orientarea personalitatii umane, directia eforturilor acesteia este aceea a
cautarii (si gasirii) sensului vietii proprii, sensul existentei in general;
• pornind de la premisele căutării şi găsirii sensului existenţei, această
metodă psihoterapeutică priveşte experienţa trecutului doar ca o parte a
istoriei persoanei, nu insistă asupra trecutului, nici asupra prezentului ci
mai ales asupra viitorului;
• este important ca pacientul să fie responsabilizat pentru ideile,
convingerile, atitudinile şi, mai ales, acţiunile sale; terapeutul va încuraja
această responsabilizare dar va acorda şi multă încredere şi libertate
pacientului.
Logoterapia 3
Tehnica de reflectare - demersul de examinare /reflectare a altor aspecte

ale vieţii, diferite de cele care crează, în acele momente, starea de
suferinţă sau discomfort; fiind plăcute, reduce prevalenţa, impactul celor
neplăcute; credem ca metoda este mai eficientă în combinaţie cu alte
metode (analitice, comportamentale, experienţiale), în partea a doua a
tratamentului, în etapele de consolidare a terapiei tulburărilor nevrotice, a
dependenţelor şi chiar a crizelor existenţiale majore.
Tehnica “intenţiei paradoxale”, în care i se cere pacientului să manifeste
voit şi exagerat simptomele bolii, să accepte manifestarea de care se
teme; simptomul devine o manifestare exagerată, ridicolă, chiar absurdă,
fără sens, caricaturala, piezând gradat din semnificaţia avuta.
Watzlavick(1974) si metoda intervenţiei
paradoxale - 1
Pot exista două mari tipuri de schimbări comportamentale:
• De ordinul întâi, modificări de natură cantitativă, schimbări în care
sistemul comportamental rămâne, în esenţă, acelaşi, modificându-se doar
unele din părţile sale; ex, în cazul tulburărilor comportamentale ale
puberului tatăl intervine prin pedepse, copilul îşi diminuează
manifestările dar fundamentul lor psihic rămâne acelaşi.
• De ordinul doi - se modifică întreg sistemul, atât comportamentul cât şi
programele lui interne, schimbări calitative, esenţiale; sistemul
psihocomportamental funcţioneaza la alte niveluri şi în alte registre;
schimbări imprevizibile, bruşte, radicale, de regulă benefice dar care
crează şi unele riscuri, mai ales acelea de a accentua tulburarea.
• Psihoterapiile prin paradox produc schimbări de ordinul doi, fiind
eficiente dar avind riscurile amintite (vezi ex. cu suicidul lui Mihai)
Cristine Watson (1985) si tehnica paradoxala
• Intărind ceea ce este interzis, determinăm pacientul să adopte atitudini şi

comportamente opuse, aprobate social; în t. prin paradox, terapeutul:
• transmite un mesaj limitativ, contradictoriu privind schimbarea; de ex,
pacientului i se spune că nu trebuiesă schimbe comportamentele sale;
pacientul contrariat, îşi orienteaza preocupările legate de simptome pe
această dilemă; simptomul pierde semnificaţia, stingându-se treptat;
• transmite două mesaje contradictorii, unul emis şi subânţeles din
atitudinea terapeutului, în conformitate cu intenţia subiectului (că
trebuie să schimbe şi schimbarea se va produce) iar celălalt, direct,
explicit, că schimbarea nu trebuie facuta; (ex. cu copilul mai sus);
• emite mesaje ca pacientul să exagereze comportamente nedorite
(terapeutul le poate exprima caricatural) pentru a-l şoca si surprinde pe
pacient, surpriză care sa determine schimbarea (obsesii, compulsii)
Interventia prin paradox
• Palozzoli (1981) prin natura lor, “oamenii sunt mai uşor influenţaţi
atunci când aşteaptă un anumit mesaj şi primesc, în schimb, un mesaj
cu totul diferit; (vezi incapatinarea copilului preşcolar); se află în
situaţia, contradictorie şi contrariantă, de a nu mai avea motiv de
opoziţie şi persoană căreia să i se opună; tendinţa lui opoziţionistă
dispare ca şi comportamentul care era determinat de această tendinţa.
• Mecanismul psihologic al unor asemenea schimbări este denumit de
către Dunlop (1930) “principiul practicii negative” şi este considerat
ca schimbare a rezonanţei emoţionale faţă de simptom.
• Hull (1943) consideră acest proces ca “inhibiţie reactivă”; opunerea
simptomului exagerat crează inhibiţie corticală stingând încet reflexul
format, reflex ce constituia componenta internă a simptomului.
Tehnici rational-emotive
Identificarea si schimbarea gindurilor negative
Gândurile şi trăirile negative impun orientarea prevalenta pe o singura

direcţie a activităţii psihice si comportamentale (pe consum de subst).
În scopul identificării acestei ideaţii cu sens şi valenţă negativă se
discută experienţe neplacute, devalorizante ale pacientului; terapeutul îl
ajuta, prin imaginaţie dirijata, să-şi înţeleagă stările, interpretările date
situatiei lui, falsitatea scuzelor si motivatiilor, a rezistentelor la schimbare.
Destructurarea gindurilor negative/false, inlocuirea lor cu rationamente
corecte se poate realiza prin raţionalizare iar reorientarea preocupărilor
de la consum la abstinenta si formarea unei rezonante emotionale pozitive
fata de aceasta si a unor motivatii (reusita de a se abtine si posibilitatea
vindecarii devine motivatie) si ajuta la terapie.
Activitatile de grup sunt cele mai eficiente in consolidarea rezultatelor si
la schimbari pe termen lung.
Planificarea activitatilor cotidiene
Progamarea activităţii cotidiene (orar riguros) este:

- element esenţial în reducerea stării tensionale;
- un real ajutor in organizarea mintala si comportamentala;
- un fel de control/autocontrol, element de reper si o instanta in ac.timp
Sunt importante câteva repere în planificarea activităţilor.
1. Liste cu activităţile pe care pacienţii trebuie să le facă intr-o unitate de
timp (zi, săptămână, etc.); timpul pentru fiecare dintre ele;
2. Priorităţi prin rearanjarea pe listă a ceea ce trebuie facut, în ordinea
descrescătoare a importanţei; cele importante, în condiţii cât mai bune.
3. Activitătile neîndeplinite vor fi amânate şi reintroduse pe o listă de
priorităţi pentru unitatea de timp următoare.
4 Replanificare in acord cu posibilitatile pacientului, dupa câteva zile.
Toate acestea vor fi orientate pe abstinenta de lunga durata, revalorizarea
personalitatii, recistigarea rol-statusului pozitiv, etc.
Din gama tehnicilor comportamentale
Stingerea treptată a comportamentelor nedorite prin scăderea sau

dispariţia întăririi - reacţia sau conduita tinde să se şteargă.
Tehnica implozivă ce implică punerea subiectului, imaginativ, în situaţia
fobogena; repetarea imaginativa, depăşeşte perioadele critice.
Tehnica expunerii – trăirea efectiva, repetată de către pacient a situaţiei-
stimul generatoare de insatisfactii, jena, devalorizare, etc.
Tehnica desesibilizării (sensibilizarii) sistematice dupa modelul:
1. se învaţă relaxarea musculară pt. detensionare şi acceptare a terapiei.
2. stabilesc situaţiile stimul simptomatice; o ierarhie descrescătoare .
3. are loc (desensibilizarea) sensibilizare progresiva si aderenta la
comportamente de abstinenta, valorizante personal si social.
experimentare
• Tehnicile identificării gândurilor negative şi de schimbare a acestora

prin elaborarea unor modele noi şi adaptate de a face faţă situaţiilor de
viaţă capătă forme uşor mai speciale atunci când se pune problema
terapiei dependentelor (iau forma procedeelor de invatare, repetare,
fixare, formarea atasamantului emotional fata de aceste modele si
conduite valorizate pozitiv).
• Elaborarea prin invatare si experimentare a conduitelor de inhibare
a consumului de substante, de abstinenta prin raportare la modele
sau, efectiv prin experimentare ( depasirea tulburarilor de sevraj).
• De fapt, in aceste situaţii, ne plasăm pe un teren aparţinând în mare
măsură metodelor experienţiale dar si cognitiv-comportamentale iar,
prin integrarea lor in procedee complexe, suntem pe terenul orientarii
integrative
Partea a-VIII-a Terapia durerii
Durerea este veche cât omul !
Cuvântul durere derivă din latinescu dolor, (in franceza douleur, in

spaniola dolor iar termenul similar – algie (algic) provine din limba
greaca si se refera la durerea fizică (nevralgie, hiperalgie, analgezie etc).
Pentru durere - algie, pentru suprimarea durerii analgezie.
Legat de durere, termenul suferinţă „sufferre" = a suporta, a suferi.
Loeser (1980) atribuie patru dimensiuni noţiunii de durere:
• 1. nocicepţie (durerea fiziologică; definirea fiziologiei durerii),
• 2. durere (ca entitate patologică),
• 3. suferinţa (fenomene fizice şi psihice de însoţire) şi
• 4. manifestările dureroase (comportamentul dureros individualizat).
Termenul de durere este comun pentru toate aceste patru semnificatii.
Opinii despre durere
Albert Schweitzer, “durerea este mai teribilă decât boala!” alarmeaza

bolnavul, uneori prea mult, facind dificila participarea acestuia la terapie.
Efect al supradozarii un „mort viu", anesteziat, sedat, epuizat, hipoactiv.
Milton durerea este „mizeria absolută care nu face diferenţe între vârstă,
sex, stare materială, spital, casă; în durere ca şi în moarte suntem egali,
dar şansa de a ne trata diferă“; aspectul comun necesitatea suprimării
durerii cit mai rapid si eficient.
În 1994 Asociaţia Internaţională de Studiu al Durerii (IASP) considera că
„durerea este o experienţă senzorială şi emoţională dezagreabilă,
dată de o leziune tisulară veritabilă sau potenţială, sau o descriere cu
termeni ce se referă la o asemenea leziune".
Besson şi colab. (1987) disting 3 componente în
fenomenul dureros:
- componenta sensorial - discriminativă, care se referă la capacitatea de

analiză a naturii durerii, a localizării ei topografice, a intensităţii si duratei
deacţiune a stimulului dureros;
- componenta emoţional - psihogenă, ce cuprinde limbajul psihogen de
exprimare simbolică a durerii, cu un spectru semantic foarte larg însoţit de
o reacţie gestuală = semnificaţia durerii pentru pacient;
- componenta cognitivă - evaluativă (discriminativ – prospectivă), ce
implică fenomene de atenţie, de evaluare a experienţei anterioare şi de
anticipare a riscurilor; experienţele dureroase anterioare, nivelul cultural,
tipul emoţional au un rol important în perceperea durerii şi reacţia
pacientului faţă de ea..
Terapia durerii
Tratamentul face apel la principiile terapeuticii, pe care terapeutul

(echipa) le adapteaza in modul cel mai potrivit la situatia fiecarui caz in
parte. Se folosesc tratamentele medicale, care utilizeaza medicamente si
diverse mijloace fizice (kineziterapie, radioterapie, etc) si tratamente
chirurgicale, cu diverse instrumente si sub diferite modalitati de
anesteziere, tratamente medicamentoase (analgezice), acupunctura,
tratamente psihologice (psihoterapii), etc
• Scopul tratamentului durerii este imbunatatirea functionarii,
permitand individului sa lucreze, sa mearga la scoala sau sa participe la
alte activitati zilnice. Exista mai multe posibilitati si metode de tratare a
durerii. Uneori, relaxarea si folosirea imageriei pentru distragerea atentiei
poate oferi ameliorare. Indiferent de tipul de tratament, trebuie retinut ca
durerea este un simptom tratabil.
Terapia ocupationala si acupunctura
-Abilitarea si mobilizarea pacientilor in diverse tipuri de activitati asa incit

acestia sa-si recistige independenta, stima de sine, sa-si orienteze atentia si
resursele spre ocupatii adaptative si pe linia reinsertiei sociale si, implicit
sa reduca atentia de la problematica tulburarilor pe care le au.
-Pentru copil, activitatile fundam. sint jocul si invatarea, iar pentru adult,
munca; programele de terapie vor fi tine seama de aceste aspecte.
-Conf. Asociatiei Americane de Terapie Ocupationala, pt. terapia durerii
ne orientam pe factorii psihici, sociali si de mediu care pot afecta viata .
-Dintre terapiile complementare , acupunctura - una din cele mai sigure;
bolile =expresia unor dezechilibre energetice, episodice ale organismului;
stimularea punctelor energetice (inteparea cu ace) reduce durerea.
Terapia prin muzica (meloterapia) - 1
-Sunetele armonice creaza, prin rezonanta si tonalitatea lor, un raspuns

emotional al persoanei cu efect relaxant, activator, cathartic, inaltator, etc.
-In proiectarea programelor tetapeutice, meloterapeutii trebuie sa tina
seama de particularitatile psihoemotionale, de gusturile , cultura muzicala
a pacientilor, de specificul tulburarii pacientilor,
-Impreuna cu tratam. conventionale, terapia prin muzica ajuta la reducerea
durerii, a senzatiei de greata indusa de chimioterapie, a stresului; poate
diminua ritmul inimii, respiratiei, pres. arteriala, depresia, insomnia,
etc, poate induce o stare de bine si de relaxare; teste clinice arata efecte
benefice asupra durerilor de scurta durata, inclusiv celor din cancer.
Impreuna cu analgezice, muzica poate diminua durerea in intregul
organism chiar si atunci cind este vorba de dureri post-operatorii.
Terapia prin muzica (meloterapia) - 2
- Meloterapeutii pot folosi metode active (interpretare, creatie)sau pasive

(ascultare) cu pacientii, in functie de abilitatile si nevoile acestora.
- Meloterapia inseamna, in primul rind, ascultarea muzicii dar inseamna si
crearea acesteia, a versurilor si a armonizarii semnificatiei acestora cu
muzica ajungindu-se, uneori, la activitati sustinute, indelungate cu efecte
de durata asupra starii psihice si dezv. imaginatiei si culturii prin muzica.
-Terapia prin muzica poate fi realizata in locuri diferite, precum spitale,
centre de combatere a cancerului, acasa sau oriunde oamenii pot beneficia
de efectele ei de calmare si stimulare; nu este nevoie ca pacientii sa aiba
abilitati in domeniul muzical pentru a beneficia de aceasta terapie.
Terapia prin muzica -3
• Muzica a fost folosita in medicina de acum cateva sute de ani dar o abordare
mai organizata timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, veteranii din
administrarea spitalelor au folosit muzica pentru a trata soldatii ce sufereau
de soc de razboi (TSPT). In 1994, Universitatea de stat din Michigan -
primul program de terapie prin muzica absolvit cu diploma; in ultimii ani
peste 70 de colegii si universitati care au astfel de programe aprobate de
Asociatia Americana de Terapie prin Muzica.
• In 1950 -1960, in Europa, (A. Tomatis si G. Bernard) o terapie prin sunet,
larg folosita pentru a trata diverse afectiuni la adult si la copil; in
tratamentul stressului, anxietatii, hipertensiunii arteriale, depresiei si
autismului, bolii Alzheimer (incantatiile, despre care se spune ca ajuta la
functionarea memoriei -Terapia Tomatis promovata si pt. pacientii cu
probleme motorii, de coordonare, de exprimare a sentimentelor, pt. a
promova interactiuni sociale, etc.
Terapia prin muzica - 4
• Cercetarile au aratat ca studentii si elevii care studiaza muzica au un

nivel de inteligenta mai mare si se observa si o imbunatatire a
abilitatilor care nu sunt legate de muzica. Alte investigatii au
demonstrat ca audierea muzicii lui Mozart produce o imbunatatire pe
termen scurt a abilitatilor legate de managementul spatiului.
• Studiile referitoare la circulatia la nivelul creierului au demonstrat ca
persoanele care asculta Mozart prezinta o activitate mai intensa in
unele zone ale creierului. Acesta s-a numit “efectul Mozart”,
neexplicat satisfactor, aspect care ne sugereaza ca resursele terapeutice
ale muzicii nu au fost inca descoperite in totalitate.
Metode psihoterapeutice - 1
- Filozofia antica (orientari educational -terapeutic-preventive psiho-

somatice = stoicismul) autoperfecţionarea trupească şi spirituală,
autostăpânirea prin exerciţii fizice speciale, controlul respiraţiei,
concentratrea meditativă, relaxarea şi autosugestia.
- Invataturile crestine, pildele suferinţei lui Isus Cristos, a sfinţilor sunt
pilde de tărie -fac să crească rezistenţa la durere a subiecţilor,
distrăgându-le şi atenţia de la boala de bază; au stimulat dezvoltarea
unui capitol aparte in metodologia psihica de tratament a durerii.
• Mjoritatea psihoterapeutilor considera ca in tratarea durerii pot fi
folosite cele mai multe metode si procedee cunoscute dar, cu predilectie,
procedeele care si-au demonstart eficienta in tulburarile psihosomatice,
precizind faptul ca si cu privire la acest ultim aspect exista diferente de
pareri
Metode psihoterapeutice - 2
• In tratamentul psihosomatic in prezent se utilizeaza psihoeducatia,

tehnicile de relaxare, managementul stressului, terapia suportiva,
mai ales cognitiv-comportamentala, psihoterapia psihodinamica,
etc. S-a constatat ca psihoterapia este eficace in astmul bronsic, ulcerul
duodenal si migrena si mai putin eficace in hipretensiunea arteriala si
colita ulcerativa.
• Frankl (1975) sustinea ca hipnoza, tehnicile de relaxare, sugestia au
eficienta in bolile psihosomatice. Sugestibilitatea si raspunsul de tip
placebo sint aspecte importante in psihoterapie asa incit, autorul citat
mai sus recomanda evaluarea hipnotizabilitatii la toti pacientii tratati
prin hipnoterapie, cu ajutorul scalelor de sugestibilitate hipnotica.
Metode psihoterapeutice (meditatia) - 3
• Herbert Benson este promotorul tehnicilor de relaxare ca metode de

terapie si preventie in psihosomatica, metode combinate, mai tirziu, cu
tehnicile de biofeedback, in care, tensiunea arteriala, tensiunea musculara
sunt inregistrate, afisate si aratate pacientului, ca metoda de control a
functiunii organismului, a unor afectiuni.
• Pornind de la metodele yoga, Benson (1975), Carrington (1978) au
structurat o meditaţie standard pentru clinică; exprimarea unui cuvânt
pe ritmul respiraţiei, reglarea ritmului respiraţiei aşa încât să se emită un
număr de silabe la fiecare expiraţie. Mantra (centrul sacru, obiectul sacru pe
care se concentrează yoghinul) este în acest caz respiraţia; aşezat comod, cu
ochii închişi, pacientul trebuie să fie tot mai atent la aerul inspirat/expirat,
conştientizând respiraţia. Detaşarea de realitate degrevează de efort scoarţa
cerebrală care, la rândul ei, intră în stare de inhibiţie, refăcându-şi energia.
• Variantele meditaţiei experienţiale ce vizează o detaşare parţială, mai uşoară dar

mai rapidă, inducând apoi relaxare şi recreere a disponibilităţilor psiho-fizice; se
realizează în mai multe variante:
• subiectul aşezat sub un copac este invitat şi susţinut să contemple câmpul înverzit
(verdeaţa naturii, ciripitul păsărilor, zumzetul insectelor, clipocitul pârâului, etc);
• într-o poiană, să contemple natura înconjurătoare dar mai ales să conştientizeze
mirosul fânului proaspăt cosit, formele de relief, etc;
• pe malul mării, subiectul contemplă valurile, zgomotul lor, al pescăruşilor, sunetul
(muzica) mării. T
• toate acestea creaza conditii pentru alte proceedee care sa schimbe atitudinea
dependentului fata de consumul de substante.
Stările psihofiziologice induse de meditaţie au suscitat mare interes,

incercindu-se definirea lor.
Wallace (1971) considera ac. o stare de veghe hipometabolică pentru că
are atit caracteristici specifice stării de veghe (conştiinţă uşor vigilă,
orientare spaţio-temporală) cit si caracteristicile stărilor de relaxare:
ritm cardiac şi respiraţie reduse; vasodilataţie periferică; relaxare
corticală (reducerea excitabilităţii corticale); metabolism mai redus.
Holdevici (1996) - meditaţia induce stări modificate ale conştiinţei, de tip
fluid asemănătoare cu cele hipnagogice (de trezire din somn), când
persoana începe să se raporteze la mediu şi la sine, spaţio-temporal,
neorientată încă selectiv pe stimulii mediului înconjurător dar
conştientizând existenţa lor; este mai mult orientat pe mantră, ceea ce îl
ajută să se debaraseze de celelalte aspecte ale existenţei.
• au efect durabil/stabil, practicate perioade lungi, cu regularitate;

• Gluck (1973), în urma practicării metodelor meditative în grup, evidenţiază
îmbunătăţirea capacităţii adaptative a subiecţilor prin reducerea anxietăţii, a
stărilor de tensiune intrapsihică.
• Patell (1973) şi Benson (1977) evidenţiază efecte benefice în bolile
psihosomatice iar Lavely (1974) şi Jaffe (1975) scot în evidenţă scăderea
forţei dependenţelor la toxicomani; majoritatea autorilor observa
următoarele modificări psiho-comportamentale:
• creşte rezonanţa emoţională, modularea, exprimarea ei adecvată;
• se întăreşte sentimentul identităţii personale, acceptanţa de sine şi de ceilalţi,
identific. exacta a problemelor, a modurilor de reacţie la ele;
• se dezvoltă capacitatea empatică, scade tendinţa autoculpabilizare.
• scade irascibilitatea şi iritabilitatea;
Imageria ghidata
• Tehnica folosita in terapia psihosomatica; se realizeaza , ma intii,

relaxarea profunda prin tehnici de relaxare si antrenament respirator,
asa cum este expus mai sus;
• Se incepe exercitiul de imagerie, cu imagini relaxante care odihnesc
mintea si corpul apoi, pacientul rememoreaza intimplari care i-au
produs durere, jena, vinovatie, devalorizare, sentiment de esec si
incapacitate, etc si, prin repetare le reduce intensitatea.
• Sint importante tehnicile legate de imageria locului preferat, tehnicile
pentru cresterea stimei de sine, cele ale metaforelor directionate:
- metaforele orientate intestinal in terapia colonului iritabil ( metafora
raului care curge, metafora metronomului);
Indicatiile hipnozei
Inainte de interventia hipnotica se recomanda determinarea gradului de

sugestibilitate hipnotica; Scala de sugestibilitate hipnotica Stanford.
Indicatiile hipnozei sunt in:
- obsterica: anestezie, controlul contractiilor, managementul durerii;
- stomatologie si chirurgie dentara: controlul durerii, salivatiei, contractiei
musculare, reflexelor nazele, controlul anxietatii;
- anestezie: diminuarea anxietatii preoperatorii, anestezie generala;
- reumatologie si traumatologie: terapia durerii;
- patologie vasculara: hipertensiune, sindr. Raynaud, boala coronariana;
- pneumologie: astmul bronsic, bronsita cronica, insuficienta respiratorie
terapia fumatului;
- dermatologie: eczeme, psoriazis, veruci, alte afectiuni psihosomatice;
Indicatiile hipnozei - 2
- sexologie: disfunctii sexuale;

- ORL: acufene, tinitus, vertij, sindrom Meniere, disfonie, laringospasm;
- neurologie/psihiatrie: migrene, insomnie, ticuri, stress, anxietate, teama,
fobie, agresivitate, controlul durerii;
- gastro- enetrologie: diskinezie esofagiana, colon iritabil, afectiuni
digestive functionale, recto- colita hemoragica, ulcer gastro- duodenal;
- nutritie: terapia obezitatii;
- boala canceroasa: vizualizare pentru cresterea efectelor chimioterapiei, a
reactiilor de aparare a sistemului imunitar.metafora luminii albe ( pentru
promovarea generala a insanatosirii), etc.
Alte metode
• Psihoterapia Ericksoniana vizind integrarea personala si dezvoltarea

pacientilor, (mec. inconstiente pentru mentinerea echilibrului).
• Tehnica biofeedback combina relaxarea, vizualizarea, tehnicile
cognitive; senzorii masoara tensiunea musculara, undele cerebrale,
frecventa cardiaca, temperatura corpului si le traduc in informatii
audio/video; pacientul vede informatia de pe monitor, isi dea seama de
cum il influenteaza frica, gandurile, etc; relatia minte - corp, sugestia si
imageria mentala sunt folosite pentru a regla frecventa cardiaca, pentru
a reduce stressul, etc. Prin biofeedback pacientul poate vedea rezultatul
(vezi contraindicatii la anxiosi si cei cu pace-maker.)
• Alte metode implicate in terapia psihosomatica moderna sunt
consilierea directiva, bazata pe explicatiile furnizate pacientului,
psihoterapia psihodinamica si terapia centrata pe persoana.
Partea a-IX-a
Terapia anxietatii generalizate
- Esti deseori ingrijorat? Te simti tensionat si iritabil? Ai probleme cu
somnul? Iti simti corpul incordat si simti ca nu te poti relaxa? Simti ca
nelinistea te impiedica sa te odihnesti sau sa te concentrezi?
- Acestea pot fi simptomele unei tulburari de Anxietate Generalizata,
tulburare care afecteaza pana la 7% din populatie, atat adulti, cat si copii
sau adolescenti.
-Se manifesta prin ingirjorari excesive , ne-realiste, insotite de simptome
somatice (agitatie, tensiune musculara, insomnie, tulburari digestive, etc)
si simptome psihice (iritabilitate, probleme de concentrare, stari de teama,
neliniste, etc). In general tulburarea se instaleaza gradual, incepand cu
stari de anxietate inca din copilarie ("Intotdeauna am fost mai ingrijorat").
•
Anxietatea generalizata (etiologie)
Cauzele exacte ale tulburarii de anxietate generalizata nu sunt cunoscute.
Studiile recente demonstreaza implicarea factorilor genetici in
dezvoltarea anxietatii generalizate la adulti; mai sunt necesare studii
longitudinale, clinice pentru a observa in ce masura copiii celor care
sufera de anxietate generalizata prezinta un risc mai crescut in a dezvolta,
la randul lor, aceasta tulburare (vulnerabilitate psihica).
Exista anumite trasaturi personale, care pot contribui la dezvoltarea
acestei tulburari: perfectionism, toleranta scazuta la frustrarea, nivel
general crescut de nervozitate, etc.
Timiditatea, factorii de stres si traumele, pot contribui la dezvoltarea
anxietatii generalizate .
Anxietatea generalizata
"Imi amintesc ca o auzeam mereu pe mama speriata spunand

- Vai de mine, dar daca o sa se intimple....?! Cred ca acest
“daca” mi-a ramas intiparit in minte. Am trecut, de-a lungul
vietii, sute de situatii marcate de daca si totusi, nu ma pot
opri din a ma ingrijora: fie pentru sanatatea copilului, fie
pentru situatia financiara a familiei, fie in legatura cu casnicia
Mea, desi sunt contient ca nu am motive sa ma ingrijorez. Nu
mai suport starea asta. Nu ma pot odihni, ma simt tot timpul
incordat, nu ma pot concentra... Uneori am impresia ca o sa
innebunesc!“ – sint afirmatiile unei persoane cu A.G.
Anxietatea generalizata: simptome si
diagnostic
-Diagnosticul se stabileste pe baza criteriilor DSM-IV. Conf. DSM-IV,
copiii, adolescentii si adultii cu anxietate generalizata experimenteaza o
stare de anxietate/ingrijorare, legata de mai multe evenimente sau situatii.
-Persoanele cu A.G. nu reusesc sa-si controleze ingrijorarile, iar anxietatea
se asociaza cu cel putin 3 dintre urmatoarele simptome:
• Neliniste sau senzatia de "a sta ca pe ghimpi"
• Dificultati de concentrare
• Iritabilitate
• Oboseala
• Tensiune musculara (dureri musculare, incordare musculara)
• Tulburari de somn (dificultati de a adormi, a ramane adormit, somn nelinistit sau
nesatisfacator)
•
Anxietatea generalizata (Prevalenta si comorbiditati)
-Se estimeaza ca aproximativ 5% din populatia adulta sufera de A.G.

Tulburarea este mai frecvent intalnita la femeile adulte, decat la barbati,
desi nu exista aceasta diferenta intre sexe pana la varsta de 13 ani. Intre
1% - 4% dintre adolescenti sufera de anxietate generalizata; deseori
pacientii spun "Toata viata am fost anxios", si, desi tulburarea debuteaz
in copilarie sau adolescenta, tratamentul este uneori amanat ani de zile
Comorbiditatea cu alte tulburari este crescuta: pana la 90% dintre
persoanele cu A.G. sufera si de o alta tulburare, cel mai adesea o alta
tulburare de tip anxios sau de depresie (42% dintre pacienti)
Anxietatea, ingrijorarile si simptomele fiziologice provoaca un disconfort
semnificativ si perturba functionarea in domeniul social sau profesional,
sau in alte domenii importante de functionare.
Tratamentul anxietatii generalizate
- Primul pas pentru formularea planului de tratament este evaluarea si stabilirea

dg.corect (si posibilele comorbiditati). Evaluarea se face prin: Interviul clinic,
Scale si chestionare de evaluare, Auto-monitorizare, efectuata de catre client
- Tratamentul A.G. se poate fi medicamentos si/sau psihoterapeutic. Conform
studiilor clinice, psihoterapia cognitiv-comportamentala are un grad crescut de
eficienta in tratamentul A.G.: mai eficienta decat tratamentul cu benzodiazepina,
mai eficienta decit cea comportamentala si semnificativ mai eficienta decat
interventia psihanalitica - raportul fiind 72% la de 31% (Durhamn, 1995)
- Terapia cognitiv-comportamentala abordeaza cele 3 componente ale anxietatii:
 Componenta fiziologica: ex. training de relaxare musculara
 Componenta cognitiva: ex. restructurarea cognitiva
 Componenta comportamentala: (schimbarea comportamentului)
- Planul de interventie se realizeaza in acord cu clientul si nevoile acestuia.
MODEL DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ
INTEGRATIVĂ ÎN TULBURAREA DE A. G. (1)
(Psih. Mara PRICEPUTU; Psih. Győrgy GÁSPÁR)
- Strategia psihoterapeutică integrativă include mai multe niveluri considerate

semnificative atât în dezvoltarea clientului, cât şi în intervenţia asupra AG:
contextual, cognitiv, emoţional, fiziologic şi comportamental, interacţiunea
dintre acestea putând produce/explica tulburările somatice, psihosomatice,
precum şi starea normală.
- Prezentăm strategia psihoterapeutică integrativă de scurtă durată, 10-12 şedinţe,
începind cu identificarea aspectelor conştiente şi a celor cognitiv–
comportamentale , apoi, pe parcurs, să evidenţiem şi aspecte inconştiente
relevante pentru obiectivele psihoterapeutice.
1 Nivelul contextual-experienţele de viata = istoricul clienului, toate acele situaţii
de viaţă, cu precădere negative, care au influenţat dezvoltarea unor scheme
cognitive şi comportamentale - mecanism automat de selecţie şi procesare a
stimulilor din mediu, strâns corelat cu nivelul cognitiv, pe care îl şi defineşte.
MODEL DE INTERVENŢIE
PSIHOTERAPEUTICĂ INTEGRATIVĂ ÎN
TULBURAREA DE A. G. (2)
2 Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul
acestora. Există două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi
inconştiente. Procesările informaţionale conştiente se referă la
conştientizarea şi verbalizarea conţinutului mental şi al procesărilor
informaţionale. Procesările informaţionale inconştiente se referă la
faptul că nu putem verbaliza conţinutul mental şi procesările
informaţionale şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora.
Nivelul cognitiv determină calitatea nivelului emotional.
3 Nivelul comportamental se referă la ceea ce, în psihologie, este denumit
comportament operant, reprezentat, în special, de comportamentele
motorii învăţate, aflate sub control voluntar.
MODEL DE INTERVENŢIE
PSIHOTERAPEUTICĂ INTEGRATIVĂ ÎN
TULBURAREA DE A. G. (3)
4 Nivelul fiziologic-biologic se referă la toate modificările ce au loc în
organismul nostru, la nivel fiziologic şi anatomic. Modificările la nivelul
sistemului nervos vegetativ generează intensitatea stării noastre
subiective / emoţionale.
5 Nivelul emoţional-subiectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierile
pe care acesta le face propriei stări: pozitivă, negativă sau neutră. Mai
mult, acesta se referă la etichetele verbale ale stării emoţionale (ex. “mă
simt anxios / dezamăgit / ruşinat” etc.).
• Pentru o mai bună comprehensiune a procesului psihoterapeutic,
strategia de intervenţie integrativă este prezentată sub forma unei
intervenţii unitare şi specifice la fiecare nivel, dar în practică
psihoterapeutul va utiliza o intervenţi paralelă adaptată la nevoile
clientului şi la situaţia particulară a acestuia.
Pasul urmator: Investigarea psihologică (1)
• Interviul clinic integrativ vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea

funcţionării psihice a clientului sub toate aspectele sale: cognitiv,
comportamental, emoţional, fiziologic-biologic, relaţional, contextual,
conştient şi inconştient.
• Interviul are efect terapeutic imediat, prin verbalizarea şi exteriorizarea
trăirilor, producandu-se o reformulare şi clarificare a ceea ce trăieşte, punind
ordine în gânduri, găsind raspunsuri la intrebări, clarificind mai bine situaţia
în care se află.
• Funcţia de chatarsis a interviului se produce prin exteriorizarea sentimentelor,
a fanteziilor, a gândurilor copleşitoare şi a stărilor ce decurg din scenariile şi
discursurile interioare necontrolabile. Permite creearea unei bune relaţii între
psihoterapeut şi client prin elementele diagnostice oferite şi cadrul securizant
creat de terapeut. Un interviu clinic integrativ complet orientează strategia
terapeutică.
Pasul urmator: Investigarea psihologică (2)
• Interviul începe cu o discuţie despre lucruri care îl pun pe client într-o

poziţie confortabilă, de încredere şi siguranţă. Aceasta duce la
scăderea anxietăţii şi apare posibilitatea de a intra în comunicare cu
terapeutul. Se solicită clientului prezentarea istoricului stării anxioase-
debutul şi evoluţia acesteia (de când au început; de când a observat
aceste modificări; în cazul în care pacientul are dificultăţi în a-şi
reaminti debutul, este ajutat cu amorse: concediu, ziua de naştere etc.).
• Urmărim succesiunea evenimentelor şi manifestărilor pentru
înţelegerea contextului psiho-socio-familial, aspecte ale stării de
sănătate şi gradul de afectare a calităţii vieţii. Interviul psihologic
integrativ poate fi dublat şi de o investigare obiectivă prin teste
psihologice: SCID; scala de anxietate Hamilton; CAS; etc.
Cadrul terapeutic integrativ (1)
• Relaţia terapeutică, obiectivele şi procesul motivaţie-implicare a

clientului în întregul demers.
• Relaţia terapeutică – este caracterizată ca o alianţă de lucru şi este
descrisă ca o atitudine caldă, colaborativă şi de încredere a clientului
faţă de terapeut, determinată de speranţa clientului că simptomatologia
va fi eliminată şi de acceptarea necondiţionată a clientului de către
terapeut. Reduce anxietatea clientului, furnizindu-io nouă experienţă
emoţională şi oportunitatea de a diferenţia între trecut şi prezent
(Bergin & Garfield). “ (Evans şi Gilbert) accentuază importanţa
pacientului ca arhitect al schimbarii si calitatea contribuţiei
terapeutului la dezvoltarea relaţiei de lucru. „Procesul terapeutic este
văzut ca un efort comun şi fiecare relaţie terapeutică este unică prin
calităţile sale diadice”.
Cadrul terapeutic integrativ (2)
• Crearea cadrului terapeutic =relaţia terapeutică :

• Terapeutul se conectează la client acceptând realitatea subiectivă a
acestuia. Lucrează în cadrul ei şi abordează, cu respect, toate
informaţiile venite de la acesta, inclusiv mecanismele de aparare şi
vulnerabilităţile, manifestă empatie, este sensibil şi percepe / simte din
trăirea şi experienţa clientului si ii vorbeste despre aceasta.
• Tehnica de lucru este aplicată în ritmul clientului pentru ca acesta să
poată procesa experienţa din cabinet (informaţia, trăirea şi lupta
interioară, gândurile care se declanşează în procesul terapeutic).
Psihoterapeutul identifică elementele jenante pe care clientul le trăieşte
şi îl asigură că îl acceptă aşa cum este şi că nu va fi respins. În această
etapă, terapeutul surprinde ritmul clientului pentru a expune şi depăşi
situaţia / subiectul / momentul / problema..
Intervenţia la nivelul contextual şi al
experienţelor de viaţă (1)
• Obiective: Identificarea elementelor legate de contextul istoriei personale sau
de contextul prezent care generează starea de anxietate; acceptarea celorlaţi
fără a-i judeca; dobândirea abilităţilor interpersonale necesare unei bune
adaptări sociale (îmbunătăţirea asertivităţii, abilităţilor de comunicare,
sociale şi de relaţionare).
• Tehnici propuse: genograma, tehnici proiective, evaluarea schemelor
cognitive dezvoltate ca rezultat al experienţelor de viaţă, jocul de rol, tehnica
fotografiilor, povestire, asociaţie liberă, interpretarea viselor, analiza
modelului relaţional, tehnici de adaptare socială.
• Majoritatea persoanelor diagnosticate cu A.G. manifestă o tendinţă de
îngrijorare în raport cu diferite aspecte ale vieţii (foarte rare cazurile în care
îngrijorările vizează unul, două domenii de funcţionalitate). La întrebarea „ce
anume vă îngrijorează?” clienţii cu A.G. vor răspunde „mă îngrijorez în
relaţie cu orice”.
• În continuare prezentăm câteva domenii comune care prezintă surse de
îngrijorare pentru clienţii cu tulburarea de anxietate generalizată:
(1) performaţa în muncă/la şcoală ( pierderea locului de muncă sau a unui
examen, etc);
(2) activităţi casnice ( teama excesiva de a nu finaliza totul la timp);
(3) resurse materiale şi financiare (a nu da faliment sau a fi în incapacitate
de achitare a utilităţilor, facturilor);
(4) sănătate şi protecţia propriei persoane (frica de a nu fi contaminat);
(5) sănătatea şi siguranţa membrilor familiei şi a prietenilor;
(6) relaţionare (frică nejustificată că soţul / soţia este nefericit / ă);
(7) alte domenii mai puţin relevante (îngrijorare legată de lipsa unui spaţiu
pentru parcare în drum spre serviciu).
• Un procent semnificativ dintre clienţii diagnosticaţi cu A.G., vorbesc
despre experienţe timpurii de viaţă în care se aflau în incapacitate de
utilizare eficientă a mecanismelor de coping, mediu familial saturat în
probleme precum sănătatea, consum de alcool, cămin lipsit de grija
părintească or părinţi extenuaţi de muncă (Roemer si colab. 1999).
• Sistemul de credinţe, format în această perioadă, încurajează cogniţiile
de tipul că ceva rău / indezirabil se poate întâmpla în orice moment şi
favorizează dezvoltarea unor personalităţi de tip evitant şi dependent.
Cogniţiile şi credinţele clienţilor pot fi influenţate şi de nivelul de
dezvoltare cognitivă la care se află copilul în momentul în care este
expus la stresori sau evenimente ameninţătoare de viaţă. O gândire
imatură poate determina copilul să-şi supraestimeze responsabilităţile
prin a identifica soluţii pentru problemele părinţilor / adulţilor.
• O analiză asistată a stadiilor de dezvoltare ale clientului şi a
experieneţelor de viaţă ale acestuia, oferă un cadru potrivit atât pentru
etapa de investigare psihologică, cât şi pentru abordarea
psihoterapeutică a următoarelor nivele. Clientul înţelege mecanismul
de dezvoltare al anxietăţii (reduce astfel simptomatologia pentru că
pacientul îşi înţelege tulburarea, astfel încât anxietatea determinată de
incontrolabilitatea şi neînţelegerea simptomelor este eliminată şi se
accentueză speranţele şi expectanţele de recuperare/efect placebo) şi
va discrimina între factorii care au contribuit la dezvoltarea
simptomatologie (explicaţia terapeutică). Prin această analiză ne
propunem o diferenţiere între client şi anxietate, asigurând astfel o
depatologizare/normalizare a clientului şi o creştere a aderenţei la
terapie.
Intervenţia la nivel cognitiv şi
comportamental (1)
• Obiective:
- nivel cognitiv: îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare de probleme;
modificarea credinţelor auto-distructive şi rigide; restructurarea
distorsiunilor cognitive şi a gândurilor negative care provoacă
îngrijorările; analiza discursului interior care întăreşte / meţine
îngrijorările; sporirea gândirii flexibile şi realiste; creşterea auto-
acceptării; modificarea credinţelor care scad toleranţa la frustrare
sau durere (de exemplu, de la „nu pot să suport asta” la „nu îmi
place, dar sunt dovada vie că pot suporta”). Informarea corectă şi
corectarea informaţiilor incomplete şi /sau greşite; dificultăţi de
concentrare şi blocaj, cauzate de frică.
Intervenţia la nivel cognitiv şi
comportamental (2)
- nivel comportamental: încetarea comportamentelor care sunt distructive
şi nedorite (evitările inutile, iraţionale); restructurarea comportamentală
(comportamente eficiente pentru atingerea realista a scopurilor;
- autocontrolul comportamentelor determinate de gândurile de îngrijorare
(evitarea, autoizolarea, reacţiile exagerate la diverse situţtii de viaţă,
irascibilitate, agitaţie comportamentală).
Tehnici propuse: monitorizarea, restructurarea cognitivă, explicaţia
funcţională, management comportamental, psihoeducaţia, evaluarea
îngrijorărilor, analiza perspectivelor, prescripţiile comportamentale,
scaunul gol, prescripţii paradoxale, tehnici pentru dezvoltarea
managementului deciziei şi riscului, tehnici de control a manifestărilor
comportamentale cauzate de îngrijorări.
Tehnica monitorizării
Intervenţia la nivel cognitiv şi comportamental implică şi psihoeducaţia

clientului pentru a deveni mai conştient de credinţele anxiogene pe care să
le înlocuiască cu un set de gânduri şi predicţii mai realiste
Identificarea simptomelor prin analizarea registrelor de monitorizare a
fricilor şi îngrjorărilor. Clientul noteaza manifestările de anxietate: când
unde si cum apar, cum se manifestă, cât durează, în prezenţa cui, etc.
Astfel, la reiterarea anxietatii se distrage atenţia, concentrându-se asupra
stării şi analizei. Monitorizarea ajută descrierea tabloului manif.,mec. de
funcţionare =un prim cadru pentru intervenţie. Monitorizarea activităţilor:
clienţii să noteze activitatea zilei, să evalueze gradul de satisfacţie şi
nivelul calitativ al realizării activităţii cu scoruri de la 1-10 (evaluarea
influenţei anxietăţii in viaţa clientului personal, profesional, social etc.).
Tehnici de restructurare cognitivă (1)
-Vizează modificarea cogniţiilor dezadaptative; factorul generator de

anxietate rezidă în modul eronat în care subiectul interpretează situaţiile
din realitate, interpretare care intră în discrepanţă cu aşteptările şi dorinţele
Subiectului; restructurarea cognitivă modifică modul de interpretare a
realitatii, reducând discrepanţa cognitivă şi, în consecinţă, anxietatea
-Management comportamental; orice comportament este determinat de
antecedente cum ar fi:
1. stimuli externi;
2. stimuli interni- modificări fiziologice, subiective;
3. prelucrări informaţionale şi este menţinut de consecinţele sale (întăriri
pozitive/negative, pedepse).
Tehnici de restructurare cognitivă (2)
• Pentru a îmbunătăţi un comportament, trebuie făcute modificări la

nivelul antecedentelor şi consecinţelor acestuia. Altfel spus, orice
comportament este determinat de procesări informaţionale amorsate de
stimuli externi sau interni şi este menţinut de consecinţele sale.
Accelerarea sau decelerarea unui comportament este, natural şi
automat, însoţită de decelerarea, respectiv accelerarea,
comportamentului opus. În terapie urmărim o decelerare a
comportamentului dezadaptativ (evitarea contactelor sociale) însoţită
de accelerarea unui comportament adaptativ (implicarea în activităţi
plăcute generatoare de emoţii pozitive). Acestă tehnică poate fi
adaptată în funcţie de repertoriul comportamental al clientului.
Evaluarea şi managementul îngrijorărilor
• Îngrijorarea este adesea asociată cu două categorii de cogniţii. În

prima categorie sunt incluse gândurile care prezintă o tendinţă de
supraestimare / exagerare a probabilităţii de a se întâmpla ceva rău. A
doua categori include gânduri care supraestimează / exagerează nivelul
de indezirabilitate a evenimentelor negative care se pot produce („cât
de rău va fi dacă…”) chiar dacă, în realitate, acea situaţie este probabil
să fie gestionată într-o manieră constructivă.
• Pentru o intervenţie eficientă este indicat să recurgem la o evaluare a
gradului de acurateţe a credinţelor clientului. Acest proces include
adresarea unui set de întrebări care facilitează o evaluare cât mai
realistă a situaţiei. Prezentăm, în tabelul urmator, gânduri anxiogene
şi un set de întrebări care pot determina o schimbare la nivel cognitiv.
GINDURI ANXIOGENE si
ÎNTREBĂRI DE EVALUARE
Ginduri:
„Voi pica la acest examen”;
„Nu m-am pregătit suficient de mult pentru acest examen”;
„Nu cunosc tematica din care se va da acest examen”;„dacă pic acest
examen, nu voi intra la facultate şi nu voi realiza nimic în viaţă”.
Intrebari:
-Poţi să fii sigur că nu vei promova acest examen?
-La examenul trecut, pentru care ai fost îngrijorat, care a fost rezultatul?
-Ai studiat mai puţin decât de obicei pentru aceste examene?
-Ce se va întâmpla cu adevărat dacă pici la examen, este o catastrofa ?
-Este posibil ca un singur examen să ruineze întreaga viaţă a unui om?
Analiza perspectivelor (a)
Prescripţiile comportamentale – temele pt. acasa (b)
(a) Adesea, este mai uşor să soluţionam îngrijorările celorlalţi decât pe

ale noastre. O tehnică eficentă pt. controlul îngrijorărilor este schimbul
de rol: clientul să dea sugestii unui prieten cu îngrijorări asemănătoare.
(b)Prescripţiile comportamentale sau „ajutorul de sine” reprezintă o parte
esenţială în intervenţia la nivel cognitiv-comportamental în A.G.
Oferă oportunităţi pentru psihoterapie, în scopul extinderii şi realizării
acesteia şi în afara cabinetului si,de asemenea, un cadru pentru creşterea
motivaţiei, a şanselor de schimbare / recuperare / adaptare ale clientului.
Temele de casă = a pune în practică ceea ce s-a dezvoltat şi abordat în
cadrul şedinţelor psihoterapeutice; experimetând noi cogniţii, emoţii sau
Comportamente, clientul poate trăi, „în realitate”, ceea ce părea abstract în
timpul dialogului psihoterapeutic.
Intervenţia la nivel bio - fiziologic
Obiective: gestionarea manif., nevoilor , proceselor bio-fiziologice, prin

tehnici de identificare a manifestărilor în corp; îmbunătăţirea şi controlul
acestora (tensiune musculară, mâini umede, senzaţia de sufocare, leşin,
ameţeală, greaţă, valuri de caldură / frisoane, dificultăţi de deglutiţie,
palpitaţăţii, tahicardie, insomnii); identificarea senzaţiilor pozitive şi
negative; îimbunătăţirea pragurilor de toleranţă la durere şi alţi stimuli.
- Biologic: o alimentare corecta si mai multă mişcare; încetarea abuzului
de substanţe; medicaţie numai atunci când este indicat.
Tehnici propuse: tratament medicamentos, tehnici de relaxare (relaxarea
progresivă Jacobson, biofeedback, hipnoza, exersarea concentrării pe
senzaţii ..???, program pentru un stil de viaţă sănătos.)
Trainingul de relaxare
Îngrijorările cronice pot fi reduse prin utilizarea tehnicilor de realaxare:

- relaxarea musculară progresivă = însuşirea unor modalităţi de relaxare a
musculaturii corpului pentru a reduce starea de tensiune, stres şi anxietate;
- imageria dirijată;
- exerciţii de meditaţie/training-uri de conştientizare.
Se obtine o respiraţie controlată care ajută persoana să fie mai relaxată.
Tehnicile de relaxare induc modificări şi la nivel biologic prin modificarea
balanţei neurovegetative, echilibrării acesteia şi scăderii dominanţei
sistemului nervos vegetativ simpatic. Acest fapt este benefic, în sensul că
reduce parametrii psihofiziologici ai stresului şi anxietăţii cu impact
pozitiv asupra recuperării.
Intervenţia la nivel emoţional (1)
Obiectiv: gestionarea sentimentelor neplacute (frica, teama, tristete,

vinovatii, rusine,) si sporirea trăirilor pozitive; abreactia (de exemplu
trairea si repovestirea experientelor si emotiilor traite).
Tehnici propuse: conceptualizarea emoţiilor; recunoaşterea, identificarea
şi acceptarea emoţiilor; exprimarea furiei, managementul anxietatii,
identificarea sentimentelor.
• Ceea ce experimentăm ca mulţumire, tristeţe, îngrijorare, bucurie, furie,
frică sau regret rezultă din combinaţia inedită între felul în care gândim,
modul în care ne comportăm şi modificările biofiziologice care au loc în
corpul nostru atunci când ne confruntăm cu o situaţie nouă de viaţă.
Emoţiile reprezintă variabile dependente sau etichete cu care noi
descriem o suită de modificări survenite la mai multe nivele (David,
Holdevici).
Rolul conceptualizării emoţiilor, în cazul A.G. este subiectul a numeroase

cercetări din domeniul clinic. Un interes specific a primit conceptul de
alexitimie = deficitul de recunoaştere/identificare a propriilor emoţii sau
a situaţiilor care pot genera emoţii.. Fiecare nivel al anxietăţii poate fi
corelat pozitiv cu alexitimia. Recunoaşterea, identificarea şi diferenţierea
emoţiilor reprezintă un pas important în procesarea lor.
Leahy propune un model al schemelor emoţionale, identificând un set de
interpretări şi strategii individuale activate atunci când simţim o emoţie
negativă: odată activată o emoţie, primul pas este îndreptarea atenţiei
asupra ei, apoi observarea şi identificarea acesteia, proces care se află la
baza alexitimiei.
Nu doar o singură emoţie poate fi activată - depinde de complexitatea

primului pas. Al doilea pas include emoţia şi evitarea ei cognitivă prin
disociere, lipsă de chef sau consum de alcool (substanţe, la adictivi).
Modelul schemelor emoţionale permite clinicianului să identifice „teoriile
despre emoţii” ale clientului, precum şi examinarea gândurilor intruzive,
a imaginilor anxietante recurente, originea îngrijorărilor sau semnificaţia
simptomelor de panică.
Teoriile individuale despre emoţii pot să contribuie la exacerbarea emoţiei
negative. Un client care nu gaseste explicaţia îngrijorărilor va crede că
nu
există nici o posibilitate de apărare/coping, nici o solutie pt. suferinta lui.
Leahy -model de scheme emoţionale specifice pt. trei categ. de persoane

cu A.G. (o emoţie poate fi interpretată în trei feluri distincte):
- indivizii care îşi identifică o emoţie (tristeţe) şi sunt capabili să o
controleze, să o verbalizeze şi să valideze experienţa sunt mai puţin
predispuşi la menţinerea stării de tristeţe.
- cei care recurg la evitare cognitiv/emoţională dezvolta mecanisme
de coping ineficiente (adictie, apatie, etc), dezvoltând credinţe de genul că
emoţiile negative nu pot fi controlate sau suportate, generând procese de
îngrijorare sau ruminare (în tulb.anxioase, fobice, depresive).
-cei care nu-si inteleg emotiile, (sint de neacceptat, ruşinoase), recurg la
minimalizarea acestora -interpretare disfuncţională, intarind îngrijorările
şi prelungind starea negativa.
- Scopul intervenţiei, la nivel emotional, este conştientizarea importanţei

trăirii, exprimării şi acceptării emoţiilor.
- Intervenţia integrativă, la nivel emoţional, include conceptualizarea
următoarelor dimensiuni:
- validare/comprehensiune/vină/ruşine vs. îndreptăţire;
- simplitate vs. complexitate;
- controlabilitate vs. acceptare;
- aplatizarea afectivă, raţionalitate vs. refuz emoţional,
- durata emoţiei/raportarea la majoritate/ruminaţii vs. stil de gândire
exprimare.
CONCLUZII privind interv. integrativa in A.G.
Intervenţia psihoterapeutică integrativă este o strategie comprehensivă,

sistematică şi flexibilă care permite psihoterapeutului o abordare
multinivelară a problematicii şi conferă un cadru de aplicare a tehnicilor
de intervenţie într-o manieră ajustată nevoilor specifice clientului.
Strategia de intervenţie propusă pt. A.G. este specifică psihoterapeuţilor
care îmbrăţişează, în practică, paradigma “cercetător-practician”şi care
pot să abordeze cele mai recente teorii ştiinţifice cu proprii clienţi.
Trebuie sa abordăm personalizat, toate nivelurile specifie procesului
integrativ (context, cogniţii, emoţii, manif. fiziologice, comportamente)
sau alegem dintre ele funcţie de nevoile clientului; insistam pe abordarea
nivelului contextual ca dimensiune de impact în viaţa şi funcţionalitatea
clientului.
Partea a-X-a Interviul clinic (1)
Interviul = o interacţiune dinamică între doi sau mai mulţi oameni; natura
şi forma interviului sunt determinate de factori ca: natura, calitatea şi
cantitatea informaţiilor despre mediul social, despre fenomenele
psihosociale, constrângeri de timp sau mediul în care se face interviul,
voinţa/capacitatea celui intervievat să răspundă, aspecte culturale, etc.
Factorii legaţi de cultură: dezrădăcinare şi pierdere a moştenirii native
depinzând de eforturile de asimilare de catre grupul dominant, in cazul
minoritatilor; la întrebări legate de sănătatea fizică, subiectul fiind dintr-
un grup cultural care are tendinţa dovedită de a-şi exprima tulburarea
emoţională prin simptome fizice (comportament diferit de al majoritatii).
Sesizarea răspunsurilor patologice care, in alta cultura, pot fi obişnuite
(comportam. poate fi anormal după standardele culturii dominante, dar
poate fi normal după standard. culturii celui evaluat).
Interviul clinic (2)
Date despre antecedentele care alcătuiesc fişa de observatie
Datele biografice (date despre subiect) pot fi obţinute:

• intervievând subiectul in cauza sau alte persoane importante din
anturajul acestuia;
• consultind fişele din spital, de la şcoală, de la locul de muncă şi alte
documente.
Analiza/sinteza acestor informatii = baza înţelegeii comportamentului
subiectului si schema de interpretere si a altor date asa incit, terapeutul sa
poate formula psihodiagnoza si orientarea interventiei terapeutice.
Clinicienii, psihoterapeutii şi consilierii folosesc, frecvent, datele oferite
de probele psihologice, de teste, de regula, mai multe („baterii de teste”)
Baterie de teste = grup de teste “cu scopul de a aduna informaţii despre

un individ, dintr-o varietate de instrumente”.
Baterie de teste de personalitate = grup de teste; de personalitate;
Baterie de teste proiective (de personalitate);
Baterie standard = grup de teste cu cel putin: un test de inteligenţă, un test
de personalitate si un test psihomotric (pt. deficit neurologic).
Ex. Inventarul clinic multiaxial Millon, întrebări de tipul adevărat/fals:
- date despre trăsăturile de personalite şi despre simptome clinice;
- rezultate pentru 14 tipuri de scale de personalitate, care corespund
tulburărilor de personalitate din DSM-IV;
- date pentru alte zece tipuri de scale clinice, incluzând scale care măsoară
anxietatea şi depresia.
Asemenea informaţii pot fi folositoare pt. clinicieni pentru diagnostice

raportate la DSM-IV multiaxial şi de a evalua rezultatul în psihoterapie.
Sint destinate cazurilor clinice, standardele au fost stabilite doar pentru
oamenii cu tulburări mintale.
Destinat si persoanelor normale, Indexul Millon pentru stiluri de
personalitate, evidentiaza un coeficient de adaptare şi caracteristici de
prsonalitate asemanatoare celort 16 tipuri ale lui Jung.
Constructia acestor teste evidentiaza concepţia autorului despre două
dimensiuni fundamentale ale personalităţii:
- una de natură comportamentală privind modurile de a obţine
placerea/de a evita stresul;
- una legata de coping si care poate fi activa sau pasiva.
EPQ - Eysenck Personality Questionaire
Autorul introduce termenul de psihotism preluat din psihiatrie. Trebuie

pracizat faptul ca functionarea psihicului in registrul psihotic poate fi
intilnita, in grade diferite, mai frecvent sau mai rar, la toti oamenii (vezi
starea de sanatate-boala).
Eysenck foloseste ca termen similar pe cel de duritate, semnificind
atitudini antisociale, opuse sensibilitatii si consideratiei si care nu se
refera la axa radicalism – conservatorism (a observat o corelatie
semnificativa intre scorurile mari la P si cele de la scala de duritate in
atitudini). Astfel, ajunge sa considere schizofrenia ca pe un mod de
functionare patologic la extremitatea dimensiunii P, acolo unde
intilnim si tulburari de tip maniaco-depresiv, antisocial, psihopatiform.
EPQ - Eysenck Personality Questionaire
• Intrebarile chestionarului se refera la caracteristici definitorii si

determinante pentru persoane cu comportament nonconformist dar mai
ales antisocial: impulsiv paroxistic, sadic, antisocial, paranoid si
depresiv (anhedonist). Rezultatele acumulate ca urmare a utilizarii
testului confirma tendinta observata de Eysenck: cele mai mari scoruri
sint realizate de persoanele agresive (auto si hetero), violente, de
delincventi, criminali.
• Interviul clinic - are ca obiectiv principal crearea unei situatii de
comunicare eficienta, stabilirea unui raport interuman corect in
conditiile de acceptanta si intelegere reciproca.
Clientul/pacientul/subiectul va fi acceptat, valorizat si validat prin
comunicarea reciproca verbala si nonverbala.

Interviul clinic, medical, clasic, anamnestic
• o orientare clara (pt. pacient si medic) catre etiologie si patogenie;

• pacientul devine activ si cooperant;
• rolurile sunt clare: mediculcare intreaba iar paientul raspunde, se
supune investigatiei.
• selectia datelor relevante se face pe baza unor criterii clare de
diagnostic;
• orientare, mai ales pe diagnostic; diagnosticul precede tratamentul;
• in desfasurarea anamnezei, medicul trebuie sa-si controleze emotiile,
aspecte parazitare care pot tulbura interviul (iubirea, ura, frustrarea,
teama, mila; vezi relatia medic-pacient
Interviul clinic psihologic
-adesea, pacientii nu stiu sa ajunga la problema/la cauza problemei lor

-demersul de diagnosticare este parte din tratament (simultan);
-rolurile isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte fluide si de
multe ori psihologul nu cauta sa elimine elemente de tipul anxietatii care
pot interveni in calea obtinerii de informatii in scopul stabilirii dg.
Uneori, unei stari de anxietate i se da curs, chiar este incurajata, pentru
ca cei doi participanti la interviu sa poata explora mai bine viata psihica,
trairile si manifestarile persoanei.
Pentru un psiholog clinician aceste date devin extrem de importante – ca
elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii importante cu
privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el in ceidin
jur, la felul in care este vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.
INTERVIUL CLINIC DE EVALUARE
Are doua obiective:

- unul diagnostic (simptome, functionare psihica);
- unul terapeutic(crearea relatiei si strategiei terapeutice).
Pentru descrierea/intelegerea activitatii si functionarii psihice a persoanei
clinicianul foloseste informatii care se refera la:
-manifestari obiective, vizibile, comportamente observate direct,
inregistrate si masurate (de la comportamente complexe pana la gesturi
simple saumanifestari subtile prin care se exprima emotiile);
-manifestari subiective, senzatii, imagini, ganduri - produsul activitatii
mentale a subiectului si care ii sunt accesibile doar lui dar care pot fi
descrise de pacient in timpul interviului si pot face obiectul interpretarii
clinicianului. Interviul clinic poate fi liber, semistructurat sau nestructurat.
Obiectivul principal al interviului (1)
• Obiectivul = a intelege pacientul holistic si ca unicitate in diversitate

si toate acestea tinind seama de: conditiile de viata, istoria personala,
situatia actuala, asteptari, modul de functionare psihica,
• Clinicianului i se cere mobilizarea capacitatii sale empatice imperios
necesara in acest demers de observare/constatare a
comportamentelor, simptomelor mai neobisnuite, bizare, a exceselor
comportamentale (positive-negative), a performantelor extreme,
acestea fiind aspectele care diferentiaza.
• De asemenea, clinicianul trebuie sa faca diferenta intre ceea ce
exprima observabil si ceea ce traieste pacientul, intre interpretarile
date de pacient sau familie simptomelor sale si cele date de terapeut.
• O dificultate frecventa este confuzia intre planurile la care se

realizeaza evaluareaclinica: simptomatic, structural si etiologic
(tendinta de a apropia prea mult tablourile clinice infantile de cele
adulte, clinicianul fiind adult, tendinta de banalizare/ignorare a
factorilor specifici dezvoltarii infantile, a stilului, a ritmului de crestere
a copilului, a variabilitatii simptomatice specifica varstei, etc.
• Diversitatea manifestarilor observate ca si necesitatea sistematizarii
acestora intr-un diagnostic logic, credibil, corect, determina
clinicianul sa foloseasca modele teoretice (psihanalitice, cognitive,
fenomenologice, psihosociale, etc), modele care orienteaza evaluarea
si direactia terapeutica(atentie la excesul utilizarii teoriilor).
• Experienta clinicianului este cea cere face diferenta , practica, activitatea

efectiva de a intervieva. Specificul adaptat si calitatea relatiei
terapeutice este extrem de importante.
• Psihologul are in fata, o persoana care sufera si in cazul careia, prin
procedee verbale si nonverbale specifice el trebuie sa favorizeze
scoaterea la suprafata a unor fenomene inconstiente; pentru a cunoaste
pacientul in complexitatea sa.
• Adesea pacientul este rezistent la dezvaluire = terapeutul - sa ajute
clientul sa-si invinga rezistentele.
• Interviul clinic poate fi doar o parte (importanta) a unui examen
psihologic, furnizind informatii utile asupra pacientului: aspecte
istorice, conduite habituale, evolutia tulburarii, functionarea psihica .
Interviul clinic
In cadrul interviului clinic se disting doua niveluri de evaluare:

• unul simptomatic sau descriptiv;
• altul al functionarii psihice.
Nivelul simptomatic sau descriptiv cuprinde informatiile culese in
cadrul interviului si observatiei directe, informatii preponderant de
natura calitativa si, in functie de obiectivul evaluarii si de amploarea
procesului evaluative, completeaza informatiile psihometrice obtinute
in urma aplicarii testelor si asigura un cadru adecvat interpretarii
acestora.
Sint urmarite date despre toate procesele, functiile si fenomenele
psihice, mai ales despre cele cu structura si functionare complexa,
sintetica, asa cum sunt prezentate in continuare.
Interviul clinic
Privind cunoastera directa, in cursul interviului putem evalua existenta

unor tulburari ale sensibilitatii: hipo/hiperesteziiisterice, a unor
manifestari de tip halucinator, etc.
Gandirea, rationamentul, simtul critic, calitatea si eficienta activitatii
intelectuale evidentiate de capacitatea subiectului de a formula
rationamente, de aintelege si folosi adecvat conceptele, de a proiecta
actiuni coerente pentru atingerea unui obiectiv, etc. Aceasta capacitate
este evaluata in discursul spontan sau si punandu-i intrebari pentru a
vedea cum isi argumenteaza raspunsurile. Se evalueaza, in general,
supletea, stabilitatea, soliditatea argumentarii,
Tulburarea activitatii intelectuale poate sa fie data de tulburari cognitive
sau sa se manifeste in cadrul unor sindroame patologice grave de tip
scizional (schizoform) sau disociativ sau de natura emotionala, etc.
Interviul clinic
Manifestarile rigide, inconsistente, incoerente, inadecvate ( rigiditatea

ideativa), cele de aspect interpretativ-delirant, obsesivo-fobic, etc., sint
semne de tulburare a gindirii, afectivitatii, perceptiei, atentiei, etc.
Fenomenele de obnubilare sau de hipervigilenta nejustificata (starea de
alarma) semnaleaza alterari ale atentiei.
Memoria poate fi evaluata in timpul interviului prin evidentierea unor
posibile manifestari de tip hipo/hipermnezic, amnezic, deteriorativ, etc.
Imaginatia - saraca, stereotipa, exaltata, bogata, originala, nefireasca.
In ceea ce priveste starea emotionala putem distinge o multitudine de
manifestari anormale pornind de la hipo/hipremotivitate, hipo/hipertimii,
distimii, ciclotimii si pina la depresii si maniacalitate, inversiune sau
ambivalenta emotionala.
Interviul clinic
• Aptitudinile ca forme sintetice da manifestare a personalitatii sint

importante si pentru diagnoza dar mai ales pentru terapie, adesea
incepem reconstructia, reechilibrarea sau integrarea personalitatii
pornind de pa asemenea capacitate restante, valide.
• Atitudininile manifestate in timpul interviului furnizeaza si
eleinformatii importante referitoare la confortul psihologic al
subiectului,la nivelul anxietatii, la nevoia de control. Expresivitatea
mimico-gestuala permite cunoasterea starilor traite de subiect.
Observam :saracia sau excesul mimico-gestual, nepotrivirea intre
mimica sidiscurs, manierism,etc. Este important sa apreciem activitatea
psiho-motorie (agitatie, pasivitate, agresivitate, persecutie,
depresie);limbajul si forma discursului (debit verbal, mutism,
balbaiala,repetarea unor cuvinte nepotrivite situatiei de interviu).
Interviul clinic
• Constiinta de sine si de mediu poate fi perturbata datorita

tulburariiunor functii intelectuale superioare sau a starii emotionale.
Vomaprecia cum se vede subiectul se sine si cum vede lumea
deoareceaceste lucruri ne ajuta in conturarea personalitatii sale. Pentru
aceastadispunem, pe de o parte de ceea ce subiectul ne povesteste
desprereactiile sale la diverse situatii de viata si pe de alta parte
deinformatiile furnizate de comportamentul sau (verbal si non-verbal)
intimpul interviului. De ex, in delir, constiinta de sine si de lume
estetulburata, subiectul afisand o convingere de neclintit in afirmatiile
sale.
• Aspectul general: prezentarea, tinuta, gradul de igiena si curatenie
sunt revelatori importanti ai adaptarii si caracterului sau semnaleaza
tulburari psihice.
Interviul clinic
Alte manifestari ce pot avea importanta:

- tulbur. ale somnului (insomnie, hipersomnie,cosmaruri, somnambulism),
- conduite alimentare (bulimie, anorexie,coprofagie, pica),
- controlul sfincterian,
- conduite sexuale (dezinteres,impotenta, frigiditate, perversiuni),
- conduite sociale (incalcari alelegii),
- comportamente neconforme regulilor familiale sau sociale (fuga de
acasa, tentative de suicid, consum exagerat de alcool),
- conduit simptomatice pentru anumite particularitati psihice cum sunt:
atitudini agresive, cheltuieli exagerate, refuzul de a munci, etc.
Interviul clinic
Nivelul functionarii intrapsihice poate fi evaluat si descries dintr-o

perspectiva dinamica punind la un loc cele observate, intr-o viziune
complexa. Au importanta pe aceasta directie:
- modalitatile de relationare in timpul interviului;
- conduitele si reactiile pacientului;
- relatarile despre viata lui;
- reactiile transferentiale manifestate in cursul interviului.
Conduita poate avea mai multe semnificatii si totdeauna este mai usor sa
o
descrii decat sa intelegi semnificatia ei. De aceea este util sa adoptam intai
demersul descriptiv si apoi sa analizam si sa intelegem. )
Interviul clinic
• Evaluarea tipului de tulburare a personalitatii se face prin analiza

comportamentului verbal si nonverbal din timpul interviului. Iata
particularitatile observabile in functie de tipul de personalitate:
• Personalitatea paranoica. (vezi simptomatologia) Interviul poate
deveni tensionat deoarece pacientul este prea putin sensibil la punctul de
vedere al celuilalt si putin inclinat sa accepte o atitudine critica; el
ramane rece, distant,rigid.
• Personalitatea schizotipala se distinge printr-o gandire plina
decredinte si ganduri persecutorii, de credinte bizare in timp ce cea
schizoida este infiltrata de indiferenta in relatiile sociale si
multiplerestrictii afective. De aceea contactul in situatia de interviu va fi
rece,sarac, fara ritm Clinicianul putin experimentat poate trai un
sentiment neplacut de imposibilitate de comunicare si de singuratate.
Interviul clinic
• Personalitatea histrionica. Amplitudinea raspunsurilor emotionale,

solicitarea excesiva a atentiei, cautarea constanta a laudelor, a unui
feedback securizant faciliteaza contactul in interviu dar pacientul
ramane intruziv, excesiv, egocentric. El este animat,
influentabil,intuitiv, impresionabil, viu dar fara autenticitate si nu se
simte bine cand nu mai e in centrul atentiei. Dramatizeaza si este putin
tolerant lafrustrare. Cu astfel de pacienti clinicianul se poate lasa
antrenat insolicitarile lor excesive si fara limite si risca sa piarda timp.
• Personalitatea adictiva va afisa un comportament dependent si
conformist, de supunere deoarece este incapabil sa ia decizii fara sa fie
sfatuit sau securizat intr-o maniera excesiva de catre o alta persoana.
In lipsa acestui feedback securizant persoana poate dezvoltacontra-
atitudini de iritare, enervare, agasare.
Interviul clinic
Personalitatea obsesional-compulsiva se caracterizeaza prin perfectionism

si rigiditate si se afla intr-o continua cautare a perfectiunii. Un astfel de
pacient insista, uneori intr-o maniera absurd si cu o perseverenta
surprinzatoare ca ceilalti sa se conformeze intentilor lui si induce, astfel,
clinicianului sentimentul ca este prins intr-un sistem de nepatruns in care
activitatea de relationare sociala a pacientului este foarte saraca (fiind
hipercontrolat). Rezulta un interviu cu putine sanse de a produce
informatii noi, schimbari de perspectiva si posibilitati noi de actiune.
Personalitatea ezitanta manifesta o teama continua de a fi evaluata
nefavorabil si de aceea manifesta teama in situatii sociale, inclusiv incea
de interviu. Este tematoare, timida, jenata si se implica greu inrelatii cu
ceilalti. In aceste conditii interviul poate fi oarecum tensionat si cu greu ar
putea avea acces la zonele intime ale personalitatii pacientului.
Interviul clinic
• Personalitatea antisociala. Interviul cu un antisocial se

caracterizeaza printr-o distantare defensiva banalizanta asociata cu un
sentiment deinautenticitate pe care-l traieste clinicianul in situatia de
interviu.Faptele pot fi relatate stricto-sensu, cu absenta sentimentelor
de jena siculpabilitate, iar raspunsurile pacientului evidentiaza un
universinterior gol, inafectiv, rudimentar. Tulburarile de
comportament laantisociali debuteaza inca din copilarie sau
adolescenta prin: minciuna,furt, vandalism, fuga de acasa.Aceste doua
niveluri ale interviului clinic de evaluare sunt complementare sitrebuie
integrate suplu in cadrul interviului.
INTERVIUL MOTIVAŢIONAL
(pentru adictie in special) (Miller şi Rollnick) (1)
Autorii definesc interviul motivaţional ca fiind “metoda directă”, centrată
pe client, ce determină schimbarea motivaţiei intrinseci prin explorarea şi
stabilirea ambivalenţei”, este o “cale de a fi alături de oameni” şi un set
de metode clinice ce pot fi transmise şi însuşite.
Interviul motivaţional implică aplicarea a 4 principii de bază:
- exprimarea empatiei;
- dezvoltarea (amplificarea) discrepanţelor;
- eliminarea rezistenţei;
- eficienţa personală suportivă.
Din punct de vedere clinic, interviul motivaţional poate fi aplicat în mod
variat: poate fi un prim tratament urmat de altele sau unul de baza.
Aceste metode pot fi adaptate pentru a fi combinate sau integrate altor
componente ale tratamentului sau chiar întregului tratament.
(Miller şi Rollnick) (2)
Direcţionarea pe valorile pacientului este specifică centrării pe client
(practica preluată şi în interviul motivaţional) şi-i poate ajuta pe pacienţi
să-şi considere schimbările comportamentale ca reprezentând un nou stil
de viaţă mai bogat în împliniri şi nu ca fiind o pierdere a obiceiurilor
familiare, suportive.
Aderarea (la terapie) reprezintă toţi acei factori ce pot avea impact asupra
aplicării unui tratament; este important să ţinem pacienţii în tratament :
- datorită costului ridicat al tratamentelor
- ocupă locul cuiva car ar veni regulat
Sunt multe dovezi privind relaţia dintre aderarea la tratament şi rezultatele
Acestuia; cei ce aderă au mult mai multe şanse de succes decât ceilalţi.
Magnitudinea problemei aderării se observă cu uşurinţă în cazurile de
boală mintală, dependenţă de substanţe (din practica ultimilor 25 de ani).
Factori care influenţează acceptarea tratamentului: experienţe anterioare
negative de tratament, motivaţie negativă relaţională, bariere
exterioare de care trebuie ţinut seama, atitudini culturale şi apartenenţe
ideologice. Chiar ajutorul care li se oferă poate fi inacceptabil pentru
ei, deşi îl doresc. De exemplu, un pacient poate accepta medicamente
pentru scăderea tensiunii, dar nu poate fi convins să ţină regim sau să-
şi îmbunătăţească condiţia fizică prin exerciţii.
Exemple de intervenţii eficiente în rezolvarea problemei de aderare:
- identificarea experienţelor pozitive faţă de ajutorul primit
- utilizarea capacităţi de cooperare sau eficienţa personală suportivă
- manifestarea optimismului faţă de rezultatele tratamentului.
Aceste exemple pot fi considerate strategii pentru Faza 1 si Fza 2 si au
urmatoarele principii :
-descoperirea nivelului actual al acceptării problemei şi a tratamentului
pentru fiecare individ;
-formularea de ipoteze, în funcţie de dorinţele, credinţele, sentimentele şi
experienţe ce influenţează fiecare din aceste dimensiuni;
-considerarea de opţiuni pentru rezlvarea ambivalenţei privind atât
schimbările cât şi tratamentul.
Strategiile din Faza 2 sunt centrate pe ajutarea pacienţilor să-şi dezvolte
un plan de aderarea potrivit cu capacităţile, resursele, preferinţele şi
nevoile de tratamente individuale.
Faza 1: Strategiile tradiţionale de aderare implică transmiterea, instruirea sau
demonstrarea a ceea ce urmează să realizeze tratamentul şi a ceea ce este necesar
pentru ca el să aibă succes; presupunerea implicată este că pacienţii sunt mult
mai conectaţi la tratament dacă li se dau informaţii corecte privind rolul şi
clinicianului, dar al pacientului. Astfel, se obţine cooperarea pacientului care
începe tratamentul având probleme mari cu acceptarea; dubiile legate de tratament
pot proveni tocmai din incorecta informare, nu neapărat din lipsa de motivare.
Pentru pacienţii ce nu prea au probleme de acest gen, tehnicile clasice, de inducţie,
pot fi insuficiente. La aceşti pacienţi poate fi vorba de o lipsă de motivare,
neîncredere în terapeut sau ambivalenţa faţă de schimbare, mai mult decât de
ignoranţa sau neînţelegerea scopurilor tratamentului. Primul pas îl reprezintă
“cunoaşterea pacientului” (o anamneză adâncită) suficient de bine, pentru a-l
înţelege şi pentru a-i crea o perspectivă mai largă, o atmosferă de securitate.
INTERVIUL MOTIVAŢIONAL (6)
• Faza 2: Presupune negocierea unui plan de aderare, doar după ce se

ajunge la un consens cu pacientul. Terapeutul avansează mai multe
ipoteze de lucru, cu alternative; se evita negocierea cu pacienţii care
încă mai au dubii, pentru a nu-i determina să se simtă sub presiune.
• Unii indivizi, confruntaţi cu sarcina neplăcută de a hotărî dacă să
înceapă tratamentul, pot fi pregătiţi să acţioneze în timp (un fel de
temporizare) – şi se poate întâmpla ca, după ce au plecat, pacienţii să
revină, schimbându-şi atitudinea – chiar într-un mod negativ: acest
lucru se poate întâmpla când pacienţii nu pot să se destăinuie, mai ales
în faţa unei persoane cu autoritate; unii au senzaţia că nu au “dreptul”
de a chestiona autoritatea, astfel încât se simt mai în siguranţă dacă par
cooperanţi – ceea ce se va dovedi contraproductiv, în timpul
tratamentului.
INTERVIUL MOTIVAŢIONAL (7)
• Este imprtant ca terapeuţii să atragă atenţia pacienţilor asupra unor

posibile reacţii viitoare, descriindu-le aceste reacţii şi discutând despre
posibilităţile de a le face faţă. Astfel, spre sfârşitul fazei 2, consilierul
poate transmite următorul mesaj: sentimente cofuze şi amestecate
privind tratamentul şi efectele lui, ca şi momentele tensionate sau de
luptă reprezintă o parte normală a procesului tratamentului şi nu semne
de eşec; discutând deschis aceste probleme, se ajunge la posibilităţi
reale de a învăţa şi de a merge mai departe.
• Acest mesaj”nonperfecţionist” reduce sentimentu de vinovăţie sau de
jenă ce apare destul de des atunci când un pacient nu poate coopera; de
asemenea, foloseşte şi ca mecanism de “imunizare” a pacientului faţă
de reacţiile impulsive vis-à-vis de dezamăgire, frustrare sau
insatisfacţie faţă de rezultatele obţinute.
Interviul clinic (Carl Rogers)
Interviul clinic = forma optima a interviului nestructurat, nondirectiv.

Interviul clinic propus de Carl Rogers ca tehnica terapeutica, înlocuind
sedinţele de psihanaliză. Metoda nondirectivă presupune:
• comunicarea autentică, bazata pe încredere între pacient şi terapeut;
• „relaţie de ajutorare“ în vederea dezvoltării şi maturizarii persoanei,
pentru o mai bună înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru
sporirea capacităţii adaptative;
• pacientul este persoană (client), nu caz clinic (pacient), opiniile
faţă de sine ale pacientului devin pozitive, “stima desine sporeşte,
personalitatea se integrează, structurile sale de bază se
unifică ,nervozitatea scade, şocurile emoţionale devin acceptabile,
personalitatea seadaptează mai bine situaţiilor sociale”;
Interviul clinic (Carl Rogers) (2)
Stimularea clientului de a-si conştientiza trairile confuze, negative,

anxietatea (nu ghidează pacientul ci creează conditia să fie el însuşi);
Situaţiei de egalitate terapeut – client prin asezarea si discutia fata in
fata (in psihanaliza clasica relatia este de tipul superior – inferior, unul in
picioare, altul culcat). In aceasta viziune, interviul clinic se utilizează:
• în vederea cunoaşterii personalităţii;
• în scop therapeutic;
• pentru psihodiagnoză;
• in orientarea profesională;
• in asistenta sociala;
• în educaţie, învăţământ;
• in cercetare in domeniul psihosociologiei, etc.
Interviul cu copii (aspecte specifice)
-vocabularul limitat, gindirea concreta, magica, dificultatea de a diferentia

realitatea de vis, specificul afectivitatii si motivatiei, etc;
- specificul relaţiei adult-copil (adultul= autoritatea, sursa de invatare, el stie totul);
- dificultatea copiilor de a înţlege „situaţia de interviu”(sa fie ajutati sa
inteleaga ce se asteapta de la ei folosind si elemente ajutatoare ca: papusi,
jucarii, desene, personaje din filmele sau animatiile preferate etc.
- (1-3 ani)- dificultăţi de înţelegere alimbajului, deşi comunicarea verbala
este constituită la 16 luni.
- La 1 an -100 cuvinte; propoziţii simple; nu se poate realiza un interviu.
- (3-6 ani), progresele în dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza
astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul = 2000 iar la 6 ani =
4000-4500 de cuvinte, vocabularul activ = 1500 de cuvinte).

Integrarea Elementelor de Psih. Clinica - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Integrarea Elementelor de Psih. Clinica - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs formare

• Modificări ale pragurilor senzoriale, in ipostaze:

Patologia gândirii poate fi sistematizata astfel:

b) Tulburări de conţinut ale gândirii

ideile prevalente – idei cu semnificaţie aberantă, absurdă, în discordanţă

Imaginatia – combinarea originală a informatiei având drept

1) Tulburări de articulaţie şi pronunţie

• - rezonanţa afectivă a proceselor cognitive - diversitatea tonalităţii

La atenţie, (ca şi la conştiinţă), întîlnim tulburări în sensul

Vointa - reglaj superior, complex deci, tulburarile au impact

• Personalitate (lat.)= “persona”, semnificând masca actorilor pe

“Formaţiuni psihice sintetice/integratoare” cu caracteristici:

Insusiri dinamico-energetice ale personalitatii: ritm, viteza, forta,

• Lagache, Wallon, Piaget, comportament = conduită.

• Delay şi Pichot(1969) – omul are mai multe tipuri de reacţii:

• Functie decomplexitate, modul de reglaj şi control intern,

• Expresii emoţionale ale actului instinctiv:

instinctul vieţii (Freud) susţine comportam. de conservare-dezvoltare

• deprinderi simple - îndeplinesc sarcini restrânse ale(trasarea literelor

Accentuarea activităţii motorii sub următoarele forme:

Agitaţia psihomotorie – comportam. amplu, zgomotos, acompaniat

- în epilepsie – obnubilarea (disoluţia) conştiinţei, agitaţia ia forma

Diminuarea activit. motorii, în boli psihice grave –hipokinezie,inhibiţie,

Personalitatea - dimensiunile biologice, psihice, sociale şi culturale.

Dificultatea definirii stării de boală/sănătate - linie de demarcaţie

Conf. criteriilor adaptative, sanatate avem atunci cind:

Persoana sănătoasă indeplineste două caracteristici principale:

Suferinţa = Traire complexă, ameninţătoare cu semnificaţii multiple,

Criteriile de diagnoză a tulburarilor psihice:

Tulburari de nivel psihotic - boli psihice grave, complexe,

- gândire mitico-magică; crede că are însuşiri ca: telepatie, clarviziune;

• intraversie, izolare, introspecţie;

Tulburarea de personalitate borderline:

• - sfidarea/violarea normei sociale;

• dorinţa de a fi în centrul atenţiei;

• hipertrofia, idealizarea propriei persoane;

• sociofobie, evitarea relaţionării;

• Panica fara agorafobie ;(Vezi Afectivitatea – prezent. succinta)

Fobia specifica - anxietate seminificativa clinic provocata de expunerea

Fobia sociala – anxietate seminificativa clinic provocata de expunerea la

Tulburarea obsesivo-compulsiva – obsesii ( care produc o anxietate

Anxietatea generalizata se caracterizeaza prin cel putin 6 luni de

Stresul postraumatic – reexperimentarea unui eveniment traumatic

Atacuri de panica neasteptate, recurente ;

Atacuri de panica neasteptate recurente ;

-Frica , intensa , pesistenta , excesiva sau nejustificata , provocata de prezenta sau

necunoscuti sau unei posibile scrutari de catre altii; se teme ca va gresi, va fi

• tendinţă pentru reguli, ordine disciplină;

1. Persoana expusa unui eveniment traumatic cu urmatoarele aspecte :

3. Evitarea persistenta a stimulilor asociati cu trauma si paralizia

4. Simptome persistente de excitatie crescuta din urmatoarele :

Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic in care sunt prezente:

Evenimentul traumatic este reexperientat persistent in cel putin unul

1. Anxietate si preocupare (asteptare anxioasa mai multe zile da decat

4. Focarul anxietatii si ingrijorarii nu este limitat la elementele unei

• stimă de sine redusă, subautoevaluare;

• reactivitate impulsivă (fără timp de gândire), provocată

• pierderea interesului pentru viaţă şi activitate;

• dezinhibiţie, expansivitate, hiperexcitabilitate;

Viaţa psihică devine neclară, imprecisă; grade de tulburare a conştiinţei:

Starea delirantă – dezorientare spaţiu – timp, halucinaţii.

Grup polimorf de tulburări psihice grave ;manifestări de bază:

• Tulburări psihice produse pe fondul unor afecţiuni organice ale

• Unitatea somato-psihică sau psiho-somatică a fiinţei