Curs de Psihologie socială

Cursul 2

EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Metoda ştiinţifică
Pentru a studia comportamentul social, psihologia socială foloseşte metoda ştiinţifică.
Ştiinţa presupune formularea de ipoteze (predicţii) pe baza cunoaşterii anterioare şi a
observaţiilor întâmplătoare ori sistematice. Ipotezele sunt propoziţii formale despre factorii
cauzali ai unui eveniment ori comportament şi sunt formulate în aşa fel încât pot fi testate.

De exemplu, se poate face ipoteza că balerinele au o performanţă mai bună în faţa unei
audienţe decît atunci când se află singure. Karl Popper, un cunoscut filosof al ştiinţei, a arătat că
testele empirice pot falsifica ipoteza (făcându-l pe cercetător să o respingă, să o revizuiască sau să
o testeze într-un alt design), dar nu o pot proba. Dacă o ipoteză primeşte suport empiric,
încrederea cercetătorului în acurateţea ei creşte, şi el poate genera alte ipoteze de detaliu.
Constatând că balerinele au o evoluţie superioară în faţa publicului, putem face ipoteza că aceasta
se întâmplă numai pentru dansurile care au fost îndelung exersate.

Ca ştiinţă, psihologia socială are la dispoziţie o mare varietate de metode pentru efectuarea
testelor empirice. Se pot distinge două mari tipuri de metode, fiecare cu avantajele şi dezavantajele
ei: metodele experimentale şi metodele nonexperimentale. Alegerea metodei potrivite este
determinată de o serie de factori, între care natura ipotezei, resursele disponibile (timp, bani,
participanţi), restricţiile etice, etc. Validitatea unei ipoteze se întăreşte dacă ea a fost confirmată de
mai multe ori de echipe diferite de cercetare, utilizând metode diferite. Pluralismul metodologic
este, de altminteri, o caracteristică a psihologiei sociale actuale.

2. Experimentul de laborator
Chiar dacă a manifestat ezitări şi reacţii temporare de abandon, psihologia socială a optat
dintru început pentru metoda experimentală. Astăzi ea poate fi socotită, fără nici un drept de
îndoială, o ştiinţă experimentală. Statistici recente relevă că experimentul de laborator a fost
utilizat în două treimi din studiile efectuate în graniţele acestei ştiinţe. Totuşi, asocierea dintre
metoda şi obiectul psihologiei sociale contemporane nu este un lucru de la sine înţeles, aplicarea
metodei la obiect suscitând numeroase probleme. Psihologia socială este singura ştiinţă socială ce
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
a adoptat experimentul de laborator ca modalitate principală de administrare de probe, singura
ştiinţă ce aplică experimentul la sisteme sociale complexe. Faptul acesta creează dileme
epistemologice, aruncând dubii asupra legitimităţii şi calităţii rezultatelor. Problema adecvării
metodei la obiectul psihologiei sociale constituie una din dificultăţile mari ale epistemologiei
ştiinţelor sociale contemporane. Această problemă devine cu atât mai serioasă cu cât, deschisă ca
o discuţie asupra metodei, sfârşeşte ca o dezbatere asupra obiectului psihologiei sociale.

3. Etape în realizarea unui experiment de laborator

a. Punerea problemei
Un experiment în domeniul psihologiei sociale începe, ca orice experiment, cu formularea
unei probleme, de obicei sub forma unei întrebări. Singura cerinţă pe care trebuie să o
îndeplinească o astfel de problemă este aceea că ea trebuie să fie solvabilă - la întrebarea
respectivă trebuie să se poată răspunde cu instrumentele pe care le are la îndemână psihologul.

b. Formularea ipotezei
Experimentatorul formulează o tentativă de soluţie a problemei ştiinţifice pe care şi-a pus-
o. Aceasta se numeşete ipoteză. Ea poate fi o soluţie potenţială din punct de vedere logic sau
numai o vagă intuiţie. În ambele cazuri însă, ea constituie o ipoteză empirică prin aceea că se
referă la fenomene observabile. În cadrul demersului experimental, psihologul va încerca să
stabilească dacă ipoteza este cu probabilitate adevărată sau cu probabilitate falsă. Dacă se
confirmă, ea corespunde soluţiei problemei. Pentru a testa ipoteza, trebuie să colectăm date, căci
datele despre realitate sunt singurul criteriu.

c. Selecţia participanţilor
Unul din primii paşi în colectarea datelor este selecţia participanţilor al căror
comportament va fi observat. Natura problemei determină tipul participanţilor. Oricare ar fi tipul
participanţilor - vârsta, sexul, etnia, statusul social, etc. - experimentatorul îi va repartiza în două
sau mai multe grupuri.
Trebuie să remarcăm faptul că astăzi există tendinţa de a numi indivizii care colaborează
cu experimentatorul la realizarea experimentului mai degrabă participanţi decât subiecţi. Se
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
consideră că termenul subiect sugerează folosirea lor de către psiholog şi diferenţa de status, chiar
o relaţie de subordonare între experimentator şi aceşti colaboratori ai săi. Se cuvine ca
participanţii la cercetările experimentale să aibă un statut de prestigiu, dată fiind importanţa lor
pentru progresul ştiinţei.

d. Repartizarea participanţilor în grupuri

Participanţii vor fi incluşi în grupuri în aşa fel încât grupurile să fie aproximativ
echivalente la începutul experimentului. Acest lucru se realizează prin randomizare - repartizare
la întâmplare. Apoi psihologul administrează un tratament experimental unuia sau unora din
grupuri. Urmările acestui tratament experimental constituie ceea ce experimentatorul doreşte să
evalueze sau să măsoare. Tratamentul experimental se aplică grupului experimental sau
grupurilor experimentale. Grupul căruia nu i se aplică tratamentul experimental se numeşte grup
de control. În multe cazuri nu se foloseşte grupul de control, ci două sau mai multe grupuri
experimentale, cărora li se administrează tratamentul experimental în grade diferite.

e. Definirea variabilelor
Studiind comportamentul participanţilor, experimentatorul caută să stabilească relaţii
empirice între aspecte ale mediului şi aspecte ale comportamentului. Aceste relaţii pot fi ipoteze,
teorii sau legi. Ele statuează că dacă o anumită caracteristică a mediului se schimbă,
comportamentul se va schimba şi el.

Variabile independente şi variabile dependente

Aspectul mediului care este studiat experimental, care depinde direct de experimentator şi
care este manipulat de acesta prin intermediul tratamentului experimental se numeşte variabilă
independentă. Schimbarea în comportament ce rezultă din introducerea variabilei independente se
numeşte variabilă dependentă. Termenul de variabilă desemnează orice aspect al mediului sau al
comportamentului care-şi poate schimba valoarea. Variabila este orice poate asuma diferite valori
numerice. Thorndike, un clasic al psihologiei americane, afirma că orice există poate fi considerat
variabilă, căci orice există există într-o anume cantitate.
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
Variabilele psihologice îşi schimbă valoarea în timp pentru orice organism, în funcţie de
condiţiile de mediu. Exemple de variabile: numărul de repetiţii cerute pentru învăţarea unei
poezii, înălţimea femeilor, greutatea bărbaţilor, intensitatea luminii, numărul de cuvinte pe care le
rosteşte pacientul într-un interviu psihoterapeutic, viteza cu care şoarecele aleargă într-un labirint
de tablă, salariul pe care-l primeşte un angajat, etc.

f. Determinarea influenţei variabilei independente

Logica metodei experimentale
Variabilă independentă este orice variabilă care este investigată pentru a determina dacă şi
în ce măsură influenţează comportamentul
Pentru a determina influenţa V.I. asupra comportamentului, ceea ce constituie scopul
principal al demersului experimental, experimentatorul administrează o valoare a ei unui grup
experimental şi o a doua valoare altui grup experimental. De exemplu, V.I. poate fi intensitatea
unui şoc electric: experimentatorul poate administra grupului 1 un şoc de o intensitate mare şi
grupului 2 un şoc de o intensitate redusă. Într-un alt experiment, V.I. poate fi numărul de repetiţii
cerute pentru a învăţa o poezie. Dacă suntem interesaţi de această problemă, putem alcătui două
grupuri de participanţi, din care unul să repete poezia de 15 ori şi altul de două ori. Aceste două
cifre reprezintă de fapt valori ale V.I.
Variabila dependentă constituie de obicei un aspect bine definit al comportamentului (un
răspuns) ce poate fi măsurat de experimentator. Ea poate fi, de exemplu, numărul de versuri pe
care indivizii le-au învăţat, frecvenţa cu care ei rostesc un anume cuvânt, numărul de
comportamente ostile la adresa altui grup etnic, etc. Valorile obţinute ale V.D. vor arăta dacă
valorile diferite ale V.I. au determinat diferenţe între grupuri. Valorile V.D. trebuie să fie
dependente de valorile V.I. În mod esenţial, în cadrul demersului experimental, psihologul
variază (manipulează) variabila independentă şi urmăreşte dacă V.D. se schimbă în mod
sistematic. Dacă aceasta îşi schimbă valoarea după cum este manipulată V.I., atunci se poate
spune că există o relaţie între ele - în cazul acesta psihologul a descoperit o lege empirică.
Aşadar, metoda experimentală diferă de observaţie sau de abordarea corelaţională prin
aceea că experimentatorul manipulează una sau mai multe V.I., influențând astfel
comportamentul subiecţilor. Logica metodei este simplă: dacă două grupuri echivalente sunt
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
tratate identic, cu excepţia unui singur aspect şi dacă performanţa celor două grupuri diferă,
rezultă că aspectul în privinţa căruia experimentatorul a lăsat cele două grupuri să difere (V.I.)
este cauza diferenţelor de performanţă.
Cât despre grupurile echivalente (înaintea tratamentului experimental), ele nu sunt
echivalente din toate punctele de vedere, ci mai degrabă diferenţa de performanţă între ele poate
fi atribuită numai întâmplării. Intervenţia întâmplării se produce întotdeauna. Analizând rezultatele
experimentului, psihologul caută să stabilească dacă diferenţele de performanţă între grupuri se
datorează numai întâmplării sau efectului întâmplării combinat cu efectul V.I. Constituim grupuri
echivalente atunci când procedurile de selecţie şi repartizare a subiecţilor garantează că orice
diferenţă între grupuri se datorează şansei.

g. Controlul variabilelor externe

Probabil cel mai important principiu al experimentării se referă la faptul că
experimentatorul trebuie să ţină constante toate variabilele ce pot afecta V.D., cu excepţia V.I., al
cărei efect urmează a fi evaluat. Dacă experimentatorul permite unor variabile externe să se
manifeste liber în experiment, relaţia cauzală dintre V.I. şi V.D. nu mai este clară şi experimentul
este contaminat.

h. Efectuarea testelor statistice

Experimentul este realizat spre a colecta date, date ce ar trebui să ne indice probabilitatea
falsităţii sau adevărului ipotezei.
În general, ipoteza prezice felul în care vor arăta datele culese. De exemplu, ipoteza poate
să prezică faptul că grupul experimental va avea o performanţă mai bună decât a grupului de
control. Confruntând valorile variabilei dependente la cele două grupuri, experimentatorul poate
stabili dacă ipoteza se susţine. Dar, având date neorganizate, este foarte dificil de spus dacă
valorile V.D. pentru un grup sunt mai mari sau mai mici decât pentru celălalt grup. De aceea,
datele trebuie tranformate în cifre şi analizate cu ajutorul statisticii.
De exemplu, putem calcula scoruri medii pentru grupuri şi constata că un grup a învăţat în
medie 14 versuri dintr-o poezie, iar celălalt 6. Dar dacă există valori ale V.D. ca 100 şi 99? În
acest caz, deşi există o diferenţă între grupuri, este foarte mică, şi trebuie să ne întrebăm dacă ea
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
se datorează manipulării noastre sau şansei. Care este probabilitatea ca în cazul când realizăm
experimentul din nou să obţinem rezultate similare? Dacă diferenţa este reală, grupul
experimental trebuie să obţină un scor mediu mai mare aproape de fiecare dată cînd se repetă
experimentul. Dacă diferenţa dintre grupuri nu se datorează manipulării, din 10 replici ale
experimentului fiecare grup (atât grupul experimental, cât şi grupul de control) va obţine un scor
mai mare în cinci cazuri. Pentru a stabili dacă diferenţa a fost determinată de manipulare, mai
degrabă decât de întâmplare, experimentatorul apelează la un test statistic. Testul va fi ales în
funcţie de tipul datelor şi de design-ul cercetării. Dacă diferenţa dintre valorile V.D. pentru cele
două grupuri este semnificativă din punct de vedere statistic, în mod probabil ea nu se datorează
întâmplării. Se poate conchide că V.I. este cea care a cauzat-o.

i. Generalizarea ipotezei
La capătul unui experiment, experimentatorul poate crede că ipoteza este adevărată pentru
condiţiile specifice în care a fost testată. Dar omul de ştiinţă nu se interesează de adevăr atunci
când el este valabil numai în condiţii foarte specifice. El încearcă, dimpotrivă, să dea cît mai
multă generalitate concluziilor sale. Totuşi, cu cât generalizează mai mult concluziile obţinute în
urma unui experiment specific, cu atât sunt mai mari şansele de eroare. De aceea, generalizarea
trebuie făcută foarte prudent şi în urma mai multor experimente.

j. Predicţiile
Legate de generalizare, pe baza ipotezei, se pot face predicţii. Ipoteza poate fi utilizată
pentru a prezice anumite evenimente în situaţii noi - se poate prezice, de exemplu, că un alt grup
se va comporta identic cu grupul deja studiat. Predicţia se află în legătură cu un alt pas important
al metodei ştiinţifice - replicarea. Aceasta se referă la faptul că experimentatorul însuşi sau un alt
experimentator realizează un alt experiment în care procedurile din primul experiment sunt
repetate întocmai. Ca atare, o ipoteză confirmată devine suport pentru prezicerea faptului că un
nou lot de participanţi se va comporta identic cu lotul original. Dacă o astfel de predicţie se
adevereşte, probabilitatea ca ipoteza să fie adevărată creşte.

k. Explicaţia
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
Etapa finală a metodei experimentale este explicaţia. Experimentatorul încearcă să
explice ceea ce a găsit făcând apel la o teorie mai generală. Relaţia dintre V.I. şi V.D. poate fi
formulată într-o lege empirică, mai ales dacă ea a fost confirmată într-o replică a experimentului.

4. Experimentul de teren
Experimentele de psihologie socială pot fi realizate în afara laboratorului, în mediul
natural. De exemplu, ipoteza că a fi privit în ochi de un străin este neplăcut, iar reacţia obişnuită
este eschivarea, poate fi testată printr-un experiment de teren. Aceasta ar presupune ca
experimentatorul să se posteze lângă un semafor, pe trotuar şi să privească în ochi pe şoferul
maşinii care aşteaptă schimbarea culorii. Într-o altă condiţie, experimentatorul ar trebui să
privească în direcţia opusă. V.D. ar fi viteza cu care pleacă maşina când apare culoarea verde.
Experimentele de teren sunt caracterizate de obicei de o mare validitate externă, căci
subiecţii nu au cunoştinţă de desfăşurarea experimentului. Totuşi, variabilele parazite nu pot fi
controlate, repartizarea subiecţilor în grupuri pune uneori probleme, iar măsurarea V.D. este
dificilă.

5. Metodele non-experimentale
Experimentarea sistematică reprezintă metoda dominantă în ştiinţă. Totuşi, există multe
circumstanţe în care efectuarea unui experiment pentru testarea unei ipoteze specifice este cu
totul imposibilă. Restricţiile provin fie din dificultatea manipulării, fie din obligativitatea
respectării codului etic al cercetării. Ipotezele despre efectele faptului de a fi victima unui act de
agresiune asupra stimei de sine nu pot fi uşor verificate experimental - nu putem provoca un act
de agresiune pentru a măsura efectele lui.

a. Cercetarea corelaţională
Când experimentarea nu este cu putinţă sau nu este indicată, psihologii sociali au la
dispoziţie o serie de metode non-experimentale. Acestea nu necesită manipularea variabilelor
independente şi, de aceea, ele nu permit concluzii cauzale fundamentate. De exemplu, putem
compara stima de sine a unor persoane care au fost agresate cu a altora care nu se află în această
situaţie. Diferenţele constatate pot fi atribuite agresiunii, dar la fel de bine pot fi puse pe seama
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
unor diferenţe necontrolate dintre cele două grupuri. Dacă stima de sine a persoanelor din primul
grup este mai slabă, atunci există o corelaţie între faptul de a fi suferit o agresiune şi nivelul
stimei de sine. Corelaţia se referă la acea relaţie între două variabile în care creşterea sau
descreşterea unei variabile poate fi prezisă din schimbările în cea de-a doua variabilă. Dar
corelaţia nu desemnează o legătură cauzală - în acest caz, nu putem afirma că a fi victima unei
agresiuni cauzează scăderea stimei de sine. Amândouă variabilele pot fi corelate cu o a treia
variabilă, de exemplu, calitatea de şomer, care, în mod independent, conduce la scăderea stimei
de sine şi la creşterea probabilităţii de a fi implicat într-un act de violenţă. Multe metode
experimentale implică examinarea corelaţiilor dintre variabile care apar în mod natural,
nemanipulate de cercetător.

b. Studiul documentelor
Studiul documentelor trebuie deosebit de analiza documentelor, care este o metodă de
analiză a datelor. Dimpotrivă, studiul documentelor este o metodă non-experimentală de colectare
a datelor, foarte utilă pentru investigarea fenomenelor care se desfăşoară pe scară largă, uneori la
scara întregii societăţi. El presupune asamblarea unor date strânse de alţii. Irving Janis a făcut apel
la această metodă pentru a arăta că grupurile de decizie foarte coezive din jurul unor politicieni
pot lua decizii greşite din cauza fenomenului de gândire de grup. Janis şi-a construit teoria pe
baza unor texte biografice, a stenogramelor şedinţelor de consiliu şi a articolelor din presă. De
asemenea, studiul documentelor a fost folosit pentru a face comparaţii între diferite culturi în ceea
ce priveşte sinuciderea, sănătatea mentală, creşterea copiilor, etc. Faptul că datele au fost strânse
de alţii şi raportate în documentele la care are acces cercetătorul, face ca el să nu aibă un control
asupra colectării propriu-zise a datelor. Astfel, cercetătorul nu are nici o garanţie că datele din
documente nu reflectă o opţiune a celui care le-a strâns.

c. Studiul de caz
Acesta permite o analiză aprofundată a unui singur caz (o persoană sau un grup) sau a
unui eveniment. Adesea, studiile de caz presupun folosirea interviului, a chestionarului şi a
observaţiei. Ele sunt indicate pentru examinarea fenomenelor rare sau neobişnuite, ce nu pot fi
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
create în laborator, ca sectele religioase bizare, crime în masă, etc. Studiile de caz sunt foarte utile
ca surse de ipoteze, dar rezultatele lor pot fi cu greu generalizate la alte cazuri sau evenimente.

d. Ancheta
Ancheta se poate realiza prin interviu structurat, în care experimentatorul pune subiecţilor
un număr de întrebări alese cu grijă şi notează răspunsurile, sau prin chestionar, în care subiecţii
consemnează propriile răspunsuri la întrebări scrise. În ambele cazuri, întrebările pot fi închise
sau deschise.
Ancheta, în special ancheta prin chestionar, prezintă avantajul că se poate aplica foarte
multor subiecţi fără eforturi considerabile.

e. Studiul de teren
Studiul de teren nu coincide cu experimentul de teren - în cadrul lui nu au loc manipulări
ale cercetătorului. Studiul de teren presupune observarea şi înregistrarea comportamentului aşa
cum se produce în mediul natural. Cel mai adesea, cercetătorul caută să fie “invizibil” şi să nu
influenţeze în nici un fel comportamentul celor observaţi. Cînd invizibilitatea este imposibilă,
cercetătorul poate adopta o altă strategie - el devine un participant. Studiul de teren este indicat
pentru explorarea comportamentului social în contexte cotidiene, dar rezultatele sunt adesea
marcate de subiectivitatea cercetătorului şi de faptul că subiecţii ştiu că sunt observaţi.

5. Etica cercetării
În activitatea de cercetare, psihologii sociali se confruntă cu numeroase probleme etice.
De exemplu, trebuie să ne întrebăm dacă este etic să expunem subiecţii la un tratament neplăcut
pentru ei sau care poate avea efecte asupra conceptului lor de sine. Dacă cercetările sunt
importante şi trebuie să continuăm să le facem, atunci se cuvine să ne asumăm nişte obligaţii
etice în calitate de cercetători. Cel mai adesea, problemele de etică apar în studiile experimentale,
dar cei ce efectuează cercetări non-experimentale pot la fel de bine să se confrunte cu ele. De
pildă, este etic ca un observator non-participant ce studiază comportamentul în condiţii de
aglomeraţie să se abţină de la o intervenţie într-o confruntare violentă?
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
Asociaţia Americană de Psihologie a formulat în 1982 o serie de principii etice care
trebuie respectate în cercetările cu subiecţi umani. În Statele Unite, cercetătorii îşi construiesc
planurile de experiment ținând cont de aceste principii, iar înainte de a începe cercetarea propriu-
zisă, au obligaţia de a solicita avizul unei comisii de etică ce funcţionează în orice universitate.
Principiile etice pe care le vom discuta mai pe larg sunt în număr de cinci: eludarea vătămării
fizice ori psihice, dreptul la intimitate, eludarea înşelării, obţinerea consimțământului şi
debriefing-ul.

a. Protejarea subiecţilor
Desigur, nu este deloc etic să se provoace subiecţilor un rău fizic ori o suferinţă morală.
Folosirea şocurilor electrice dureroase, de exemplu, este departe de a corespunde eticii cercetării.
Totuşi, în multe cazuri, este dificil de stabilit dacă se provoacă sau nu un rău şi dacă debriefing-ul
îl elimină sau nu. Unor subiecţi care au o performanţă foarte slabă într-o sarcină de asociere de
cuvinte le poate fi afectată stima de sine, ceea ce reprezintă o suferinţă morală. Pe de altă parte,
aceste efecte pot avea un impact cu totul nesemnificativ.

b. Respectarea intimităţii
Adesea, cercetările de psihologie socială impun încălcarea dreptului la intimitate al
subiectului. Participanţilor li se pot pune întrebări intime, pot fi observaţi fără ca ei să ştie, li se
pot manipula trăirile, percepţiile ori comportamentele. E foarte dificil de stabilit în ce condiţii o
cercetare justifică încălcarea acestor drepturi. Uneori, este absolut necesar să se adreseze întrebări
intime, de pildă în studierea factorilor de risc în contactarea maladiei SIDA. Respectarea
normelor etice în această privinţă presupune asigurarea confidenţialităţii (numai cercetătorul ştie
ce spune ori face subiectul) şi a anonimatului (datele nu interesează ca provenind de la un subiect
ori altul, iar concluziile cercetărilor sunt raportate în termeni de medii ale unor grupuri).

c. Eludarea înşelării subiecţilor

Experimentele de laborator presupun manipularea cogniţiilor, sentimentelor şi
comportamentelor indivizilor pentru a studia efectele spontane, naturale şi non-reactive ale
variabilei independente. Întrucât subiecţii nu trebuie în nici un fel să cunoască ipotezele,
Curs de Psihologie socială

Cursul 2
cercetătorii le ascund adevăratul scop al experimentului. Un anumit grad de înşelare este adesea
indispensabil. Statisticile recente arată că 75% din studiile experimentale publicate au folosit
înşelarea. În ciuda faptului că aceasta pare o condiţie sine qua non a demersului experimental,
obiecţii împotriva ei au existat dintotdeauna. Milgram a fost acuzat nu numai că a produs un rău
moral subiecţilor, dar şi pentru faptul că i-a înşelat prin designul său experimental. Ca urmare a
protestelor venite din partea multor critici, unii psihologi sociali, ca Herbert Kelman, au propus
utilizarea jocului de rol în locul înşelării. Trebuie spus însă că deşi există experimente care au
exagerat în ceea ce priveşte înşelarea subiecţilor, în cele mai multe studii înşelarea este inofensivă
- de exemplu, subiecţilor li se poate prezenta un experiment asupra prejudecăţilor rasiale ca unul
asupra luării deciziei în grup. În plus, nimeni nu a pus în evidenţă efecte negative pe termen lung
ale înşelării experimentale, iar subiecţii înşişi nu sunt supăraţi ori furioşi, ci admiră înşelarea
ingenioasă şi o privesc ca fiind de neocolit.

d. Obţinerea consimțământului participanţilor

O obligaţie esenţială a cercetătorului este aceea de a informa subiecţii (cel puţin în mare)
asupra conţinutului experimentului şi de a obţine consimțământul lor pentru participare (eventual
în scris). Înţelegerea dintre subiect şi experimentator trebuie să prevadă că subiectul are dreptul să
părăsească experimentul oricând doreşte.

e. Debriefing-ul
În limba engleză, verbul “to debrief” înseamnă “a asculta raportul cuiva”. În context
experimental, termenul “debriefing” se referă la obligaţia cercetătorului, odată experimentul
încheiat, de a explica subiecţilor planul experimentului, cadrul său teoretic şi aplicativ. Se
dezvăluie ipotezele şi se justifică inducerea în eroare. De asemenea, în cadrul fazei de debriefing
se caută să se anuleze orice efecte ale manipulărilor.