TERAPIA CENTRATA PE CLIENT.

ASPECTE GENERALE Psihoterapia centrata pe client (sau pe persoana) s-a dezvoltat incepand cu anii 1940 ca o puternica reactie fata de psihanaliza. Rogers a negat opiniile lui Freud cu privire la primatul instinctelor irationale asupra comportamentului uman, cat si rolul dominant al psihoterapeutului in calitate de interpret si conducator al procesului psihoterapeutic. (Irina Holdevici, 1998). In 1942, Carl Rogers publica lucrarea Psihoterapia non-directiva , in cadrul careia propune inlocuirea termenului de pacient cu cel de client. De fapt, Rogers prefera termenul de facilitator in locul celui de terapeut si numea persoanele cu care lucra clienti si nu pacienti, deoarece in conceptia sa dificultatile emotionale nu erau privite ca boli ce trebuie tratate medical. Ulterior, el isi va denumi propunerea psihoterapeutica, terapie centrata pe client (sau pe persoana). Teoria lui Rogers era inovativa si, ca si in cazul lui Freud, a fost la inceput considerata eretica, pentru ca mai apoi sa fie acceptata si raspandita in multe domenii, nu numai in psihoterapie (educatie, relatii interpersonale etc.) (Angela Ionescu, 2006). Teoria rogersiana se bazeaza pe doua prezumtii majore: 1. Comportamentul uman este ghidat de tendinta unica a fiecarei persoane catre autoactualizare. 2. Toti oamenii au nevoie de acceptare neconditionata pentru a se dezvolta. In termenii autoactualizarii, acceptarea neconditionata este inalt dezirabila, pentru ca, atunci cand o experimenteaza, oamenii se afla intr-o stare optima pentru a fi ghidati de tendintele actualizarii de sine. Dimpotriva, judecatile de valoare specifice acceptarii conditionate pot interfera cu aceste tendinte. Nevoia de a fi acceptat de ceilalti poate deveni uneori atat de puternica, incat sa substituie procesul natural de dezvoltare. In mod concret, oamenii au posibilitatea de a functiona la capacitatea maxima a disponibilitatilor lor atunci cand se simt valorizati de cei din jur (de parinti, de profesori, de sot/sotie, de prieteni, de colegi etc.), chiar daca atitudinile, comportamentele sau sentimentele lor nu sunt ideale. In procesul de dezvoltare a personalitatii umane, o deosebita importanta o au relatiile parentale si modalitatile de crestere si de educare a copiilor. Daca parintii ofera doar acceptare conditionata, adica valorizeaza copilul numai daca el se comporta, gandeste sau simte corect, apare pericolul unor incongruente in dezvoltarea acestuia (imagine de sine fragila sau distorsionata, reprimari etc.) De exemplu, la aparitia unui nou copil in familie, fratele mai mare

are in mod firesc sentimente de ostilitate, gelozie, competitie care se materializeaza in bruscarea celui mic. De regula, parintii sanctioneaza prompt astfel de gesturi, certand si pedepsind copilul pentru ceea ce face. Acesta receptioneaza dezaprobarea si incearca sa o inteleaga si sa o integreze in conceptia de sine. Poate intelege fie ca este rau si se simte vinovat si rusinat; fie ca parintii nu-l mai plac si se simte respins; fie isi neaga sentimentele, decide ca nu simte ostilitate si ca nu vrea sa loveasca bebelusul. In oricare dintre aceste cazuri se produce o distorsiune a realitatii: in primele doua situatii aceasta afecteaza imaginea de sine; in cazul negarii sentimentelor reale, acestea sunt impinse in inconstient si produc o stare de discomfort. Rogers numeste aceste discrepante intrapsihice incongruente (intre conceptia de sine si realitate sau intre sentimentele reale si cele afirmate). El sugereaza ca modalitatea optima de abordare a copilului consta in a-i recunoaste si accepta sentimentele, indiferent de coloratura lor (pozitive/negative), explicandu-i, in acelasi timp, ce se intampla cu sentimentele celor din jurul sau si de ce comportamentele agresive nu sunt acceptabile. In evolutia ulterioara a individului, daca acesta a experimentat numeroase constrangeri si evaluari critice din mediu, el le va internaliza treptat si va ajunge sa isi impuna o serie de solicitari nerealiste. De pilda, isi autopretinde sa nu traiasca un anumit gen de sentimente, etichetate social ca negative: ura, furie, invidie, ostilitate s.a. Negand realitatea unor astfel de trairi, persoana pierde contactul cu experienta sa autentica, se falsifica si nu mai este constienta de natura reactiilor sale. (Angela Ionescu, 2006). Obiectivul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea acestei incongruente, respectiv ajutarea pacientului sa se accepte pe sine. (Irina Holdevici, 1998) Ideea principala a acestei conceptii terapeutice este capacitatea individului, mai explicit, aceasta traducandu-se astfel: fiinta umana are capacitatea, latent daca nu manifesta, de a se inlelege pe ea insasi si de a-si rezolva problemele sufficient pentru satisfacerea si eficacitatea necesara funclionarii adecvate; de adaugat, ca are deasemenea o tendinta sa exerseze aceasta capacitate; ca potentiale, aceasta capacitate si aceasta tendinta sunt inerente oricarui om. Exercitarea acestei capacitate reclama un context de relatii umane pozitive, favorabile conversatiei si ridicarii "Eului" ;altfel spus,ea reclama relatii lipsite de amenintare sau de sfidare (provocare) cu ideea ca subiectul se amelioreaza pe el insusi. (Adrian Luca, 2000) Capacitatea individului este manifestarea psihologica a ceea ce se numeste in limbaj mai abstract, tendinta la actualizare a organismului. Aceasta capacitate de dezvoltare, tendinta de

actualizare, este inerenta oricarei fiinte umane, se manifesta atat la nivel fizic, cat si psihic si consta intr-o organizare pozitiva, in sens evolutiv, a propriilor experiente, adica intr-o dezvoltare a persoanei in directia maturitatii, daca conditiile exterioare o permit. Mediul de viata isi pune amprenta asupra acestei tendinte, dar nu direct, ci indirect- actionand asupra persoanei prin intermediul perceptiei (subiective) pe care individual o are asupra realitatii. (Iolanda Mitrofan, 2008) Daca tendinta de autoactualizare nu este impiedicata in desfasurarea ei, conduce la formarea de persoane mature, autoactualizate. Dupa Carl Rogers si Abraham Maslow, o persoana autoactualizata are urmatoarele caracteristici: perceptive corecta a realitatii; acceptare a Eului, a celorlalti si a naturii umane; spontaneitate; centrare pe problema; detasare; independent de cultura si mediu; prospetime continua a aprecierii; orizonturi nelimitate; sentimental sociabil; relatii sociale profunde, dar selective; structura de character democratic; certitudine etica; simt neostil al umorului si spirit creator. (Iolanda Mitrofan, 2008). Procesul autoactualizarii nu are un punct terminus, ci dureaza toata viata. Rogers propune sintagma de terapie centrata pe client si notiunea de client pentru a evita conotatiile de persoana bolnava, de obiect al unui experiment psihologic si pentru a sublinia faptul ca clientul este cel care solicita activ si voluntar ajutor in solutionarea problemelor sale, fiind singurul responsabil pentru propriul comportament, inclusiv pentru rezolvarea problemelor sale. Psihoterapeutul rogersian nu are sarcina de a dirija procesul de vindecare, ci este mai degraba un fel de catalizator care-l ajuta pe client sa isi descopere si sa isi valorifice disponibilitatile latente. El se conduce dupa principiul ca individul aflat in terapie este responsabil pentru el insusi si este de dorit sa isi asume aceasta responsabilitate. Aceasta forma de psihoterapie porneste de la prezumtia ca fiecare individ este cel mai bun expert in rezolvarea propriilor probleme; el dispune de motivatia si de abilitatile necesare pentru a decide care sunt schimbarile necesare pentru dezvoltarea sa. ( Angela Ionescu, 2006)