Concepţia gestaltistă asupra personalităţii umane

În abordarea gestalt conceptul de “holism” se aplică atât personalităţii, considerată un

întreg în care fiecare element are legătură cu celelalte, cât şi relaţiei individului cu
mediul ce funcţionează ca o unitate dinamică.
Individul, pentru a supravieţui şi a se dezvolta, intră în relaţie cu mediul, adică
realizează contactul cu realitatea. Contactul se realizează prin toate simţurile- văz, auz,
miros, gust, pipăit, mişcare etc. După experimentarea contactului, este necesară
integrarea informaţiilor “culese” din mediu. Contactul înseamnă îmbogăţire şi, în acelaşi
timp, schimbare. Un bun contact (unitar, sănătos, holistic) presupune relaţionarea cu
mediul şi cu ceilalţi fără a pierde simţul identităţii proprii.
Uneori contactul cu mediul este perturbat de anumite rezistenţe, modalităţi prin
care persoana evită relaţionarea veridică cu datele realităţii. Principalele rezistenţe la
contact sunt:
1. Introiecţia- asimilarea de către persoană, într-un mod nediscriminatoriu, a
convingerilor, valorilor, standardelor specifice altor indivizi. Prin introiecţie persoana se
înstrăinează de sine. Ceea ce asimilează în virtutea lui “trebuie” fără a se întreba dacă îi
este necesar sau bine sau dacă i se potriveşte, o conduce pe aceasta la gânduri,
acţiuni, comportamente neconforme cu esenţa ei. Treptat, pe lângă eul său real, se
suprapune un altul, artificial, străin, preluat care ocupă tot mai mult “spaţiu” în structura
personalităţii. Astfel, imaginea de sine se deformează şi implicit, drumul dezvoltării
personale este blocat. Căci numai o reală cunoaştere de sine poate ghida adecvat
dezvoltarea personală.
Toţi oamenii au elemente introectate în structura personalităţii lor. De aceea, în
consilierea/ terapia gestaltistă se recurge la distincţia între eu/ noneu, între ceea ce este
al meu şi ceea ce vine din afară. Pentru ca drumul spre un contact normal şi sănătos cu
mediul să nu mai fie perturbat şi persoana să-şi poată regăsi identitatea şi căi pentru
împlinirea personală.
2. Proiecţia: se petrece atunci când o persoană atribuie altora gânduri,
sentimente, dorinţe proprii. Văzând la alţii ceea ce refuză să vadă la sine, persoana nu-
şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce e, ceea ce simte, gândeşte sau face.
Proiecţia dă naştere erorii în aprecierea de sine şi în aprecierea altora.
3. Retroflecţia “descrie procesul general de negare, înfrânare, reţinere sau
echilibrare a tensiunii impulsive cu tensiunea senzorio-motorie opusă” (Iolanda Mitrofan,
1997, p.35). Se realizează prin reţinerea acţiunii pe care o persoană ar fi dorit s-o
realizeze în afară şi uneori deturnarea acesteia spre sine. În retloflecţie există un impuls
care împinge la acţiune şi un altul care îi rezistă acestuia. Se împiedică o exprimare, o
descărcare prin opunerea unei forţe altei tensiuni. Retloflecţia este un proces foarte
costisitor pentru organism, din punct de vedere energetic. În plus, conduce la blocarea
expresivităţii şi spontaneităţii persoanei, efectul fiind de rigidizare.
4. Confluenţa: constă în absenţa graniţei între sine şi mediu. Nu există o
separaţie între eu şi alţii. Confluenţa împiedică realizarea unor relaţii satisfăcătoare cu
ceilalţi. Această simbioză între sine şi ceilalţi, conduce persoana la a fi intolerantă faţă
de diferenţele pe care le sesizează la aceştia. De exemplu, în relaţia simbiotică părinte-
copil, părintele consideră copilul ca pe o extensie a lui, iar nu ca pe o persoană cu
individualitate proprie (Perls, 1973) şi reacţionează prin resentimente la tendinţele
acestuia de libertate.
În consilierea/terapia gestaltistă, persoanele la care predomină confluenţa sunt
învăţate să distingă între sine şi ceilalţi, între eu şi tu.
5. Deflecţia: constă în evitarea contactului sau într-un contact rigid şi neautentic.
Forme de deflecţie uzuale sunt: “a nu privi pe cineva în ochi”, “a vorbi dar a nu
comunica” etc.
Când reglarea organismică eu-mediu este perturbată, persoana trăieşte conflicte
intra sau interpersonale. Orice conflict presupune două părţi care se opun (de exemplu,
credinţe, valori, sentimente contradictorii). Dihotomii frecvent întâlnite sunt: între minte
şi corp, infantil şi matur, gândire şi afectivitate, conştient şi inconştient. Reunirea părţilor
şi reîntregirea personalităţii este unul dintre scopurile consilierii/terapiei gestaltiste.
În abordarea gestaltistă există o tehnică specifică reîntregirii polarităţilor şi
anume “dialogul părţilor”. Această împăcare a polarităţilor întregeşte persoana care
poate acţiona mai eficient în direcţia împlinirii sale.
 Persoana sănătoasă psihic, deci aptă de a se împlini este cea care are o imagine
reală de sine şi prin urmare se raportează autentic la sine şi la ceilalţi, este disponibilă
spre armonizarea continuă a polarităţilor inerente vieţii sufleteşti; ea este capabilă să se
confrunte sincer cu propriile conflicte interne şi cu cele ce apar în relaţiile cu semenii; îşi
asumă responsabilitatea pentru actele sale şi este capabilă să-şi găsească modalităţile
de satisfacere a nevoilor fără a viola drepturile altora.

Ciclul experienţei gestalt al satisfacerii nevoilor şi teoria schimbării

personale

Punctul de pornire al unui ciclu gestalt este o nevoie personală activată. În structura
personalităţii, fiecare om are o constelaţie de nevoi proprii. Însă, există câteva care pot
fi considerate fundamentale şi comune pentru majoritatea oamenilor. A. Maslow
ierarhizează aceste nevoi fundamentale ale oamenilor, obţinând o piramidă cu cinci
trepte :
1. nevoi biologice
2. nevoi de siguranţă şi confort
3. nevoi de relaţionare personală
4. nevoia de valorizare
5. nevoia de a fi liber, creativ.
Pe măsură ce trebuinţele dintr-un stadiu sunt parţial satisfăcute, intră în funcţiune
nevoile din straturile superioare. Autoactualizarea presupune parcurgerea piramidei de
jos în sus, atingerea şi împlinirea nevoilor ce ţin de vârful piramidei.
Ciclul experienţei gestalt explică cum se realizează interacţiunea om-mediu,
având drept cauză satisfacerea nevoilor personale şi efect, schimbarea şi dezvoltarea
personală.
 Nevoia personală (fiziologică sau psihică) activată creează tensiune în organism.
Această stare tensională se simte şi conştientizează. Pentru a-şi satisface nevoia,
persoana îşi adună resurse şi acţionează în direcţia împlinirii nevoii. Acţiunea este
urmată de contactul cu obiectul nevoii, adică cu obiectul care poate satisface nevoia
persoanei. După contact urmează ultima etapă: retragerea. Astfel persoana care şi-a
împlinit nevoia activată poate să-şi reorienteze interesul de la obiectul care a condus la
satisfacerea ei.
Acest ciclu al satisfacerii nevoilor poate fi întrerupt în oricare dintre fazele lui.
Dacă simţirea nu se realizează, avem de-a face cu introiecţia; dacă conştientizarea este
împiedicată, conţinuturile sunt proiectate în afară; dacă acţiunea nu se întîmplă, avem
retroflecţie; dacă contactul nu se realizează, avem o evitare a lui şi dacă satisfacerea
nevoilor nu este urmată de o retragere, înseamnă că persoana a intrat în confluenţă cu
obiectul.
Atunci când o nevoie este activată, persoana se orientează către ceva specific
din mediu care să i-o satisfacă. În termenii psihologiei gestalt, avem detaşarea unei
figuri în fondul perceptiv al persoanei. Pe măsură ce nevoia este împlinită, figura îşi
pierde din evidenţă, lăsând loc alteia care corespunde unei alte necesităţi. La persoana
normală există o mobilitate a figurilor şi o legătură unitară între figură şi fond. La
persoana bolnavă (psihic sau somatic) fondul şi figura sunt “rupte”, dihotomizate: figura
poate să rămână fără fond (obiectul realizării nevoilor este doar în imaginaţia persoanei
şi nu are un fundament real) sau contextul fără figură (persoana nu-şi orientează clar
scopurile către ceva din realitate, care să-i satisfacă nevoile).
Retragerea, ultima etapă a ciclului gestalt, închide o etapă şi creează premisele
deschiderii către o altă nevoie. Satisfacerea unei nevoi conduce, implicit, la îmbogăţirea
şi schimbarea personală. Dar numai adaptarea dinamică şi creativă la mediu îl ajută pe
om să-şi satisfacă nevoile personale, deci să se împlinească, să se autoactualizeze.
“Adaptarea nu poate fi decât creativă, pentru a fi evolutivă; astfel este blocantă şi
patogenă” (Iolanda Mitrofan, 1997, p. 41).