CONSILIEREA ȘI PSIHOTERAPIA NONDIRECTIVĂ, CENTRATĂ PE CLIENT

Psihoterapia centrată pe client (1942) se înscrie în curentul orientărilor experienţialiste;

apărută iniţial sub denumirea de psihoterapie non-directivă, contrazicea considerabil principiile
statuate la acea vreme, constituind un adevărat şoc ideologic, căci ideea unui tratament
psihoterapeutic lipsit de direcţii, de diagnostice şi interpreatări era dificil de acceptat.
În lucrarea ,,On becoming a person’’ (1961), referindu-se la caracterisicile de non-
directivitate, Rogers afirma:
,,Dacă pot crea o relaţie caracterizată din partea mea prin:
- sinceritate şi transparenţă, în care îmi exprim sentimentele mele reale;
- acceptare caldă şi preţuirea celeilalte persoane ca un individ separat;
- o abilitate sensibilă de a percepe lumea sa şi pe sine aşa cum o percepe cealaltă persoană
Atunci celălalt individ din cadrul relaţiei:
- va trăi şi va înţelege aspecte referitoare la sine pe care anterior le-a reprimat;
- va descoperi că devine mult mai integrat, mai capabil să funcţioneze eficient;
- va deveni mai asemănător cu poersoana care vrea să devină;
- îşi va controla mai bine viaţa şi va avea mai multă încredere în sine;
- va deveni mult mai mult o persoană, unică şi mai capabilă să se exprime;
- va fi mai înţelegător, îi va accepta mai mult pe ceilalţi;
- va fi mai capabil să facă faţă problemelor vieţii mai adecvat şi mai confortabil.’’ (p.38)
Aşadar, ideea centrală din teoria rogersiană se referă la încrederea în capacitatea de
dezvoltare pozitivă a persoanei într-un climat de respect şi încredere.
În manifestarea concretă, există un anumit tip de relaţie interpersonală care favorizează
creşterea.
În concepţia lui Rogers, relaţia interpersonală terapeutică are următoarele coordonate:
1. Congruenţa terapetului reprezintă condiţia de bază: să fie în fiecare moment exact ceea
ce este în toată profunzimea fiinţei sale. Constatarea sa este că atunci când eşuează să asculte
persoana din faţă de fapt devine defensiv faţă de sentimentele pe care acesta i le trezeşte sau
anticipează că ar putea apărea. În acest caz atenţia se canalizează în interior şi nu mai este îndreptată
către celălalt: „mi-a devenit clar că ceea ce este mai important din ce am învăţat pentru cineva care
vrea să stabilească o relaţie prin care să ajute este că este „în siguranţă” să fii real într-o maniera
transparentă. Dacă într-o relaţie dată sunt rezonabil de congruent, dacă nu este ascuns nici un
sentiment care este relevant pentru relaţie, atunci pot fi aproape sigur că relaţia va ajuta” (Rogers,
1993, p. 51). Cu toate acestea, apreciază că a transpune aceasta în comportament faţă de cealaltă
persoană nu i-a reuşit niciodată complet, fiind cea mai dificilă sarcină. Dar conştientizarea
importanţei sale i-a adus cele mai importante satisfacţii. Condiţia pentru a facilita creşterea cuiva
este propria creştere, chiar dacă uneori este dureros. Relaţia rogersiană se bazează în mare măsură
pe oglindire. Creşterea terapeutului va fi deci o oglindire adecvată pentru creşterea clientului său.
Această concluzie poate fi extinsă la orice relaţie care urmăreşte educaţia.
2. Exprimarea afecţiunii: chiar faţă de persoanele cu care de obicei se stabileşte o relaţie
profesională nu face decât să îmbogăţească persoana, prin stabilirea unei relaţii mai profunde şi în
acelaşi timp sigure cu celălalt.
3. A fi separat de celălalt: a nu te contopi cu trăirile celuilalt, ci a conştientiza care sunt
propriile trăiri faţă de celălalt când el exprimă o anumită emoţie, ce simt când celălalt este agresiv
sau depresiv, sau dimpotrivă când are afecţiune şi chiar dragoste. Ultimul caz se poate dovedi
uneori mult mai dificil ca primele. Separarea de cealaltă persoană dă puterea interioară de a-l
accepta pe celălalt ca pe o persoană independentă, fără a fi stingherit de propria teamă că nu mă pot
separa de el.
4. Încrederea în sine pentru a exprima separarea de celălalt ce constituie o premisă ca
fiecare din cei doi implicaţi în relaţie să crească, să-şi dezvolte personalitatea liber, în direcţia care îi
este cea mai adecvată, o direcţie personală, fără tentaţia de a se modela după celălalt.
5. A te situa în lumea celuilalt într-o manieră care să nu-l deranjeze. Pentru aceasta este
necesar să-l poţi accepta pe celălalt aşa cum este el, a-l înţelege din această perspectivă, fără a face
evaluări la adresa lui, fără a-l judeca, fără a încerca să răstorni înţelesurile pe care le preţuieşte şi a
exprima această atitudine. În acest sens ceea ce reuşeşte să-l ajute pe celălalt cel mai mult este o
reformulare cât mai adecvată a înţelesului a ceea ce a spus, a semnificaţiei a ceea ce pare neclar
atunci când vorbeşte.
6. Capacitatea de a accepta acea faţetă a personalităţii pe care i-o înfăţişează celălalt,
de a-l accepta pe celălalt aşa cum consideră el de cuviinţă să se înfăţişeze şi a-i comunica această
atitudine. Aceasta este în strânsă legătură cu capacitatea de autoacceptare.
7. Posibilitatea de a reduce la minimum pericolul perceput de celălalt din exterior astfel
încât el să se simtă în siguranţă şi să se deschidă către propriile impulsuri, conflicte, sentimente de
care se simte ameninţat.
8. Eliberarea de evaluare, judecată constituie condiţia realizării caracteristicii anterioare a
relaţiei. Aceasta înseamnă că la adresa persoanei nu se fac nici aprecieri negative, dar nici pozitive,
astfel încât individul să conştientizeze că el singur este acela care poate face evaluări corecte la
adresa situaţiei lui şi că, în acelaşi timp, el poartă responsabilitatea aceasta. Nici o judecată din
exterior nu ar trebui să interfereze cu procesul de autoevaluare. În această situaţie persoana este
liberă să fie responsabilă de sine.
9. Cele două persoane care se întâlnesc sunt în procesul devenirii, al actualizării de sine.
Celălalt nu constituie obiectul unui diagnostic, al unei etichete (copil imatur sau student ignorant,
nevrotic sau psihotic etc.)

Consistent cu aceste observaţii, Corey (1986, p.105) arată că cercetările din domeniul
terapiei centrate pe client, care a fost iniţiată de Rogers şi se bazează pe aceste principii, indică
faptul că atitudinea terapeutului este cea care facilitează schimbarea personalităţii mai mult decât
cunoştinţele sale, teoriile sau tehnicile pe care le foloseşte.
Ce se întâmplă cu persoana, cum va rezulta ea în experimentarea unei astfel de relaţii
interpersonale?
Rogers enumeră câteva caracteristici ale persoanei aşa cum apare ea după ce a făcut parte
dintr-o relaţie aşa-zis terapeutică. Acestea sunt:
 Deschiderea la experienţă
 Încrederea în propriul organism
 Localizarea controlului în interior
 Dorinţa (disponibilitatea) de a deveni un proces.

1. Deschiderea la experienţă: este completată de o mai mare deschidere a individului către

propria experienţă exterioară sau interioară, opusul situării pe o poziţie defensivă faţă de ea. Rogers
consideră că aceasta este o caracteristică foarte importantă, mai ales în lumina cercetărilor de
psihologie care arată că ceea ce nu este în concordanţă cu imaginea pe care o are omul despre el nu
este receptat. Cu alte cuvinte, experienţa senzorială respectivă este distorsionată. Aflat într-o relaţie
care-i conferă siguranţă, individul devine dispus să conştientizeze trăirile sale, sentimentele,
atitudinile, inclusiv cele faţă de sine, la un nivel organic, în corelaţie cu o mai largă conştiinţă a
realităţii exterioare, la nivel senzorial. În acest fel el este mult mai conştient de ceea ce se întâmplă
atât în interiorul, cât şi în exteriorul său, fiind capabil de o evaluare mai realistă a celor două şi o
mai bună adaptare. El devine mai tolerant la ambiguitate şi la conflictul dintre diferitele aspecte ale
experienţei sale.
2. Încrederea în propriul organism: că acesta este capabil să realizeze cel mai satisfăcător
comportament la un moment dat. De multe ori oamenii se confruntă situaţii foarte complexe
(alegerea unui partener, a modalităţii de a-şi petrece timpul într-o anumită perioadă, a carierei etc.)
în care elementele implicate în decizie ţin de cerinţele sociale, propriile nevoi, impulsuri, sentimente
în situaţia respectivă, amintirea unor situaţii asemănătoare din trecut, legăturile cu persoanele
apropiate, semnalele pe care le primeşte din exterior, ce descriu cadrul actual al situaţiei. Ori
singurul care deţine toate aceste informaţii şi instrumentele de a opera cu ele pentru a putea decide
adoptarea celui mai adecvat tip de comportament este propriul organism. Evident că uneori mai
există şi aparente greşeli, dar aceasta nu înseamnă că nu a ales cea mai bună variantă accesibilă
persoanei la un moment dat. În cazul în care individul nu are încredere în propriul organism pentru
a decide cum să se comporte, el ajunge de cele mai multe ori să ia o decizie greşită pentru că
exclude nişte părţi ale experienţei totale (unele din cel mai des întâlnite sunt acordarea unei
importanţe prea mari standardelor sociale şi ignorarea propriilor nevoi, ignorarea istoricului
situaţiilor asemănătoare ce generează o falsă încredere în posibilităţile actuale de acţiune, ignorarea
datelor senzoriale actuale sau prin accentuarea prea mare propriilor impulsuri sau a experienţei
anterioare).
3. Localizarea controlului în interior: are în vedere situarea criteriilor care stau la baza
alegerilor şi deciziilor persoanei care aparţin întru totul persoanei şi sunt confirmate de experienţa
anterioară şi actuală a organismului său. Îşi asumă responsabilitatea pentru deciziile pe care le ia
răspunzând la „singura întrebare care contează: ’trăiesc eu într-un mod care este deplin satisfăcător
pentru mine şi care mă exprimă pe mine cu adevărat aşa cum sunt?’” (Rogers, 1993, p. 119),
considerând-o cea mai importantă întrebare pe care şi-o pune individul creativ. Această perspectivă
permite construirea unei încrederi în sine realiste cu toate implicaţiile de rigoare, pentru că a afirma
că „sunt ceea ce aleg să fiu” dă şi forţă, dar şi teamă.
4. Dorinţa (disponibilitatea) de a fi un proces: adică de a fi în procesul propriei deveniri,
chiar dacă uneori implică teamă, pentru că problemele psihice intervin tocmai prin blocarea acestui
proces natural. Din această perspectivă, persoana apare nu ca o structură de trăsături, aşa cum există
tendinţa de multe ori de a se descrie, ci este un conglomerat de potenţialităţi aflat într-un continuu şi
schimbător proces de actualizare.

Procesul de psihoterapie

Are drept principală caracteristică centrarea pe client sau non-directivitatea.

Deşi pare suficient de explicit, conceptul de non-directivitate este de multe ori greşit înţeles. Ea este
legată de stabilirea unei relaţii în care fiecare are responsabilitatea propriei persoane, a propriilor
comportamente, a schimbărilor pe care le realizează. Este o relaţie de la egal la egal în care
terapeutul renunţă la teoriile pe care le-a învăţat la poziţia de „expert”.
Nişte cercetări asupra manierei în care era practicată de clinicieni care eşuaseră în a obţine
rezultate la fel de bune ca cele ale lui Rogers au arătat că non-directivitatea nu este o condiţie chiar
atât de uşor de îndeplinit. Aceasta deoarece ceea ce înţelegeau ei prin non-directiv era să se
comporte similar unui ecran neutru care îl reflectă pe celălalt, noţiune psihanalitică ce descria rolul
terapeutului cu care se făcuse confuzia. La fel de uşor s-ar putea realiza confuzia cu stilul laissez-
faire de a intra în relaţie, dar ceea ce distinge cele două maniere, cea non-directivă de cea laisez-
faire, este atitudinea adoptată de terapeut care în primul caz este acceptare necondiţionată şi
încredere în capacităţile naturale ale celuilalt de creştere şi auto-direcţionare, iar în al doilea caz este
de indiferenţă. Ori se pare că clientul sesizează această diferenţă de atitudine şi reacţionează la ea.
Non-directivitatea exprimă şi ideea că evaluarea se exercită doar asupra propriei experienţe, atât de
către client cât şi de către terapeut, şi nu se extinde şi asupra celeilalte persoane.
Conform lui Rogers, următoarele 6 condiţii sunt necesare şi suficiente pentru ca procesul de
actualizare să se declanşeze:
1. Două persoane să fie în contact psihologic;
2. Prima persoană, pe care o numim client, să se afle într-o stare de dezacord intern, de
vulnerabilitate sau angoasă;
 3. A doua persoană, pe care o numim terapeut, să se afle ăntr-o stare de acord intern, cel puţin
pe perioada desfăşurării şedinţelor;
4. Terapeutul să experimenteze sentimente de consideraţie pozitivă faţă de client;
5. Terapeutul să aibă o înţelegere empatică a clientului;
6. Clientul să nu-şi dea seama decât într-o măsură minimă de consideraţia pozitivă
necondiţionată şi înţelegerea empatică pe care terapeutul le dovedeşte faţă de sine.
(Mitrofan, 2008)

Tehnicile şi procedurile:
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
-clarificarea sentimentelor prezente ale clientului;
-reformularea conţinutului afirmaţiilor, de cele mai multe ori cu alte cuvinte pentru a se putea
surprinde mai bine, mai nuanţat semnificaţia acestora;
-acceptarea necondiţionată ce presupune comunicare autentică, acceptare atât în plan verbal, cât şi
non-verbal. (Luca, A., 1997, p. 81-89)

Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă sunt: ascultarea, reflectarea, reformularea;

tehnici de deschidere (folosirea expresiilor şi, deci tu, aşadar atunci când clientul se blochează) şi
focalizarea dialogului în prezent (Ce simţi acum?, Ce simţi/crezi în legătură cu asta?).
Ascultarea reflectivă (activă): presupune auzirea, înţelegerea a ceea ce spune clientul dar şi
felul în care se răspunde acestuia.
Reflectarea are mai multe nivele: reflectarea tip ecou (repetarea unui singur cuvânt sau a
mai multora, ca modalitate de a stimula comunicarea); reflectarea ca reformulare (fără a schimba
prea mult propoziţia iniţială); parafrazarea (extinderea semnificaţiei mesajului dincolo de ceea ce a
vrut să spună vorbitorul, dar ar fi putut să spună); reflectarea sentimentelor (înţelegerea dimensiunii
emoţionale a mesajului).

Referindu-se la procesul psihoterapiei, Rogers evidenţiază 7 stadii:

Primul stadiu
Este un stadiu de fixitate şi indiferenţă faţă de experienţă.
1. Lipsă de dorinţă de a se comunica pe sine. Comunicarea se referă numai la exterior.
2. Sentimentele şi semnificaţiile personale nu sunt nici recunoscute, nici asumate.
3. Constructele personale sunt extrem de rigide.
4. Relaţiile apropiate, de comunicare sunt percepute ca periculoase.
5. Nici o problemă nu este recunoscută sau percepută.
6. Dorinţa pentru schimbare este scăzută.
7. Există un mare blocaj al comunicării interioare.
Stadiul II
Se ajunge în acest stadiu dacă persoana se simte acceptată.
1. Problemele sunt percepute ca exterioare sinelui.
2. Nu există un sentiment al responsabilităţii personale în aceste probleme.
3. Sentimentele sunt descrise ca necunoscute iar uneori ca obiecte trecute.
4. Sentimentele pot fi modificate, dar nu sunt recunoscute ca atare şi asumate.
5. Experienţa este legată de structura trecutului.
6. Constructele personale sunt rigide şi nerecunoscute ca fiind constructe dar sunt gândite ca
fapte.
7. Diferenţierea semnificaţiilor şi sentimentelor personale este foarte limitată şi globală.
8. Contradicţiile pot fi exprimate dar nu sunt recunoscute drept contradicţii.
Stadiul III
1. Apare o curgere mai liberă a exprimării referitoare la sine ca obiect.
2. Există exprimări despre experienţele legate de sine ca obiecte.
3. Există exprimări sau descrieri ale unor sentimente şi semnificaţii personale trecute.
 4. Există o scăzută acceptare a sentimentelor. Cele mai multe sentimente sunt prezentate ca
ceva ruşinos, rău, anormal, inacceptabil.
5. Sentimentele sunt manifestate şi apoi sunt recunoscute ca sentimente.
6. Experimentarea este descrisă ca trecută sau ca ceva deplasat de sine.
7. Constructele personale sunt rigide dar pot fi recunoscute drept constructe şi nu fapte
exterioare.
8. Diferenţierea sentimentelor şi semnificaţiilor este puţin mai ascuţită, mai puţin globală ca în
stadiul anterior.
9. Există o recunoaştere a contradicţiilor din experienţă.
10. Alegerile personale sunt adesea văzute ca ineficiente.
Stadiul IV
1. Clientul descrie sentimente mult mai intense.
2. Sentimentele sunt descrise ca obiecte în prezent.
3. Ocazional, sentimentele sunt exprimate ca fiind în prezent, uneori fiind împotriva dorinţelor
clientului.
4. Există o tendinţă spre trăirea sentimentelor în prezentul imediat, privită însă cu teamă şi
neîncredere.
5. Există o slabă acceptare a sentimentelor, deşi este exprimată o anumită acceptare.
6. Experimentarea este mai puţin legată de structura trecutului, este mai puţin îndepărtată şi
ocazional apare cu anume amânare.
7. Există unele descoperiri de constructe personale; există o recunoaştere definită a lor ca şi
constructe şi apar întrebări privind validitatea lor.
8. Există o diferenţiere crescândă a sentimentelor, constructelor, semnificaţiilor personale cu o
anume tendinţă spre exactitatea simbolizării.
9. Apare o preocupare privind contradicţiile şi incongruenţele dintre experienţă şi sine.
10. Apar sentimente de responsabilitate în probleme, deşi ele variază.
11. Deşi o relaţie apropiată pare încă periculoasă, clientul riscă.
Stadiul V
1. Sentimentele sunt liber exprimate în prezent.
2. Sentimentele sunt trăite aproape pe deplin.
3. Apare o tendinţă către a realiza că experimentarea unui sentiment implică un referent direct.
4. Apar surpriza şi teama, rareori plăcere pentru sentimentele care încearcă să apară.
5. Apare o asumare crescândă a sentimentelor de sine şi o dorinţă de a fi adevăratul eu.
6. Experimentarea numai este îndepărtată şi apare frecvent cu mică amânare.
7. Există descoperiri noi de constructe personale ca şi constructe şi o examinare critic a
acestora.
8. Există o tendinţă puternică şi evidentă către precizie în diferenţierea sentimentelor şi
semnificaţiilor.
9. Apare o recunoaştere crescândă a contradicţiilor şi incongruenţelor în experienţă.
10. Apare o acceptare crescândă a auto-responsabilităţii pentru problemele cu care se confruntă
şi o preocupare privind contribuţia personală. Apare o îmbunătăţire şi o reducere a blocajelor
în comunicarea internă.
Stadiul VI
1. Un sentiment anterior blocat este acum experimantat.
2. Un sentiment curge până la final.
3. Un sentiment prezent este trăit direct, cu bogăţie.
4. Această actualitate a trăirii şi sentimentelor care constituie conţinutul ei sunt acceptate.
Aceasta e ceva ce este şi nu ceva care să fie negat, temut sau înfruntat.
5. Apare o calitate a trăirii subiective în experienţă.
6. Sinele ca obiect tinde să dispară.
7. Experimentarea ia calitatea unui proces real.
8. Apare şi implicarea fiziologică.
9. Incongruenţa dintre experienţă şi conştientizare este viu trăită pe măsură ce dispare în
congruenţă.
10. Constructele personale relevante sunt dizolvate în momentul trăirii.
11. Momentul trăirii depline devine un referent clar şi definit.
12. Diferenţierea trăirii este ascuţită şi esenţială.
13. Nu mai există probleme externe sau interne. Clientul trăieşte subiectiv o etapă a problemei
sale. Nu este un obiect.
Stadiul VII
1. Acum sentimentele sunt experimentate cu acurateţe şi în bogăţia detaliilor, atât în relaţia
terapeutică cât şi în afara ei.
2. Apare un sens crescând şi continuu al asumării şi acceptării acestor sentimente aflate în
schimbare, un adevăr esenţial în procesul său personal.
3. Experimentarea şi-a pierdut aproape total aspectele legate de structură şi devine un proces –
adică situaţia este trăită şi interpretată în noutatea sa şi nu în trecut.
4. Sinele devine din ce în ce mai mult simpla conştientizare a experienţei subiective şi
reflexive. Sinele este mai puţin frecvent un obiect perceput şi mai frecvent ceva simţit în
proces.
5. Constructele personale încep să fie reformulate, să fie validate.
6. Comunicarea interioară este clară, cu sentimente şi simboluri clar definite şi termeni noi
pentru sentimente noi.
7. Există o experimentare a alegerii efective a unor noi modalităţi de a fi.

Asociația română de psihoterapie centrată pe client – www.psihoterapierogersiană.com