2.

Experimentul lui Milgram

Subiecţii primului experiment al lui Milgram, ca, de altminteri, subiecţii tuturor

experimentelor, au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. Anunţul
preciza că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestuătoare pentru o
oră de lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. Se menţiona că e necesar ca subiecţii să fie
bărbaţi şi să aibă vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit
femei în rolul profesorului). Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse, de la
muncitori la funcţionari şi de la vânzători la oameni de afaceri.
Sosind la laborator, subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o
înfăţişare de funcţionar de nivel mediu (de fapt, un complice), care-i mărturiseşte că şi el a
venit pentru a lua parte la experiment. Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator -
Milgram a preferat să observe totul din spatele pereţilor oglindă, încât rolul
experimentatorului 1-a jucat un profesor de biologie de 31 de ani. Cu o înfăţişare întrucâtva
severă, îmbrăcat într-un halat gri şi purtând cravată, acesta a păstrat mereu o atitudine
impasibilă. Experimentatorul le plătea celor doi, precizându-le că orice s-ar întâmpla în
experiment, banii le aparţin. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei
asupra învăţării, arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou, pe care subiectul putea zări
titluri legate de învăţare. Pentru buna desfăşurare a experimentului, unul din cei doi trebuia să
joace rolul profesorului, iar celălalt al elevului. Prin trucarea unei trageri la sorţi, subiectul
naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era aşezat într-un scaun electric
într-o încăpere alăturată. În timp ce i se legau electrozii sub privirile subiectului, bărbatul
corpolent mărturiseşte că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul îl
linişteşte, spunându-i: "Deşi şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave".
Întors în laborator împreună cu experimentatorul, "profesorul" primea instrucţiunile
pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. I se prezenta generatorul de şocuri
electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichetat cu un voltaj de la 15 la
450 de volţi, cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. În
afară de aceste etichete, existau alte nouă, din care primele şapte priveau grupuri de câte patru
comutatoare: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem
de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul
XXX.
Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă
de cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru
cuvinte. Sarcina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului
enunţat. Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal, elevul îşi transmitea răspunsul
prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. Prin acţionarea acestor
butoane, se aprindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât
profesorul lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Potrivit instrucţiunilor, la fiecare nouă
greşeală a elevului, profesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. Înainte ca
şedinţa de învăţare să înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental,
subiectului naiv i se aplica un şoc electric de 45 de volţi. Astfel, subiecţii nu puteau bănui că
maşina din faţa lor era doar o simulare a generatorului de şocuri. Să remarcăm, că subiectul
este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi, analizează
răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau nu corecte, aplică şocul electric (de fiecare dată
cu 15 volţi mai puternic decât precedentul, anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei
încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare, precum şi intensitatea şocului electric
pe care urmează să-1 administreze. Milgram însuşi a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate
într-un timp scurt constituie un factor relativ însemnat în determinarea comportamentului
subiectului.
 În privinţa feedback-ului elevului, acesta furnizează aproximativ trei răspunsuri
greşite la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un
protest al victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică şocul de 300 de
volţi, victima loveşte în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după şocul de
315 volţi. După aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un
răspuns. Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns
greşit.
Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului,
însă, cum vom vedea, în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la şocul de
300 de volţi. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. Atunci
când subiectul manifesta prima dată dorinţa de a renunţa, i se spunea: "Vă rog să continuaţi".
Replicile următoare sunau astfel: "Experimentul cere să continuaţi", "Este esenţial să
continuaţi", "Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi". Tonul persoanei înzestrată cu autoritate
era ferm, dar, cum ne asigură Milgram, "nu nepoliticos". Cele patru replici reprezintă, de fapt,
operaţionalizarea autorităţii". E uluitor cum nişte fraze atât de banale pot induce obedienţa.
Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că, examinate în afara contextului, ar putea
părea că ruinează credibilitatea autorităţii. Întregul montaj experimental trebuie înţeles ca un
cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a
continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor.
Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o
caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. în experimentele asupra
obedienţei, măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul
refuză să mai asculte de ordinele autorităţii. Totuşi, Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor
dintre, de pildă, subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi,
numindu-i pe toţi cei care părăsesc experimentul înainte de administrarea şocului maxim
"subiecţi neobedienţi", denumirea de "subiecţi obedienţi" rezervând-o pentru cei ce au aplicat
absolut toate şocurile. În afara urmăririi acestei variabile, autorul a făcut observaţii sistematice,
notând toate comportamentele neobişnuite. Evoluţia fiecărui subiect a fost înregistrată pe
bandă audio. S-au făcut şi fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a măsurat latenţa şi
durata şocurilor.
Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard privesc proporţia de
subiecţi obedienţi: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au
întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel, elevul loveşte cu piciorul în
perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330, câte unul la 345, 360 şi 375. Din punctul de vedere al
intensităţii şocurilor aplicate, media celor 40 de subiecţi a fost de 375; media numărului de
şocuri aplicate de şocuri administrate de un subiect are valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost
maximum posibil).
Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a
subiecţilor: "Subiecţii transpirau, tremurau, se bâlbâiau, îşi muşcau buzele, gemeau şi îşi
înfigeau unghiile în carne [...] Un semn de tensiune 1-a constituit apariţia repetată a unor
accese de râs nervos. Râsul părea complet deplasat [...] într-unul din cazuri, accesul de râs
nervos a fost atât de violent şi convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul" (Milgram, 1963,
p. 376).
Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei
obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează
că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale, furnizându-le detalii cu privire la situaţia
experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi. Psihologii
au dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care ar reacţiona subiecţii: cei
mai pesimişti au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi. Media
acestor estimări a fost de 1,2%. Ca atare, discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi
realitate a fost colosală: am constatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%.