Sunteți pe pagina 1din 27

Psihoterapia centrata pe client

Orientarea psihoterapeutica centrata pe persoana a fost fundamentata de Carl Ransom Rogers


(1902-1987) sub numele de terapie non-directiva, denumita apoi centrata pe client, iar in
prezent recunoscuta drept psihoterapie centrata pe persoana. Aceasta abordare
psihoterapeutica este una de tip umanist, avand ca principiu optimismul cu privire la natura
umana.
Psihoterapia centrata pe client (sau pe persoana) s-a deszvoltat inceand cu anii 1940 ca o
puternica reactie fata de pishanaliza. Rogers a negat opiniile lui Freud cu privire la primatul
instinctelor irationale asupra comportamentului uman, cat si rolul dominant al psihoterapeutului
in calitate de interpret si conducator al procesului psihoterapeutic. In 1942, Carl Rogers a
publicat lucrarea denumita Psihoterapia non-directiva” in cadrul careia termenul de pacient este
inlocuit cu cel de client. Ulterior sistemul sau psihoterapeutic va primi si denumirea de
“psihoterapie centrata pe client”.
EVOLUTIA CERCETARII
Carl Rogers a prezentat in lucrarea sa “On Becoming a Person “ (1961) un rezumat al cercetarii
despre centrarea pe client. Principala preocupare a studiului mentionat a fost aceea de a converti
date din experienta subiectiva in masuri obiective.Cum era si firesc au aparut o varietate de
raspunsuri ca urmare a participarii la acest tip de cercetare.Scalele ar fi trebuit sa masoare stima
de sine, autoevaluarea, evolutia in psihoterapie si nivelul de modificare terapeutica. Clienti,
terapeuţi, şi, uneori, prieteni ai terapeutilor au raspuns la aceste grile.
Doua masuri utilizate in acesta cercetare au castigat teren:cea a lui Willian Stephenson-1953-
tehnica Q si cea a lui Barrett Lennards- 1962-Inventarul relatiilor.Tehnica Q reprezinta
procedura corelationala care permite compararea a o serie de declaratii despre sine-ex:Sunt
multumit cu mine insumi- intr-o fortata distributie normala. Aceasta tehnica a fost abandonata
din cauza rezultatelor confuze (Tageson 1982). Inventarul relatiilor este o combinatie sofisticata
de patru scale de masurare a atitudinilor de empatie, congruenta, acceptare conditionata si
acceptare neconditionata. Aceasta procedura este inca foarte des folosita si este considerata un
instrument foarte satisfacator in termeni statistici.
Aşa cum am văzut, deşi Rogers este preocupat de experientele interioare si de perceptia
clientului fata de el insusi, investigatia sa este o inecrcare de reconciliere intre aceasta noua arie
de investigatie si traditia pozitivismului stiintific.
Este interesant de observat că unii dintre studentii lui Rogers au adoptat o pozitie
fenomenologica si mai radicala. Adrian L. van Kaam, un fost student al lui Rogers este primul
care a folosit fenomenologia pe o baza empirica in studiul "The experience of 'really feeling
understood'" (1959).De asemenea, el a dezvoltat primul program de absolvire in Statele Unite a
psihologiei fenomenologice in cadrul Universitatii Duquesne din Pittsburgh. Un alt elev al lui
Rogers este Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago- considerata forta decisiva in
indreptarea teoriei lui Rogers catre fenomenologie.

Increzator in fortele naturale de autovindecare ale organismului, Rogers a vazut in psihoterapie


un proces de indepartare a constrangerilor care impiedica acest proces sa se manifeste.
Aceste convingeri au sursa in solicitarile nerealiste pe care si le autoimpun oamenii atunci cand
isi imagineaza ca nu trebuie sa traiasca un anumit gen de sentimente cum ar fi, de pilda, cele de
ostilitate. Negand faptul ca ei au astfel de sentimente, acestia nu mai sunt constienti de natura
reactiilor lor si in felul acesta pierd contactul cu experietna lor autentica, rezultatul fiind un nivel
de integrare psihica mai scazut, relatiile interpersonale falsificate si diferite forme de
dezadaptare.
Obiectivul principal al psihoterapiei rogeniene este rezolvarea acestei incongruente, respectiv
ajutarea pacientului sa se accepte pe sine.
Terapeutul stabileste un astfel de climat psihologic in cadrul caruia clientul se simte acceptat in
mod conditionat, inteles si valorizat ca persoana. In acest climat el se simte liber pentru prima
oara sa-si exploreze gandurile si sentimentele reale, acceptandu-si ura, furia sau alte sentimente
“urate” ca parti ale propriului sau eu.
Pe masura ce conceptul de sine devine mai congruent cu actuala experienta, oamenii devin tot
mai toleranti cu ei insisi, tot mai deschisi la noi experietne si perspective, tot mai bine integrati.
In terapia centrata pe client, terapie denumita si non-directiva dirijarea procesului terapeutic nu
este sarcina psihoterapeutului. Acesta nu da raspunsuri sau interpretari, nu sesizeaza prezenta
conflictelor inconstiente si nici macar nu intervine activ in discursul pacientului. Terapeutul nu
face decat sa asculte cu atentie si cu atitudine de acceptare ceea ce spune clientul, intrerupand
doar pentru a formula cu alte cuvinte ceea ce a vrut sa spuna acesta. Aceste reformulari, fara a
contine in ele interpretari sau evaluari, il ajuta pe client sa-si clarifice sentimentele si ideile pe
care le exploreaza, sa le priveasca mai atent si sa le constientizeze.
Psihoterapia non-directiva se deosebeste de alte abordari prin patru trasaturi esentiale, descrise
inca de Rogers:
1. se acorda o mai mare autonomie si independenta individului considerandu-se ca acesta are o
capacitate spontana de evolutie;
2. noua abordare pune un accent mai mare in cadrul psihoterapiei pe factorii de natura
emotionala decat pe cei intelectuali;
3. se acorda mai multa atentie evenimentelor actuale sin u celor din istoria individului;
4. relatia psihoterapeutica este privita ca o experienta evolutiva.
Inca din 1942, Rogers formula ipoteza de baza de la care porneste psihoterapia non-directiva:”
O consiliere eficienta trebuie sa aiba la baza o relatie bine structurata dar permisiva, care
trebuie sa-l ajute pe client sa se inteleaga pe el insusi in asemenea masura incat sa fie capabil sa
faca pasi pe linia unei noi orientari.”(p.81), (cit. Watson,p.636).

Rolul psihoterapeutului in cadrul psihoterapiei non-directive


Psihoterapeutul are, in cadrul aceste orientari,o atitudine pasiv-stereotipa de acceptare totala a
ceea ce se spune, reformuleaza cele afirmate de pacient, recunoaste sentimentele pacientului si il
ajuta sa si le clarifice.
S-ar putea crede ca aceasta atitudine de acceptare pasiva ascunde un dezinteres fata de
problemele pacientului. In realitate, abordarea non-directiva este incarcata de caldura afectiva si
intelegere umana. In cazul in care transferul se produce in timpul psihoterapiei
non-directive, acesta este rezolvat intr-o maniera lipsita de amentintare actionand asupra
inlaturarii rezistentelor si eliberand procesele de evolutie spontana din interiorul psihismului
subiectului si acesta se realizeaza datorita permisivitatii si neutralitatii psihoterapeutului. Inainte
de a spune cateva cuvinte despre psihoterapia sa, iata cateva din ideile lui Rogers privind
dezvoltarea umana:
1. Ceea ce dicteaza comportamentul unui om este perceptia sa subiectiva asupra lumii si asupra
lui insisi. Fiecare individ are propra lui lume si, pentru a intelege un individ, trebuie sa intri in
lumea lui privata si sa fii capabil sa vezi lucrurile din perspectiva lui. De aceea, diagnosticarea
unui client este in cel mai bun caz non-terapeutica, pentru ca il indeparteaza pe terapeut de la
ceea ce ar trebui sa fie principalul sau interes, si anume intelegerea modului in care clientul vede
si intelege lucrurile, punctul sau de vedere.

2. Fiecare persoana dezvolta un anumit concept de sine, o imagine, o idee despre cine este el
sau ea luat in sine sau in interactiune cu lumea din jur. Aceasta imagine de sine este fluida si
schimbatoare, dar odata formata reprezinta baza comportamentului si perceptiilor persoanei
respective.

3. Daca toti indivizii sunt demni de incredere si au o tendinta catre actualizarea de sine
(tendinta de a deveni mai buni, de a ne atinge potentialul uman, de a ne dezvolta din toate
punctele de vedere), de ce e atata nefericire pe lume? Ce interfera cu tendinta oamenilor catre
actualizarea de sine? Rogers a dezvoltat o teorie a neadaptarii, in care conceptul-cheie este cel de
incongruenta.

Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci cand exista o incongruenta sau lipsa de
concordanta intre conceptia sa despre sine si experienta sa interioara, profunda. Cum si de ce se
intampla asta? Pe masura ce un copil se dezvolta, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) si
autoapreciere (“positive self-regard”) cresc deasemenea. Pe masura ce capata tot mai multe
experiente in relatie cu familia si lumea din exterior, copii dezvolta tot mai clar un concept de
sine. Daca acestia vor fi se simt iubiti, in special neconditionat, copii vor dezvolta un concept de
sine pozitiv si, la fel de important, nu isi vor insusi anumite conditii de valorizare (conditii
pentru a se simti valorizati). Daca, pe de alta parte, parintii sunt prea restrictivi si ii impun
copilului tot felul de conditii, acesta dezvolta conditii de valorizare. Sa dam si cateva exemple:
daca unui copil i se spune “daca nu te speli pe dinti, nu te mai iubesc”, copilul va simti ca este
iubit numai in anumite conditii (daca se spala pe dinti – iubire conditionata) si va dezvolta
conditii de valorizare (“sunt un copil bun numai daca ma spal pe dinti”).
Ideea e ca daca avem un concept de sine care include prea multe conditii de valorizare, acest
concept devine rigid sau inghetat, astfel incat ne vom simti lipsiti de autoapreciere.Cu alte
cuvinte, daca ni s-a tot spus ca trebuie sa facem una sau alta si trebuie sa ne comportam intr-un
anumit fel pentru a fi iubiti si valorizati de parintii nostri, atunci tot ceea ce invatam este ca noi,
in sine, nu suntem demni de a fi iubiti, nu valoram cine stie ce in absenta acelor comportamente
considerate dezirabile. Conceptul nostru de sine este unul negativ.

Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit


Eu (fara comportamente dezirabile) = zero

In aceste conditii, experienta noastra profunda (ceea ce simtim noi in interiorul nostru) este una
negativa, compusa din sentimente de respngere si devalorizare. De aceea, aceasta experienta
profunda este distorsionata sau impiedicata sa ajunga in constientul nostru, caci ar fi foarte greu
de tolerat asemenea sentimente, ne-am simti cuprinsi de anxietate si am face tot posibililul pentru
a ne reprima aceste sentimente. Pe de alta parte, pentru a putea merge inainte, ne fabricam o falsa
imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care sa ne ajute sa supravietuim. In mod evident,
in conditiile unei dezvoltari lipsite de iubire neconditionata, apare aceasta incongruenta dintre
ceea ce credem despre noi (falsul concept de sine) si ceea ce simtim despre noi (experienta
profunda).

Cand se intampla asa ceva – si dupa parerea lui Rogers se intampla foarte des in civilizatia
moderna – indivizii nu isi cunosc adevaratele interese si sunt vulnerabili la afectiuni psihice.Ei
nu pot trai ca persoane de deplin integrate, ca persoane intregi (“whole persons”), pentru ca
exista o prapastie intre ceea ce simt si ceea ce cred despre ei.

Daca, pe de alta parte, copilul se dezvolta intr-un mediu in care nu exista deloc sau foarte putine
conditii de valorizare, conceptul de sine este unul adevarat iar experienta profunda este una
pozitiva. Copilul nu mai are nevoie sa isi construiasca un concept de sine fals pentru a trai mai
departe si nici nu are de ce sa isi reprime adanc experienta interioara. Cu alte cuvine, el este mult
mai capabil sa constientizeze experienta profunda si, in consecinta, sa functioneze ca persoana
intreaga sau completa. In aceste conditii, intreaga fiinta se dezvolta armonios, permitand
procesului de actualizare de sine sa se desfasoare si transformand individul in ceea ce Rogers a
numit o persoana pe deplin functionala (“fully functioning person”).

O persoana pe deplin functionala este tot mai:


a) deschisa sa simta si sa experimenteze;
b) capabila sa isi accepte sentimentele si emotiile;
c) capabila de a trai in prezent fara a se preocupa excesiv de trecut sau de viitor;
d) libera de a face alegeri bune pentru ea;
e) dispusa sa aiba incredere in sine si in ceilalti;
f) capabila de a exprima intr-un mod echilibrat si realist atat agresiune cat si afectiune;
g) creativa si nonconformista.
Acestea fiind conceptiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umana, caracteristicile psihoterapiei
centrate pe persoana sunt usor de inteles:
1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoana este acela de a creste gradul de congruenta dintre
experienta interioara si conceptul de sine.
2. Relatia terapeutica, in special in ceea ce priveste aspectele sale personale si emotionale, este
principalul vehicol al acestei schimbari. De fapt, relatia este cea care promoveaza cresterea si
dezvoltarea integrata a clientului si nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru ca o relatie
sa produca aceste schimbari, trebuie sa indeplineasca anumite conditii (faimoasele conditii
“necesare si suficiente” ale lui Rogers):
3. Psihoterapeutul trebuie sa se straduiasca sa isi inteleaga clientul cat mai bine din perspectiva
acestuia, adica sa dea dovada de empatie si intelegere (“empathy”).
4. Psihoterapeutul trebuie sa fie in mod onest interesat de binele clientului, sa se straduiasca cu
adevarat sa il inteleaga si sa il ajute, sa nu se ascunda dupa o masca profesionala sau sa aiba o
atitudine de superioritate (“congruence”).
5. Clientul trebuie sa se simta acceptat asa cum este, sa nu se simta judecat sau criticat pentru
ideile, sentimentele si faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

Dupa parerea lui Rogers, ultimele trei conditii sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de
sucess, fara a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea
fi considerate metode de implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie sa intre in
relatia cu clientul.

Cu incredere, respect si autenticitate, terapia centrata pe persoana este o abordare


psihoterapeutica optimista a omului, creditat ca fiind capabil sa ajunga si sa ramana la cel
mai inalt nivel al conditiei sale.

Conditiile relatiei psihoterapeutice non-directive dupa Rogers sunt urmatoarele:


1.Terapeutul trebuie sa se conduca dupa principiul ca individul aflat in terapie este responsabil
pentru el insusi si este de dorit pentru individ sa-si asume aceasta responsabilitate.
2. Terapeutul trebuie sa fie de accord cu faptul ca cleintul sau are in interiorul sau o puternica
dorinta de a deveni matur, adaptat social, independent, productiv, de a se baza pe propriile sale
forte pentru modificarea terapeutica.
3. Terapeutul trebuie sa creeze o atmosfera calda si permisiva, atmosfera in care individual este
liber sa-si exprime orice atitudine, traire sau gand, indiferent cat de neconventionale, absurde sau
contradictorii ar fi acestea.
4. Terapeutul nu pune clientului limitari in ceea ce priveste atitudinile, ci doar in ceea ce priveste
comportamentul( acest lucru este valabil si la copii:copilului nu i se da voie sa sparga geamul
cabinetului, dar poate sa-si exprime sentimentul ca ar dori sa o faca).
5. Terapeutul utilizeaza numai astfel de tehnici si procedee care sa-l conduca pe pacient la o
intelegere profunda a propriilor sale atitudini si stari emotionale si la autoacceptarea acestora.
Aceasta intelegere se realizeaza cel mai bine prin reflectii incarcate de sensibilitate si prin
clarificarea atitudinilor clientului. Acceptarea realizata de terapeut nu trebuie sa implice nici
aprobare, nici dezaprobare.
6. Terapeutul trebuie sa se abtina de la orice exprimare sau actiune contrara principiilor anterior
formulate. Aceata inseamna ca el trebuie de fapt sa se abtina de a intreba, dovedi, interpreta,
sfatui, sugera, convinge, asigura. Printr-o astfel de actiune terapeutul acorda incredere
pacientului considerand ca acesta isi poate rezolva singur problemele si poate lua singur decizii.
Terapeutul ( consilierul) se concentreaza mai ales asupra a ceea ce simte pacientul, sentimentele
care pot fi descifrate din afirmatiile acestuia, astfel incat sa poate selecta si clarifica aceste
sentimente. Trebuie sa recunoastem ca o astfel de atitudine, departe de a fi pasiva, cum pare la
prima vedere, reclama multa disciplina si auto-vigilenta din partea terapeutului. Psihoterapeutul
devine un simplu insotitor al clientului sau, client care se va simti liber sa isi exploreze
gandurile, sentimentele reale, acceptandu-le, indiferent de contradictiile lor, si integrandu-le, asa
cum sustine psihoterapeutul Georgeta Niculescu, in propriul „self“. Carl Rogers a pus la baza
psihoterapiei sale principiul conform caruia orice organism viu are tendinta innascuta de a-si
dezvolta capacitatile si structurile naturale la un nivel optim atunci cand este plasat in conditiile
de mediu potrivite, capacitate cunoscuta sub numele de tendinta de actualizare.
Aceasta tendinta de actualizare da oamenilor sansa de a trai autentic si plenar momentele din
viata lor, acceptand ceea ce li se intampla, pe ei insisi – intr-un mod mult mai obiectiv si mai
consistent.
Prezentam, pentru exemplificare, un fragment dintr-un dialog
terapeutic (Rogers, 1951, cit. Coleman; Butcher, Carassu, 1984, p
658-659):

Alice: Ma gandeam la felul cum ma port la serviciu. Mi-am facut


un obicei sa incerc sa fac oamenii sa se simta bine in jurul meu, sa
aplanez conjlictele ..
Consilierul: Cu alte cuvinte, faic eforturi ca lucrurile din jurul tau sa
se desfasoare cat mai lin\si oamenii sa se simta cat mai in largul lor.
Alice: Da. Cred ca asta este. Motivul pentru care o fac nu este ca
A s fi "bunul samaritean" care incearca sa-i faca pe clienti fericiti, ci
pentru ca mi-e mai usor sa joc rolul asta. L-am jucat mult timp si
acasa. Nu mi-am sustinut niciodata cu tarie convingerile in cazul in
care am avut cu adevarat vreo convingere pe care s-o apar.
Consilierul: Simti ca de mult timp joci rolul persoanei dragute
care netezeste asperitatile si aplaneaza conflictele?
Alice: Da.
Consilierul: Mai degraba decat sa ai propriile tale opinii sau
reactii. Nu-i asa?
Alice: Asta este. Nu am fost niciodata cu adevarat eu insami sau
nu am stiut care este eul meu real. Ar trebui sa joc propriul meu rol,
pe care nu-l poate juca nimeni altcineva si care ar trebui jucat. Voi
incerca sa dau viata acestui rol (Rogers, 1951, p. 152-153).

Factori comuni cu alte sisteme psihoterapeutice


Inca Carl Rogers(1942) sublinia faptul ca descarcarea emotionala si insight-ul sunt
caracteristice si psihoterapiei non-directive, ca si psihanalizei. Aceasta descarcare emotionala
genereaza insight-ul, care in cadrul acestei orientari este conceput ca fiind perceperea unor
relatii noi, dorinta de a-si accepta propriul eu cat si o noua alegere de scopuri.
In urma insight-ului, care la randul sau este consecinta unei descarcari afective, pacinetul ia noi
decizii in legatura cu sine si cu ceilalti, isi modifica modelele comportamentale si elaboreaza
solutii pentru rezolvarea situatiilor conflictuale.

Trasaturile caracteristice ale psihoterapiei non-directive


Rogers(1942) se refera la trei caracteristici care diferentiaza cel mai bine abordarea non-
directiva. Aceste trasaturi specifice sunt urmatoarele: natura previzibila a procesului terapeutic
non-directiv; descoperirea fortelor constructive ascunse in interiorul pacientului si relatia
terapeutica centrata pe client.
Dupa Rogers, descoperirea ca atare a fortelor creatoare din om nu este originala prin ea insasi.
Si alti terapeuti s-au referit la aceste forte evolutive, dar ei cautand nu au crezut ca acestea pot fi
puse in miscare singure, ei cautand sa le directioneze intervenind practic in desfasurarea
procesului perceptiv.
Rogers considera ca tocmai aceasta acceptare si lipsa de directionare a pacientului, care
inseamna acordarea unei increderi totale, este cea care stimuleaza punerea in actiune a acestor
forte creatoare.
In ceea ce priveste caracterul centrat pe client al relatiei psihoterapeutice, trebuie subliniat
faptul ca pacientul este inteles in cursul relatiei terapeutice in acelasi mod in care el se intelege
pe el insusi. Cu alte cuvinte, pacientul trebuie acceptat total si din toata inima.
Exista controverse in ceea ce priveste aplicabilitatea psihoterapiei non-directive. Unii entuziasti
au considerat-o ca pe un panaceu universal, pentru orice fel de dificultate psihologica. Aceasta
pozitie se bazeaza mai ales pe faptul ca Rogers a negat importanta si necesitatea psihodiagnozei
inainte de inceperea tratamentului terapeutic.
Alti terapeuti sunt de parere ca aceasta tehnica psihoterapeutica se potriveste doar in cazul unor
pacienti( cand se aplica doar aceasta tehnica), sau o aplica in cadrul unor sedinte de psihoterapie,
combinand-o cu alte metode in cadrul unui demers ecletic.
Studiile clinice au demonstrate faptul ca psihoterapia non-directiva este mai eficienta in cazul
unor subiecti relativ normali( cu probleme de viata, acuze nevrotiforme), desi Rogers afirma ca
ar exista posibilitatea utilizarii ei si la psihotici spitalizati( aflati sub control).
Snyder (1948) a ajuns la concluzia ca psihoterapia non-directiva este mai utila in cazul
studentilor deoarece la acestia problemele isi au originea mai mult in interior decat in surse de
natura externa. De asemenea, acest gen de psihoterapie are succes in cazul tuburarilor de
adaptare marita, al consilierii vocationale, al relatiilor dintre parinti si copii cat si in cazul
persoanelor cu tulburari nevrotice usoare si moderate ( in mod special in cazul starilor anxioase
si al unor sindroame isterice).
Psihoterapia non-directiva se utilizeaza ceva mai putin in cazul psihoticilor, a pacientilor cu
inteligenta scazuta, al celor trecuti de cincizeci de ani, al celor care au dificultati de verbalizare (
inclusiv in cazul celor tulburati emotional si care se blocheaza atunci cand li se cere sa se
exprime), cat si in cazul persoanelor excesiv de dependente.
Thorne ( 1944; 1948), un critic sever al psihoterapiei non-directive, este de parere ca de la un
caz la altul sau pentru acelasi pacient, de la o sedinta la alta, gradul de directionare al pacientului
sau dimpotriva gradul de non-directivism trebuie sa fie diferit.
Aceasta reprezinta pozitia multor psihoterapeuti care utilizeaza abordarea non-directiva numai
din cand in cand, atunci cand situatia o cere, considerand ca doar putine cazuri sunt potrivite
pentru demersul non-directiv pur.
Desfasurarea unei sedinte
Nu exista retete, fiecare individ este o valoare particulara si este asistat intr-un mod specific lui
si nevoilor sale. Georgeta Niculescu aminteste un aspect esential al curei centrate pe persoana, si
anume faptul ca terapeutul nu urmareste in procesul terapeutic sa il schimbe pe client, ci sa il
asiste intr-un mod suportiv, fiind tot timpul empatic, congruent, pozitiv si acceptandu-l necondi-
tionat pe cel din fata sa, pana acolo unde clientul doreste sa ajunga. In cabinetul de psihoterapie
centrata pe persoana este o atmosfera calda, de intelegere, prin care clientul ajunge sa se simta
acceptat, inteles si valorizat ca persoana.
El se va simti liber – chiar pentru prima data in viata, in unele cazuri – si mai ales capabil sa isi
exploreze gandurile si sentimentele reale, acceptand si partile mai putin bune ca furia, ura, drept
parti ale propriului „self“.
Aceasta sinceritate ii vindeca blocajele si traumele, deschizandu-l catre sine, cel care este si cel
care poate sa devina.

Procesul terapeutic
Rogers consideră că pentru atingerea obiectivelor propuse (schimbarea) sunt necesare 6 condiţii :
- două persoane intră într-o relaţie semnificativă pentru fiecare,
- clientul se află într-o stare de incongruenţă sau vulnerabilitate, adică nu corespunde imaginii pe
care o are despre sine,
- consilierul asigură clientului o relaţie congruentă şi integrată,
- consilierul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă experienţele sale,
- consilierul retrăieşte universul interior al clientului într-o manieră empatică,
- clientul este disponibil să accepte mesajul consilierului.
Relaţia este înţeleasă ca o alianţă activă iar consilierul face efortul continuu de a o menţine.
Congruenta teraputului – terapeutul exprima deschis sentimentele pe care le traieste in
momentul interactiunii sale cu clientul. El constientizeaza aceste sentimente si are capacitatea de
a le comunica acestuia intr-o maniera adecvata. Totusi terapeutul nu trebuie sa raneasca sau sa
acuze clientul, motivindu-si comportamentul prin invocarea spontaneitatii si a congruentei. De
aceea, atunci cand terapeutul exprima sentimente negative, ele sunt prezentate ca reactii
personale, si nu ca indicatori ai vreunei trasaturi de personalitate a clientului.
Atentia pozitiva neconditionata se manifesta prin exprimarea continua a unui sentiment pozitiv,
fara reserve si fara evaluari. Ea inseamna san u faci evaluari de valoare. Terapeutul nu trebuie
sa accepte anumite sentimente ale clientului si sa respinga altele, ci sa-l valorizeze intr-o maniera
totala, neconditionata. O posibila exceptie se poate admite cand se lucreaza cu pacienti
schizofrenici, terapeutii fiind mai eficienti cand se manifesta intr-o maniera conditionata.
Intelegerea empatica a clientului are la baza intalnirea celuilalt in baza unor dimensiuni sau
puncte comune. Deseori pentru descoperirea acestora, terapeutul apeleaza la o activitate sau un
obiect intermediar. Intelegerea empatica are la baza o pendulare continua a terapeutului in
campul intersubiectiv al relatiei sale cu clientul, in timpul careia se aproprie de cadrul de
referinta intern al acestuia pana la identificare, dupa care se departeaza din nou, constientizand
propria sa identitate. Cautand sa inteleaga sensul limbajului interlocutorului, utilizand cuvintele
sale si reprezentandu-si mediul fizic si social in care traieste, istoria acestuia, terapeutul va reusi
sa intre in universal interior al clientului sis a perceapa realitatea prin lentilele acelorasi ochelari.
Terapeutul trebuie sa evite angajarea intr-o identificare active cu clientul sau, antrenandu-si mai
degraba, sensibilitatea de a masura realitatea cu unitatea de masura utilizata de client. Astfel,
identificarea terapeutului cu interlocutorul sau nu conduce la pierderea identitatii, ci la
“introiectarea unui numar sufficient de parti ale celuilalt pentru a lucra impreuna asupra aceluiasi
material”.
In timpul terapiei, terapeutul trebuie sa controloze procesul de identificare in asa fel incat sa
poata face acest fapt fara a trai iluzia identitatii clientului. Efectele acestei iluzii pot fi observate
in relatiile cu anumiti pacienti fata de care este greu de gasit distanta psihologica adecvata,
aproprierea lor ne confrunta pe noi insine cu propriile angoase ale mortii. Probabil cel mai
important concept al terapiei rogersiene este increderea – increderea ca indivizii pot sa-si
stabileasca propriile obiective si sa-si controleze calea pana la atingerea acestora.
In conceptia lui C. Rogers, procesul terapeutic are mai multe etape. Aceste etape evitentiaza in
egala masura atat aspectul nondirectiv si umanist al interventiei terapeutice, cat si drumul parcurs
de client pe calea maturizarii sale psihosociale.
- Clientul vine si solicita un ajutor. Decizia de a se prezenta la terapeut este un act de
independenta responsabila – clientul vine singur, nu este adus.
- Situatia de ajutor este normal definita. Clientul este avertizat ca de faptul ca terapeutul nu are
raspunsuri la problemele sale. Psihoterapia furnizeaza un cadru in care clientul poate descoperi,
cu ajutor, propriile raspunsuri la propriile intrebari. Terapeutul comunica pacientului verbal si
nonverbal idea si sentimentele de libertate si autenticitate, incurajandu-l sa se manifeste in accord
cu ceea ce simte si gandeste pe toata durata sedintei de psihoterapie.
- Incurajarea exprimarii libere a sentimentelor in ceea ce priveste problema sa. Daca am reusit
sa-l facem pe client sa simta ca ora de terapie ii apartine cu adevarat si ca o poate utilize cum
doreste, atunci el va incepe sa-si exprime liber ostilitatea si anxietatea, sentimentele de
ingrijorare si culpabilitate, ambivalenta si indeciziile.
- Terapeutul accepta, recunoaste si clarifica sentimentele negative. Acceptand sentimentele
clientului, el trebuie sa fie pragatit sa raspunda la nu la continutul intelectual al celor spuse de
client, ci la sentimentele pe care acestea le implica. Terapeutul clarifica verbal aceste sentimente,
nu incearca sa le interpreteze cauza si nici sa le discute utilitatea – el recunoaste pur si simplu ca
ele exista si le accepta.
Specificul abordarii centrate pe persoana in lucrul cu pacientii cu tulburare de tip
borderline

In practica psihoterapeutica, tulburarea de tip borderline este frecvent intalnita. C. Rogers nu a


dat nici o indicatie cu privire la functionarea de tip borderline, dar este posibil sa avansezi in
intelegerea conceptului utilizand notiunile de "camp fenomenologic" si "self" definite de el.
Terapeutii centrati pe persoana procedeaza fenomenologic in abordarea pacientilor lor, ceea ce
presupune ca sunt ghidati in demersul terapeutic de experienta pacientului, asa cum este ea
relevata de acesta, sunt ghidati de intelegerea empatica a nevoilor pacientului, urmarind asistarea
acestuia in invingerea problemelor si simptomelor care il apasa "aici si acum".
Construirea identitatii persoanei, care in termenii psihoterapiei centrate pe persoana reprezinta
dezvoltarea self-ului, este un proces ce implica inevitabil interactiunea cu persoanele
semnificative si reprezinta un "proces de dezvoltare in relatie".
E.M. Biermann-Ratjen (1996) evidentiaza diferitele faze ale dezvoltarii self-ului. In prima faza,
formarea self-ului implica experimentarea nevoii de acceptare pozitiva si neconditionata din
partea celorlalti si a satisfacerii acestei nevoi. Daca experientele copilului sunt intelese empatic si
acceptate neconditionat de cei semnificativi, atunci ele pot fi integrate in selfconcept; daca nu,
mai tarziu ea va fi experimentata ca o amenintare existentiala, de cele mai multe ori
neconstientizata.
Faza a doua in dezvoltarea selfului este indicata de capacitatea acestuia de a forma primul
gestalt in care copilul poate integra experienta de a fi respectat si apreciat. Tot acum experienta
copilului este impartita in categoriile de "bun" si "rau". De exemplu, daca persoanele
semnificative nu accepta pozitiv si neconditionat nevoile copilului si reactioneaza cu furie si
agresivitate fata de un copil "dificil" si cu prietenie si dragoste fata de un copil "dragut", acest
mod de reactie, perceput de copil, ii va imparti experientele in bune si rele.
Faza a treia a dezvoltarii selfului incepe atunci cand apare acceptarea de sine a copilului, cand
el experimenteaza abilitatea de a simboliza propria experienta si o exprima chiar la nivel verbal.
In cazul pacientilor cu tulburare borderline, persoanele semnificative din viata lor le-au oferit o
acceptare conditionata si nu i-au inteles empatic, ceea ce a determinat introiectarea valorilor
dezirabile acestora, insusirea lor si dezvoltarea unui self bazat pe aceste standarde de valoare si
ignorarea propriilor nevoi, a propriei evaluari organismice. Aceste conditii de valorizare
disturba procesul de evaluare organismica, proces prin care experientele proprii sunt simbolizate
si evaluate in concordanta cu dezvoltarea self-ului. Din acest motiv, acest tip de pacienti tind sa
se adapteze in primul rand nevoilor celorlalti. Nevoia de apreciere duce la perceptia selectiva a
experientelor, in acord cu conditiile de valorizare ce au fost fixate. Experientele concordante
acestor conditii sunt percepute si simbolizate corect in self-concept, in timp ce acele experiente
ce contravin conditiilor de valorizare sunt blocate. Aceasta duce la incongruenta intre self si
experienta actuala. Incongruenta este indicata de confuzie, tensiune, comportamente neadecvate.
In cazul pacientilor borderline exista o distinctie clara a experientei in "buna" si "rea" si apare
disocierea ca strategie de aparare. In dezvoltarea normala, aceasta strategie de aparare
(disocierea) este inlocuita de posibilitatea unei distinctii clare intre: "Acesta este modul in care
eu imi valorizez propria experienta" si " ...acesta este modul in care altul o judeca". De exemplu,
experimentarea de copil a neputintei sau lipsei de aparare si protestul lui impotriva sentimentelor
de teama si umilinta furioasa, care, pe masura ce devin tot mai intense, impiedica copilul sa se
poata face inteles sau sa se poata comporta "acceptabil" si totodata sa se poata intelege si accepta
pe sine.
Tulburarea borderline se dezvolta atunci cand furia copilareasca nu este acceptata si se
transforma in frica, ce e perceputa de ceilalti ca agresivitate. Copilul este recompensat pentru un
comportament pasiv si pedepsit pentru eforturile lui de a deveni autonom. A fi autonom
presupune sa renunti la siguranta mediului familial si sa accepti sa nu mai fi ingrijit de
persoanele semnificative. Pacientii cu tulburare borderline nu pot contine in acelasi timp
sentimentul de a fi autonomi si in siguranta, osciland intre nevoia unei relatii simbiotice si teama
de a nu se dizolva sau de a nu se pierde pe sine in aceasta. Ei experimenteaza in permanenta
teama de a nu ramane singuri si cea de a fi in relatie, acompaniate de furie, disperare,
insecuritate, vid interior, motiv pentru care se apara alternand apropierea, idealizarea cu
distantarea, devalorizarea.
Self-concept-ului pacientului borderline ii lipsesc coeziunea si continuitatea, fiind in
permanenta vulnerabil la noile experiente care nu pot fi integrate datorita contradictiilor interne
ale self-ului. Fragmentarea self-concept-ului duce la contradictii si scindari, la sentimente si
actiuni alternative (sentimente de atotputernicie sau totala lipsa de valoare, ura si iubirea,
idealizare si devalorizare, autonomie si dependenta etc). In self-concept-ul pacientului apar
simultan ura fata de sine si supraestimarea, acestea manifestandu-se pe rand in relatia cu ceilalti.
Pacientul isi mentine temporar atitudinea si opiniile in cadrul conversatiei terapeutice, dupa care
acestea se schimba, viziunea pacientului fiind complet diferita, exprimandu-se o alta fateta a self-
ului.

Exemplu
Pacientul - "Eu sunt imposibil, toti probabil ca gandesc asa despre mine, sunt ridicol, nu cred ca
vreunul dintre colegii mei ar putea face ceva impreuna cu mine. De asemenea, nici eu nu stiu ce
raspunsuri sa dau sau cum sa ma port".
Terapeutul - "Inteleg ca nu poti sa iti imaginezi cum ar fi trebuit sa reactionezi sau ce ti-ar fi
putut spune. Este asa cu toti, mereu, sau sunt unele diferente?".
Pacientul - "De fapt da, sunt unele. Cu C. si D. am mai facut cate ceva inainte si cu D. este de
fiecare data mai distractiv".
In aceasta faza a terapiei, interventiile terapeutice trebuie dublate de multa empatie, dar aceasta
nu trebuie exprimata prin reflectarea sentimentelor. Reflectarea empatica a sentimentelor nu este
indicata in aceasta faza a terapiei, mai eficienta fiind o intelegere profunda a fricii pacientului,
fara incercarea de a o explica sau de a-l determina sa o verbalizeze. De asemenea, este nevoie de
o intelegere profunda a comportamentului ostil si acting-outurilor pacientului, fara insa a lasa sa
apara un conflict deschis. Trebuie ca terapeutul sa se asigure, pe cat posibil, ca pacientul nu isi va
face rau siesi sau altora.
Doar in momentul in care pacientul se va simti in siguranta si acceptat in relatia terapeutica se
va putea intoarce catre experientele sale mai profunde, iar autoevaluarea sa va deveni mai putin
amenintatoare pentru sine.

In aceasta etapa a demersului terapeutic, terapeutul foloseste reformularea pentru a exprima cu


mai multa claritate ceea ce pacientul doreste sa exprime. Totodata, in aceasta etapa, terapeutul
poate sa confrunte pacientul cu situatiile reale care apar, sa-i arate nepotrivirile dintre perceptia
lui si ceea ce este.
Exemplu: un tanar internat intr-o clinica este banuitor fata de o alta pacienta, suspectand- o ca
doreste sa-l seduca. Femeia este insa lesbiana.
Terapeutul reactioneaza la suspiciunea pacientului, confruntand-l cu situatia reala: "Irene? Dar
ea are o partenera!".
Pacientul - "Asta nu inseamna prea mult. Ma tem ca la un moment dat va veni si se va aseza pe
genunchii mei!".
Terapeutul - "Asa departe sa mearga? Ea sta mereu pe scaunul ei... sau nu?".
Pacientul borderline este foarte schimbator in aceasta etapa a terapiei. Este acel gen de persoana
care considera ca actiunile sale sunt aparari legitime impotriva indiferentelor celorlalti. Din acest
motiv, terapeutul va trebui sa reflecteze in timpul terapiei la felul cum sunt ceilalti, sa devina un
fel de exponent, de "voce" a celorlalti, a societatii, avand grija ca pacientul sa nu-l perceapa ca
fiindu-i inamic. Aceasta maniera de abordare permite confruntarea pacientului cu implicatiile
comportamentului sau intr-un mod pozitiv (Hoekstra, 1995).
Discutia despre conflictele in care e prins pacientul, purtata la nivel cognitiv, poate fi foarte
folositoare daca nu are nuante critice, moralizatoare si daca aspectele contradictorii sunt
prezentate intr-o maniera neutra din punct de vedere moral.
Faza initiala a terapiei este cea in care se urmareste restructurarea perspectivei si a atitudinii
obisnuite a pacientului si din acest motiv este indelungata. Neutralizarea atitudinii ostile a
pacientului impotriva mediului pare a fi punctul central al terapiei oricarei forme de tulburare de
personalitate.

Structura si granitele self-concept- ului clientului borderline nu sunt clar definite, iar apararile
sale nu sunt consistente. Putem spune ca self-ul borderline se afla intr-un "razboi" permanent, in
care frontul de lupta nu este clar delimitat, ci este intr-o permanenta schimbare. Pentru
supravietuirea persoanei, este necesar ca aceasta sa localizeze "inamicul". Aceasta structura a
self-ului determina o impartire a celorlalti in "buni"sau in "rai", impartire care este in mod
constant revizuita si ajustata. Modul in care acesti pacienti experimenteaza apropierea de ceilalti
si instabilitatea self-concept-ului lor fac dificila relationarea, aparand frecvent conflicte.
Fragmentarea self-concept-ului borderline duce la contradictii si scindari, la sentimente si
actiuni contradictorii (sentimente de atotputernicie si de totala lipsa de valoare, iubire si ura,
idealizare si devalorizare, autonomie si dependenta etc.).
Aceste caracteristici ale self-ului borderline fac ca in relationare acesti pacienti sa se comporte
ca intr-un "razboi", in care self-ul borderline al pacientului se confrunta cu cel al terapeutului,
acesta atingand aspecte esentiale si vulnerabile.
Pacientii borderline trebuie sa inteleaga la nivel cognitiv ceea ce simt, ei exprimandu-se mai
ales prin actiune, prin comportament. De aceea, obiectivul terapiei este ca persoana sa invete sa
actioneze mai putin si sa inceapa sa-si inteleaga propria vulnerabilitate, sa inteleaga ca ceea ce
determina comportamentul ei este amenintarea existentiala pe care o simte.

Concluzii
Specificul psihoterapiei centrate pe persoana in cazul pacientilor cu tulburare de tip borderline
consta in:
- relatia se costruieste in timp, terapeutul trebuie sa fie prezent in mod simplu in relatie prin
folosirea ritualurilor de contact;
- intelegerea empatica este comunicata prin actiuni (sa reflectezi respiratia);
- interventiile non-verbale trebuie sa fie acompaniate verbal;
- personalitatea terapeutului joaca un rol deosebit de important in lucrul cu acest tip de pacienti,
ce sunt neincrezatori si care testeaza in permanenta terapeutul in legatura cu diferite aspecte
personale, cu motivele si valorile sale;
Din toate aceste motive, este necesara o mare onestitate din partea terapeutului, precum si
capacitatea de autoexplorare.
Swildens a elaborat un ghid ce poate fi utilizat in abordarea centrata pe persoana a pacientilor
cu acest tip de tulburare:
1. Este de preferat sa se creeze o atmosfera terapeutica care sa fie perceputa de pacient ca
neamenintatoare, de aceea trebuie evitat un contact vizual fortat, ce poate induce anxietate.
2. O relatie pozitiva intre pacient si terapeut este prioritara si nu trebuie alterata de interventii
dure sau inutile din partea terapeutului. In acest sens, un aspect important il constituie pastrarea
unui echilibru intre distanta si apropiere in relatie. Acceptarea, empatia si congruenta
terapeutului trebuie sa fie exprimate in toate fazele terapiei.
3. Legatura pacientului cu realitatea ar trebui sa fie printre primele aspecte abordate in cursul
procesului terapeutic, precum si confruntarea acestuia cu distorsiunile interne.
4. Din faza a doua a terapiei vor fi abordate strategiile de aparare a pacientului, prin interventii
clarificatoare. In acest fel, pacientul va fi partial dezarmat, dispus la o relationare mai sanatoasa.
5. In timpul fazei existentiale (care poate dura un timp indelungat) se va lucra cu capacitatea
pacientului de a face fata poverii existentiale, resimtita astfel din cauza limitarilor asociate
tulburarii. Situatia prezenta a pacientului, viata lui de zi cu zi trebuie abordate in terapie ca o
prioritate a acestei faze.

Procesul terapeutic
Datorita bogatiei simptomelor ce pot reprezenta incercari de compensare (abuz de alcool,
droguri, medicamente, tulburari psihice) si care sunt frecvent o masca a tulburarii reale, este
foarte important un proces detaliat de diagnosticare. In abordarea terapeutica, terapeutul trebuie
sa fie capabil sa discearna daca simptomele nevrotice au functie de protectie, pentru a nu orienta
procesul terapeutic intr-un sens specific abordarii nevrozelor.
Haas (1988) considera ca in lucrul cu pacientii borderline este necesar un dialog terapeutic care
sa structureze procesul.
Henning (1989) nu accepta necesitatea modificarii conduitei terapeutice, subliniind faptul ca
abordarea structurata poate fi inteleasa de pacient ca un efort de preluare a puterii de terapeut.
Eckert, Biermann-Ratjen si Haas lucreaza in general cu grupuri de pacienti borderline, in care
un factor esential este faptul ca procesul nu este directionat doar de terapeut, ce are o relatie
adaptata, observand toti pacientii. Interventia terapeutica este de dorit sa fie orientata empatic pe
reactia membrilor grupului si mai putin pe comportamentul individual.

Scopul terapiei
"Nu este scopul meu ca tu sa devii mai bun, ci sa te intelegi mai bine", spune Eckert despre
scopul terapiei cu pacientii borderline. O data cu atingerea acestui scop se schimba si nivelul la
care se modeleaza relatia terapeutica. Nu se face recurs la sentimente, dar se structureaza
experienta, ceea ce conduce treptat la structurarea selfului pacientului.
Faza initiala (premotivationala)
Swildens (1991) numeste aceasta faza a procesului terapeutic "faza de alarma". Este etapa in
care pacientul vine in terapie sub presiunea unei mari suferinte, iar neincrederea in ceilalti,
instalata in fazele timpurii ale dezvoltarii sale, il face sa aiba dubii daca poate sa se increada in
terapeut. Perspectiva unei relatii destul de indelungate (relatia terapeutica) genereaza in pacient
frica, dar si dorinta de a se implica, amestecata cu speranta de a fi ajutat. Acestea pot fi repede
inlocuite de dezamagire, de sentimentul de a fi tradat, abandonat, de sentimentul de pierdere -
"Daca nu esti tot timpul 100% pentru mine, atunci esti impotriva mea!". Pentru pacientii de acest
tip functioneaza intotdeauna regula "totul sau nimic".
Pacientul cu aceasta structura nu rejecteaza terapeutul, ci il asimileaza cu un "obiect", asa cum
considera de altfel pe oricine, "obiect" care ii starneste interesul pentru a "se juca", a initia o
"competitie" in care sa demonstreze, o data in plus, cine este "cel mai tare". Incearca inca de la
inceput sa gaseasca care sunt slabiciunile si limitele terapeutului, fiind intr-un permanent "joc de
putere".
Terapeutul trebuie sa aiba mereu o atitudine pozitiva, suportiva, care sa ofere suficient spatiu
pentru momentele in care pacientul simte nevoia sa se distanteze si care sa faca posibila
stabilirea unui "contract de lucru", in cadrul caruia pacientul sa aiba posibilitatea sa-si manifeste
agitatia.
D. Mearns si B. Thorne accentueaza necesitatea de a castiga increderea pacientului in relatia
terapeutica, in faza de inceput a terapiei. Nu exista o formula magica pentru aceasta, poate numai
doua reguli generale: procesul sa nu fie niciodata grabit, iar terapeutul sa aiba o atitudine de
acceptare pozitiva neconditionata, sa incerce in permanenta sa egalizeze puterea in relatia
terapeutica.

Acestea pot fi realizate in practica cu ajutorul interventiilor suportive, al comentariilor calme,


intrebarilor deschise, fara presiuni sau interventii confruntative care ar putea atinge inconsistenta
self-concept- ului pacientului.

Faza de conflict
Aceasta faza se concentreaza in primul rand asupra strategiilor de supravietuire a pacientului si,
ca si cea precedenta, trebuie sustinuta de intelegere empatica din partea terapeutului.
In aceasta faza a terapiei, pacientului ii este din ce in ce mai greu sa actioneze fara a reflecta
asupra efectelor conduitelor sale.
Observarea efectelor nocive ale mecanismelor sale de aparare va aduce pacientul in contact cu
conflictele lui interne. Exteriorizarea agitatiei fara a veni in contact cu conflictele interne nu mai
este acum posibila cu aceeasi usurinta ca inainte. Cand terapia directioneaza capacitatea de
observatie a pacientului pe nepotriviri, pe aspecte care au fost candva negate, acesta va reactiona
cu furie, deoarece nu va mai putea face apel la mecanismele lui de aparare, va resimti pierderea
acestora ca pe o pierdere a ceva ce-i apartinea.
Pacientul borderline nu are o foarte buna capacitate de a se observa pe sine, dar si-a dezvoltat o
foarte buna capacitate de a-i observa pe ceilalti. Aceasta abilitate a aparut ca o necesitate, pentru
a putea recunoaste schimbarile din mediu ca sa poata detecta la timp amenintarile si, in acest
mod, sa poata fi capabil sa se apere.
Confruntarea in cadrul terapeutic trebuie sa fie in mod clar, explicit in interesul pacientului. Nu
trebuie sa vina niciodata ca o reactie la iritarea terapeutului sau din nevoia acestuia de putere.
Abilitatea pacientului de acest tip in a percepe dispozitia celorlalti vine din faptul ca el insusi nu
se simte important si are nevoie de confirmare din partea celorlalti (terapeutului). Daca nu
primeste aceasta confirmare sau i se pare ca nu o primeste, va adopta din nou comportamentul
sau autoritar pentru a se apara impotriva pericolului de a fi abandonat si va cauta o confirmare ca
nu poate avea incredere in relatie, apoi va incerca sa paraseasca relatia.
Si in aceasta etapa, relatia terapeutica este delicata. In cazul in care pacientul este confruntat
prea des si nu sunt abordate cu prudenta inconsistentele interne, exista riscul ca pacientul sa se
simta rejectat. Este foarte important ca terapeutul sa raspunda corect crizelor care ameninta
relatia terapeutica, fara sentimentul ca este ofensat sau ca este deranjat de o eventuala cerere de
schimbare a programarii sedintelor. El trebuie sa raspunda cu empatie sentimentelor de
dezamagire si rejectie exprimate de pacient si sa nu ii ingaduie acestuia sa il eticheteze ca fiind
"bun" sau "rau".
In aceasta faza, in prim plan vine tristetea de a fi lasat singur, abandonat si trebuie lucrat cu
pacientul in aceasta directie. Sentimentul de vid interior si cel de disperare acompaniaza furia
care se manifesta. Furia este preludiul fricii, deoarece in copilarie pacientul a experimentat prin
acest sentiment faptul ca "a fost rau", deoarece "a fi furios" nu i-a fost permis de persoanele
semnificative. Intensitatea furiei este in stransa legatura cu intensitatea disperarii, ce incepe sa se
instaleze si concomitent i se face frica. Diferenta dintre "sentimentul de furie" si "a lasa furia sa
iasa", deci intre ceea ce simti si ceea ce exprimi este un alt aspect ce trebuie abordat in aceasta
faza. Pacientul incepe sa faca astfel pasul catre intelegerea a ceea ce simte si a gasirii unei
expresii adecvate a acestor sentimente. Interventiile confruntative trebuie insotite de intelegerea
empatica a pacientului si se pot constitui intru-n proces de construire a unor legaturi intre
tendinte contradictorii ale acestuia. Pacientul trebuie sa-si identifice propriile nevoi pentru a se
putea apara impotriva tendintei de a polariza, de a vedea totul in "alb-negru". El trebuie sa invete
sa nu se mai teama de "nuante", sa nu le mai perceapa ca fiind amenintatoare.

Faza existentiala
Aceasta a treia faza este importanta si are ca obiectiv reconcilierea pacientului cu propria sa
vulnerabilitate si instabilitate. In aceasta faza, pacientul este inca usor de ranit. El va invata sa
accepte aceste aspecte ale sale si sa faca fata vietii de zi cu zi, cu tot cu sentimentul sau de
insecuritate, mai ales cand se va confrunta cu experiente similare celor din dezvoltarea sa.
Sarcina terapeutului este dubla in aceasta faza. In primul rand, trebuie sa sprijine pacientul sa
lucreze cu sentimentele sale de slabiciune, cu vulnerabilitatea sa si sa le perceapa ca fiind
dinamice si ca se poate descurca cu ele.

In al doilea rand, terapeutul trebuie sa il ajute sa gaseasca strategii de a face fata vietii cotidiane
si de a se preocupa de planuri de viitor.
Este nevoie, in aceasta faza, de o atitudine activa a terapeutului, cu prezentarea alternativelor si
discutarea riscurilor eventuale ale acestora.

Faza de incheiere a terapiei


Ultima faza, cea de incheiere a terapiei sau de "ramas bun", aduce din nou in prim-planul
pacientului conflictul intre autonomie si dependenta, cel dintre spaima de a ramane singur si
nevoia de a fi independent. Pacientul va trebui sa poata sa negocieze cu tendinte contrarii, sa
accepte ca este posibil sa fie singur si in acelasi timp in siguranta.
In aceasta faza, in centrul atentiei trebuie sa se afle castigarea de pacient a abilitatii de a putea fi
singur si in siguranta, de a dori sa traiasca singur, de a fi sigur ca in viitor va fi acceptat ca unul
ce poate sta pe propriile picioare.
ABORDAREA NON-DIRECTIVĂ ÎN CONSILIERE
Abordarea non-directivă în consiliere are la bază ideile lui C. Rogers, idei care au avut o mare
influenţă în domeniul consilierii şi psihoterapiei. Acţionînd de pe o poziţie umanistă, Rogers
întră în dispută cu teoriile psihanalitice şi behavioriste datorită minimului interes acordat
patologiei şi modului de structurare a personalităţii, el aduce ceva nou în domeniul
psihoterapiilor prin metoda care îi poartă numele.
Caracteristicile relaţiei client-terapeut (centrată pe client)
- metoda este centrată asupra individului şi nu asupra problemei, scopul fiind îndrumarea
clientului să atingă o anume maturitate care să-l ducă la o adaptare superioară,
- este accentuat elementul trăit aspectul afectiv avînd prioritate în faţa aspectului intelectiv
(sfaturile nu ajută întotdeauna la rezolvarea unei probleme),
- este importantă situaţia actuală într-o măsură mai mare decît trecutul individului care nu este
foarte important pentru atingerea obiectivelor propuse.

Cadrul teoretic al abordării centrate pe client


- terapia sau consilierea centrată pe client are la bază modelul personalităţii care subliniază rolul
deosebit al dezvoltării sau autoactualizarea individului. Obiectivul ideal al actualizării este
dezvoltarea deplină a personalităţii şi tendinţa de a evolua în direcţia maturizării. Această
dezvoltare este rezultatul experienţelor personale care apar doar în relaţie cu ceilalţi. Ştim ca
fiecare are nevoie de o imagine de sine pozitivă în tranzacţiile cu ceilalţi, iar persoana dezvoltă o
imagine pozitivă condiţionată din exteriorul ei.

Atitudini specifice în abordarea non-directivă


Rogers consideră că pentru atingerea obiectivelor propuse (schimbarea) sunt necesare 6 condiţii
:
două persoane intră într-o relaţie semnificativă pentru fiecare,
clientul se află într-o stare de incongruenţă sau vulnerabilitate, adică nu corespunde imaginii pe
care o are despre sine,
consilierul asigură clientului o relaţie congruentă şi integrată,
consilierul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă experienţele sale,
consilierul retrăieşte universul interior al clientului într-o manieră empatică,
clientul este disponibil să accepte mesajul consilierului.
Relaţia este înţeleasă ca o alianţă activă iar consilierul face efortul continuu de a o menţine.
Tehnici propuse de Rogers
- clarificarea sentimentelor,
- acceptarea necondiţionată,
- reformularea mesajului clientului

Reformularea – intervenţie verbală non directivă


Rolul consilierului este de a reflecta sentimentele şi de a propune reformulări ale mesajelor
transmise de client. Tipul de influenţă exercitat de psiholog se numeşte facilitare. Reformularea
permite conştientizarea treptată a ceea ce se produce, fiind un factor stimulativ. Reformularea
presupune exprimarea cu alţi termeni mai concis sau mai explicit a ceea ce spune clientul . O
reformulare este eficientă atunci cînd clientul este de acord cu ea. Consilierul face din client un
partener pentru că reformularea implică şi o reflexie activă din partea consilierului.

Reformularea este de mai multe tipuri :


1) Reformulare-reflectare
Ex. P- …şi eram foarte ingrijorat…
C-…înţeleg, erai foarte ingrijorat…, vrei să spui că felul cum te trata te-a pus pe gînduri?
2) Reformulare cu inversarea raportului figură-fond
Ex. P-…sunt singurul din clasă care nu face nimic bine niciodată…
C-…după părerea ta toţi ceilalţi se descurcă mai bine decît tine ?
3) Reformularea- clarificare
Ex. C- …colegul meu crede că doar el contează, că numai el are ceva de spus, monopolizează
toată conversaţia iar eu pot să mă retrag…
P- …problema ta nu sunt manierele colegului, ci faptul că el te deranjează şi te elimină…
Într-un interviu sau şedinţă de consiliere toate formele de reformulare trebuie utilizate atunci
cînd este cazul astfel încît să se producă schimbarea propusă.

Abilităţi necesare conducerii non-directive


După Finn şi Rose, avem nevoie de următoarele abilităţi pentru asigurarea unei relaţii de ajutor :
Introducerea
- prezentarea bilaterală,
- indicarea scopurilor şi obiectivelor,
- asigurarea unui climat confortabil,
- adoptarea unui mod deschis de a vorbi.
Aşteptarea
- este un comportament non-verbal cu rolul de a atrage atenţia şi interesul clientului,
- nevoia de pauze între intervenţiile consilierului pentru a da posibilitatea clientului să-şi
formuleze răspunsurile,
- consilierul foloseşte procedee non-verbale, menţine contactul vizual şi are o voce clară,
- consilierul încurajează clientul să vorbească.
Întrebările
- se folosesc în principiu întrebări deschise,
- se pune o singură întrebare o dată (nu două deodată),
- întrebările vor fi clare şi concise,
- se foloseşte vocabularul clientului.
Urmărirea verbală
- vizează răspunsurile consilierului la întrebările clientului,
- consilierul răspunde prin parafrazări,
- se introduce un nou subiect în discuţie,
- se cere clientului să continue discuţia.
Căutarea concreteţei
- se cer informaţii mai detaliate, specifice,
- consilierul caută informaţii detaliate,
- consilierul aduce discuţia abstractă la un nivel mai concret, relevant,
Raţionament neevaluativ
- răspunsurile date de consilier nu sunt evaluative (nu emite judecăţi de valoare),
- consilierul răspunde la verbalizările clientului prin afirmaţii sau întrebări cu scopul de a explora
sensul comportamentelor sau evenimentelor trăite de client,
- consilierul foloseşte confruntarea pentru a indica discrepanţele dintre percepţiile clientului şi
ale sale,
Reflectarea sentimentelor
- semnifică abilitatea consilierului de a fi sensibil şi a transpune în cuvinte experienţa subiectivă
a clientului,
- consilierul reflectă sentimentele pe care clientul încă nu le-a identificat,
- consilierul reflectă intensitatea sentimentelor clientului,
consilierul identifică stimuli din mediu ce provoacă sentimentele.
Implicarea
- subliniază cît timp vorbesc partenerii de discuţie,
- clinetul vorbeşte majoritatea timpului şi nu consilierul.

Alte tehnici utilizate în consilierea sau psihoterapia nondirectivă sunt : tehnici de ascultare, de
reflectare, de reformulare, de deschidere.
Ascultarea activă (susţinere nonverbală),
Reflectarea (repetiţia ecou, pe un alt ton pentru schimbarea perspectivei asupra evenimentului),
Amplificarea (pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv al situaţiei),
Reformularea

Alte condiţii ale dialogului consilier/ consiliat


Locul evaluării în subiect – consilierul nu judecă ceea ce spune subiectul, nu evaluează, nu-şi
impune punctele de vedere, nu sugerează soluţii, ci doar ascultă, acceptă necondiţionat şi
clarifică.
Comunicarea aici şi acum – chiar dacă se discută fapte trecute se are în vedere focalizarea
comunicării în prezent, adică situaţia este adusă în prezent.

Efectele metodei asupra personalităţii


Schimbările observabile de personalitate şi comportament a clientului sunt relativ permanente şi
se prezintă astfel :
clientul evoluează spre un stadiu de acord intern, devenind mai deschis şi mai puţin defensiv,
percepţiile sale sunt mai realiste, mai diferenţiale şi mai obiective,
devine din ce în ce mai capabil să-şi rezolve problemele,
funcţionarea psihică se ameliorează, scade vulnerabilitatea,
acordul dintre Sine şi Sinele Ideal creşte datorită schimbărilor,
creşte consideraţia faţă de Sine,
are loc o maturizare şi o adaptare socială mai bune,

Rogers recomandă să nu se diagnosticheze sau să se categorizeze clientul, iar şedinţele de


consiliere sau terapie să decurgă astfel :
+ în prima şedinţă clientul este întrebat non directiv care este scopul venirii sale, după care aplică
tehnicile de bază, iar consilierul îi va explica scopurile şi tehnicile urmărite pentru a favoriza
schimbarea,
+ de la a treia şedinţă tehnicile vor fi adecvate în funcţie de afirmaţiile clientului, iar acesta va
deveni mai activ şi mai pozitiv în cadrul şedinţelor.

Abordarea non directivă poate fi aplicată cu succes şi la grupuri (grupul de întîlnire).


Schimbarea terapeutică se poate produce şi în cadrul unui grup la fel de eficient ca şi în cazurile
individuale. Aceste grupuri au rolul de a îmbunătăţii relaţiile interpersonale din grup şi o mai
bună cunoaştere de sine.
Grupul ar trebui centrat pe membrii aşa cum terapia este centrată pe client. Cunoştinţele
membrilor grupului pot ajuta la recunoaşterea propriilor probleme ca pas important către
schimbare.
Aplicarea pe grup este folosită pentru rezolvarea diferitelor probleme, inclusiv abuzul de
substanţe nocive.
Bibliografie
 Dafinoiu, I. (2005) Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Bucuresti
 David, D. (2006) Psihoterapii individuale si de grup, Editura Polirom, Bucuresti
 David, D. (2006) Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale, Editura Polirom,
Bucuresti
 David, D. (2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Editura Polirom: Iaşi
 Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.
 Holdevici, I. (2005) Elemente de psihoterapie, Editura Mar
 Ionescu, G. (1990). Psihoterapia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
 Rogers, C. (2008). A deveni o persoana, Editura Trei, Bucuresti