1.

Metode de cercetare
ştiinţifică în psihologie -
continuare Curs 1
Curs 2

2. Factorii dezvoltării psihice

umane:
 ereditatea,
 mediul,
 educația
Metoda EXPERIMENTULUI

 Reprezintă metoda centrală în psihologie.

 A fost metoda care a impus desprinderea psihologiei de
filosofie şi legitimarea ei ca ştiinţă.

 Creatorul metodei experimentale în psihologie a fost W.

Wundt. Iniţial, el a aplicat metoda experimentală numai în
studierea fenomenelor şi actelor comportamentale simple
(timp de reacţie etc.)
 Treptat, metoda experimentală a fost extinsă şi la studierea
altor procese psihice, ajungînd să devină metoda centrală a
psihologiei.
Tipuri de EXPERIMENTE

După contextul şi modul de realizare, se disting două tipuri de

experiment:
 de laborator şi
 natural.
Diferenţa dintre aceste două tipuri este aceea că:
- în experimentul de laborator se creează o situaţie specială,
artificială în care este introdus subiectul prin izolarea lui de
contextul vieţii şi activităţii sale obişnuite.
- în experimentul natural se desfăşoară în contextul natural al vieţii
şi activităţii obişnuite a subiectului; această formă a apărut în
domeniul şcolar şi se utilizează cu precădere în psihologia şcolară.
Experimentul de laborator
- este instrumentul principal de investigare intensivă, analitică a
conţinutului, caracterului şi legităţii diferitelor funcţii şi procese
psihice, de la senzaţii la gândire, de la procese izolate la trăsături
de personalitate;
- în experimentul de laborator se recurge la tehnici şi instrumente
speciale de stimulare, de înregistrare a rezultatelor şi de
sistematizare şi prelucrare a lor; aceste tehnici şi instrumente se
aleg în funcţie de natura procesului studiat.

În experimentul de laborator există foarte multe variabile, între

care se stabilesc anumite relaţii pe care cercetătorul trebuie să le
cunoască şi să le interpreteze.
Tipuri de variabile
1. Variabilele independente sunt cele pe care le alege şi le foloseşte
cercetătorul în calitate de stimul (în cazul proceselor senzoriale)
sau de sarcină (în cazul proceselor gândirii). Aceste variabile
acţionează asupra subiectului şi provoacă subiectului fenomenul
sau procesul propus spre studiu; ele se află aşadar la dispoziţia
cercetătorului.

2. Variabilele dependente sunt reacţiile de răspuns ale subiectului. Ele

pot fi principale şi secundare.
- Variabilele dependente principale sunt cele pe care cercetătorul îşi
propune să le înregistreze; ele sunt conştiente şi reprezintă
răspunsul la variabilele independente.
- Variabilele dependente secundare le însoţesc pe cele principale, se
produc prin mecanisme reflexe necondiţionate şi sunt inconştiente
(modificări vegetative sau motorii).
3. Variabila subiect este reprezentată de aspecte ca: vârstă, sex, nivel
de instruire, domiciliu, statut social etc. În cercetările nomotetice,
aceste variabile trebuie luate sub control încă de la început, în acest
caz considerându-se că influenţa lor asupra rezultatelor obţinute în
experiment a fost neutralizată.

4. Variabilele externe (ambientale) sunt caracteristicile situaţiei în

care se desfăşoară experimentul. În cazul experimentului de
laborator, aducerea subiectului în mediul artificial al laboratorului
poate influenţa puternic subiectul şi, de aceea, se încearcă a se
minimaliza efectul perturbator al acestor variabile.
5. Variabilele interne ale subiectului (sau intermediare) sunt
reprezentate de stările emoţionale curente ale subiectului, de tipul
temperamental, de personalitate, de experienţa anterioară. Ele nu pot fi
ţinute sub control, dar trebuie incluse în ecuaţie la sfîrşit, în etapa de
interpretare a rezultatelor.

Toate aceste tipuri de variabile sunt incluse în designul experimental.

Grup experimental și grup de control

Arareori se realizează experimentarea fără a implica şi un grup de

control. Acesta este un grup de persoane cât mai similare celor din
grupul experimental cărora nu li se aplică stimulul corespunzător
variabilei independente.

Folosirea grupului de control permite evaluarea impactului

variabilei dependente.
Dacă între cele două grupuri nu apare nici o diferenţă după
expunerea grupului experimental la stimul, putem spune că acesta
nu a avut efectul presupus prin ipoteză.
Exemplu grup de control

Necesitatea folosirii grupurilor de control a devenit evidentă odată cu notarea

efectului Hawthorne.
Roethlisberger şi Dickson au realizat în anii ‘20 şi ‘30 experimente la o fabrică de
aparatură electrică situată în localitatea Hawthorne. Pe ei îi interesa să verifice care
sunt modificările din condiţiile de muncă apte a îmbunătăţi satisfacţia în muncă şi
productivitatea. Spre satisfacţia teribilă a experimentatorilor, ei au descoperit că
aproape orice îmbunătăţire a condiţiilor de muncă (iluminat, etc.) ducea la sporirea
satisfacţiei şi a productivităţii. Mai târziu a devenit clar că subiecţii experimentali
reacţionau mei degrabă la atenţia primită din partea cercetătorilor decât la
modificările din condiţiile de muncă. Cercetătorii au denumit acest fenomen efectul
Hawthorne şi au manifestat de atunci mult mai mare atenţie la posibilitatea ca
subiecţii experimentali să reacţioneze la experiment însuşi, nu la variabilele
dependente manipulate de către experimentator.
 Resurse bibliografice

1. Roethlisberger, F. J., & Dickson, W. J. (1939). Management and the worker: An

account of a research program conducted by the Western Electric Company,
Hawthorne Works, Chicago. Cambridge, MA: Harvard University Press.
2. What We Teach Students About the Hawthorne Studies: A Review of Content
Within a Sample of Introductory I-O and OB Textbooks, by Ryan Olson, Jessica
Verley, Lindsey Santos, and Coresta Salas, Santa Clara University, The Industrial -
Organizational Psychologist , January 2004 Volume 41 Number 3, pp.23-39
3. Avocatul diavolulu - argumente contra:
http://www.nytimes.com/1998/12/06/weekinreview/scientific-myths-thatare-too-
good-to-die.html?_r=0

4. Levitt, Steven D. and John A. List. 2011. "Was There Really a Hawthorne Effect at
the Hawthorne Plant? An Analysis of the Original Illumination Experiments."
American Economic Journal: Applied Economics , 3(1): 224-38.
Efectul Pygmalion

În anul 1968, Robert Rosenthal si Lenore Jacobson își publicau lucrarea

"Pygmalion in the classroom", inspirati fiind de opera dramatică a lui
George Bernard Shaw, "Pygmalion". Din piesa lui Shaw se desprinde
ideea ca locul unei persoane în societate este strâns legat de modul în
care este ea tratată de ceilalți.

Rosenthal și Jacobson concluzionează că: dezvoltarea intelectuală a

elevilor este, în mare parte, un răspuns la așteptările profesorilor și la
modul în care aceste așteptări le sunt transmise.
Cei doi au formulat următoarele ipoteze:

- profesorii au unele așteptări în ceea ce privește performanța

elevilor;
- elevii răspund la așteptările de comportament ale profesorilor;
- performanțele școlare sunt determinate și influențate de aceste
așteptări.

Aceste ipoteze au fost probate și în școli, iar rezultatele au fost conform

așteptărilor.
Studiul original implică prezentarea de informații false profesorilor în
legatură cu potențialul intelectual al anumitor elevi selectați aleator
(aceștia au fost numiti "bloomers").
El s-a desfasurat într-o scoală primară din San Francisco, cuprinzând elevi
din primele șase clase. Inițial li s-a dat un test de inteligență, însă
rezultatele nu au influențat alegerea.
La sfârșitul perioadei de cercetare, s-a constatat că elevii "marcați" și, în
special, cei din clasele I și a II-a, au avut rezultate mai bune chiar decât cei
cu rezultate inițiale superioare, dar, care nu au fost scoși în evidență.
Astfel, cei numiți "bloomers" au câstigat în medie 12 puncte la
coeficientul de inteligenta, în timp ce ceilalți și-au îmbuntățit performanța
cu aproximativ 8 puncte.
Posibile explicații ale efectului Pygmalion – profeția autoîmplinită

- O posibilă explicație a fenomenelor implicate a fost dată de către Good și

Brophy, în 1980. La începutul perioadei școlare, profesorii/învățătorii au
așteptări diferite față de elevi (ei nu sunt de condamnat, căci si le
întemeiază pe informațiile disponibile, uneori intervenind statutul social al
familiei, sexul, rasa etc.);
- Datorită/din cauza acestor așteptări, ei se comportă diferit în cazul acestor
elevi (dându-le sarcini diferite ca grad de dificultate);
- Acest tratament le indică elevilor care sunt așteptările, iar ei le vor
interioriza, afectându-le activitatea academică;
- Dacă nu se opune rezistență activă, elevilor le vor fi afectate motivația,
aspirațiile, realizările școlare;
- Rezultatele (slabe sau mediocre) obținute vor întări așteptările profesorilor,
care se bazează, acum, pe fapte obiective.
Resurse bibliografice

1. Rosenthal, R.; Jacobson, L. (1968). Pygmalion in the Classroom .

New York: Holt, Rinehart & Winston.
2. Rosenthal, Robert; Jacobson, Lenore (1992). Pygmalion in the
classroom (expanded ed.). New York: Irvington.
3. Herrell, James M., Galatea in the Classroom: Student Expectations
Affect Teacher Behavior.
4. Jussim, L.; Harber, K. D. (2005). "Teacher Expectations and Self-
Fulfilling Prophecies: Knowns and Unknowns, Resolved and
Unresolved Controversies“. Personality and Social Psychology
Review
Factorii dezvoltării psihice umane
Dezvoltarea fiinţelor umane se desfăşoară pe mai multe
planuri:
– biologic, care implică creşterea şi maturizarea fizică
(somatică), morfologică şi biochimică a diferitelor componente
ale organismului;
– psihic, care presupune formarea şi perfecţionarea diferitelor
procese, funcţii şi însuşiri psihice în cursul ontogenezei
(evoluţia individuală);
– social, care se referă la formarea şi reglarea conduitei
(comportamentelor) în conformitate cu modelele şi normele
sociale.
Dezvoltarea este o noţiune foarte generală, care
desemnează totalitatea proceselor de
transformare prin care trec organismele vii sau
instituţiile sociale (societate, cultură, economie
etc); ea presupune trecerea de la simplu la
complex, printr-o succesiune de stadii, fiecare
dintre acestea având un specific cantitativ şi
calitativ propriu.

Creşterea reprezintă o dimensiune a dezvoltării în

sens cantitativ.
Procesul complementar este cel de maturizare care
exprimă atingerea gradului de dezvoltare completă a
unor funcţii ale organelor interne sau a unor
fenomene psihice.
Dezvoltarea psihică reprezintă procesul de formare a unor seturi de
procese, însuşiri şi dimensiuni psihice şi, totodată, procesul de însuşire
şi restructurare continuă a acestora

Educabilitatea reprezintă problematica generală a dezvoltării psihice,

putând fi definită drept capacitate şi disponibilitate a omului de a recepta
influenţele externe, sau ca potenţare a capacităţii omului de a fi receptiv la
educaţie. Ea presupune abordarea a ceea ce este cunoscut ca fiind factorii
dezvoltării psihice şi a importanţei fiecăruia dintre aceşti factori:
 ereditatea,
 mediul şi
 educaţia
în dezvoltarea ontogenetică.
De-a lungul timpului cercetările asupra rolului acestor factori au diferenţiat
trei concepţii privind educabilitatea:

• Teoria ereditaristă susţine ideea determinismului biologic, ereditar în

dezvoltarea fiinţei umane; premisa de la care se porneşte este că
dezvoltarea psihică este un “dat” ce urmează a se desfăşura conform
programului ereditar.
• Teoria ambientalistă susţine determinismul social; potrivit acesteia, mediul
are putere absolută asupra individului uman, el generând structura şi
conţinutul vieţii psihice.
• Teoria dublei determinări (interacţionistă) susţine ideea că interacţiunea
între factorii ereditari şi cei socio-culturali generează un context situaţional
care conduce la evoluţia individului; ereditatea oferă un potenţial care nu se
manifestă în lipsa condiţiilor de mediu favorabile, la care se adaugă liberul
arbitru.
EREDITATEA

Reprezintă însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o

generaţie la alta, de la înaintaşi la urmaşi, mesajele de specificitate
(însuşiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma
codului genetic.
EREDITATEA
Categoriile de însuşiri care se moştenesc, datorită mecanismelor eredităţii,
sunt:

– însuşiri comune pentru toată specia umană (organizarea corporală,

tipurile de organe, sisteme şi aparate anatomice, trebuinţele fundamentale
pentru viaţă – hrană, aer, apă etc, reflexele necondiţionate);
– însuşiri individuale fizice (masa corporală, conformaţia corporală şi a feţei,
pigmentarea pielii, culoarea ochilor şi a părului, pilozitatea), biochimice
(grupa sanguină, structura celulelor, particularităţile metabolice),
funcţionale şi psihice (particularităţile sistemului nervos, particularităţile
perceptive-senzoriale, predispoziţii care intră în structura aptitudinilor).
EREDITATEA
Importanţa eredităţii în dezvoltarea psihică poate fi sintetizată în câteva
aspecte:

 Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi

potenţialităţi (de exemplu, structurile aptitudinale se pot exprima sau
nu, în funcţie de ocaziile oferite de mediu şi/sau educaţie);
 Diversitatea psihologică umană are o rădăcină ereditară, dar nu se
reduce la aceasta;
 Rolul eredităţii se exprimă diferit în diversele aspecte ale vieţii psihice:
unele poartă mai puternic amprenta eredităţii (precum temperamentul,
aptitudinile, emotivitatea), altele mai puţin puternic (de exemplu,
atitudinile sau caracterul);
EREDITATEA

 Rolul eredităţii nu este constant în viaţa individului, este mai ridicat la

începutul şi spre sfârşitul vieţii.

 Ereditatea oferă premisele unor momente de optimă intervenţie din

partea mediului educativ, numite perioade sensibile sau critice;
anticiparea forţată sau pierderea acestor perioade pot avea consecinţe
negative asupra dezvoltării normale a unor aspecte ale vieţii psihice
(cum ar fi, de exemplu, învăţarea mersului- la un an- sau a limbajului- la
aprox.doi ani).
MEDIUL

- Ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea

elementelor naturale şi sociale, materiale şi culturale cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul evoluţiei sale.

- Factorii de mediu care influenţează dezvoltarea pot fi:

 interni (factorii biologici care influenţează dezvoltarea fătului în cele 9
luni de viaţă intrauterină, condiţiile de hrană şi căldură în mediul
intrauterin) şi
 externi, care, la rândul lor, pot fi: fizici (condiţii climaterice, geografice,
floră şi faună, calitatea alimentaţiei şi aerului) şi sociali (neorganizaţi
sau spontani şi organizaţi: socioeconomici, socioigienici,
socioprofesionali, socioculturali, socioafectivi etc.).
MEDIUL
În ceea ce priveşte rolul mediului în dezvoltarea psihică a individului,
subliniem aspectele cele mai importante:

 Mediul reprezintă factorul care transformă potenţialul ereditar în

componentă psihică reală;
 Mediul umanizează fiinţa şi funcţiile sale biologice;
 Mediul nu acţionează direct asupra dezvoltării, ci oferă circumstanţele
şi oportunităţile pentru dezvoltare (împrejurările şi condiţiile de viaţă,
informaţiile şi modelele de conduită, prilejurile de comunicare şi
schimburile afective cu ceilalţi semeni).
MEDIUL

În dezvoltarea psihică a individului, importantă nu este doar simpla

prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci, îndeosebi, măsura,
maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre aceşti factori şi individ.

Acţiunea factorilor de mediu poate fi simultană sau succesivă, astfel că

interacţiunea lor poate genera două categorii de consecinţe:
 o dezvoltare fără probleme, dacă acţiunea acestor medii este
convergentă şi pozitivă;
 blocaje majore în dezvoltare dacă acţiunea mediilor este divergentă
(situaţia conflictului valoric între mediul familial şi cel şcolar).
EDUCAȚIA

Deoarece contribuţiile eredităţii şi mediului sunt necesare dar nu suficiente, în

procesul dezvoltării depline a fiinţei umane este determinantă contribuţia
singurului mediu cu valenţe exclusiv pozitive – mediul educaţional.

EDUCAŢIA reprezintă ansamblul activităţilor şi influenţelor

pozitive, pe termen lung, care implică fiinţa umană ca factor al
propriei sale deveniri.
EDUCAȚIA

Deoarece contribuţiile eredităţii şi mediului sunt necesare dar nu suficiente, în

procesul dezvoltării depline a fiinţei umane este determinantă contribuţia
singurului mediu cu valenţe exclusiv pozitive – mediul educaţional.

EDUCAŢIA reprezintă ansamblul activităţilor şi influenţelor

pozitive, pe termen lung, care implică fiinţa umană ca factor al
propriei sale deveniri.
EDUCAȚIA
 Educaţia proiectează dezvoltarea psihică şi asigură condiţiile realizării
acestei proiectări.
 Educaţia este cea care asigură legătura între potenţialităţile de
dezvoltare (date de ereditate) şi oferta de condiţii şi oportunităţi a
mediului, selectând atât însuşirile determinate genetic, cât şi
componentele de mediu care corespund obiectivelor educaţionale.

- Acţiunea educativă trebuie să armonizeze datele oferite de ereditate şi

mediu, în mod creator şi adaptat fiecărui individ (sau grup de indivizi).
Aceasta deoarece ceea ce s-a dovedit, într-un moment sau pentru un
individ, benefic, poate fi dăunător într-un alt moment sau pentru un alt
individ.
EDUCAȚIA

 Deoarece dezvoltarea este un proces cu legităţi interne proprii, educaţia nu

trebuie să exercite o presiune exterioară, coercitivă, asupra individului.

 Educaţia trebuie să fie stimulativă, în sensul că demersurile sale trebuie să

fie cu un pas înainte a ceea ce poate, a ceea ce se vrea şi a ceea ce ştie
individul, astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor şi cerinţelor
individului (evitându-se suprasolicitarea sau subsolicitarea acestuia).
EDUCAȚIA

 Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi mediul) şi nu poate

avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o ereditate afectată
şi nici un mediu total defavorabil).

 Într-o anumită măsură educaţia poate accelera dezvoltarea psihică prin

varietatea experienţelor de învăţare care-şi propun reducerea decalajului
între capacităţile prezente ale individului şi un nivel superior al acestora.
În concluzie:

Dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având

următoarele particularităţi:

• se sprijină pe ereditate, foloseşte datele oferite de mediu şi este

dirijată de educaţie;
• se desfăşoară în contextul activităţii proprii de învăţare, fiind
impulsionată de motivaţie;
• este deplină în condiţiile interacţiunii optime între cei trei factori,
respectiv atunci când există o corespondenţă în timp între
desfăşurarea programului ereditar şi cantitatea şi calitatea influenţelor
externe;
• are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-lineară şi
imprevizibilă;
• este individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de
diferenţiere, dincolo de legile general umane de dezvoltare;
• este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită zonă
va avea efecte asupra întregii dezvoltări;
• este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii se corelează cu
schimbări cantitative şi calitative specifice.
Stadialitatea dezvoltării psihice

 H. Wallon a urmărit stadialitatea afectivă,

 J.Piaget pe cea a inteligenţei,
 S.Freud şi E.Erikson corelarea afectivităţii cu toată
personalitatea,
 L.Kohlberg a dezvoltat o teorie a dezvoltării moralităţii.
Factorii complementari ai dezvoltării psihice sunt:

 evenimentele de viaţă,
 emergenţa vieţii psihice şi
 autodeterminarea.
Evenimentele de viaţă apar aleator şi dobândesc o
semnificaţie cu totul aparte pentru anumite persoane, în timp
ce pentru altele trec neobservate.
Pot produce schimbări în stilul de viaţă al cuiva, în sistemul de
valori etc.
Pot avea atât efecte pozitive, cât şi negative.
Emergenţa psihică explică faptul că se înregistrează progrese
în dezvoltarea unor copii şi tineri chiar atunci când ei trăiesc
în condiţii nefavorabile, de exemplu, apar oameni deosebit
de talentaţi chiar şi în familii cu nivel cultural redus sau într-
un mediu sărac în stimulări.
Autodeterminarea se exprimă în selecţia interacţiunilor cu
ambianţa, iniţierea şi experimentarea de noi activităţi,
proiectarea şi realizarea de schimbări ale însuşirilor şi
structurilor personalităţii, a se vedea biografiile multor
oameni de ştiinţă şi cultură.
Temă de reflecție
Rolul eredității, mediului și educației în dezvoltarea psihică a omului

Prezentați un exemplu de situație, reală (ce derivă din propria experiență de

viață) sau imaginară, care să reflecte rolul / incidența factorilor ereditari/de
mediu și, respectiv, educaționali asupra dezvoltării psihice umane.
(maxim 1 pagină)