DEPRINDERI FUNDAMENTALE DE CONSILIERE

Suport de curs

- Consilierea are la bază ascultarea eficientă.

- Relaţia de încredere.
- Comportamentul de asistare implică un comportament verbal şi unul nonverbal.
- Scopul acestui comportament este să demonstrezi clientului că îl asculţi şi să îl
încurajezi să vorbească liber.

CE ESTE ASCULTAREA?
Când îţi cer să mă asculţi, iar tu începi să-mi dai sfaturi, n-ai făcut ce-ţi ceream. Când
îţi cer să mă asculţi, iar tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să simt asta, îmi
batjocoreşti sentimentele. Când îţi cer să mă asculţi, iar tu simţi că trebuie să faci ceva
pentru a-mi rezolva problema, atunci mă abandonezi, oricât de ciudat ar părea.
Ascultă, tot ce îţi cer este să mă asculţi, nu să vorbeşti sau să faci ceva; îşi cer doar să
mă asculţi. Sfaturile sunt ieftine: pentru şase franci o să am în acelaşi ziar poşta
sentimentală şi horoscopul. Pot acţiona singur; nu sunt neputincios. Poate un pic
descurajat sau şovăitor, dar nu impotent. Când faci pentru mine ceea ce pot şi trebuie
să fac singur contribui la teama mea, îmi accentuezi inadecvarea. Dar când accepţi ca
pe un simplu fapt că simt ceea ce simt, pot înceta să te conving şi pot încerca să încep să
înţeleg ce e în spatele sentimentelor „iraţionale”. Dacă asta e clar, răspunsurile devin
evidente şi nu am nevoie de sfaturi. Sentimentele iraţionale devin inteligibile când
înţelegem ce e dincolo de ele. Poate de aceea rugăciunea funcţionează câteodată pentru
unele persoane, căci Zeul e mut. El sau Ea nu dă sfaturi, El sau Ea nu încearcă să
aranjeze treburile. El doar ascultă şi te lasă să-şi rezolvi singur problema. Atunci, te
rog, ascultă-mă şi auzi-mă. Iar dacă vrei să vorbeşti, aşteaptă numai o clipă şi te voi
asculta….
TEXT INDIAN ANONIM.
I. Ascultarea eficientă – este constituită din dimensiuni specifice şi observabile.
1. Contact vizual
2. Vocea
3. Limbajul corporal atenţional
4. Urmărirea mesajului verbal.
II. Invitaţia deschisă de a vorbi
1. Întrebări deschise:
CE? CUM? CARE? AI PUTEA? DE CE?
-întrebările vizează toate componentele:
- GÂNDURI
- EMOŢII
- COMPORTAMENTE
MANIFESTĂRI FIZIOLOGICE (dacă este cazul)
1. Întrebări închise – utilitate
- Clienţi care verbalizează puţin
- Clienţi depresivi
 - Atunci când am nevoie de informaţii specifice, clare.
Exemplul concret.
- Scara abstractului
- Limbaj simplu, uşor, accesibil, poveste coerentă.
- Recomandat limbajul de interfaţă.

REGULI LEGATE DE ÎNTREBĂRI

1. Nu pun mai mult de o întrebare o dată.
2. Întrebările să nu fie intruzive
3. Întrebările să fie relevante
4. Întrebările sau tonul să nu fie acuzator
5. Întrebările să nu inducă anumite categorii de răspunsuri sau să nu conţină răspunsul
6. Întrebările să fie scurte şi clare
7. Să existe un scop clar în spatele lor
III. CLARIFICAREA
1. Încurajarea minimală :
- Verbală – îhîm, da, şi, continuă, spune-mi mai multe despre asta
- nonverbală – mişcări aprobatoare ale capului
- Tăcerea – timpul de latenţă al răspunsului.
1. Parafrazarea- structură corectă
- Numele clientului/pronumele tu/dvs.
- Esenţa a ceea ce a spus folosind cuvintele lui CHEIE
- Verificarea dacă am înţeles bine
1. Parafrazare vs. interpretare

MODELE TEORETICE ÎN CONSILIERE

Clienţii care ajung la noi au o teorie personală cu privire la natura şi cauzele care au generat
şi menţin problema.
Terapeutul:
• Adună informaţii, defineşte problema
• Formulează ipoteze explicative
• Defineşte cu claritate obiectivele
• Elaborează şi implementează strategii de tratament
• Evaluează efectele tratamentului.
Avem ca şi abordări:
• Abordarea medicală
• Abordarea cognitiv- comportamentală
• Abordarea psihodinamică
• Abordarea umanist-experienţială
• Abordarea integrativă
Primele două se bazează pe raţionamentul experimental iar cea psihodinamică pe
raţionamentul hermeneutic (interpretarea semnelor şi simptomelor ca elemente simbolice).
• Raţionamentul experimental - fundamentul metodei ştiinţifice în care ideile a
priori sunt supuse experimentării.
 • Nu există adevăruri intangibile şi imuabile – criteriul falsificabilităţii- teoriile pot fi
schimbate sau infirmate în funcţie de evoluţia cunoştinţelor din domeniu.
• Raţionamentul experimental comportă patru etape:
• 1.Observarea şi înregistrarea cuantificabilă a faptelor
• 2.Formularea unor ipoteze explicative ale lor
• 3.Verificarea ipotezei prin observarea efectelor manipulării variabilelor independente
asupra celor dependente
• 4. Interpretarea sau discuţia critică a efectelor în raport cu ipoteza emisă, respingerea
şi formularea de ipoteze.
Raţionamentul hermeneutic
• Persoana este o istorie
• Ne interesează să înţelegem nu să explicăm
• Raţionamentul are la bază interpretarea conduitelor pentru a le face inteligibil
sensul latent
• Intuiţia este privilegiată, convingerile intime sunt puse la loc de cinste
• Individul trebuie înţeles ca gestalt (în totalitatea sa).
ABORDAREA MEDICALĂ
• Simptomul este un element observabil care face trimitere la o problemă ascunsă a
cărui martor este: boala.
• Boala: deficienţa unui organ sau a unui sistem de organe din cauza unui factor
biologic identificat sau nu (în boala psihică: microleziuni cerebrale, microorganisme
sau dezechilibre biochimice).
• Orice boală se explică printr-o cauză de natură fizică, infecţioasă sau toxică.
• Abordarea apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea când datorită unor autopsii
realizate persoanelor care suferiseră de tulburări mentale, medicii au făcut
legătura dintre anumite tulburări psihice şi unele perturbări biologice de la nivelul
sistemului nervos (infecţii, anevrism, tumori, leziuni, dezechilibre hormonale).
• Tulburările apar din cauza unor alterări chimice sau anatomice ale creierului
• Modificările pot fi declanşate şi menţinute de factori biologici: dezechilibru
hormonal, anomalie congenitală, îmbătrânire sau de condiţii externe: eveniment
traumatic, accident, drog, abuz de medicamente.
• Exemple de explicaţii: simptome depresive, agresive, sinucigaşe - legate de
metabolismul scăzut al serotoninei.
• Principiul de bază: modificarea experienţei psihologice cu ajutorul unor intervenţii
fiziologice.
• Totuşi: anumite condiţii psihologice şi de mediu pot afecta activitatea neurochimică
şi leziunile neurologice pot să fie sau să nu fie însoţite de manifestări patologice.
• Anamneza: prin întrebări, observarea semnelor şi simptomelor (prezente în orice
boală; ) şi investigaţii paralinice.
• Semnele se referă la totalitatea modificărilor fizice ce se datorează impactului cu
factorul cauzal. Simptomele reprezintă latura subiectivă, adică modul în care subiectul
îşi trăieşte boala. Pentru practica medicală cea mai mare valoare o au semnele.
 - Simptomele reprezintă latura subiectivă, adică modul în care subiectul îşi
trăieşte boala. Pentru practica medicală cea mai mare valoare o au
semnele.
Diagnosticul este:
a) Clinic- semne şi simptome
b) Fiziopatologic- precizarea naturii deficienţei sau disfuncţiei.
c) Etiologic- identificarea cauzelor biologice
- Tratamentul:
a. Simptomatic- suprimarea sa diminuarea frecveţei sau intensităţii
simptomelor
b. fiziopatologic- stabilizarea sau compensarea disfuncţiilor organului sau
sistemului bolnav
c. etiologic- ideal, eliminarea factorului cauză-
Variabilele psihologice sau de mediu sunt considerate factori
predispozanţi sau precipitanţi
Apare o centrare pe controlarea efectelor tratamentului.
- Avem şi curentul antipsihiatrie care spune că boala mentală e un mit: fie
are substrat organic şi atunci este de competenţa neurologiei, fie nu are
substrat organic şi atunci nu ţine de resortul medicinii ci de sfera juridică
sau socială.

ABORDAREA DINAMIC-PSIHANALITICĂ

- Apare în timpul secolului IIX şi la începutul secolului XX

- Accent pe impactul inconştientului asupra tulburărilor mentale
- Paradigmă elaborată pornind de la observaţii şi intuiţii clinice, studii de
caz; validarea ideilor se bazează pe opinia consensuală a utilizatorilor
modelului.
- Consideră tratamente „profunde” doar pe cele care ţintesc determinanţii
inconştienţi, restul fiind „superficiale”; sunt neglijaţi factorii externi sau de
mediu.
- Modelul nu este evaluat critic: dacă funcţionează se datorează autorităţii
terapeutului, modelului şi metodelor sale de intervenţie; dacă nu
funcţionează acest fapt se datorează rezistenţelor pacientului.

Asumpţiile fundamentale:
(1) conţinutul refulat al Id-ului tinde să se exprime plenar la nivelul Ego-ului;
(2) conştientizarea la nivelul Ego-ului a acestui conţinut refulat generează trăirile emoţionale
negative;
(3) odată generate trăirile emoţionale negative, Ego-ul apelează la mecanisme de apărare
pentru a bloca conştientizarea lor (ex. represia). Întregul demers este sintetizat sub forma aşa-
numitului “triunghi al conflictului”
(4) dacă se blochează conştientizarea trăirii emoţionale negative, emoţia se exprimă
la nivel fiziologic printr-o stare de activare, prerechizită pentru o nouă stare emoţională,
congruentă cu cea refulată
(5) orice simptom apare datorită unui conflict actual care se reduce în fapt la un
conflict bazal din prima copilărie;
(6)eliminarea simptomatologiei se face prin eliminarea conflictului actual, realizată prin
rezolvarea conflictului bazal prin intermediului nevrozei de transfer (conflictul terapeutic);

Conflictul bazal- prima copilărie

Conflictul actual- cadrul actual în care pacientul are probleme
Nevroza de transfer- relaţia terapeutică

Demersul aplicativ al acestui model:

(1) simptomatologia pacientului este determinată de un conflict actual;
(2) conflictul actual îşi are rădăcinile într-un conflict mai vechi, bazal, din istoria
pacientului, mai precis din prima copilărie;
(3) pentru a rezolva conflictul actual, trebuie rezolvat conflictul bazal;
(4) pentru a rezolva conflictul bazal, el trebuie reactualizat;
(5) conflictul bazal este reactualizat şi trăit în cadrul terapiei sub forma nevrozei de transfer;
(6)pe baza materialului cules în cursul analizei despre conflictul actual şi bazal şi în baza
analizei nevrozei de transfer trăite în cursul terapiei, se construieşte explicaţia dinamică;

Explicaţia dinamică:
- întâi i se explică pacientului faptul că, comportamentul său faţă de terapeut
(nevroza de transfer), reprezintă o transpunere în prezent a unor stări
afective din trecutul său;
- se realizează prin analiza materialului adunat în cursul psihoterapiei, prin
compararea pattern-urilor afective şi comportamentale din terapie cu cele
relatate de pacient din trecutul său.
- Acest demers întăreşte credinţa pacientului că vechile conflicte pot
influenţa reacţii actuale evidente (vezi cel din cadrul terapiei). Această
etapă poate genera reacţii puternice în care pacientul retrăieşte conflicte
trecute.
- Conflictele trecute care vor fi retrăite în prezent cu ajutorul terapeutului,
prin asistenţa şi prezenţa acestuia, vor fi rezolvate.
- Pacientul, adult fiind, are o altă perspectivă, alte modalităţi de interpretare
faţa de perioada când era copil. Ulterior, prin acelaşi procedeu, se arată
cum conflictul bazal a determinat în fapt conflictul actual.

Cadrul general în care se realizează acest demers aplicativ este determinat de relaţia
terapeutică ai cărei factori principali îi constituie transferul şi contratransferul.

Transferul în sens larg se referă la totalitatea trăirilor afective pe care le experienţiază

pacientul faţă de terapeut în cursul terapiei.
- Restrâns: o repetare a trăirilor afective pe care acesta le-a avut faţă de
persoane semnificative din trecutul său, mai ales din prima copilărie.
Contratransferul se referă, în sens larg, la totalitatea trăirilor afective pe care le
experienţiază terapeutul faţă de pacient.
Restrâns: acele trăiri afective pe care terapeutul le experienţează faţă de pacient şi care
reprezintă o repetare a trăirilor afective pe care terapeutul le-a avut faţă de persoane
semnificative în cursul istoriei sale de viaţă sau care reprezintă o reacţie inconştientă la
transferul pacientului.

În general, se recomandă ca, pe cât posibil, contratransferul să nu apară, acest lucru fiind
posibil printr-o pregătire prealabilă a terapeuţilor, pregătire în cursul căreia să se rezolve
propriile conflicte. Cu toate acestea, scopul este utopic. Mai intens sau mai puţin intens,
contratransferul se manifestă oricum în cadrul relaţiei transferenţiale. În acest caz, terapeuţii
sunt pregătiţi să recunoască manifestările contratransferului şi să le blocheze sau să le
utilizeze creativ în terapie.
Semne ale contratransferului:
 reacţii emoţionale puternice, pozitive sau negative, nejustificate de situaţa terapeutică
faţă de pacient;
 fantezii sexuale cu pacientul;
 creşterea nejustificată terapeutic a frecvenţei întâlnirilor.

Neconştientizarea contratransferului duce la ceea ce se numeşte nevroză în doi.

Transferul pacientului stimulează contratransferul iar contratransferul stimulează transferul
pacientului, menţinându-se astfel simptomatologia. Ieşirea din cercul vicios se realizează prin
conştientizarea şi spargerea mecanismului fie de către terapeut (cel mai frecvent – datorită
pregătirii sale), fie de către pacient, stimulând astfel terapia (mai rar).
Odată conştientizate, aceste manifestări ale contratransferului vor fi
(1) blocate printr-o autoanaliză sau prin recurgerea la supervizare sau
(2) vor fi utilizate creativ. Utilizarea creativă se referă la faptul că ele pot fi folosite la
amplificarea transferului pacientului şi grăbirea instalării nevrozei de transfer, dinamizând
astfel demersul terapeutic.
Nevroza de transfer reprezintă o retrăire a conflictelor pacientului din prima copilărie
în cadrul terapiei, uşurând astfel identificarea şi rezolvarea lor.
Tehnici de construcţie a relaţiei transferenţiale
(a)Tehnica psihanalitică clasică. Terapeutul este învăţat să adopte o neutralitate
binevoitoare faţă de pacient.

-atitudine de acceptare a pacientului cu problemele sale, reţinere de la comentarii, critici sau

încurajări adresate pacientului, nediscutarea unor aspecte personale din viaţa terapeutului.

Tehnici nonintruzive (ex. asociaţii libere – în care pacientului i se cere să spună tot ceea ce-i
vine în minte legat de un anumit eveniment, fără nici o reţinere sau constrângere, în ordinea
în care îi vine, chiar dacă uneori s-ar putea să-şi amintească lucruri într-o ordine sau formă
absurdă), pacientul este ghidat spre reamintirea unor episoade din viaţa sa în special din
prima copilărie.
 “Infantilizarea“ pacientului în sens pozitiv din punct de vedere al scopului terapiei, datorită
dezechilibrului relaţiei: pacientul “dă totul”, se dezvăluie, iar terapeutul rămâne neutru,
superior.

Acest dezechilibru al relaţiei aproximează în fapt relaţia părinte-copil.

. Mecanismul determinant al transferului este cel al generalizării stimulului cunoscut din

psihologia behavioristă: un răspuns condiţionat clasic sau operant la un stimul X tinde să se
producă şi în prezenţa altor stimuli Y asemănători stimulului X.

În cazul nostru, răspunsul condiţionat (reacţiile infantile ale pacientului) determinate de

stimulul X (o persoană semnificativă din copilărie) se produce în cazul stimulului Y
(terapeutul) datorită asemănărilor dintre X şi Y.

Alte tehnici: tehnica asociaţiilor libere, analiza viselor, a lapsusurilor şi actelor ratate.
Alţi reprezentanţi: Jung- cu arhetipurile
Adler cu conceptul de inferioritate
Karen Horney- cu importanţa contextului social în apariţia problemelor psihologice
Bowlby- teoria ataşamentului
Teoria relaţiilor obiectuale: a ajuta persoanele să îşi despartă propriile valori şi sentimente de
elementele pe care le-au împrumutat de la alţii; în relaţia terapeutică se oferă posibilitatea de
a crea relaţii mai armonioase.

(b)Tehnici dinamice de scurtă durată. În cazul acestor tehnici se încearcă scurtarea

timpului necesar generării relaţiei transferenţiale şi mecanismului de transfer prin:

(1) o atitudine mai activă a terapeutului şi o implicare mai directă (în locul neutralităţii
binevoitoare) care avansează imaginea unui “părinte preocupat de a ghida prin încurajări şi
observaţii critice dezvoltarea copilului său”;
(2) întrebări şi chestionare directe în locul asociaţiilor libere cu privire la evenimente negative
din trecutul şi prezentul pacientului (ex.: tehnica podului – i se cere direct pacientului să- şi
amintească un eveniment din trecut asociat cu conflictul actual). Mecanismul angajat este cel
descris mai sus al generalizării răspunsului.

Evoluţia relaţiei transferenţiale

Relaţia transferenţială începe de obicei cu o atmosferă caldă: “alianţă de lucru “ între
terapeut şi pacient ca urmare a dorinţei pacientului de a se vindeca, a se elibera de
simptomatologie. În timp, ca urmare a comportamentului terapeutului, se amorsează anumite
pattern-uri emoţionale de răspuns infantile care pot fi pozitive (transfer pozitiv) sau negative
(transfer negativ).
Când aceste pattern-uri de răspuns ating o anumită intensitate, se generează ceea ce se
cheamă nevroză de transfer, adică se reactivează nu doar stările afective infantile ci şi
mecanismele defensive asociate lor. Acum este momentul ca pe baza materialului adunat să
se facă
 interpretarea terapeutică în vederea eliminării simptomatologiei prin eliminarea mai întâi
a nevrozei de transfer.

Abordarea umanist-experienţială
- Mişcare apărută în anii 1950-1960.
- Reprezentanţi: Carl Rogers, Abraham Maslow, Frederich Perls.

Asumpţii de bază
♦ nondeterminismul – voinţă liberă, dreptul de a lege, ideea că destinul ni-l facem noi, liber
arbitru.
Fiecare persoană are trăsături şi talente care determină apariţia unor sentimente şi nevoi
aparte care îi determină percepţia asupra vieţii. Când percepţia este realistă- persoana trăieşte
autentic şi eficient; când se ivesc false supoziţii sau apare o dorinţă exagerată de a satisface
nevoile celorlalţi- apar disfuncţiile.
Fiecare persoană are responsabilitatea de a găsi un sens vieţii sale, de a-şi rezolva dilemele
prin recunoaşterea şi acceptarea nevoilor şi sentimentelor.
Clienţii şi nu terapeuţii au responsabilitatea conducerii şi obţinerii succesului procesului
terapeutic.
- experienţele negative de viaţă blochează forţele pozitive, care stau la baza
personalităţii noastre. Pentru a debloca aceste forţe pozitive şi implicit
pentru a ameliora patologia este nevoie de asigurarea unui context
psihoterapeutic caracterizat prin empatie, acceptare necondiţionată şi
congruenţă.
Rolul terapeutului: călăuzeşte, facilitează şi susţine pentru a permite nişte alegeri de viaţă în
cunoştinţă de cauză.
Ajută clientul să devină mai atenţi la propriile emoţii (DIN PREZENT), să le recunoască-
chiar şi atunci când sunt ascunse, să le trăiască şi să le controleze.
Umanistul utilizează empatia pentru a vedea lumea din cadrul de referinţă al cientului.
- Ei acordă o importanţă mare relaţiei terapeutice, unei relaţii autentice.a
Rogers: oamenii tind în mod înnăscut spre dezvoltarea, menţinerea şi realizarea
fiinţei lor.
- Toate comportamentele omeneşti constituie eforturi spre realizarea de sine
şi adaptarea la lume, aşa cum este ea percepută. Deşi în mod normal
indivizii se comportă raţional şi constructiv în scopul realizării de sine,
unele evenimente de viaţă percepute ca dificile afectează încrederea în sine
a persoanei şi îi modifică percepţia cu privire la sine şi la lume.
- Oamenii au o mare nevoie de acceptare pşi în acest sens, uneori integrează
greşit moduri de acţiune şi de gândire contrare propriilor opinii. Dorinţa de
a plăcea celorlalţi se opune realizării personale iar oamenii deformează
realitatea pentru a reduce disonanţa .
- Acceptarea de sine şi adoptarea de noi perspective,folosirea energiei
pentru a fi în consonanţă cu propriile valori
- Terapia nondirectivă
Maslow- oamenii sunt în mod natural capabil să îşi realizeze potenţialul satisfăcându-şi
anumite nevoi, dispuse piramidal: primare- fiziologice la bază, de securitte, de apartenenţă
(prietenie şi afiliere), dorinţa de a fi stimat, recunoscut şi valorizat.
Comportamentul anormal rezultă dintr-un eşec în realizarea potenţialului.
- Oamenii sunt fundamental buni şi nu se comportă deviant decât în cazul
unor experienţe rele care îi deturnează de la acest obiectiv fundamental.
Perls- gestalt-terapia- Idee fundamentală: unitatea corpului şi a spiritului, a gândurilor-
emoţiilor şi comportamentelor.
- Fenomenele sunt abordate în unitatea lor, elementele nu sunt disociate de
ansamblu, în afara ansamblului ele nu mai înseamnă nimic.
- Întregul este mai mult decât suma părţilor
- Se caută emoţiile autentice la pacient, conştientizarea lor; terapeutul
subliniază atitudinile şi sentimentele care i se par neautentice.
- Tehnica scaunului gol- pentru recunoaşterea părţilor antagonice ale
personalităţii.

Tulburările sunt influenţate de:

- Condiţii sociale nefaste: sărăcie, represiune socială
- Percepţii greşite ale individului.
♦ trăirea subiectivă- cel mai important lucru
♦ subiectul uman trebuie studiat ca şi întreg, nu pe părţi (personalitatea
este o unitate coerentă şi nu o sumă de secţiuni separate – vezi id, ego,
superego)
♦ fiecare subiect uman este unic, nu există legi generale despre funcţionarea fiinţei umane
♦ nu hedonismul este forţa principală, ci sensul (căutăm sensul)-

A fi adaptat şi stabil ca persoană poate fi bine (deoarece elimină durerea), dar poate fi şi rău
pentru că îţi blochează dezvoltarea ca persoană.

Există o conştiinţă internă (versus modelele preluate de la părinţi, care pot fi negative) care
îţi spune dacă ai făcut bine sau rău;
Conştiinţa internă poate determina autopedepsire şi nevroză, dar şi indignare justificată şi
dorinţa de a schimba lucrurile.
- boala nu înseamnă întotdeauna prezenţa simptomului, ci şi lipsa acestuia când ar trebui
să existe (Maslow-“Toward a Psychology of Being”).
Premisa abordării umanist- experienţiale:
- patologia psihică şi psihosomatică apare ca urmare a faptului că experienţele negative de
viaţă blochează forţele pozitive (nevoia de securitate, afiliere, autorealizare) care stau la
baza personalităţii noastre.
- Pentru a debloca aceste forţe pozitive şi implicit pentru a ameliora patologia este nevoie
de asigurarea unui context psihoterapeutic caracterizat prin empatie, acceptare
necondiţionată şi congruenţă.
Empatia se referă la faptul că terapeutul înţelege cele comunicate de pacient ca şi cum ar fi
în locul său, “ca şi cum ar fi el”, fără însă a se identifica cu pacientul.
- Terapeutul înţelege cele comunicate şi apoi recomunică clientului într-o formă empatică.
- Prototipul reflectării empatice începe cu: “din cele ce mi-ai spus…“ sau “înţeleg că…“
sau “din cele ce mi-ai povestit înţeleg că…”, urmând apoi mesajul structurat.
- Se face legătura şi distincţia evenimente- comportamente- emoţii- insistându-se pe
emoţii.

Scala de empatie Truax-Tausch. Numărul maxim de puncte este 12. Cu cât scorul este mai
mare cu atât terapeutul prezintă un grad de empatie mai mare.
0-2 puncte: Terapeutul pune întrebări, formulează critici, dă sfaturi.
2- 4 puncte: Terapeutul reflectă aspecte exterioare (evenimente, comportamente) la care
pacientul a făcut referire.
4-6 puncte: Reflectările terapeutului includ şi trăiri ale pacientului, dar de importanţă
secundară.
6-8 puncte:Terapeutul reflectă o parte din trăirile principale ale pacientului (ex. din 3- 4 trăiri
majore, reflectă una).
8-10 puncte:Terapeutul a surprins majoritatea sentimentelor exprimate de pacient.
10-12 puncte: Terapeutul a surprins toate conţinuturile semnificative şi recurge la metafore.

Scopul comunicării empatice:

- Oferirea unui cadru interpersonal cald, tolerant, înţelegător
- Generarea încrederii reciproce
- Eliminarea reticenţelor
Încercarea oferirii unui cadru în care pacientul să observe mecanismele tulburării sau
problemei sale. Astfel, pacientul poate elabora modalitatea eficace de rezolvare a
simptomatologiei.
Scurt spus, în acest caz terapeutul oferă explicaţia indirect, dând impresia pacientului că a
descoperit-o singur, ceea ce ar contribui la o mai mare acceptare a explicaţiei de către
pacient.

Acceptarea necondiţionată presupune acceptarea pacientului cu toate problemele sale,

acceptarea lui ca întreg, ca om, fără ca aceasta să însemne faptul că suntem de acord cu ce
face sau gândeşte.
Îl acceptăm ca persoană care are nevoie de ajutor, nu pentru a fi de acord cu el sau a-l
încuraja să continue.
Pacientul, văzând că este acceptat necondiţionat, începe să se accepte şi el necondiţionat, să
fie mai tolerant cu el, cu simptomele sale, reducându-se astfel gradul de vinovăţie şi crescând
stima de sine, cu implicaţii pozitive pentru continuarea tratamentului şi ameliorarea
simptomatologiei.

Congruenţa se referă la gradul de suprapunere între comportamentul manifest al terapeutului

şi comportamentul interior. Orice discrepanţă generează îndoieli şi neîncredere din partea
pacientului, cu efecte negative asupra evoluţiei terapiei.
 Congruenţa presupune conştientizarea din partea terapeutului a trăirilor emoţionale faţă de
pacient, atât a celor pozitive cât şi a celor negative iar apoi comunicarea lor către pacient.

În cazul în care cele comunicate au un conţinut negativ, ele trebuie să fie date în termenii
“eu comunicare” şi nu “tu comunicare” pentru a avea un impact favorabil asupra pacientului.

“Eu comunicare”
-se insistă pe obiecţii aduse comportamentului pacientului şi nu lui ca persoană.
- se evidenţiază impactul negativ al comportamentului asupra terapeutului şi trăirile pe
care acesta le experienţiază.
“Tu comunicare”
- pacientul este criticat pentru comportamentul său global;

Sugestii pentru formularea unor critici:

♦ înainte de critică spui ceva pozitiv;
♦ critici comportamentul, nu persoana;
♦ evidenţiezi consecinţele negative faţă de tine (emoţionale şi comportamentale);
♦ sugerezi un comportament dezirabil;
♦ anticipezi o pedeapsă pentru menţinerea comportamentului indezirabil.

Modelul behaviorist
Watson: convins că observabilul, comportamentul manifest reprezintă unicul obiect al ştiinţei
psihologice.
Respinge studiul emoţiilor, cogniţiilor, al tuturor experienţelor subiective deoarece acestea
puteau fi cu greu observate şi măsurate.
Ipoteza sa: acţiunile omeneşti, adaptate sau deviante sunt induse şi modificate de
interacţiunile cu mediul.
Toate comportamentele sunt învăţate pornind de la experienţe, pot fi generate şi dezvăţate.
Fobiile:
1.un răspuns de frică la un stimul până atunci neutru este instaurat prin condiţionare clasică
2. persoana evită acest stimul condiţionat
3. evitarea constituie o întărire negativă deoarece provoacă o reducere a anxietăţii şi previne
extincţia reacţiei fobice.

Condiţionarea operantă- Skinner: orice comportament, normal sau nu, depinde de

consecinţele sale: creşte dacă este recompensat şi scade dacă este penalizat.

Obiectivul intervenţiei: folosirea unei contracondiţionări care să modifice răspunsurile

comportamentale şi emoţionale prin suprimarea reacţiilor nedorite şi învăţarea unor conduite
adaptate.
- Abordări ştiinţifice orientate spre prezent, preocupate de rezultate, evaluare empirică şi
schimbări observabile şi măsurabile, costul şi durata terapiei mică
- Orientarea reducţionistă spre manifestări simptomatice specifice
- Intervenţiile: forme de educaţie care au drept scop modificarea contingenţelor din mediu
pentru a oferi experienţe de învăţare mai potrivite.
- Metodele fundamentate pe expunere (desensibilizarea sistematică, progresivă, subsarcini
gradate, analiza şi rezolvarea unor probleme sociale, administrarea de recompense şi
pedepse, relaxarea, expunerea in vivo şi in vitro.

Modelul cognitivist
- Gândurile sunt forme de comportament neobservabil
- Gândul- mediator: concepţii, amintiri, credinţe, percepţii, atribuiri, evaluări, atitudini.
- Beck: scheme cognitive: moduri ale individului de a percepe şi interpreta lumea, învăţate
de la o vârstă fragedă, care ghidează tratarea informaţiei.
- Ellis: cogniţii iraţionale.
Abordarea cognitiv-comportamentală
- consideră problemele psihologice ca fiind răspunsuri dezadaptative învăţate, susţinute de
cogniţii disfuncţionale.
- Tratament: modificarea comportamentele dezadaptative şi cogniţiilor prin tehnici
specifice de modificare cognitiv-comportamentală.
- Gândurile sunt considerate ipoteze care trebuie testate şi analizate
Principii:
(1) Categoriile nosologice sunt simple etichete verbale care trebuie operaţionalizate
comportamental;
Accentul este pus pe observarea şi evaluarea problemelor trăite aici şi acum
Studierea modului în care subiectul îşi trăieşte problemele, motivele care le-au generat
într-un context determinat.
(2) Operaţionalizarea comportamentală se reduce la comportamente respondente (înnăscute)
sau operante (învăţate);
(3) Eliminarea comportamentelor respondente şi operante care constituie simptomatologia se
realizează pe baza legilor învăţării stabilite experimental.

Procedura terapiei cognitiv-comportamentale

Faza I (aproximativ 2-5 şedinţe)
1. stabilirea unei relaţii terapeutice caracterizate prin: empatie, congruenţă, acceptare
necondiţionată şi colaborare: socializarea pacientului cu mediul terapeutic al terapiei
cognitive, sublinierea importanţei realizării sarcinilor date pentru acasă, ilustrarea pentru
pacient a relaţiei dintre cogniţii şi emoţii;
2. diagnosticul clinic (diagnosticul tulburării mentale, anamneza, depistarea factorilor
predispozanţi, declanşanţi şi de menţinere, descrierea simptomelor etc.);
3.stabilirea problemelor care trebuie rezolvate în decursul terapiei în funcţie de priorităţi,
având în vedere problemele cele mai semnificative pentru pacient şi cele care pot fi cel mai
rapid ameliorate.
Faza II (7-10 şedinţe, în funcţie de numărul problemelor identificate)
- concentrarea asupra problemelor specifice formulate în termeni comportamentali:
Analiza funcţională
1. Identificarea antecedentelor şi a consecinţelor comportamentului ce trebuie modificat.
Antecedente: - stimuli (loc, timp, evenimente),
- cogniţii dezadaptative (ex. expectanţe nerealiste etc.),
- stare subiectivă (ex. negativă etc.),
- modificări biologice (ex. durere, activarea sistemului vegetativ etc.).
Consecinţe: - întăriri pozitive sau negative,
- pedepse.
2. Modificarea antecedentelor şi a consecinţelor pentru a elimina un comportament cu
ajutorul unor tehnici specifice (vezi capitolul următor).
3. Urmărirea.
4. Concentrarea asupra următoarei probleme etc.
Faza III (5-7 şedinţe)
- concentrarea asupra factorilor generali şi modificarea acestora (ex. stil cognitiv, stil
de viaţă dezadaptativ, predispoziţii biologice etc.) care au predispus, au influenţat, au
declanşat şi au menţinut tulburările clinice, privite sub forma unui set de probleme
rezolvabile prin tehnici specifice (ex. modificarea asumpţiilor dezadaptative).
Faza IV
- evaluare (ex. experimentul cu un singur subiect) ,
- urmărire.
Evaluarea modelului:
Aspecte pozitive
1. Abordare eficientă şi pragmatică (oferă o modalitate practică de intervenţie)
2. Abordare ştiinţifică (asumpţii testate experimental)
3. Aplicabilă în psihopatologie, dar şi la subiecţii sănătoşi
Aspecte negative
1. Abordare uşor mecanicistă
2. Reducţionistă în ceea ce priveşte cauzalitatea psihologică.

Modelul sistemic
- Anii 1970, 1980, şcoala americană de la Palo Alto a jucat un rol activ în dezvoltarea
acestui model
- Accent pe aspectele sistemice: pe comunicarea şi schimburile-tranzacţiile ce se produc
aici şi acum.
- Obiectivul acestor terapii: modificarea dinamicii intrafamiliale.

Tendinţe integrative: paradigma scientist-practitioner şi modelul bio-psiho-social.

- paradigmă care încearcă să-i facă pe practicieni mai înclinaţi spre cercetare, iar pe
oamenii de ştiinţă “mai practicieni”.
- practicieni mai înclinaţi spre cercetare: aceştia să abordeze, să monitorizeze, să evalueze
şi să testeze continuu ipoteze la nivelul "moment- to-moment" cu propriii pacienţi; să
facă cercetare fundamentală - să fie interesaţi de aceasta, punându-se la curent cu cele
mai noi descoperiri în ştiinţă.
 - Pentru a-i face pe oamenii de ştiinţă mai practicieni, ei trebuie stimulaţi să realizeze
cercetare fundamentală mai ecologică, aceasta fiind mai aproape de nevoile şi
problemele practice.

Modelul bio-psiho-social.
- originea în orientarea psihosomatică, culminând cu activitatea şcolii de la Chicago a lui
Alexander.
- Rezultatele experimentale au demonstrat existenţa unor corelaţii între comportament şi
vulnerabilitatea faţă de diverse boli.
- Astfel, s-a demonstrat că comportamentul de tip A creşte riscul afecţiunilor
cardiovasculare.
- Modificările importante din viaţa unui individ, fie ele pozitive sau negative, determină
susceptibilitate crescută la infecţiile căilor respiratorii superioare.
- Există o corelaţie mare între nivelul scăzut al parametrilor imunitari şi confruntarea cu
pierderea fiinţelor apropiate.
- În perioadele de examen scade concentraţia de imunoglobulină secretorie care constituie
prima linie de apărare împotriva infecţiilor, mai ales pe tractul respirator.
- De asemenea, studiile prospective realizate pe eşantioane mari de subiecţi (peste 4 000)
timp de 10-20 ani au arătat că rata mortalităţii prin cancer era de două ori mai mare la
subiecţii cu un scor mare al depresiei evaluată cu chestionarul MMPI decât la subiecţii
cu valori medii sau mici ale depresiei.
-

- Asumpţiile acestui model:

(1) Subiectul uman trebuie analizat la 4 niveluri diferite (analiză cvadrinivelară)
interacţiunea dintre acestea putând produce şi explica tulburările mentale, fizice şi
psihosomatice, precum şi starea normală.
(2) Nivelul cognitiv: procesările informaţionale şi la conţinutul acestora.
Există două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi inconştiente.
Procesările informaţionale conştiente se referă la conştientizarea şi verbalizarea conţinutului
mental şi a procesărilor informaţionale.
Procesările informaţionale inconştiente se referă la faptul că nu putem verbaliza conţinutul
mental şi procesările informaţionale şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora.
Prelucrările informaţionale determină calitatea trăirilor noastre.
(3) Nivelul comportamental: comportament operant. Comportamentul operant este reprezentat
în special de comportamentele motorii învăţate aflate sub control voluntar.
(4) Nivelul biologic: toate modificările ce au loc în organismul nostru la nivel fiziologic şi
anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea stării
noastre subiective.
(5) Nivelul subiectiv: descrierile pe care subiectul le face propriei stări: pozitivă, negativă sau
neutră. Mai mult, acesta se referă la etichetele verbale ale stării emoţionale (ex. "mă simt
anxios/dezamăgit/ruşinat" etc.).
 Odată generată prin mecanisme etiopatogenetice specifice, simptomatologia
tulburărilor psihice şi psihosomatice este menţinută şi amplificată prin intervenţia unor factori
extrem de complecşi şi greu de controlat.
Astfel, dacă subiectul îşi interpretează simptomatologia într-un mod
negativ şi dezastruos, aceasta duce prin intermediul stresului şi anxietăţii generate de această
interpretare la amplificarea simptomatologiei.
Un pacient care îşi interpretează simptomele ca fiind incontrolabile, de
nerezolvat, ca expresii ale unei boli ascunse şi incurabile, ca de neînţeles, ca sfârşitul lui
ca persoană normală, deci şi sfârşitul carierei, familiei etc. generează stres şi anxietate
prin mecanismul discrepanţei cognitive (ex.: “nu doresc să fiu considerat nebun, dar uite că
sunt”; “vreau să înţeleg ce se întâmplă dar nu pot” etc.). Stresul şi anxietatea astfel generate
pot amplifica simptomatologia care în unele cazuri, dacă nu ar fi fost prelucrată de subiect în
mod exagerat negativ, nici nu ar fi fost prea intensă sau remarcată, dispărând odată cu
trecerea timpului (ex.: modificări în ritmul cardiac ca urmare a unui efort deosebit în cursul
zilei).
Spre exemplu, ca urmare a unor simptome (amnezie, leşin, anxietate etc.) grupul de
prieteni şi cunoscuţi începe să evite pacientul, nu îl mai antrenează în activităţi comune etc.
În consecinţă, prin mecanismul discrepanţei cognitive (ex.: “vreau să fiu cu ei dar nu pot, nu
mă acceptă”, “vreau să reuşesc în ceea ce fac dar nu fac faţă sarcinilor” etc.), stresul şi
anxietatea astfel generate amplifică simptomatologia.
Acelaşi lucru se întâmplă în cazul în care performanţele se reduc ca urmare a
simptomelor. În cazul unor simptome nevrotice, capacitatea pacientului de concentrare se
reduce drastic. În consecinţă, performanţele sale (la serviciu, spre exemplu) se reduc,
antrenând critici şi observaţii din partea celorlalţi (şeful). Aceste noi conflicte amplifică în
fapt şi menţin simptomatologia deja existentă, putând adăuga chiar elemente noi.
Pacientul nu este o “bilă inertă”. El încearcă să facă faţă simptomatologiei
elaborând o serie de mecanisme de coping. Dacă acestea sunt adaptative (ex.
renunţă la unele sarcini reducând stresul etc.), totul este O.K., pacientul ameliorându-şi sau
rezolvându-şi singur problemele. Dacă apelează la mecanisme de coping dezadaptative,
acestea pot să-i menţină sau să-i amplifice simptomatologia sau să-i genereze simptome noi
(ex. consumul de alcool ca mecanism de coping în cazul anxietăţii poate genera probleme noi
în familie, la muncă etc.).
Apelul la asistenţă de specialitate trebuie văzut ca un mecanism de coping la care
apelează pacientul pentru a face faţă distresului care însoţeşte simptomatologia.

RISC. VULNERABILITATE. REZILIENŢĂ

Risc- probabilitatea ca un eveniment să survină în cursul unei perioade date sau înainte de o
anumită vârstă.
Vulnerabilitatea- o anumită formă de fragilitate, o capacitate de rezistenţă mai redusă, o mai
mare sensibilitate la adversitate.
Ex: trei păpuşi- sticlă, plastic, oţel- lovite cu ciocanul.

Vulnerabilitatea- trăsătură stabilă, înnăscută sau dobândită prin învăţare.

- Trăsăturile de vulnerabilitate constituie caracteristici latente, greu de observat.
 - Vulnerabilitatea nu se exprimă înaintea stresului. Modelul diateză- stres.
- Diateza- o predispoziţie, un teren care concretizează vulnerabilitatea persoanelor.
- Ex: Meehl (1962) susţine că persoanele care au o vulnerabilitate biologică (genetică)
nu vor dezvolta schizofrenie decât dacă sunt expuse la factori de stres.
- Factorii de risc: comportamente sau obiceiuri de viaţă ,expunere la adversitate şi la
pericolele mediului.
- Kraemer (1997):
- Factori de risc- corelat care precedă apariţia tulburării.
- Factorul de risc cauzal- precede tulburarea iar manipularea/modificarea sa schimbă
probabilitatea apariţiei tulburării.
- Corelatul- factor de risc despre care se ştie că este asociat tulburării.
- Concomitentul sau consecinţa- nu precede apariţia tulburării ci este prezent în acelaşi
timp sau apare după instalarea tulburării.
Avem factori:
- individuali- genetici sau dobândiţi (imitarea)
- Factori familiali (abuz,dezorganizare, şomaj cronic, lipsa supravegherii)
- Factori legaţi de vecinătate, comunitate (delincvenţă, abandon şcolar)
- Factori la nivel de oraş- şcoli neadecvate, habitat inadecvat, infrastructuri deteriorate.
- Factori la nivel de ţară- şomaj cronic, recesiune, război.
În general putem identifica un LANŢ CAUZAL de factori.

REZILIENŢA
- Sensul cuvântului este de a-şi reveni, de a se redresa.
Definită ca:
- O CAPACITATE- de a dezvolta bine în plan psihic în ciuda survenirii unor
evenimente cu caracter destabilizator, în ciuda condiţiilor de viaţă dificile, a
traumatismelor severe
- Capacitate de a se adapta uşor la nenorocire sau adversitate sau de a se recupera după
asemenea situaţii.
- Un REZULTAT- constând în absenţa unor tulburări mentale în şi după situaţii
cunoscute ca putând să se asocieze apariţiei unor tulburări.
- Un PROCES- care implică o interacţiune subiect-mediu şi factori de protecţie,
moderatori ai riscului şi adversităţii.
Alţi termeni cu sensuri apropiate:

ANDURANŢA-
1. Control- persoanele au sentimentul că îşi controlează viaţa, că îşi aleg liniile de
conduită în situaţii stresante.
- Cred că pot să controleze sau să influenţeze evenimentele.
2. ANGAJAMENTUL- în activităţile efectuate, în relaţiile cu ceilalţi şi cu sine (cunoaşterea
propriilor valori, scopuri şi priorităţi în viaţă, atribuirea unui sens existenţei lor).
3. SCHIMBAREA CA ŞI PROVOCARE- nu ca şi o ameninţare- prezintă flexibilitate în plan
cognitiv, sunt perseverente şi ştiu să caute sprijin.
SIMŢUL COERENŢEI
 - Resurse de rezilienţă generalizată, toţi factorii eficienţi în lupta împotriva factorilor de
risc.
- Un SENTIMENT DE ÎNCREDERE CĂ:
1. Stimulii care provin, de-a lungul vieţii, din mediile intern şi extern sunt
STRUCTURAŢI, PREVIZIBILI ŞI EXPLICABILI- INTELIGIBILITATEA, AU
SENS.
2. Sunt disponibile RESURSE pentru a face faţă lor.
3. Exigenţele sunt PROVOCĂRI- în sensul propriei investiri, a propriei implicări. Nu
poveri.
4. ÎMPLINIREA- omul este mai bine decât înainte ca urmare a unui stres.
5. ADAPTAREA- toate schimbările de stare ale organismului şi sistemelor care îl
compun care favorizează acomodarea şi ajustarea la modificările mediului, în scopul
menţinerii, restaurării sau ameliorării capacităţilor vitale şi funcţionale.
6. - Este un indiciu de rezilieţă când evaluarea arată că este vorba de o adaptare reuşită.

PSEUDOREZILIENŢA- rezilienţa de faţadă- o iluzie de putere, de imunitate la stres

sau stare de bine.
REZILIENŢA NATURALĂ- proces care se derulează fără intervenţia specialiştilor din
sănătate mentală vs REZILIENŢA ASISTATĂ.
REZILIENŢA ASISTATĂ
1. Evidenţiere şi dezvoltarea potenţialităţilor persoanelor cu risc (acceptare necondiţionată de
sine, gândire raţională, deprinderi de rezolvare de probleme, comunicare, umor, creativitate,
sentiment de control suficient asupra vieţii.
2. Depistarea resurselor existente în anturajul persoanei- legături semnificative, empatice,
“plasa” de protecţie.
3. Implementarea unor programe de prevenire
Kerig (2000)
- primară- prevenirea apariţiei tulburărilor.
- Secundară- identificarea precoce a primelor manifestări ale tulburărilor, oprirea
dezvoltării înaintea instalării simptomelor complete.
- Terţiară- împiedicarea agravării sau reapariţiei tulburărilor.
4. Implementarea de strategii de actualizare a competenţelor persoanei, utilizarea lor în
scopul adaptării.
FACTORI DE PROTECŢIE
- Atributele persoanelor, mediilor, situaţiilor şi evenimentelor care par să tempereze
prediciţiile de psihopatologie bazate pe un statut individual cu risc.
- Factori care oferă REZISTENŢA LA RISC.
Pentru copil de exemplu:
a. Individuali- caracteristici biologice, psihologice, socioafective (sănătate, temperament,
nivel dezvoltare).
b. Caracteristici ale părinţilor, mediului familial şi interacţiunilor părinte- copil (disciplină,
norme clare şi potrivite, interacţiuni pozitive cu copilul, ambianţă agreabilă în familie,
sprijin).
c. Caracteristici ale mediului social (resurse disponibile, susţinere socială, reţele sociale de
copii de aceeaşi vârstă, contacte cu familia extinsă).
Gradul de intensitate a unui factor, dar şi modalitatea sa de interacţiune cu alţi factori pot
determina, în mai multe cazuri calitatea de factor de risc sau de protecţie.

CONCLUZII:
1. Prezenţa unor factori de risc nu conduce în mod automat la apariţia unei forme de
psihopatologie.
2. Riscul- un concept probabilist care ne invită să reflectăm la cele mai bune strategii de
prevenire.
3. Echilibrul dinamic a factorilor de risc şi de protecţie va orienta procesul spre
psihopatologie sau rezilienţă.
4. Rezilienţa asistată- contribuţie importantă în practica clinică.

CALITĂŢILE UNUI BUN ASCULTĂTOR

Pentru a fi un bun ascultător trebuie să ai o serie de calităţi:
1. EMPATIA
• „abilitatea de a trece în locul celuilalt” de a vedea lucrurile aşa cum el le vede, de a
înţelege ceea ce el simte, să vezi lumea din perspectiva sa fără a pierde din vedere
propria ta perspectivă;
• a fi capabil să te concentrezi pe a înţelege cealaltă persoană şi modul în care îşi
experimentează viaţa;
• Nu este suficient să înţelegi perspectiva celuilalt ci trebuie să-i şi comunici acest
lucru prin intermediul limbajului verbal şi non-verbal;
• A fi empatic presupune a accepta cealaltă persoană, a crea o legătură cu ea, a forma o
relaţie, a-i permite persoanei să se deschidă şi să exploreze chestiunile problematice
din propria sa dezvoltare sau viaţă;

2. SINCERITATEA
• Autenticitatea, a fi ceea ce pari;
• Poate că în viaţa de zi cu zi decidem să nu fim întotdeauna sinceri deoarece
considerăm că a fi onest nu este neapărat în avantajul nostru sau al celeilalte persoane;
se poate să fi învăţat acest lucru în dezvoltarea noastră şi să ajungem chiar să ne
temem de reacţiile potenţiale ale celorlalţi;
• Putem să ne ascundem emoţiile sub mecanisme defensive cum ar fi: umorul, evitarea,
sarcasmul, atacul celorlalţi;
• Masca pe care am purta-o ca şi consilieri nu ar face altceva decât să îngreuneze tot
procesul, persoanele cărora le acordăm ajutorul speriindu-se de mască, neavând
încredere să se deschidă pentru că nu ştiu dacă vor fi acceptate sau judecate;
3. GÂNDIREA CRITICĂ
• A reflecta asupra propriilor idei şi asupra ideilor celorlalţi;
• A revizui din când în când propriile atitudini, a le actualiza dacă este cazul;
• Să nu crezi tot ceea ce auzi sau citeşti;
• Toate teoriile şi cercetările sunt aproximări, nici una nu reprezintă adevărul ultim;
• La fel, ceea ce funcţionează pentru o anumită persoană într-o anumită situaţie poate să
nu funcţioneze pentru altă persoană;
4. RESPECTUL
• Pentru a ajuta persoanele să ne vorbească liber, trebuie să ne cultivăm o atitudine de
acceptare, să valorizăm persoana şi să îi acordăm respect ei şi problemelor cu care
se confruntă;
• Indivizilor care sunt foarte critici cu ceilalţi în general le lipseşte stima de sine,
deşi acest lucru poate să nu fie vizibil la prima vedere;
• Adesea ceea ce detestăm cel mai mult la ceilalţi este tocmai ceea ce nu ne place la
noi;
• Dacă ajungem să ne acceptăm pe noi, scade şansa de a fi evaluativi cu ceilalţi;
• Este util să conştientizăm tendinţa noastră de a judeca oamenii şi să o minimalizăm;
5. INTEGRITATE
• De la consilieri se aşteaptă să se comporte corect, onest, moral în raport cu cei cărora
le acordă ajutorul;
• Şi dacă nu putem respecta sau accepta cealaltă persoană, ce facem, îi comunicăm
acest lucru?
• Suntem noi într-adevăr un etalon la care să îi raportăm pe ceilalţi? Deţinem noi
ajutorul absolut?
• Nu este mai util să suspendăm/amânăm judecata până când cunoaştem mai bine
persoana, poate astfel comportamentul ei devine mai explicabil şi în consecinţă mai
uşor de acceptat
• Dificil atunci când apar contradicţii majore cu propriile noastre valori şi credinţe.
• Să conştientizăm că şi noi şi ceilalţi avem dreptul de a avea propriile valori şi
credinţe, să respectăm, chiar dacă nu aprobăm.
6. REZISTENŢA
• A-i ajuta pe ceilalţi prin intermediul dialogului este mai dificil decât oamenii pot
realiza;
• Trebuie să învăţăm să rămânem cu sufletul deschis dar în acelaşi timp să ne protejăm;
• E nevoie să facem faţă solicitărilor cu care suntem bombardaţi;
• Atenţie la odihnă, relaxare, suport social, a avea grijă de tine;
• A cere tu la rândul tău ajutorul unui psiholog dacă şi când te confrunţi cu situaţii sau
momente dificile.
• A înceta activitatea în situaţiile în care din varii motive tinzi să fii centrat exclusiv
asupra propriei persoane;
7. MODESTIA
• Există riscul să ni se pară că doar oamenii care vin la noi au probleme însă nu trebuie
să uităm că, în calitate de fiinţe umane, fiecare putem să ne pierdem încrederea, să
greşim, să fim defensivi, să ne purtăm prosteşte;
• Dacă am experimenta anumite probleme, cu cine am decide să stăm de vorbă, cu
cineva care pozează în perfecţiune sau cu cineva care pare să înţeleagă ce înseamnă
să fii vulnerabil?
• Dacă ţinem cont de propriile noastre eşecuri şi realizăm că nu suntem persoane
superioare celorlalţi care ne cer ajutorul, ne va fi mult mai uşor să vedem problema
din perspectiva celorlalţi;
• Poate să ne seducă ideea de a ne auto-percepe ca fiind cei competenţi, care au toate
răspunsurile, care ştiu ceea ce e cel mai bine;
• Ideea este că indiferent cât de competenţi am fi, nu avem cum să fim siguri că ştim
automat ceea ce e mai bine pentru o altă persoană;
• Să nu uităm că întotdeauna există mai mult de o modalitate de a aborda o
problemă;
8. CORECTITUDINEA
 • A-i trata pe oameni într-un mod egal;
• A nu considera că o persoană este superioară sau inferioară alteia;
9.ÎNŢELEPCIUNEA
• presupune judecată şi prudenţă, cunoaştere, bun simţ, învăţare, percepţie spirituală;
• presupune a fi bine informat dar în acelaşi timp să-ţi păstrezi mintea deschisă;
• a nu sări la concluzii şi evaluări;
10. CURAJUL
• a asculta deficultăţile celorlalţi presupune adesea curaj;
• a avea curaj presupune şi a-ţi expune propriile îndoieli, frici, greşeli, incertitudini;
11. COMPETENŢA
• este o combinaţie de cunoştinţe şi deprinderi însoţite de a şti când să le foloseşti;
• este necesar să te informezi continuu, să încerci să te ţii la curent, să citeşti, să
participi la formări;
• trebuie să-i punctezi celeilalte persoane lucrurile astfel încât să se înţeleagă mai bine
şi să conştientizeze resursele pe care le are;
• a înţelege şi accepta propriile tale limite este cel puţin la fel de important;
12. ASERTIVITATEA
• a-ţi urmări propriile drepturi şi interese fără a le încălca pe cele ale altora;
• a fi veritabil, sincer faţă de propria persoană, a vorbi direct atunci când este cazul,
fără a fi agresiv şi fără a-ţi impune ideile în mod forţat;
• presupune a-ţi asuma responsabilitatea pentru propriile tale poziţii şi reacţii;
• a auzi şi a accepta ceea ce alte persoane au de spus, fără a fi defensiv şi fără a fi
excesiv de afectat de acest lucru;

COMPORTAMENTE DEFENSIVE SAU GREŞELI PE CARE LE AM/FAC ŞI CARE MĂ

POT AFECTA ÎN RELAŢIA CONSILIERE
1. SFĂTUIREA
- eşti marele rezolvator de probleme, gata să ajuţi şi să dai sugestii.
- Nu trebuie să auzi mai mult de câteva propoziţii până când începi să cauţi deja cel mai
bun sfat;
- totuşi, în timp ce „coci” sugestiile şi te străduieşti să convingi persoanele să încerce
pur şi simplu ceea ce recomanzi, poţi pierde din vedere ceea ce este cu adevărat
important; persoana care îţi cere ajutorul se poate simţi în continuare singură pentru
că nu poţi asculta şi să fii pur şi simplu acolo pentru ea;
- nu ai auzit emoţiile şi nu ai înţeles durerea persoanei;
2. A AVEA DREPTATE – a folosi orice argumente, a distorsiona lucrurile, a ataca, a acuza
sau a inventa scuze, a reproşa lucruri din trecut doar pentru a evita să recunoşti că te-ai
înşelat;
• Nu poţi asculta critici, nu poţi fi corectat, nu poţi să primeşti sugestii pentru a te
schimba;
• Convingerile tale sunt de neclinitit, şi câtă vreme nu vei recunoaşte că greşelile sunt
greşeli, vei continua să le faci;
3. COMPARAREA: să asculţi este foarte dificil dacă tot timpul eşti preocupat să stabileşti
cine este mai deştept, mai competent, mai sănătos din punct de vedere emoţional, tu sau
cealaltă persoană.
• Unii oameni se focalizează pe a stabili cine a suferit mai mult sau cine este victima;
• Periculos să te centrezi pe tine
• La fel o capcană să raportezi o persoană la alta;
 • 4. DERAIAREA – schimbarea bruscă a subiectului mai ales atunci când te plictiseşte
sau te simţi inconfortabil discutând despre un subiect;
• o altă modalitate pentru deraiare o constituie gluma; folosirea unei glume pentru a
evita disconfortul sau anxietatea pe care ar putea-o presupune ascultarea celeilalte
persoane;
• 5. VISATUL: asculţi pe jumătate şi ceea ce o persoană spune poate să îţi amintească
subit de o experienţă personală şi te pierzi în gânduri;
6. FILTRAREA/ SELECTIVITATEA- asculţi anumite lucruri, nu şi altele. Partenerul urcă
în maşinăm, vezi că e bine dispus şi începe să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat, tu nu
mai asculţi după ce ai constatat că e bine dispus.
• Aud doar ceea ce îmi convine, ignor mesajul negativ.
7. IDENTIFICAREA – raportezi tot ceea ce persoana spune la propria ta experienţă; tot ce
auzi îţi reaminteşte de ceva ce ai simţit, făcut sau suferit.
8. JUDECAREA- etichetele negative au o putere enormă; dacă etichetezi pe cineva ca fiind
prost, nebun, neinteresant îl vei percepe selectiv conform etichetei aplicate.
• O regulă de bază a ascultării este să evaluezi doar după ce ai ascultat tot conţinutul
mesajului.
• 9. CITIREA MINŢII: nu prea asculţi ceea ce persoanele spun ci eşti preocupat să îţi
dai seama ce simt sau gândesc în realitate; acorzi mai puţină atenţie cuvintelor şi mai
multă atenţie intonaţiei şi indiciilor subtile din dorinţa de a ajunge la adevăr.
• 10. PLACAREA: Da, da sigur, ştiu, sigur că da, da, chiar? Vrei să fii drăguţ, plăcut,
suportiv. Vrei ca oamenii să te placă, aşa că eşti de-acord cu tot din start fără a analiza
în detaliu ce ţi se spune.
• 11. REPETIŢIA: Nu ai timp să asculţi dacă repeţi în minte ce vei spune. Toată
atenţia ta este centrată asupra următorului tău comentariu, vrei să pari cu orice preţ
interesant.Unii exersează un întreg lanţ de răspunsuri: „ Eu voi spune asta şi el va
spune asta si apoi eu voi spune...”.
12. DUELUL- acest mecanism te determină să dezbaţi şi să te cerţi cu oamenii.
• Cealaltă persoană nu are niciodată impresia că ai auzit-o pentru că erai prea
preocupat să nu fii de acord.
• De fapt, te focalizezi pe căutarea unor lucruri cu care să nu fii de acord.
• Foloseşti remarci acide sau sarcastice pentru a discredita punctul de vedere al
celeilalte persoane.

TERAPIA RAŢIONAL -EMOTIVĂ ŞI

COMPORTAMENTALĂ REBT

PĂRINTELE REBT : ALBERT ELLIS

- Psiholog clinician cu formare în psihanaliză

- La mijlocul anilor 50 este deziluzionat de progresele obţinute de clienţii săi şi
observă că aceştia ajung să fie bine atunci când îşi schimbă modul de a gândi cu
privire la sine, alţii, lume sau problemele lor.
- REBT – nu reprezintă un set unitar de tehnici ci o teorie comprehensivă cu privire la
comportamentul uman.
- Nu conduce la şi nu promovează gândirea pozitivă ci una raţională
- Se bazează pe conceptualizarea pură şi eclectismul de tehnici
 - Este educativă şi colaborativă – scopul a deveni propriul tău terapeut; toate
procedurile şi modelul sunt explicate clienţilor; se recurge la biblioterapie;
- Relaţia terapeutică e caracterizată de empatie, acceptare, înţelegere.
- Este activ- directivă
- Nu se acordă o importanţă deosebită trecutului
- Este de scurtă durată, limitată în timp (5- 20 de şedinţe)
- Este non-moralizatoare şi ştiinţifică
- Descurajează gândirea magică.
EPISTEMOLOGIA REBT
Răspunde la întrebarea: “ Cum se realizează cunoaşterea?”
Cea mai bună cale de a obţine informaţii este gândirea ştiinţifică şi validarea empirică a
cunoştinţelor, prin confruntarea lor cu realitatea.
REBT învaţă oamenii să se comporte asemenea unor oameni de ştiinţă:
- Să formuleze întrebări şi ipoteze
- Să caute confirmarea sau infirmarea lor
- Să construiască teorii coerente asupra realităţii
- Să rămână deschişi la noi teorii şi experienţe.
DIALECTICA REBT
- Urmăreşte formarea gândirii critice pentru că oamenii sunt predispuşi genetic şi învaţă
să gândească iraţional.
VALORILE REBT
- Supravieţuirea
- Plăcerea
SCOPUL REBT: a-i ajuta pe clienţi să aibă o viaţă mai lungă şi mai fericită.

VALORILE REBT:
1. Interes manifest faţă de sine
2. Interes social
3. Auto-direcţionare
4. Toleranţă
5. Flexibilitate
6. Acceptarea incertitudinii
7. Angajamentul.
SCOP FINAL: ATINGEREA HEDONISMULUI RESPONSABIL
Hedonism – căutarea plăcerii şi evitarea durerii
Responsabil – urmărirea acestora pe termen lung nu scurt
ETICI REBT
– nu există un bine şi un rău absolut – impunerea acestor categorii conduce la sentimente
de vină, anxietate, ruşine, depresie.
- Ceea ce este etic este specific fiecărei situaţii
- O gândire matură recurge la etici situaţionale
Teoria schimbării în REBT – susţine că schimbarea se poate produce la mai multe nivele.
a) A te simţi mai bine – feeling better
b) A fi mai bine – getting better.
Exemplu:
Colegii de clasă mă resping.
a) Mă simt mai bine dacă: îi evit, schimb clasa, te prefaci pentru a le fi pe plac.
b) Mă fac mai bine dacă – accept că e posibil ca unii oameni să mă respingă şi nu cred că
trebuie să fiu plăcut sau aprobat de toată lumea.
PRINCIPIILE REBT
Emoţiile şi comportamentele umane sunt rezultatul modului în care persoanele gândesc cu
privire la sine, alţii şi lume.
SIMŢIM CEEA CE GÂNDIM!
1. Cogniţia este cel mai important determinant al emoţiei umane; nu evenimentele sau
celelalte persoane ne induc emoţiile şi comportamentele aferente;
2. Gândirea disfuncţională este determinantul major al distresului emoţional.
3. Cel mai bun mod de a depăşi distresul este de a schimba modul de gândire.
4. Accentul este pus pe prezent – înlăturăm distresul prezent schimbând modul prezent
de a gândi cu toate că el putea să existe în trecut.
5. Există 2 categorii majore de cogniţii: raţionale şi iraţionale.
6. Schimbarea cogniţiilor iraţionale nu se produce în mod necesar uşor.

Gânduri IRAŢIONALE RAŢIONALE

Ilogice Logice şi coerente

Inconsistente cu realitatea Verificabile empiric

Conduc la emoţii, comportamente Conduc la emoţii şi comportamente

dezadaptative adaptative

Sunt absolutiste şi dogmatice Sunt dorinţe, speranţe, preferinţe

Ne blochează în atingerea scopurilor Ne susţin în atingerea scopurilor

MODELUL ABC
A – eveniment activator şi inferenţele sau interpretările mele cu privire la acel eveniment
B – cogniţii evaluative
C – emoţii sau comportamente.
Exemplu:
A – Un prieten trece pe stradă pe lângă tine fără să te salute. Interpretare: Mă ignoră, nu mă
place.
B- Sunt lipsit de valoare!
C- emoţii: depresie; comportamente: evitarea oamenilor în general.

CATEGORII DE COGNIŢII
1. TREBUIE – să fiu cel mai bun în tot ceea ce îmi propun.
2. E GROAZNIC – când lucrurile nu se întâmplă aşa cum doresc sau le-aş face eu.
3. LFT SAU NU POT SUPORTA – faptul că lumea nu e corectă.
4. EVALUAREA GLOBALĂ A VALORII UNUI OM – Sunt prost! E rău!
TIPURI DE COGNIŢII
1. DESCRIPTIVE – descriu ceea ce percepem
2. INFERENŢIALE – concluziile pe care le tragem pe baza a ceea ce percepem
 3. EVALUATIVE – modul de a evalua ceea ce percepem.
EXEMPLU:
1. Descriptiv: Iubitul nu mă sună.
2. Inferenţial: Dacă nu mă sună înseamnă că nu mă iubeşte.
3. Evaluativ: E groaznic că nu mă iubeşte, trebuie să mă iubească, nu pot suporta să nu
mă iubească, sunt o ratată, e un ….!
COGNIŢIILE SUNT DIHOTOMIZATE ÎN :
1. WARM – CALDE - raţionale
2. HOT – FIERBINŢI – iraţionale.
EMOŢIILE ÎN REBT
Scopul pe termen scurt: reducerea intensităţii emoţiilor negative, transformarea lor din
disfuncţionale în funcţionale.
Mijloc: schimbarea modului de gândire prin disputare la nivel logic, empiric, pragmatic,
imagistic etc.
Raţional – nu înseamnă lipsa emoţiilor, chiar şi atunci când gândim raţional putem avea
emoţii negative puternice.
Distincţia între emoţiile negative funcţionale şi disfuncţionale constă în:
- Frecvenţă
- Intensitate
- durată

EMOŢII DISFUNCŢIONALE FUNCŢIONALE

ANXIETATE ÎNGRIJORARE

DEPRESIE TRISTEŢE

FURIE IRITARE, NEMULŢUMIRE

VINOVĂŢIE REMUŞCARE

GELOZIE PATOLOGICĂ GELOZIE

RUŞINE REGRET

RĂNIRE DEZAMĂGIRE

REGULI DUPĂ CARE OAMENII TRĂIESC SAU CATEGORII MAJORE DE COGNIŢII

IRAŢIONALE:
1. Am nevoie de dragostea şi aprobarea tuturor persoanelor semnificative şi trebuie să
evit dezaprobarea cu orice preţ.
2. Pentru a fi valoros ca şi persoană trebuie să am succes în tot ceea ce îmi propun, să
nu fac greşeli.
3. Oamenii trebuie să fie corecţi iar atunci când sunt incorecţi sau egoişti trebuie
blamaţi sau pedepsiţi.
4. 4. Lucrurile trebuie să fie aşa cum vreau eu, altfel viaţa este insuportabilă!
 5. 5. Nefericirea mea este cauzată de lucruri asupra cărora nu am control, deci nu
pot face nimic pentru a mă simţi mai bine.
6. 6. Trebuie să mă îngrijorez cu privire la lucrurile potenţial periculoase, neplăcute
sau înfricoşătoare pentru că altfel ele s-ar putea produce.
7. 7. Trebuie să evit dificultăţile, neplăcerile sau responsabilităţile în viaţă, deoarece
ele sunt greu de suportat.
8. 8. Oricine are nevoie să depindă de cineva mai puternic decât el/ea.
9. 9. Evenimente din trecutul meu sunt cauza problemelor mele actuale şi ele continuă să
influenţeze emoţiile şi comportamentul meu.
10. 10. Nu trebuie să simt disconfort sau durere, nu le pot suporta şi trebuie să le evit
cu orice preţ.
11. 11. Există o soluţie unică, ideală la orice problemă şi e intolerabil, de neconceput să
nu o găseşti.

GÂNDURI IRAŢIONALE VS. RAŢIONALE

1. Nu este posibil ca toată lumea să ne iubească şi să ne aprobe.
- nu putem fi siguri că o anumită persoană va continua să ne placă;
- ceea ce unei persoane îi place o alta consideră detestabil;
- atunci când încercăm prea mult să fim pe placul celorlalţi, al tuturor, ne pierdem
identitatea, nu ne mai auto-direcţionăm, nu mai suntem siguri pe noi şi nici foarte
interesanţi.

Este de dorit să ne cultivăm propriile noastre valori, deprinderi sociale , să ne construim

relaţii de prietenie cu oamenii compatibili cu noi şi nu să încercăm să fim pe placul
tuturor.

2. Nimeni nu este perfect. Toţi avem slăbiciuni şi toţi greşim.

- Perfecţionismul creează anxietate şi garantează eşecul.
- Nevoile de atingere a perfecţiunii pot să ne motiveze dar ne răpesc bucuria de a trăi şi
ne înstrăinează de oameni deoarece şi lor le cerem să fie perfecţi.

Tot aşa, comportamentele noastre greşite pot fi înţelese de către noi dar şi de către ceilalţi.

3. Atunci când oamenii se simt nedreptăţiţi pot discuta răul care le-a fost făcut şi pot găsi
o soluţie pentru a îndrepta lucrurile.

Este mai eficient decât a continua să se învinovăţească reciproc la infinit.

4. Universul nu a fost creat pentru plăcerea noastră. Copiilor li se spune adesea” Poţi să ai
orice îţi doreşti” şi în consecinţă mulţi adulţi continuă să aibă această atitudine.

Putem spune în schimb : “ Nu-mi place cum arată situaţia aceasta. Să văd ce pot să fac
pentru a schimba lucrurile”.

Dacă schimbările nu sunt posibile, să acceptăm acest fapt şi să mergem mai departe.

5. Aşa cum Epictet spunea, nu evenimentele externe ci percepţia noastră asupra acestora,
credinţele dialogul nostru intern cu privire la aceste evenimente ne întristează. Aşa că, putem
schimba aceste credinţe.
 • Nimeni nu ne poate face să ne simţim într-un anumit fel. Suntem responsabili pentru
propriile noastre sentimente.
• Nu e mai uşor să schimbăm modul nostru a a gândi atunci când e evident că realitatea
nu poate fi schimbată sau nu ţine de noi a o schimba?
6. Este o mare diferenţă între ruminaţiile excesive cu privire la posibile lucruri groaznice care
ni s-ar putea întâmpla şi a te gândi cum să previi, să minimalizezi riscul de apariţie sau să faci
faţă diferitelor probleme.

Ruminaţiile sunt nefolositoare, pot uneori să se transforme în profeţii care se auto- împlinesc,
ne induc emoţii negative.

- Dacă ne uităm la trecut observăm că multe din fricile noastre nu s-au materializat.
Rezultatele dorite derivă din comportamente şi nu din “îngrijoratul” în exces.

- Rezultatele nedorite apar tot pe baza comportamentelor noastre şi nu pentru că nu ne-

am îngrijorat.

7. Amânarea, evitarea sarcinilor neplăcute şi negarea problemelor sau responsabilităţilor

conduc adesea la o senzaţie de uşurare imediată însă, în timp conduc la probleme serioase.
Stilul de viaţă de care suntem cei mai mândri nu este cel în care nu avem nici o problemă ci
cel în care ne confruntăm cu dificultăţi şi le soluţionăm.

8. Depindem unii de alţii la nivel social, ne aflăm în interacţiuni productive, dar nimeni nu
are nevoie să depindă de o persoană specifică.

• Depinzând de o anume persoană, în momentul în care o pierdem ajungem să gândim

iraţional şi să ne simţim devastaţi şi neajutoraţi

9. Nu poţi schimba trecutul dar poţi învăţa din el şi te poţi schimba pe tine (uneori ş
circumstanţele).

Poţi să înveţi trucuri noi un câine bătrân.

10. E drăguţ să fii preocupat, empatic şi de ajutor celorlalţi. Totuşi, nu este folositor şi poate
deveni chiar periculos să te preocupe prea tare probleme celorlalţi.
• Ca şi adulţi, ei sunt responsabili de sentimentele lor, de greşelile lor şi de găsirea unor
soluţii.
• Să evităm să insistăm să salvăm oameni care nu ne-au cerut ajutorul.

11. Atitudinea de neajutorare şi de lipsă de speranţă de tipul “ Nu mă pot schimba” este

contrazisă de realitatea din jurul nostru.
Suntem capabili să ne schimbăm emoţiile nedorite şi uneori să ne lăsăm pradă acestora.
Handicapuri ce pot fi corectate:
- A fi incapabil să simţi sau să exprimi anumite sentimente
- A fi dominat de emoţiile altora sau a fi sclavul propriilor tale emoţii
Nu există o soluţie perfectă ci mai multe alternative bune.
- Încearcă una, vezi ce se întâmplă iar dacă nu funcţionează încearcă alta.
• Perfecţionismul creează probleme:
- Ne ia prea mult timp
- Ne complicăm inutil
 - Ne evaluăm negativ şi global
- Ne cauzăm anxietate în mod inutil.

1. Este mai util să ne centrăm pe respectul de sine, pe câştigarea aprobării în scopuri

practice şi pe a iubi mai degrabă decât pe a fi iubiţi.
2. Comportamentele rele ale oamenilor nu îi transformă în oameni răi. Ei pot să se
comporte antisocial, defensiv, stupid, ignorant, nevrotic şi ar putea fi ajutaţi să se
schimbe dacă doresc acest lucru.
3. Putem considera că un lucru este rău dar nu oribil şi că e mai util să încercăm să îl
schimbăm sau să controlăm condiţiile pentru a-l face mai satisfăcător; este util să îl
acceptăm pe moment şi să facem ce ne stă în putinţă pentru a-l schimba.
4. Nevroza e cauzată de perspectiva noastră iraţională asupra evenimentelor nefericite.
5. Când nu avem de ales să acceptăm inevitabilul.
6. Calea scurtă devine de fapt ulterior calea lungă.
7. E mai în regulă să ne asumăm riscul de a gândi, simţi şi acţiona independent decât să
credem că avem nevoie de cineva puternic de care să depindem.
8.În loc să căutăm să fim perfecţi, mai bine să facem ceva concret, să ne acceptăm pe noi
înşine ca pe nişte creaturi imperfecte care au limite umane generale.
9. Indiferent ce lucru grav ni s-ar fi întâmplat în trecut, el continuă să ne afecteze doar
pentru că ne gândim la el.
10. În loc să alergăm după control, să credem că avem nevoie de el, mai bine constatăm
că poate să fie plăcut traiul în această lume complexă şi impredictibilă.
11. Este iraţională ideea conform căreia fericirea umană poate fi atinsă prin inerţie şi lipsă
de acţiune.
În realitate, suntem mai fericiţi atunci când suntem absorbiţi de scopuri creative, atunci
când suntem implicaţi în proiecte şi interacţiuni cu ceilalţi.
12. E iraţional să credem că nu avem control asupra emoţiilor noastre; în realitate
schimbând modul de a gândi schimbăm modul de a simţi!

Componente noi ale REBT

REBT – una din abordările terapiei cognitiv- comportamentale
Acordă o atenţie aparte rolului pe care cogniţiile şi comportamentale îl joacă în dezvoltarea şi
menţinerea problemelor emoţionale.

Situaţia – evenimente din prezent: „Şeful îmi cere să mă prezint în biroul său”, din trecut sau
viitor.
Sunt descrieri ale unor evenimente externe sau interne (gânduri, emoţii, senzaţii fizice).
Conform REBT – oamenii fac interpretări (nu au semnificaţie personală) şi inferenţe (au
semnificaţie personală pentru persoana în cauză) în legătură cu problemele din viaţa lor, care
trec dincolo de realitatea observabilă şi pot fi corecte sau incorecte.

Stau cu spatele sau iau peste picior.

Cogniţii raţionale – 4 categorii:

Preferinţe non-dogmatice – preferinţe, dorinţe, Ele se află în centrul sănătăţii noastre psihice.
Pentru a fi cu adevărat non-dogmatică trebuie să cuprindă 2 părţi:
Componenta care stabileşte preferinţa – Vreau să mă descurc bine la testul următor
Componenta care neagă cerinţa absolutistă – Dar nu este neapărat nevoie să se întâmple
astfel.
Atenţie –dacă apare doar prima parte clientul poate implicit să schimbe preferinţa în cerinţă
absolutistă.
Credinţe non-groaznic – atunci când peferinţa non-dogmatică a clientului nu este atinsă este
normal să îi pară rău dar nu să spună că este groaznic deoarece nu a obţinut ceea ce îşi dorea.
Răul poate fi evaluat pe un continuum de la 0%- 99,9% - „Nu există nici un rău care să nu
poată deveni mai rău”.
Şi aici avem 2 părţi:
Componenta de recunoaştere a răului: Va fi rău dacă nu mă voi descurca bine la testul care
urmează
Componenta de negare a intensităţii de groaznic: Dar nu va fi groaznic.
Credinţe legate de toleranţa ridicată la frustrare – atunci când clientul nu obţine ceea ce
doreşte poate ajunge la concluzia că este dificil de suportat dar nu este intolerabil şi poate că
merită tolerat. Avem şi aici 2 componente:
Componenta de recunoaştere a efortului: Dacă nu mă voi descurca bine la test va fi dificil de
tolerat
Componenta de negare a ideei că este de netolerat: Nu va fi de nesuportat
Componenta legată de rentabilitatea tolerării : Merită să fac eforturi pentru a tolera.
Credinţe legate de acceptarea de sine, acceptarea celorlalţi şi a vieţii. În momentul în care
clientul nu obţine ceea ce doreşte şi eşecul poate fi atribuit propriei sale persoane este de dorit
ca lui să nu îi placă acel comportament dar să se accepte pe sine ca persoană, înţelegând că
este un om supus greşelii. Subcomponente:
Componenta de evaluare negativă Nu îmi place faptul că am ratat în privinţa testului
Negarea componentei de evaluare globală negativă Dar nu înseamnă că sunt o persoană
lipsită de valoare din cauza performanţei mele scăzute
Componenta de evidenţiere a complexităţii /inoportunităţii evaluării şi care aduce în prim
plan caracterul failibil al omului sunt o persoană supusă greşelii, prea complexă pentru a
putea fi evaluată pe baza performanţei la un test

CATEGORIILE LUI TREBUIE

Trebuie recomandare: „Trebuie să citeşti această carte” sau îţi recomand să citesc această
carte sau „Trebuie să mă culc devreme în această seară” adică este în interesul meu să fac
acest lucru.
Trebuie predicitiv : cu privire la viitor: „Ar trebui să ajung la timp pentru îmbarcare” adică
prezic că voi fi acolo la timp dacă pornesc la această oră.
Trebuie ideal: descrie condiţii ideale sau „ într-o lume ideală ar exista condiţiile x, y şi z”
Trebuie empiric: porneşte ed la ideea conform căreia atunci când sunt îndeplinite toate
condiţiile pentru ca un eveniment să aibă loc acesta trebuie să se petreacă: „trebuie că ai căzut
datorită legilor gravitaţiei”, „maşina trebuie să se fi stricat pentru că era veche şi prost
întreţinută”.
Trebuie preferenţial: indică dorinţa sau preferinţa pentru ca o anumită condiţie să existe: „ar
fi de preferat ca oamenii să trebuiască să fie mai toleranţi”.
Trebuie condiţional: pentru ca o condiţie să existe o altă condiţie trebuie să fie prima dată
îndeplinită: „Trebuie să trec de preselecţie pentru a ajunge în faza finală”.
TREBUIE ABSOLUT:

CALITĂŢILE TERAPEUTULUI REBT

Empatia – deopotrivă emoţională şi filosofică
Emoţională - le comunici clienţilor faptul că înţelegi ceea ce simt
Filosofică – le comunici clienţilor faptul că ai înţeles crediţele raţionale sau iraţionale care
stau la baza experienţei lor emoţionale.
Acceptarea necondiţionată- a-ţi privi clientul ca pe o persoană supusă greşelii, prea complexă
pentru a putea fi evaluată care are numeroase aspecte pozitive, negative şi neutre. Ellis
recomandă să nu fim foarte calzi cu clienţii (interviu A.Ellis- Dryden, 1985) deoarece clientul
se apropie prea mult de terapeut şi nu se centrează pe metodele de schimbare auto-impuse în
afara terapiei, terapeutu poate fi inhibat în a-şi confrunta clientul şi poate implicit întări
nevoia clientului de aprobare.
Congruenţa – să nu te ascunzi în spatele unei faţade ci să-i răspunzi cinstit clientului la
întrebări.
Umorul – a ajuta clientul să nu ia lucrurile prea în serios.
Stilul terapeutic – activ-directiv – a furniza o structură terapiei şi a-l direcţiona activ pe
clientul tău înspre aspectele neglijate ale problemei lucru care l-ar putea ajuta să-şi înţeleagă
mai bine problema mai clar şi care l-ar ajuta să facă ceva productiv pentru sine însuşi. Nivelul
de structurare este diferenţit.

Directivarea în REBT are două componente:

Directivarea terapeutului
Ne îndreptăm atenţia înspre problemele emoţionale ale clienţilor şi încercăm să îi determinăm
să îşi descrie problemele cât mai concret cu putinţă. Apoi le cerem clienţilor să selecteze o
problemă şi să dea un exemplu concret. Aici ne focalizăm pe construirea modelului ABC.
Cerem un exemplu de A critic. Identifici C-ul şi apoi se realizează legătura B-C- şi apoi
disputarea. În acest punct clientul are mai degrabă un insight intelectual – adică înţelege ţi e
de acord dar e puţin convinsă aşa căe nevoie de un insight emoţional-
Activitatea terapeutului:
avansarea de ipoteze cu privire la A, B sau C atunci când clienţii nu răspund la întebări
deschise: „E posibil să fi simţit rănit atunci când colegii nu te-au invitat cu ei la film?”; Mă
întreb dacă nu te simţeai rănit pentru că te gândeai: „Ar fi trebuit să mă cheme şi pe mine,
dacă nu m-au chemat înseamnă că sunt o persoană care nu merită?”. Subliniaţi ideea că sunt
ipoteze şi corectaţi-vă dacă greşiţi: „Pare ezitant, ceea ce îmi spune că probabil mă înşel, mă
poţi ajuta să corectez percepţia mea?”.
a pune întrebări – scopuri: testarea de ipoteze, adunarea de informaţii generale cu privire la
client, adunarea de informaţii specifice în faza de evaluare, a face disputare prin intermediul
întrebărilor, întrebări socratice – care implică clienţii activ în procesul educaţional, îi
încurajează să gândească fiind implicit orientaţi spre găsirea răspunsurilor, pentru a verifica
modul în care clienţii au înţeles modelul şi sunt de acord (abordarea educaţională a terapiei).
Cereţi clienţilor să spună în propriile lor cuvinte ceea ce au înţeles şi dacă sunt sau nu de
acord cu ce aţi spus. Puneţi o singură întrebare şi asiguraţi-vă că vi sa răspuns satisfăcător la
această întrebare.
Furnizarea de explicaţii didactice – cu privire la: modelul ABC, modul în care teoria REBT
ajută clientul să îşi rezolve problema, rolul terapeutului şi al clientului, importanţa temei
pentru acasă.
Alte metode: postere, flipcharts, autodezvăluirea, exemple ipotetice, poveşti, aforisme şi
metafore, comportamentul excentric al terapeutului (poţi de exemplu lătra pentru a demonstra
faptul că nu nseamnă că eşti nebun dacă uneori te comporţi nebuneşte).
SCOPURILE REBT:
Sunt reunite cele două categorii:
Ameliorarea-rezolvarea problemelor psihologice
Promovarea sănătăţii psihice.
Este de dorit promovarea schimbării la nivel filozofic – renunţarea la credinţele iraţionale şi
adoptarea unor credinţe raţionale în schimb. Principii:
Nu toţi clienţii doresc sau pot să se schimbe – deaceea facem compromisuri în ceea ce
priveşte scopul final al REBT şi ajutăm cât suntem lăsaţi
Doar o mică parte din clienţi vor ajunge la schimbarea filosofică generală
Un număr mare de clienţi vor dobândi schimbarea filosofică în anumite arii ale vieţii
Cei mai mulţi clienţi vor dobândi schimbarea filosofică în situaţii specifice.
Vorbim despre schimbarea reuşită a filosofiei atunci când inferenţele clienţilor tind să fie
reprezentări cât mai acurate ale realităţii şi atunci când tind să se comporte într-o manieră
constructivă.
Schimbarea inferenţială – la nivel de inferenţă doar
Schimbarea comportamentală – formarea de deprinderi
Schimbarea situaţiei – nivelul cel mai ridicat de vulnerabilitate
SCOPURILE CLIENTULUI
Clienţii vin cu scopuri prestabilite explicite sau implicite; recomandat să facem lista de
probleme şi să stabilim scopuri pentru fiecare.

Sarcinile în REBT
-activităţi generale sau specifice realizate în cadrul psihoterapiei atât de către terapeut cât şi
de către client:
Sarcinile terapeutului
Faza de început:
Să încurajezi clientul să vorbească despre ceea ce îl deranjează
Să comunici empatia afectivă
Să ajuţi clientul să dezvolte lista de probleme
Să prezinţi REBT-ul şi modul în care se aplică la fiecare problemă.
Să faci clientul să înţeleagă că are un rol activ în terapiei
Stabilirea unei alianţe terapeutice
Familiarizarea clientului cu REBT
Evidenţierea problemelor ţintă
Aplicarea modelului ABC la problemele ţintă
Să răspunzi dubiilor clientului,

Faza de mijloc:
Să te focalizezi pe problema ţintă
Să încurajezi clientul să se angajeze în sarcini relevante
Să lucrezi pe rând pe problemele din listă
Să identifici şi să provoci convingerile iraţionale centrale ale clientului
Să te confrunţi cu obstacolele din calea schimbării
Să încurajezi clientul să menţină şi să-şi sporească reuşitele /câştigurile
Să faci prevenţiea recăderilor şi să ataci factorii de vulnerabilitate
Să încurajezi clientul să devină propriul său consilier

Faza finală:
Să decizi când şi cum să închei
Să încurajezi clientul să sumarizeze ceea ce a învăţat
Să atribui rezultatele eforturilor clientului
Să faci faţă obstacolelor ce ţin de încheiere
Să stabileşti follow-up-ul.
.
SARCINILE CLIENTULUI
Să specifice problemele – dând exemple concrte
Să fie deschişi la cadrul adus de REBT – să asculte explicaţiile şi să fie deschişi să analizeze
nu într-o manieră non-critică (Ellis apud Dryden – credulitatea şi sugestibilitatea sunt markeri
ai tulburărilor emoţionale).
Să aplice principiul specific al responsabilităţii emoţionale – să înţeleagă legătura B-C şi să
caute activ B-urile iraţionale
Să aplice principiul specific al responsabilităţii terapeutice – să realizeze că ei îşi provoacă în
mare parte problemele de natură emoţională, să recunoască faptul că au abiliatea de a
schimba lucrurile, să înţeleagă că tulburările emoţionale şi comportamentale sunt strâns
legate de credinţele rigide şi extreme, să detecteze convingerile iraţionale şi să le distingă
alterntivele raţionale, să-şi dispute credinţele, să promoveze schimbara prin metode
cognitive,emoţionale şi comportmentale în mod continuu.
Să discute îndoielile, dificultăţile şi blocajele ce ţin de schimbare.

Cum învăţăm clienţii modelul ABC – MODELUL BANILOR

Întrebă clientul dacă este interesat să obţină o explicaţie cu privire la problemele sale
emoţionale.
Prezintă prima parte a modelului. A- situaţia în care nu are suficienţi bani dar nu
dramatizează ci gândeşte raţional. Pune întrebări cu privire la motivul pentru care apare
emoţia negativă funcţională.
Prezintă partea a doua a modelului – acelaşi A şi credinţa iraţională; evidenţiaţi emoţia.
Scoateţi în evidenţă ideea că moduri diferite de gândi cu privire la una şi aceeaşi situaţie
conduc la emoţii diferite.

Disputarea cognitivă
Disputarea logică - vizează consistenţa logică sau clarificarea semantică a gândirii clientului.
Este asta logic?
Este adevărat?
De ce nu?
De ce este asta aşa?
Se poate ca tu să suprageneralizezi?
Ce înţelegi prin .....?
Dacă un prieten ar avea această idee ai accepta- o?
De ce este asta o afirmaţie neadevărată?
În ce sens?
este asta o dovadă bună?
Explică-mi de ce crezi...?
 Ce comportament ai ca dovadă?
De ce trebuie aceasta să fie ca atare?
Unde este scris?
Poţi vedea inconsistenţa gândurilor tale?
Ce ar însemna asta despre tine ca persoană?
Este o continuare logică?
Ce este greşit la a fi....?
Cum ai fi distrus dacaă ...?
De ce trebuie?
Hai să presupunem că se întâmplă cel mai rău lucru. De ce trebuie să nu le faci?
Pentru că ceva este mai dezirabil nu înseamnă că în mod logic lumea trebuie să ofere
ceea crede că este dezirabil.
Ar condamna clientul un prieten care nu-şi atinge scopurile?

Dispută empirică - cogniţiile sunt evaluate dacă sunt consistente cu realitatea. În cazul LFT,
clientul se plânge că nu ar putea suporta apariţia unui eveniment când ele deja a suportat-o de
atâtea ori până atunci. Catastrofarea poate fi disputată prin punctarea faptului că un
eveniment nu are 100% consecinţe negative. Blamarea - se arată că facem şi lucruri pozitive
şi că suntem importanţi pentru anumite persoane.
Unde este dovada?
Unde este evidenţa?
Ce s-ar întâmpla dacă?
Poţi suporta?
Hai să fim oameni de ştiinţă. Ce arată datele?
De ce trebuie să facă ea asta? Trebuie?
Este adevărat, realist fiind cel mai rău ce se poate întâmpla?
Şi ce dacă se întâmplă?
Cum ar fi asta teribil?
Cum un dezavantaj e groaznic?
Întreabă-te, încă este posibil să găseşti fericirea?
Ce lucruri bune se pot întâmpla dacă....?
Poţi fi fericite chiar dacă nu obţii ceea ce doreşti?
care este probabilitatea unor consecinţa negative?
Cum lumea ta ar fi distrusă dacă ..?
 Disputarea pragmatică - evaluarea valorii hedonice a sistemului său de credinţe,
evaluarea lor după criteriul funcţionării.
Cât timp gândeşti asta cum te vei simţi?
Unde te vor duce comenzile tale?
Merită să rişti?
Merită?
Când gândeşti asta cum te simţi?
Te motivează acest gând să munceşti?
Unde te duce acest lucru?
Ce se întâmplă în momentul în care gândeşti aşa?
De ce crezi într-o credinţă care îţi creează atâtea probleme?
Disputa didactică - se folosesc analogii, parabole, se face o mică predare.
Umorul - "Nu am ştiut la test şi asta e groaznic". "Ai dreptate. Nu este numai
groaznic, dar nu văd cum vei supravieţui. Asta este cea mai proastă ştire pe care am auzit-o
vreodată. E aşa de nesuportat că nici nu pot vorbi despre ea. Hai să vorbim despre cu totul
altceva!".
Modelarea vicariantă - se arată clientului că alţii în situaţia sa nu sunt devastaţi şi că
viaţa merge mai departe în ciuda aversităţilor.
Disputarea imaginară - două tipuri
Imageria REB negativă - Terapeutul cere clientului să se imagineze din nou în situaţia
problematică şi să încerce emoţiile pe care le simt de obicei în această situaţie, aşteaptă până
când clientul trăieşte aceste emoţii apoi îi cere să se focalizeze asupra gândurilor care sunt
relaţionate cu aceste consecinţe emoţionale, instruieşte pacientul să schimbe emoţiile
perturbante în emoţii negative constructive, I se cere clientului că odată atins acest punct să
deschidă ochii. Este întrebat apoi cum a reuşit să facă asta. Răspunsul clientului este că a
realizat schimbarea la nivel cognitiv.
Imageria REB pozitivă - clientul este rugat să se imagineze în situaţia problematică
dar având comportamente şi emoţii diferite. Odată ce clientul afirmă că-şi imaginează acest
lucru terapeutul întreabă "Ce îţi spui ţie ca să reuşeşti să faci asta?" .
O altă tehnică imaginativă este relaxarea clientului (tehnici de relaxare, hipnoză ) şi
apoi parcurgerea modelului ABC în stare de relaxare. Tot în stare de relaxare clientul poate
exagera evenimentul negativ amuzându-se de acest lucru.
Disputarea comportamentală - disputarea convingerilor iraţionale se face cerând
clientului manifestarea unor comportamente opuse lor. De exemplu, dacă pacientul crede că
nu poate suporta respingerea este rugat să o caute, sau dacă crede că valoarea lui este dată de
ceea ce face este rugat să se comporte rău. Acest lucru se poate face ca temă de casă sau în
cadrul şedinţei prin joc de rol. Un joc de rol ar fi acela că pacientul este pus să joace rolul
"vocii raţiunii" în timp ce terapeutul are rolul convingerilor iraţionale ale clientului.

"Trebuie" - implică o cerinţă de perfecţiune personală şi se manifestă intoleranţa faţă de

tendinţa umană de a greşi. Primul lucru în disputarea acestei cogniţii este să învăţăm clientul
că a greşi este specific speciei umane. Ellis numeşte aceste cogniţii masturbator profunzi
( profound musturbators). Cultura impune anumite standarde pentru comportamentul nostru
dar această cogniţie ridică standardele la trebuie. Este important să arătăm clientului motivele
pentru care ar fi mai bine să renunţe la această cogniţie, ea nu numai că provoacă tulburarea
emoţională, dar şi face comportamentul mai puţin eficient.
De exemplu: " Nu există trebuie în univers. Să presupunem că îmi voi spune trebuie
să fiu raţional, trebuie să fiu raţional, trebuie să fiu raţional. Asta ar fi iraţional. Cum crezi că
m-aş simţi?"; cerinţa absolută şi iraţională de schimbarea vremii; aşteptările absolutiste faţă
de celălalt.
Nevoi - poate fi considerată o subclasă a cogniţiilor trebuie. Ajutăm clientul să
discrimineze între ceea ce ar prefera să aibă şi ceea ce trebuie să aibă pentru a trăi şi a fi
fericit. Există relativ puţine lucruri de care avem absolută nevoie pentru a supravieţui:
mâncare, apă, aer, adăpost.
Catastrofarea - se atacă noţiunea de groaznic. Ellis ajută prima dată clientul să
înţeleagă că groaznic are mai multe sensuri: în totalitate rău, cel mai rău lucru ce se poate
întâmpla, echivalentul de a fi torturat încet până la moarte. În esenţă groaznic ar însemna rău
101%, ca atare evenimentul cu care se confruntă subiectul este floare la ureche. Evaluarea
evenimentului pe o scală de la 1 la 100 unde 100 înseamnă evenimentul cel mai rău posibil
care se poate imagina. Listarea evenimentelor negative despre care au auzit sau le-au vizionat
în filme şi se întreabă clientul (copii ) care este locul în această listă a evenimentului cu care
se confruntă el. Când A nu poate fi schimbat se caută acceptarea lui şi se realizează
focalizarea clientului pe abilităţi. Se analizează care sunt consecinţele catastrofării.
Valoarea umană - logic sau ştiinţific nu există nici o modalitate de a dovedi că un
individ este mai valoros decât altul. Ellis vorbeşte despre acceptare de sine. Credinţele
despre propria valoare sunt cel mai greu de schimbat. Acceptarea de sine poate fi dificil de
comunicat copiilor care sunt înconjuraţi de adulţi ce îi evaluează global ( băiat bun ). Este şi
mai dificil să convingi adolescenţii că nu au nevoie de adularea prietenilor săi. Valoarea
proprie nu depinde de suportul sau admiraţia celorlalţi nici chiar a zeităţilor. Cogniţiile valorii
umane sunt suprageneralizări, se face diferenţa între persoană şi comportament. Se oferă ca şi
exemplu un coş de fructe, pentru faptul că unele fructe sunt bune şi altele rele putem eticheta
coşul ca fiind bun sau rău în totalitate?
Cogniţiile propriei valori deseori este însoţită de competiţia cu alţii, sentimentul de
confort apare doar atunci când sunt mai bun decât alţii. De exemplu: “să spunem că ai 1,59 m
şi întâlneşti pe cineva de 1,60 m, te face acest lucru mai mic decât erai?”
LFT - anxietate de disconfort, "nu pot suporta să fac ceea ce nu-mi place ". Disputa se
face cognitiv şi experienţial. La nivel cognitiv i se cere clientului să dovedească că nu pot să
suporte ceva, sigur această dovadă nu există. Se poate apela la disputa teroristului care ia
ostatic o persoană dragă şi cere clientului să se confrunte cu evenimentul pe care nu-l poate
suporta. Cum ar reacţiona? Comportamental se cere clientului să facă activitatea pe care nu o
poate suporta pentru a verifica acest lucru.

FIŞA DE AUTOMONITORIZARE REBT

Albert Ellis Institute, New-York

A. EVENIMENTE ACTIVATOARE – gânduri sau emoţii care au avut loc chiar

înainte de a mă simţi tulburat emoţional sau de a acţiona, într-un mod, care mi-a fost
dăunător.
 C. CONSECINŢE SAU REZULTATE- emoţii sau comportamente dezadaptative pe
care eu le-am creat şi pe care aş vrea să le schimb.

B. CREDINŢE – D. DISPUTAREA (E)CREDINŢE

CREDINŢELE IRAŢIONALE fiecărei CREDINŢE RAŢIONALE
(C.I) care duc la Iraţionale (C.I.) EFICIENTE (CR) care
CONSECINŢELE mele încercuită. să îmi înlocuiască
(tulburarea emoţională sau CREDINŢELE
comportament dăunător propriei Exemple: „De ce IRAŢIONALE (C.I.)
persoane). TREBUIE să mă
descurc foarte bine?” Exemple: „Aş PREFERA
Încercuiţi toate să mă descurc foarte bine,
EVENIMENTELE dar acest lucru NU
ACTIVATOARE (A) care se TREBUIE să se întâmple
aplică în cazul dvs. neapărat”.

„Sunt o PERSOANĂ
CARE s-a comportat urât,
„Unde scrie că eu sunt o şi nu o PERSOANĂ
PERSOANĂ REA?” REA.” „
„Nu există nici o dovadă
„Unde este dovada că că eu TREBUIE să fiu
TREBUIE să fiu aprobat aprobat cu toate că MI-
şi acceptat?”. AR PLĂCEA să fiu”.

1. TREBUIE să mă descurc bine

sau foarte bine!
2. Sunt o persoană REA sau
FĂRĂ VALOARE când mă
comport slab sau stupid!
3. TREBUIE să fiu aprobat sau
acceptat de către oamenii pe care
eu îi consider importanţi!
4. AM NEVOIE să fiu iubit de
cineva, pentru care am sentimente
profunde!
5. Dacă sunt respins, înseamnă că
sunt O PERSOANĂ REA ŞI
ANTIPATICĂ.
6. Oamenii TREBUIE să se
comporte cu mine în mod corect
şi să îmi ofere tot ce am nevoie!
7. Oamenii TREBUIE să fie la
înălţimea expectanţelor mele,
altfel este GROAZNIC!
8. Oamenii care se comportă
imoral sunt nişte oameni care nu
au nici un merit şi care sunt
DETESTABILI!
9. NU POT SĂ SUPORT
lucrurile rele sau oamenii foarte
dificili!
10. NU TREBUIE să existe în
viaţa mea dezacorduri sau
probleme majore.
11. Este GROAZNIC sau
CATASTROFAL când lucrurile
nu funcţionează aşa cum vreau
eu.
12. NU SUPORT atunci când
viaţa mea este nedreaptă!
13. AM NEVOIE să primesc
recompense imediate şi
TREBUIE să mă simt nefericit
atunci când nu le primesc!
ALTE CREDINŢE
IRAŢIONALE

(F) EMOŢII ŞI COMPORTAMENTE pe care le-am avut după ce am ajuns la

CREDINŢELE RAŢIONALE EFICIENTE.