Modelul umanist – terapia centrată pe persoană

Așa după cum am mai precizat, teoria lui Carl Rogers poate fi considerată fundamentul pentru
ceea ce reprezintă activitatea de consiliere în prezent, în cele mai diverse domenii: educațional,
pastoral, vocațional etc. Rogers (1961/2008) nu mai denumește persoană venită la psihoterapie
pacient (un caz, un individ care are un diagnostic) și renunță la modelul medical al relației
terapeutice, care devine o relație de colaborare, nondirectivă (psihoterapeutul nu „dictează” ceea
ce este de făcut, ci acordă sprijin). Persoana aflată în dificultate este un client care va fi asistat în
procesul transformării sale de un consilier, pentru a descoperi și actualiza potențialul de care
dispune. Acest mod de a gândi, centrează psihoterapia sau consilierea pe persoană și nu pe
tehnici de tratament. Terapeutul care se centrează pe persoană are încredere în resursele interne
de dezvoltare și motivare ale clientului, în pofida limitărilor pe care mediul le impune. El nu mai
este un expert care aplică anumite tehnici pentru a obține un rezultat, ci este implicat într-o
relație cu o persoană care are nevoie de considerație, respect, acceptare necondiționată și
autenticitate. Prin urmare, terapeutul/consilierul are nevoie să dezvolte aceste caracteristici în
propria personalitate.
Rogers dezvoltă o teorie a personalității și comportamentului care are la bază 19 asumpții
(Rogers, 1951, apud Raskin et al., 2011):
1. Orice individ trăiește într-o lume în continuă schimbare, în care el este centrul;
2. Un organism reacționează față de mediu așa după cum îl percepe. Nu mediul în sine, ci
percepția sa este adevărata realitate pentru individ. De exemplu, un copil care obține nota 9 la
matematică, nu va considera această notă un succes, dacă el nu o percepe ca atare.
3. Organismul reacționează ca un întreg față de mediul perceput.
4. Organismul are o tendință fundamentală de a se actualiza, de a menține și spori provocările.
5. Comportamentul reprezintă o încercare orientată spre scop a organismului de a-și satisface
nevoile așa cum sunt ele trăite în mediu perceput.
6. Emoțiile însoțesc și, în general, facilitează comportamentul orientat spre scop.
7. Punctul cel mai avantajos de la care se pleacă în înțelegerea individului este cadrul său intern
de referință.
8. O parte a mediului perceptual global al copilului, se diferențiază treptat în ceea ce denumim
Sinele (A nu se confunda Sinele din teoria psihanalitică cu Sinele din teoria lui Rogers.). În
teoria lui Rogers, Sinele reprezintă totalitatea percepțiilor cu privire la propria persoană).
9. Sinele este rezultatul interacțiunilor cu mediul și în special al interacțiunilor evaluative cu alții.
Structura sa, organizată și consistentă, dar în același timp fluidă, este formată din percepțiile cu
privire la sine și din evaluările făcute acestora.
10. Evaluările personale din structura Sinelui sunt rezultate ale unor experiențe directe sau
evaluări ale altora interiorizate/interpretate/mai mult sau mai puțin distorsionate de persoană.
11. Experiențele din viața unei persoane sunt tratate în mod diferit de aceasta: a) sunt percepute,
simbolizate și organizate în raport cu Sinele; b) sunt ignorate pentru că nu sunt considerate a fi în
relație cu Sinele; c) sunt distorsionate pentru că nu sunt consistente cu structura Sinelui. De
exemplu, o reușită poate fi considerată ca atare și inclusă în sistemul Sinelui dacă autoevaluările
persoanei sunt în general pozitive, poate fi ignorată dacă ea este percepută ca fiind determinată
de o cauză din afara Sinelui sau poate fi distorsionată dacă autoevaluările persoanei sunt negative
(ex. poate fi minimizată).
12. Organismul are tendința de a adopta acele comportamente care sunt consistente cu Sinele și
de a evita comportamentele care sunt inconsistente cu acesta.
13. În anumite situații, comportamentul poate fi produs de evenimente sau nevoi care nu au fost
încă simbolizate și, deci, inconsistente cu structura Sinelui. În aceste situații comportamentul nu
este resimțit de individ ca fiindu-i propriu. De exemplu, un comportament politicos realizat
întâmplător de o persoană care în general nu este politicoasă va fi trăit de aceasta ca ceva
inconfortabil.
14. Neadaptarea psihologică apare atunci când individul neagă conștient trăiri și reacții
semnificative, care nu pot fi astfel incluse în structura Sinelui și, prin urmare, produc tensiuni la
nivel psihic.
15. Adaptarea psihologică presupune ca experiențele vieții, trăirile individului să fie sau să poată
fi asimilate la un nivel simbolic într-o relație consistentă cu structura Sinelui.
16. Orice experiență inconsistentă cu Sinele este percepută de individ ca o amenințare. Cu cât
aceste percepții sunt mai multe, cu atât mai rigidă va fi organizarea ulterioară a Sinelui, pentru că
persoana se străduiește să mențină sentimentul identității.
17. În anumite condiții, când se creează un cadru care să elimine a priori amenințarea structurii
Sinelui, experiențele inconsistente pot fi analizate, iar structura Sinelui poate fi revizuită pentru a
putea asimila și aceste experiențe. De exemplu, dacă o persoană care nu a fost anterior
politicoasă își dorește să se schimbe, ea va trebui să adopte comportamente politicoase într-un
mediu care să nu o ridiculizeze, ci să o susțină în „noua sa ipostază” 18. Când individul percepe
toate trăirile sale și le acceptă ca făcând parte dintr-un sistem integrat și consistent, el va fi mai
capabil să-i înțeleagă și să-i accepte pe ceilalți.
19. Când individul ajunge să perceapă și să accepte în structura Sinelui său experiențele
personale pe care le ignorase sau negase anterior, el va fi dispus să înlocuiască evaluările
distorsionate despre sine cu altele mai adecvate.

Potrivit lui Rogers individul își construiește Sinele în interacțiunile sale cu mediul (fizic și social)
și ajunge foarte devreme să se evalueze, chiar înainte de a fi capabil de simbolizare prin cuvânt.
Încă de la vârstele cele mai mici, copilul evaluează pozitiv acele experiențe care îi dezvoltă
Sinele și negativ pe acelea care amenință Sinele sau nu-l ajută să se dezvolte. După ce învață
limbajul copilul introiectează evaluările adulților, care pot fi simbolizate distorsionat din cauza
unor cerințe ale mediului care merg împotriva dezvoltării naturale a copilului. De exemplu, i se
cere unui copil de 4 ani să fie afectuos cu fratele său mai mic și să-i cedeze toate jucăriile, deși
această cerință poate fi împotriva dezvoltării armonioase a Sinelui copilului. Acest copil ar putea
crede că furia sa nemărturisită pentru „cel mic” este un lucru foarte rău și, prin urmare, ar putea
crede că este o persoană rea (lucru neadevărat: și copilul de 4 ani are nevoie să se joace). Alteori
părinții curmă inițiativa copiilor cerându-le în permanență să fie cuminți. Mai târziu, în viața de
adult, aceste persoane pot evalua actele de inițiativă ca îndrăzneală sau chiar obrăznicie, trăind
conflicte interne. Adaptarea sau neadaptarea psihologică a persoanei, în concepția lui Rogers,
este determinată de congruența/incongruența dintre comportamentele, trăirile și stările proprii, pe
de o parte și structura Sinelui, pe de altă parte. De asemenea, gradul de adaptare psihologică a
unei persoane este dat și de discrepanța dintre Sinele real (percepția persoanei cu privire la
caracteristicile sale reale/prezente) și Sinele Ideal (ceea ce și-ar dori persoana să devină, dar este
conștientă că încă nu posedă resurse). Când această discrepanță este foarte mare, individul poate
trăi o stare de nemulțumire, frustrare și chiar depresie.
 Există o serie de deosebiri între terapia psihanalitică și cea centrată pe persoană (Raskin et al.,
2011): - În terapia psihanalitică terapeutul este cel care interpretează pentru pacient relațiile
dintre trecut și prezent; în terapia centrată pe client, clientul însuși descoperă aceste relații și le
acordă semnificații; - În terapia psihanalitică, transferul este considerat benefic pentru evoluția
clientului. Rogers însă consideră că transferul conduce la dependența clientului de terapeut și îi
conferă acestuia din urmă un rol de persoană care evaluează și care știe mult mai multe despre
client decât cunoaște acesta despre el însuși. Prin urmare, în terapia centrată pe persoană,
transferul nu este încurajat, așa cum se întâmplă în terapia psihanalitică. - În terapia psihanalitică
rolul terapeutului este unul directiv, în timp ce în consilierea centrată pe client rolul consilierului
este unul nondirectiv. Consilierul are rolul de a asista clientul cu onestitate, grijă și respect în
procesul descoperirii de sine.