Curs de Psihologie socială

Cursul 6

OBEDIENŢA

1. Obedienţa – influenţa autorităţilor

Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit, prin mecanismele subiacente,
în raport cu facilitarea socială, normalizarea sau conformismul. Situaţiile de obedienţă sunt
situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din
partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă. Ca atare, diferenţa de statut
dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod decisiv cuantumul de influenţă
obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia locul o majoritate calitativă.

În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă,

resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai mult, personajul autoritar supraveghează de obicei
îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă semne de independenţă şi
făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrângătoare. În fine, în comparaţie cu situaţiile de
conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în
obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un
comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu sub privirile acestuia.
Cercetările lui Stanley Milgram asupra obedienţei au avut un ecou cu totul neobişnuit
în lumea ştiinţifică. Milgram şi-a făcut ucenicia pe lângă Asch. De timpuriu, însă, şi-a criticat
magistrul, opinând că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu
are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. De aceea, el a preferat, în locul
judecăţilor perceptive, un comportament motor - administrarea de şocuri electrice unui
partener. În studiile sale, figura autoritară este reprezentată de experimentator.

2. Experimentul lui Milgram

Subiecţii primului experiment al lui Milgram, ca, de altminteri, subiecţii tuturor
experimentelor, au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. Anunţul
preciza că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestulătoare pentru
o oră de lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. Se menţiona că e necesar ca subiecţii să fie
bărbaţi şi să aibă vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit
femei în rolul profesorului). Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse, de la
muncitori la funcţionari şi de la vânzători la oameni de afaceri.
Curs de Psihologie socială
Cursul 6
Sosind la laborator, subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o
înfăţişare de funcţionar de nivel mediu (de fapt, un complice), care-i mărturiseşte că şi el a
venit pentru a lua parte la experiment. Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator –
Milgram a preferat să observe totul din spatele pereţilor oglindă, încât rolul
experimentatorului l-a jucat un profesor de biologie de 31 de ani. Cu o înfăţişare întrucâtva
severă, îmbrăcat într-un halat gri şi purtând cravată, acesta a păstrat mereu o atitudine
impasibilă. Experimentatorul le plătea celor doi, precizându-le că orice s-ar întâmpla în
experiment, banii le aparţin. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei
asupra învăţării, arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou, pe care subiectul putea zări
titluri legate de învăţare. Pentru buna desfăşurare a experimentului, unul din cei doi trebuia să
joace rolul profesorului, iar celălalt al elevului. Prin trucarea unei trageri la sorţi, subiectul
naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era aşezat într-un scaun electric
într-o încăpere alăturată. În timp ce i se legau electrozii sub privirile subiectului, bărbatul
corpolent mărturisește că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul îl
linişteşte, spunându-i: “Deşi şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”.
Întors în laborator împreună cu experimentatorul, “profesorul” primea instrucţiunile
pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. I se prezenta generatorul de şocuri
electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichetat cu un voltaj de la 15 la
450 de volţi, cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. În
afară de aceste etichete, existau alte nouă, din care primele şapte priveau grupuri de câte patru
comutatoare: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem
de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul
XXX.
Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă
de cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru
cuvinte. Sarcina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului
enunţat. Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal, elevul îşi transmitea răspunsul
prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. Prin acţionarea acestor
butoane, se aprindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât
profesorul lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Potrivit instrucţiunilor, la fiecare nouă
greşeală a elevului, profesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. Înainte ca
şedinţa de învăţare să înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental,
subiectului naiv i se aplica un şoc electric de 45 de volţi. Astfel, subiecţii nu puteau bănui
că
Curs de Psihologie socială
Cursul 6
maşina din faţa lor era doar o simulare a generatorului de şocuri. Să remarcăm, că subiectul
este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi, analizează
răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau nu corecte, aplică şocul electric (de fiecare dată
cu 15 volţi mai puternic decât precedentul, anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei
încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare, precum şi intensitatea şocului electric
pe care urmează să-l administreze. Milgram însuşi a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate
într-un timp scurt constituie un factor relativ însemnat în determinarea comportamentului
subiectului.
În privinţa feedbackului elevului, acesta furnizează aproximativ trei răspunsuri greşite
la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al
victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică şocul de 300 de volți,
victima loveşte în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după şocul de 315
volţi. După aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un
răspuns. Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns
greşit.
Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului,
însă, cum vom vedea, în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la șocul de
300 de volţi. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. Atunci
când subiectul manifesta prima dată dorinţa de a renunţa, i se spunea: “Vă rog să continuaţi”.
Replicile următoare sunau astfel: “Experimentul cere să continuați”, “Este esenţial să
continuaţi”, “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul persoanei înzestrată cu autoritate
era ferm, dar, cum ne asigură Milgram, “nu nepoliticos”. Cele patru replici reprezintă, de fapt,
operaţionalizarea autorităţii”. E uluitor cum nişte fraze atât de banale pot induce obedienţa.
Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că, examinate în afara contextului, ar putea
părea că ruinează credibilitatea autorităţii. Întregul montaj experimental trebuie înţeles ca un
cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a
continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor.
Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o
caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. În experimentele asupra
obedienţei, măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul
refuză să mai asculte de ordinele autorităţii. Totuşi, Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor
dintre, de pildă, subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi,
numindu-i pe toţi cei care părăsesc experimentul înainte de administrarea şocului
maxim
Curs de Psihologie socială
Cursul 6
“subiecţi neobedienţi”, denumirea de “subiecţi obedienţi” rezervând-o pentru cei ce au aplicat
absolut toate şocurile. În afara urmăririi acestei variabile, autorul a făcut observații
sistematice, notând toate comportamentele neobişnuite. Evoluţia fiecărui subiect a fost
înregistrată pe bandă audio. S-au făcut şi fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a
măsurat latenţa şi durata şocurilor.
Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard privesc proporţia de
subiecţi obedienţi: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au
întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel, elevul loveşte cu piciorul în
perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330, câte unul la 345, 360 şi 375. Din punctul de vedere al
intensităţii şocurilor aplicate, media celor 40 de subiecţi a fost de 375; media numărului de
şocuri aplicate de şocuri adminstrate de un subiect are valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost
maximum posibil).
Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a
subiecţilor: “Subiecţii transpirau, tremurau, se bâlbâiau, îşi muşcau buzele, gemeau şi îşi
înfingeau unghiile în carne […] Un semn de tensiune l-a constituit apariţia repetată a unor
accese de râs nervos. Râsul părea complet deplasat […] Într-unul din cazuri, accesul de râs
nervos a fost atât de violent şi convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul” (Milgram, 1963,
p. 376).
Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei
obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează
că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale, furnizându-le detalii cu privire la situaţia
experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi. Psihologii
au dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care reacționau subiecţii: cei
mai pesimiști au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi.
Media acestor estimări a fost de 1,2%. Ca atare, discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi
realitate a fost colosală: am constatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%.

3. Factori situaţionali ai obedienţei

După obţinerea primelor date, autorul a explorat într-o serie de 18 experimente factorii
susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei. O primă categorie de factori căreia i-a
acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia autorităţii. Astfel, a reieşit importanţa prezenţei
fizice a autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Ordinul transmis prin
Curs de Psihologie socială
Cursul 6
telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decît cel comunicat prin viu grai, în condiţiile
supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la 20,5 %; amintim că în condiţiile “standard” ale
experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat
experimentul a fost de 65 %).
O scădere a influenţei, deşi nu atât de semnificativă, se observă şi cu prilejul
schimbării cadrului în care evoluează figura autoritară a experimentului: dacă în loc de a se
desfăşura în incinta Universităţii Yale, experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un
orăşel de provincie, se constată o cifră a obedienţei de 48 %.
Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează
independenţa subiectului - o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre care unul
susţine că experimentul trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să
continue, nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în această condiţie, 18 abandonează în
chiar momentul în care discursul autorităţii devine contradictoriu.
O persoană imorală dar având toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă
ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %), şi unui experimentator ce încalcă
promisiunea făcută “victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest
lucru.
În fine, în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi, din pricină că
“elevul” a renunţat brusc să mai participe, se aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează
foarte repede, neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică.
Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia spaţială dintre elev
(victimă) şi cel ce aplică şocurile. Autorul a variat, în mai multe studii (1974), apropierea de
victimă, constatând că pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă,
refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent.
Agresiunea are loc când victima este impersonală.

4. Interpretarea teoretică a obedienţei

Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care
susţineau că ascultarea subiecților se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. El a
insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. Diferitele condiţii
experimentale pe care le-a imaginat n-au făcut decât să probeze că unele situaţii dau naştere la
Curs de Psihologie socială
Cursul 6
o supunere mai mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza
motivelor personale.
Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din
această situaţie este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor
autorităţii nu cere un efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu
decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne
mereu momentul abandonului.
Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“. Aceasta
este o stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de autoritate”,
se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în mâinile ei.
În aceste condiţii, tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea
pentru consecinţele actelor lui n-o poate purta decât tot autoritatea. Aşadar, acest “scurt-circuit
al sistemului ruşine-vinovăţie al personalităţii” (Milgram, 1974, p. 118) se datorează
fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau, mai degrabă, transferului responsabilităţii
către agentul de influenţă. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care-i fac să creadă că
responsabilitatea le aparţine în întregime, obedienţa diminuează semnificativ.

5. Etica cercetării şi obedienţa distructivă

Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate, invocîndu-se încălcarea flagrantă a
regulilor de etică a cercetării psihologice. Fără îndoială, subiecţii săi trăiesc o stare de stres pe
care cercetătorul n-avea dreptul să o inducă. În plus, li se dezvăluie o trăsătură a lor pe care
poate n-ar fi trebuit s-o cunoască.
Milgram a scris multe articole încercând să se apere. El a invocat şi declaraţiile
subiecţilor din chestionarele post-experimentale, din care reiese că majoritatea acestora n-a
regretat participarea la experiment. Oricum, dacă îndrăzneţul scenariu al lui Milgram se
justifică, cel puţin în opinia unora, prin valoarea ştiinţifică a concluziilor sale, disputa aceasta
îndelungată în jurul problemei etice pare să fi avut două urmări: a întărit preocupările
comunităţii ştiinţifice pentru protejarea participanţilor în experimentele psihologice, dar a şi
descurajat, într-o oarecare măsură, cercetările în domeniul obedienţei.