Care sunt beneficiile lucrului cu corpul?

 Primele noastre amintiri sunt înscrise în memoria noastră corporală.

 Prin intermediul corpului putem accesa emoțiile din perioada preverbală.
 Conectându-ne la emoțiile noastre încorporate ne conectăm direct la
inconștientul nostru.
 Mintea și corpul sunt cele două aspecte ale interacțiunii noastre holistice.
 Conștiința corporală permite contactul direct și de calitate cu o altă
persoană.
 Folosirea corpului și a atingerii în terapie permite terapeutului să aibă
acces la zona limbică a creierului clientului.
 Corpul este o sursă semnificativă de informații despre clientul nostru.
 Uneori corpul este singura modalitate de a lucra cu unii clienți.

Psihopatologia și corpul

Orice defensă psihologică este, de asemenea, oglindită și în corp. Atunci

când reținem în interiorul nostru o emoție, grupe de mușchi se contractează,
respirația devine incorectă, iar fluxul energiei în anumite zone ale corpului, se
diminuează.

Principalele zone de tensiune (Lowen, 1988) sunt : oculară, orală, pieptul,

diafragma, stomacul, pelvisul și zona picioarelor.

Lucru cu corpul și implicarea corpului în jocul de rol (inbodyment) sunt

o metodă de a explora prin acțiune.

Caracteristica cel mai des invocată în disputa “joc sau joacă” este aceea ca
jocul are reguli, iar joaca nu. Am mai putea adauga aici că jocul are un scop, o
finalitate, o evoluție și o componentă calitativă, cuantificabilă pe parcursul unor
etape.
 Aceste cadre de lucru sunt construcții alcătuite și structurate astfel încât
clientul să poată aduce emoțiile, gândurile, sentimentele proprii și să le implice,
să le amestece intr-o interacțiune profundă cu alții sau cu propria persoană.
Acest proces corporal, afectiv, cognitiv are un remarcabil efect unificator și de
reglare a individului.

Oricine se poate juca, poate improviza. Oricine poate “să intre” în propriul
corp. Cu alte cuvinte, poate să creeze liber, autentic, o dată și încă o dată,
momentele vieții sale. Din copilărie, primul contact cu propria ființă și apoi cu
lumea ia forma unui proces de învățare prin experimentare. Învățăm prin
experiență! Acest proces este valabil atât pentru copilul care trece de la
mișcările dezordonate la mersul în patru labe, cât și pentru omul de știință care
experimentează în laboratorul său.

Dacă mediul înconjurător o permite și, dacă stabilim un contact eficient cu

acesta, oricine poate să învețe. Atunci când între individ și mediu există schimb
de informație , mediul îi poate “preda” tot ceea ce are de predat, iar instrumentul
principal prin care stabilim contact cu mediul este corpul nostru. În corp există
senzațiile, percepția, apariția și conștientizarea emoțiilor.

In acest context, reconsiderând ceea ce se numește “talent” sau “o

comportare talentată”, este posibil să ne referim la acest proces doar ca la o mare
capacitate individuală de a experimenta. Și dacă lucrurile stau așa, potențialul
unei personalități poate fi perfecționat prin sporirea capacității individuale de
experiență, de trăire, prin perfecționarea lui “Eu Sunt, Eu Simt, Eu Exist”.

Experiența înseamnă pătrundere în mediul înconjurător - contopirea totală,

organică cu el. Prin corp devenim o parte a lumii din jurul nostru, atingând-o,
simțind-o, văzând-o, mirosind-o și gustând-o, cautând deci, contact direct cu ea.
 Acest contact, trebuie în permanență extins, rafinat, pentru că lumea
noastră exterioară trebuie în permanență investigată, chestionată, acceptată sau
respinsă.

Astfel, prin experimentare, apare sentimentul libertății personale și

conștiința locului ce îl ocupăm în mediul inconjurător: Autoidentitatea și
Autoexpresia.

Foarte puțini dintre noi sunt capabili să facă acest contact direct cu
realitatea noastră. Pătrunderea cea mai elementară în mediul înconjurător este
oprită de nevoia noastră de a avea un comentariu sau o interpretare favorabilă
din partea unei autorități recunoscute.

În general, noi ne temem fie că nu vom primi aprobarea, fie că acceptăm

indiscutabil un comentariu sau o interpretare din afară. Într-o cultură în care
aprobarea/dezaprobarea au devenit arbitrul predominant al efortului și al poziției
și, deseori substitutul iubirii, libertatea noastră personală este spulberată.

Lăsați la discreția capriciilor altora, suntem nevoiți să trecem zilnic prin

dorința de a fi iubiți și frica de a fi respinși, înainte ca să putem fi productivi.
Categorisiți ca “buni” sau “răi” de la naștere (un copil “bun” nu țipă prea mult)
suntem treptat atât de încurcați în legăturile trainice ale aprobării/dezaprobării
încât suntem paralizați din punct de vedere creator. “Vedem cu ochii altora și
mirosim cu nasurile altora”. ( V. Spolin)

Fiind astfel nevoiți să așteptăm de la alții ca să ne spună unde suntem,

cine suntem și ce se intâmplă, ajungem la serioasa, dacă nu aproape totala,
pierdere a trăirii personale. Pierdem capacitatea de a fi organic angrenați intr-o
problemă. Ajungem să nu cunoaștem propria noastră natură. Încercând să ne
salvăm, construim o forță reală, puternică de apărare și rămânem timizi sau ne
aventurăm înainte doar prin luptă. Unii luptând cu aprobarea/dezaprobarea își
dezvoltă un egocentrism și un exhibiționism, alții renunță și pur si simplu și se
lasă duși. În toate cazurile acestea contactul cu mediu este nimicit. Descoperirea
personală și alte trăsături exploratoare se atrofiază.

Încercând să fim “buni” și evitând să fim “răi” sau fiind ‘răi” pentru că nu
putem fi “buni”, dezvoltăm un mod de viață care cere aprobare/dezaprobare din
partea autorității, iar investigația și rezolvarea de probleme capată o importanță
secundară.

Factorul fizic în formarea psihoterapeutului

Termenul “fizicalizare” descrie mijloacele prin care materialul este

prezentat psihoterapeutului la un nivel fizic. Fizicalizarea oferă o experiență
personală concretă pe care acesta o poate acumula, de care depinde dezvoltarea
lui viitoare. Libertatea expresiei fizice deschide individul pe calea către
pătrundere și introspecție.

Elementul fizic este ceea ce cunoaștem și prin el putem găsi calea către
necunoscut, intuitiv și poate chiar mai departe către spiritul uman însuși.
(V.Spolin)

În activitățile noastre, de orice fel, avem alternativa să eliberăm în noi

elementul fizic. Să “vedem” cu ochii corpului fizic.

Există un mare curent în istoria somatoterapiei occidentale dezvoltat

multiform în medii diferite. Eliberarea cuvântului se producea la sfârșitul anilor
1800, dar pentru trup a trebuit să așteptăm mai mult timp o eliberare, de altfel
progresivă :

- trupul funcțional (mișcare, postură, tensiune,descărcare) în perioada

interbelică;
- trupul emoțional (către 1960);
- trupul senzua l (spre 1970);
 - trupul transfuncțional (stările de conștiință modificată) către anii 1975-
1980.
A rămâne astfel în contact cu sine este o artă . Este dificil să rămânem în
acord cu noi înșine mergând, jucându-ne sau amuzându-ne. A rămâne în legătură
cu ceea ce este în profunzime reprezintă baza pentru a ne simți conectați în
exterior: ce se intâmpla cu noi, cum alegem să reacționăm în fața unui stimul
provenind din mediul înconjurător?

În absența senzațiilor interne, cum să ne simțim dorințele și nevoile? Cum

să ne adaptăm la realitate? Percepția spațiului intern este elementul fundamental
al sentimentului de sine. Dacă o persoană se simte confortabil în corpul său,
dacă percepe în mod fin modificările senzațiilor sale, ea utilizează propriile
percepții drept element de analiză a situației.

Suntem ființe cu senzații corporale. Corpul nostru ne indică în permanență

ceea ce simțim. Fără a avea percepția a ceea ce trăim, nu ne putem dirija viața,
nu ne putem da seama care acțiune sau gând este just pentru persoana noastră.

Odată ce ne ascultăm senzațiile care se manifestă la nivel corporal,

procesele mentale se calmează.

Relaxarea este o comoară de binefaceri. Este important să știm să

valorificăm momentele de liniște interioară, starea de calm interior devenind
astfel referința, asemeni unui lac liniștit asupra căruia se reflectă ecouri
provenind din evenimentele exterioare. Observăm cum reacționăm la tot felul de
evenimente, învățăm să ne cunoaștem. Ascultarea senzațiilor ne permite astfel să
ne exprimăm sentimentul real al existenței noastre față de alții, iar stăpânirea
tehnicilor de relaxare și de concentrare face posibilă, in starea de calm, o acțiune
gândită și o analiză a experiențelor noastre.
Ken Evans – Relația sinelui cu corpul

Conceptul de imagine corporală este un punct frecvent aflat în centrul

psihoterapiei și stă la baza conceptului despre sine într-un mod fundamental,
putând influența aspectele de funcționare ale unei persoane.

Dezvoltarea sinelui corpului este dependentă de un proces delicat de

acordare între mamă și copil. Natura intersubiectivă a acestui proces de acordare
se află în centrul experienței de sine a copilului ca un corp ce se reflectă în
rezonanța răspunsului primit.

Prin atingere, mângâiere și ținere a corpului copilului, mama îi transmite

acestuia , la un nivel senzorial, un simț despre corpul lui și limitele acestuia.
Sinele nostru este, în primul rând, exprimat ca un corp ce este ținut și mânuit de
altcineva. Cu alte cuvinte, sinele nostru este în primul rând un corp în relația cu
sinele.

Calitatea inițierii din partea părintelui este cea care va influența acceptarea
copilului și atitudinea sa pozitivă față de corpul propriu sau va rezulta într-o
distanțare disociată, o neacceptare dură a propriului corp sau chiar ură față de
forma sa fizică.

Cele mai timpurii experiențe de atingere și de acordare/dezacordare sau

lipsa acestora, apar la stadiul nonverbal al dezvoltării, acele memorii fiind
stocate ca amintiri ale corpului, fără un acces verbal la acea conștiință.

Aceste experiențe formează memoria corpului nostru ce este, de obicei,

accesată de indicii senzoriale, în afara ținutului memoriei autobiografice verbale.
Ele pot lua forma unor scurte flashback-uri de natură kinestezică, olfactorie sau
vizuală, a unor experiențe anterioare și contribuie la simțul de bună-stare sau
simțul de „nu-mi este bine” în corpurile noastre.
 Acuratețea acordării mamei și apoi a celorlalți este crucială în dezvoltarea
copilului ca un sine integrat în corpul său. „Rezonanța mamei cu experiența
copilului îi oferă acestuia o oglindă care reîntărește și afirmă simțul copilului de
” a fi”. (Krueger , 1989)

Evident, nu doar prin atingere corpul nostru este informat. Prin toate
simțurile noastre reținem răspunsurile celorlalți față de corporalitatea noastră.

Trevarthen a demonstrat cum părinții pot răspunde delicat la ritmul

copilului prin sunete și mișcări ce reflectă „muzica” internă a copilului
inducând astfel un simț al acordării care se potrivește procesului copilului.
Urmărind filmarea acestuia se poate vedea acest proces delicat de acordare în
acțiune și puteți fi martori la încântarea copilului în ceea ce privește
sensibilitatea părinților săi.

Stern a discutat cercetările legate de ținerea în brațe a copiilor de către

mamele lor, acestea sugerând ca atunci când o mama deprimată își ține copilul,
ea ar putea face asta ca o metodă funcțională pentru a se ocupa de toate treburile
necesare, dar atingerea sa este lipsită de vitalitate și căldură. Acest proces
conduce la „o pasă deprimată” și pentru copil în aceeași măsură.

Conceptele lui Stern despre „afectele vitalității” par foarte relevante în

acest caz : acestea se referă la răspunsurile senzoriale ale mamei, ca tonul și
intensitatea cu care vorbește, fermitatea atingerii sale, timbrul vocii sale, toate
ducând spre formarea unui sens de implicare și acordare pentru copil.

Modurile în care vitalitatea afectează pot fi direcționate spre „modul în

care mama își ridică copilul, împăturește scutecul, iși aranjează părul, aranjează
părul copilului, ține sticla cu lapte, își desface nasturii de la bluză, etc.” (Stern,
1985)
 Copilul va simți energia și dragostea în comportamentul său și în
răspunsul ei față de el și credem că ceea ce mai târziu descriem ca „imagine
corporală” este formată prin acest timpuriu proces de comunicare interactivă la
acest nivel nonverbal între părinți și copil.

Concentrarea lui Stern pe potrivirea multimodală are, de asemenea,

relevanță aici, dat fiind faptul că muzicalitatea vocii mamei poate induce ideea
de atingere iubitoare. Prin toate simțurile sale, copilul absoarbe răspunsurile
acordate ale celuilalt.

Atitudinea părintelui față de voința corporală proprie a copilului va fi

direcționată prin calitatea acestei oglindiri timpurii. Acolo unde mama este ea
însăși rușinată de propriile procese corporale de bază, ea poate transmite această
rușine copilului, prin comportamentul față de copil: „..daca există supra sau
substimulare încep distorsionări ale corpului și, mai târziu, pot da naștere
tulburărilor narcisice”. (Krueger)

Dacă rușinea devine asociată cu un proces natural al corpului acesta se

poate revărsa și poate afecta imaginea de sine a persoanei în alte arii de
funcționare și mai poate impiedica integrarea efectivă a corpului cu emoțiile și
gândurile. În cazuri extreme din aceasta pot rezulta procese disociate unde
persoana se simte sever alienată de propriile sensuri, emoții și procese corporale.

Rușinea este, în mod particular, relevantă în cazuri de abuz fizic și/sau

sexual sau când copilul este diferit din punct de vedere fizic de alți copii și, pe
parcurs ce crește, îi este rușine.