4.

CONDIȚIILE ȘI CAUZELE APARIȚIEI CONFLICTELOR

Depistarea cauzei conflictului reprezintă un moment foarte important în cadrul soluționării lui.
Apariția și dezvoltarea conflictelor se datorează acțiunii a 4 grupe de factori și cauze: obiectivi,
organizaționali, social-psihologici și personali. Primele două grupe de factori au caracter
obiectiv, celelalte două au un caracter subiectiv.
Înțelegerea caracterului obiectivo-subiectiv al cauzelor conflictelor are o mare importanță
pentru stabilirea ulterioară a metodelor de soluționare a conflictelor interpersonale, elaborarea
strategiilor optimale de comportare a persoanelor în conflictele tipice.
Cauzele obiective ale conflictelor sunt acele circumstanțe ale interacțiunii sociale dintre
oameni, care au dus la confruntarea intereselor lor, a opiniilor, valorilor. Cauzele obiective duc la
formarea atmosferei pre-conflict. De exemplu, în cadrul unei întreprinderi, s-a eliberat funcția de
director, la care pot pretinde cîțiva ingineri, care lucrează în acea întreprindere. Din moment ce
funcția e una, iar pretendenți sunt mulți, interesele acestor din urmă se ciocnesc în mod obiectiv,
indiferent de dorința lor. Această confruntare pate să ducă sau nu la un conflict.
Cauzele subiective ale conflictelor sunt în strînsă legătură cu caracteristicile psihologice ale
oponenților, care duc la aceea că ei aleg anume conflictul, dar nu o altă cale de soluționare a
situației obiective create. Persoana nu merge la compromis, la cedare, nu evită conflictul, nu
încearcă să discute și să ajungă la o înțelegere comună cu oponentul, dar alege strategia de
confruntare. Practic, în toate situațiile de dinaintea conflictului, există posibiliatea de a alege o
metodă conflictuală sau neconflictuală de rezolvare a ei. Cauzele, în favoarea cărora persoana
alege conflictul, au un caracter subiectiv.
Analizînd caracterul legăturii dintre cauzele obiective și subiective ale conflictului, puten să
afirmăm următoarele: În primul rînd, nu poate fi făcută o delimitare clară a cauzelor obiective și
subiective ale conflictului, deoarece cea obiectivă duce la apariția celei subiective. De aceea,
majoritatea cauzelor obiective, într-o mare măsură sunt subiective. De exemplu, o persoană a
început un conflict din cauza agresivității sale care pare a fi o cauză subiectivă. Însă nu este
exclus că una din principalele cauze ale acestei agresivități este mediul social- economic în care
el s-a născut, a crescut și trăiește. Astfel, pare că la baza cauzei subiective stă un factor ce nu
depinde de persoană, un factor obiectiv. În al doilea rînd, este greu de găsit o situație pre-
conflict, apărută în urma unor circumstanțe obiective și care nu poate fi soluționată prin mijloace
neconflictuale. În fiecare conflict interpersonal un rol sau altul îl joacă factorul subiectiv. Dacă
persoana în mod subiectiv nu ia o decizie despre o declanșare alui, conflictu nu va exista. Deci,
fiecare conflict are un conplex de cauze obiectivo-subiective.
În urma unei analize a peste 2000 de conflicte interpersonale, cercetătorii au ajuns la concluzia
că există o mulțime de cauze obiective ale acestora. Unele dintre ele sunt:
 Ciocnirea intereselor materiale și a valorilor persoanelor în procesul de existență
 Lumea in care traim tinde foarte mult spre diveristate, complexitate, devine din ce in
ce mai greu sa tinem pasul cu schimbările care apar.
 Indiferent de domeniu, mediul in care lucram, lucram cu oameni; a lucra cu oamenii
inseamna a a ne confrunta cu diverse neintelegeri, incompatibilitati, conflicte de
interese. Chiar și între state, între societăți: ,,Fiecare societate este obligată să apere
interesele generale împotriva altora, dacă nu pe cale armată, cel puțin pe calea
negocierilor, coalițiilor, tratatelor”.
 Traim si muncim intr-o lume care impune limite asupra resurselor
noastre(bunuri,servicii,putere,recompense). Rareori obtinem exact ceea ce ne dorim,
tocmai faptului ca de cele mai multe ori dorim sa obtinem maximul, iar acest maxim
devine in ce in ce mai utopic, mai greu de atins.
Ținînd cont de deficitul acestor resurse disponibile, în cadrul unei întreprinderi, într-
un cuplu, fiecare este în mod obligatoriu un concurent.
 Fiindcă diviziunea muncii nu poate dispărea cînd există o stare socială de beatitudine
și de repartiție rațională a produselor și a serviciilor. Din contra, diviziunea socială a
muncii dezvoltîndu-se creează în mod necesar situații de rivalitate, de concurență și
de conflictualitate. Soluția problemei (echilibrarea intereselor în conflict) nu rezidă în
lichidarea cauzelor conflictului- a reuni ceea ce diviziunea muncii ar fi separat, dar în
crearea unui sistem de drepturi și obligații care unește indivizii între ei de o manieră
durabilă.
Conflictul apare în cazul în care unitatea dintre om și natură sau congruența dintre
interesul personal și general este distrusă de această diviziune a muncii, fiindcă
plăcerea și munca, producerea și consumul revin prin partaj diferiților
indivizi.Conflictul, în această abordare nu constituie un atribut al întregii vieții
sociale, ci o consecință a unei stări deosebite a raporturilor sociale. De aici rezultă
concluzia că dată fiind maniera în care indivizii cooperează (forța productivă0,
maniera în care s-au organizat în societate (starea socială), maniera în care își concep
interdependența (conștiința), ei pot și trebuie să intre în conflict între ei.
 Orice situație socială presupune o relație de schimb, unde fiecare va încerca sub
diferite motive și variate forme să optimizeze retribuția sa în raport cu contribuția.
Dacă orice schimb implică un sacrificiu pentru a obține un cîștig ( a ceda un bun fizic
sau monetar, în schimbul unui alt bun ), fiecare se străduie să minimizeze valoarea
sacrificiului sau să vegheze ca difirența să fie cît mai mică posibil sau să aducă un
cîștig. Indivizii și grupurile, fiind sociale, se implică permanent în situații cu interese
 de rivalitate și de opoziție, căutînd să-și maximizeze foloasele. De aici apare o
permanentă revendicare în justiție, actorii sociali nu uită deloc în disputele lor să
evoce sentimente de nedreptate sau să critice justificările adversarilor. În majoritatea
situațiilor conflictuale, sentimentele de drept și de justiție sunt în centrul discordiei:
cearta dintre doi riverani, care caută să-și pună fiecare drepturile în valoare; voința
unui anumit grup social de a fi recunoscut sau dorința unui individ de a i se face
dreptate. Conflictele de succesiune, de inspectare și de extindere, în materie de
manipulare a regulilor într-o întreprindere sunt următoarele: cînd un avantaj obținut
este suprimat de către un nou director, cînd un superior ierarhic cere ca regula să fie
aplicată sau cînd regula obligatorie este extinsă și asupra categoriiilor de personal
care pînă atunci nu i se supuneau, conflictul apare în încercarea de a salva un drept
anterior din motive bazate pe justiție.
Un alt motiv al conflictelor constă în faptul că conflictul unește, adună voințele
împrăștiate. ,, Noi avem nevoie de un război pentru a ne aduna și a ne conferi o identitate
comună”, afirma Andie Tyrie, lider irlandez al Ulster Defence Association. Deci,
conflictele pot într-o anumită măsură să contribuie la integrarea sistemelor sau
organizațiilor. Conflictul intensifică pozițiile, iar astfel ia naștere o mai bună integrare a
membrilor.,,Diferențele fac o îmbinare frumoasă”(Heraclit). Unii consideră că ostilitatea
dintre oameni este ceva firesc: ,,homo homini lupus”.
Simmel, cercetător în domeniul conflictologiei consideră că în plan colectiv, conflictul
necesită cîteva condiții minime pentru a se manifesta sau a se dezvolta:
a) Existența calităților comune la protagoniști;
b) Aparteneța lor la un context social comun;
c) Existenșa regulilor comune pentru actorii aflați în conflict;
d) O anumită depersonalizare a conflictului;
Nu trbuie să ne temem de conflict, el este ceea ce pune în lumină, ceea ce accentuează mizele, și
expresia normală a unei stări a socialului.
 2. CONFLICTUL CA FENOMEN SOCIAL
Cuvîntul conflict provine de la latinescul ,,conflictus”- ce desemnează confruntare, sau ,,lovirea
împreună cu forță”. Diferiți autori tratează definiția de conflict sub diferite aspecte:
 ,,Conflictul este o situație în care elemente în aparență incompatibile exercită o forță
în opoziție unul față de celălalt sau în direcții diferite” ( Heitler 1993).
 Conflictul este conceput ca o sursă de schimbare a individului, a sistemului în care
evoluează (A. Neculau, 1998)
 Savantul american, Steers definește conflictul drept situații în care așteptările unei
persoane prin care sunt urmărite niște obiective sunt blocate de o altă persoană.
 Conflictul este o stare tensionată generată de interferența dintre interesele a două sau
mai multe persoane.
Conflictul se află în inima societății: conflicte între jurisdicții, conflicte de atribuire a
competențelor sau a obligațiilor, conflicte în sînul familiilor sau a cuplurilor, conflicte sociale,
conflicte teritoriale sau internaționale. Conflictul nu constituie sensul negatic al conduitei sociale
sau o activitate destructivă a raporturilor sociale, el poate fi și una și alta-opunerea sistematică
unei autorități legale; o grevă nereușită, care duce la falimentul unei întreprinderi- dar conflictul
bu se reduce la aceste situații, el nu se manifestă decît ocazional. Chiar în cadrul grupurilor
sociale strîns unite în jurul unui singur ideal, conflictele sunt lucruri curente. Soluționare lor nu
are loc conform acelorași reguli, ca acelea care prevalează la reglarea litigiilor dintre grupurile
socialcie, dar structurarea generală rămîne aceeași. Comunitatea întreține conflictul cu scopul de
a accentua munca permanentă de unificare și de omogenizare care se efectuează.
Freud preciza că conflictualitatea este inerentă oricărei societăți în aceeași măsură ca și violența
sau bunavoința. Nu este necesar și nici posibil ca viața socială să fie fără lupte.
Conflictul, în sens sociologic, presupune existența unei altei persoane, el apare imediat cînd nu
mai ești singur, el necesită pe cineva pentru a apărea și a se dezvolta. Conflictul, ca și
negegocierea, este o activitate cu mai mulți figuranți. El nu este doar un șoc, ci un șoc
intenționat, el opune între ei indivizi care aparțin aceleiași lumi sociale, adică ocazii de a se
întîlni, oportunități de a se opune- și care țin de o trăsătură umană comună. Omul nu este în
conflict cu animalele pe care le vînează, sau cu uneltele sale, el se află în conflict cu semenii săi.
Astfel, conflictul este definit ca o situație în care coexistența dintre ființe cu scopuri și necesități
incompatibile sau care se exclud reciproc este inevitabilă. Conflictul social este însoțit
inevitabilde prezența unor tensiuni a căror destindere se manifestă prin răbufniri periodice.
Conflictul social nu este întodeauna însoțit de manifestarea ostilității și agresivității, de aceea nu
poate fi înmcadrat în dimensiunile psihologiei individului.
Pentru unii sociologi conflictul social provine din înseși procesele sociale și este universal pentru
oricare societate, deoarece este un factor important de socializare la nivel colectiv. El
accentuează identitatea grupelor. Anume în situațiile de conflict, grupele conștientizează ce
reprezintă ele și care este diferența față de celelalte grupe. L. Caser consideră că în societățile
rigide, unde conflictele sociale nu sînt toerate, ele provoacă dezordini și chiar prăbușirea
societății (revoluții),pe cînd în societățile flexibile, unde mobilitatea socială este importantă, ele
sînt frcvente și devin un mijloc de frînare a rupturilor fundamentale în consensul social.
Specialiști în sociologia conflictului consideră că puterea este punctul central în situațiile de
conflict social. Conflictul social menține echilibrul puterii. Anume el permite adversarilor să își
testeze puterea. O grevă permite unui grup de cetățeni să-și demonstreze puterea, dar și să o
testeze. Astfel, altă dată ei vor iniția negocieri fără a declara grevă. Conflictul social este un
mecanism de reechilibrare a forțelor, care vine să consolideze sistemul social și, deci, din punct
de vedere sociologic, este un mecanism social care pune în evidență scopurile și valorile
inconciliabile și asigură funcționarea socială pozitivă, care permite unui sistem social să
modifice, să majoreze schimbările tuturor proceselor de socializare.
Conflictul socila relevă o situație complexă, care definește o anumită structură de relații sociale.
Conflictul îl constatăm între persoane concrete (intrepersonal), între grupuri ( intergrupal), între
organizații sociale( social), între națiuni(internațional). Natura conflictului este foarte variată.
Partenerii pot avea scopuri antagoniste, pot să tindă spre scopuri contradictorii, pot avea același
scop, dar strategii și mijloace de realizare diferite, pot avea scopuri opuse, valori antagoniste și
interese divergente. Drept conflict sunt și situațiile cînd adversarii tind spre același scop, dar îl
realizează într-o manieră competitivă. H. Touzard a definit conflictul ca o situație în care actorii
urmăresc scopuri diferite sau urmăresc simultan și competitiv aceleași scopuri, împărtășesc
valori contradictorii, au interese opuse sau diferite. În fiecare din aceste situații influențarea părții
adverse, controlul asupra comportamentului partenerului sînt obiectivele vizate sau mijloacele
alese pentru a atinge scopul.
Unii sociologi văd în conflict o greșeală, o disfuncție socială, alții dimpotrivă îl concep ca ceva
fundamental, inerent procesului social. Pentru primii conflictul este un incident, care poate și
trebuie să fie suprimat, pe cînd pentru ceilalți conflictul este inevitabil, necesar pentru
funcționarea societății.
PLANUL:
1. IZVOARELE TEORETICE ALE CONFLICTOLOGIEI.
2. CONFLICTUL CA FENOMEN SOCIAL.
3. SUBIECTUL ȘI OBIECTUL CONFLICTULUI.
4. CONDIȚIILE ȘI CAUZELE APARIȚIEI CONFLICTELOR.
5. TIPOLOGIA CONFLICTELOR SOCIALE.
6. METODELE ȘI PROCEDEELE SOLUȚIONĂRII CONFLICTELOR
SOCIALE.