Complet Elemente de Psihologie Generala

Elemente de Psihologia generală
Modulul I INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA GENERALĂ
1. Cuprinsul modulului:
În cadrul acestui modul vor fi clarificate principalele concepte ale psihologiei generale. De
asemenea va fi prezentat un scurt istoric al devenirii psihologiei ca știință și vor și analizate
legăturile psihologiei generale cu celelalte discipline colaterale.
2. Obiectivele modulului
 Să definească conceptul de psihologie, psihic Introducere in studierea psihologiei
 Să identifice rolul și importanța psihologiei în viața noastră
 Să enumere etapele constituirii psihologiei ca știință
 Să evidențieze ramurile psihologiei: psihologia dezvoltării, Psihologia personalității,

psihologia educației și interrelațiile dintre acestea
 Să faciliteze prin aplicații înțelegerea conținutului. Aplicații
3. Cuvinte cheie: psihic, psihologie, știință, psihologia generală

I.1. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE
Psihologie – brainstorming
Ce studiază psihologia? La ce ne ajută psihologia?
Ce s-ar întampla dacă nu ar exista Psihologia?
Termenul de Psihologie a apărut în sec XVI. Oficial nașterea psihologiei are loc în anul 1879
odată cu apariția primului labirator de psihologie.
Psihologia este știință deoarece:
 Are un obiect de studiu

 Dispune de metode proprii de lucru
 Are Legități specifice
Obiectul de studiu al Psihologiei este psihicul. Concepul Psihic provine din psyche = suflet și
logos = cunoaștere La sf. sec al XIX apare psihologia ca știință.
Până atunci se ocupau de suflet alte stiinte : teologia, filozofia, fizica, magia, medicina,
literatura.
Identificați contribuția fiecărei știinte la cunoașterea sufletului.
1 Psihologia poporană – create de popor În chip firesc, oamenii nu au aşteptat constituirea

unei ştiinţe psihologice pentru a-şi pune întrebări cu privire la viaţa sufletească, la modul de
comportare a semenilor, la însuşirile lor personale – „Cea mai nobilă preocupare a omului e
omul”, spunea G. E. Lessing. Din răspunsurile date la asemenea întrebări s-a născut o psihologie
de simţ comun, fixată şi transmisă mai întâi pe cale orală, în care se condensează opinii şi
observaţii ocazionate de viaţa cotidiană. În limbă, în folclor se întâlnesc locuţiuni, proverbe,
zicale etc., care consemnează notaţii psihologice validate de o îndelungată experienţă.
Daţi exemple de 3 proverbe şi încercaţi să găsiţi explicaţia pentru care au apărut.
Psihologia preştiinţifică presărată în scrieri literare sau sistematizată în operele moraliştilor, ale
filosofilor etc. analize reuşite ale vieţii afective, portrete individuale sau colective, tipologii.
(scriitori, filozofi, moraliști);
Identificaţi în literatura română 2 scriitori care au descris în operele lor tipologii umane.
Se poate pune întrebarea, de ce s-a constituit atât de târziu psihologia ca ştiinţă?
Cunoscutul fizician A. Einstein, ascultând relatările lui J. Piaget asupra experienţelor sale
efectuate la copii, remarca invariabil: „Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia
decât fizica!”. Într-adevăr, deşi faptele psihice ţin de experienţa cotidiană a fiecăruia astfel încât
par destul de simple, în realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca şi încercarea de a le explica,
au constituit adesea o problemă complexă şi dificilă.
2 Psihologia preștințiifică
Psihologia și-a câştigat statutul de ştiinţă doar în secolul XX. Prima lucrarea ştiinţifică de
psihologie îi aparţine lui Fechner, “Elemente de psihofizică”, iar primul laborator de psihologie
apare la Leipzig, sub conducerea lui Wundt. Pentru a evidenţia caracterul ştiinţific al acestei
discipline, primele curente au insistat mult asupra descoperirii unor legităţi commune în
psihologie, ajungându-se deseori la exagerări în acest sens. Curentul neobehaviorist încearcă să
aducă în discuţie variabilele intermediare care apar între stimuli şi răspunsul organismului la
aceştia, şi anume variabilele legate de personalitatea individului asupra căruia acţionează
stimuli. Ca ştiinţă, psihologia se supune câtorva legităţi, grupate de Lomov în: legi ale
psihofizicii, legi ale dezvoltării psihice a omului şi legi ale dinamicii proceselor psihice.
Aplicații:
 Cine sunt eu?

Găsește persoana responsabilă pentru:
 Alegerile tale
 Notele tale
 Stimbările din viața ta
 Acțiunile tale
 Succesul tău
 Cuvintele tale
Modulul II. METODE DE CERCETARE
1.Cuprinsul modulului:
În cadrul acestui modul vor fi clarificate principalele metode de cercetare ale psihologiei
generale. De asemenea va fi prezentat rolul fiecărei metode, avantajele și dezavantajele ei
 Să definească conceptul de metodă de cercetare
 Să identifice cele mai importante metode de cercetare din psihologia generală
 Să evidențieze avantajele și dezavantajele fiecărei metode prezentată
3.Cuvinte cheie: Metoda observaţiei; Metoda convorbirii; Metoda chestionarului;

Metoda biografică; Metoda studiului de caz; Metoda experimentului; Metoda testelor
1.Metoda observației:
Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită nu numai în psihologie.
Observaţia constă în urmărirea atentă intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a

diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca şi a contextului situaţional unde
acesta se produce, în scopul sesizării unor aspecte esenţiale ale vieţii psihice.
Condiţiile unei bune observaţii
a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este necesar ca observaţia să se realizeze pe

baza unui plan dinainte stabilit, în care să se menţioneze obiectivul urmărit, aspectul, latura sau
comportamentul vizat;
b) selectarea formelor observației, a condiţiilor şi mijloacelor necesare. Vor fi precizate cu

claritate tipurile de observaţii folosite şi condiţiile de loc, timp, durată, de înregistrare a
manifestărilor subiectului, aparatura folosită
c) notarea imediată a observaţiilor. Pentru a se evita omisiunile sau distorsiunile este foarte
important ca observaţiile să se noteze dacă este posibil chiar în timpul activităţii, dacă nu,
imediat după încheierea activităţii;
d) discreţia observatorului –subiectul nu trebuie să-şi dea seama că este observant;
e) să fie veridică – înregistrându-se doar faptele observate şi nu supoziţiile observatorului,

părerile, comentariile acestuia. Este foarte importantă constatarea tendinţei observatorului de
a deforma faptele în funcţie de orizonturile, dispoziţiile mentale în care se află acesta în
momentul efectuării observaţiei.
f) efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii cât mai variate;
g) posibilitatea repetării observaţiei
Avantajele observaţiei
1. Uşurinţa aplicării,
2. Economicitatea mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării,
3. Naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor relevante.
4. Permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti ale individului în condiţii

obişnuite de viaţă.
5. Oferă date de ordin calitativ.
Dezavantajele observaţiei
1. Observatorul trebuie să aştepte uneori mult timp până se produce fenomenul vizat, fără
a putea interveni în nici un fel.
2. Imposibilitatea de a izola şi controla variabilele.
3. Prezenţa observatorului poate determina intrarea în funcţiune a mecanismelor de
apărare ale subiecţilor care modifică situaţia globală a câmpului social sau a
comportamentelor celor observaţi, chiar fenomenul studiat pe ansamblu.
2. Metoda experimentului.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a
verifica o ipoteză.
Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează şi principalele sale

caracteristici: „Experimentul este observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori
(prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“ (Festinger&Ratz, 1963).
Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care
le implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală.
Variabila este orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie cantitativ
căpătând grade diferite de intensitate.
A Variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator, pentru a-i
observa consecinţele;
B Variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Experimentul : natural, de laborator şi psiho-pedagogic.
Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală,

pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite,
reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al
experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai
imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea
fenomenului.
Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea

subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă şi introducerea lui într-un laborator special
amenajat în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine
determinate etc.
Avantajul acestui tip de experiment
- este foarte precis şi riguros
-realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale,
- eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de

laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii
comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă.
De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa
reală, subiectul putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori
experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformându-i
astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă să reacţioneze
altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a experimentului natural, utilizată în

cadrul procesului instructiv-educativ.
El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente la un moment dat şi formativ,

urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii performanţelor. Pentru
evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii.
1. Motivarea subiecților
2. Asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi
3. Stabilirea unor grupe experimentale echivalente.
Metoda convorbirii şi interviului - permite sondarea vieţii interioare, a intenţiilor, opiniilor,

atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor, mentalităţilor,
sentimentelor, valorilor, statutului profesional, dorinţelor aşteptărilor, idealurilor, etc.
Convorbirea este o discuţie premeditată, angajată între cercetător şi subiectul investigat,

presupunând relaţia directă, de tipul faţă în faţă, dar şi sinceritatea deplină a subiectului.
Convorbirea este o metodă mai complicată deoarece:
- în cadrul ei, influenţa reciprocă dintre psiholog şi subiect este mai mare decât în oricare altă
metodă şi presupune o selecţie a relatărilor făcute de subiect.
- se bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză
Există mai multe tipuri de convorbire, în funcţie de situaţie alegânduse dintre:
Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea aceloraşi

întrebări, în aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii;
• Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se

poate schimba succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare;
• Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind
formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară;
Eficienţa acestei metode este dată de respectarea unor condiţii:

- necesitatea desfăşurării după o structurare anterioară a întrebărilor de către

experimentator;
- întrebările să vizeze culegerea cu anticipaţie a unor informaţii despre subiect, prin

folosirea altor metode
- observaţia, analiza produselor activităţii etc.;
- preocuparea pentru anticiparea răspunsurilor subiectului de către experimentator,

pentru a şti cum să se comporte în eventualele situaţii neprevăzute;
- motivarea adecvată a subiecţilor pentru a obţine din partea acestora răspunsuri sincere.
Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate,
direct de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată
ori instalaţii speciale.
Dezavantajele subiectivitatea
4. Metoda anchetei. Ca metodă de cercetare psihologică, ancheta presupune recoltarea

sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau grup social şi
interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale.
În principal există două forme ale acestei metode, care se folosesc în cercetarea
psihologică: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu. Ancheta pe
bază de chestionar constă în folosirea chestionarului ca instrument de lucru şi urmează
în derularea sa mai multe etape: etapa prealabilă sau preancheta care presupune:
stabilirea obiectului anchetei; documentarea; formularea ipotezei; determinarea
universului (populaţia) anchetei; eşantionarea.
– etapa I – constă în alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului. Se impune în prima fază

aplicarea unui pretest pentru a vedea dacă a fost bine conceput chestionarul, după care se
poate redacta definitiv (chestionarul). Tot în această etapă se vor stabili şi modalităţile de
administrare ale chestionarului fie prin autoadministrare, fie prin intermediul personalului
specializat.
– etapa a II-a – este rezervată desfăşurării propriu-zise a cercetării.
– etapa a III-a – prelucrarea datelor obţinute.
– etapa a IV-a – analiza şi interpretarea datelor precum şi redactarea şi comunicarea raportului

final de anchetă.
În formularea întrebărilor trebuie evitate greşelile: întrebări prea generale, limbaj greoi,
artificializat, cuvinte cu înţeles dublu, întrebări tendenţioase etc.
Ancheta pe bază de interviu constă într-un ddialog între participanţi, care se centrează asupra
temei de cercetare, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau de receptor. Interviul
poate fi conceput aşa cum am văzut, atât ca metodă integrată altor metode mai mari, cât şi ca
metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile sale proprii.
Avantaje: Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de subiecţi într-un
timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, precum şi prelucrarea rapidă, mai
ales când există răspunsuri precodificate la întrebări.
Dezavantaje: Este posibilă apariţia unor deformări subiective atât din partea
experimentatorului, cât şi a subiecţilor mai ales că această metodă se bazează pe capacitatea
de autocunoaştere şi autoanaliză. Este de asemenea posibil ca subiecţii, chiar bine intenţionaţi
să furnizeze informaţii iluzorii, neadecvate în raport cu fenomenul investigat.
4. Metoda anchetei presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa

psihică a unui individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii
semnificaţiei lor psihocomportamentale.
În principal există două forme ale acestei metode, care se folosesc în cercetarea psihologică:
ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu. Ancheta pe bază de chestionar
constă în:
- folosirea chestionarului ca instrument de lucru şi urmează în derularea sa mai multe etape:

– etapa prealabilă sau preancheta care presupune: stabilirea obiectului anchetei;

documentarea; formularea ipotezei; determinarea universului (populaţia) anchetei;
eşantionarea.
– etapa I – constă în alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului. Se impune în prima fază

aplicarea unui pretest pentru a vedea dacă a fost bine conceput chestionarul, după care se
poate redacta definitiv (chestionarul). Tot în această etapă se vor stabili şi modalităţile de
administrare ale chestionarului fie prin autoadministrare, fie prin intermediul personalului
specializat.
– etapa a II-a – este rezervată desfăşurării propriu-zise a cercetării.
– etapa a III-a – prelucrarea datelor obţinute.
– etapa a IV-a – analiza şi interpretarea datelor precum şi redactarea şi comunicarea raportului

final de anchetă. redactarea întrebărilor, a chestionarului. „o succesiune logică şi psihologică de
întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care
prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din
partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în
scris“ (L. Chelcea, 1975),
Chestionarul necesită o deosebită atenţie atât faţă de conţinutul întrebărilor, cât şi faţă de tipul,
forma şi ordinea lor.
Greşeli care pot interveni: întrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, cuvinte cu înţeles
dublu, întrebări tendenţioase etc.
Ancheta pe bază de interviu constă în folosirea interviului ca relaţionare experimentator-

subiect.
Avantaje:
- Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp
relativ scurt,
- Permit recoltarea unui material extrem de bogat, precum şi prelucrarea rapidă, mai ales
când există răspunsuri precodificate la întrebări.
Dezavantaje:
- este posibilă apariţia unor deformări subiective atât din partea experimentatorului, cât şi a
subiecţilor
- este posibil ca subiecţii, chiar bine intenţionaţi să furnizeze informaţii iluzorii, neadecvate în
raport cu fenomenul investigat.
5. Metoda biografică (anamneza) vizează strângerea informaţiilor despre principalele

evenimente trăite de individ în existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea
cunoaşterii „istoriei personale“ a subiectului. Se concentrează asupra succesiunii diferitelor
evenimente din viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele
efectdintre evenimentele scop şi cele mijloc.
Exigenţe metodologice:
− determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului;
− stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii datelor şi
informaţiilor necesare;
− câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitive afective care ar putea frâna
răspunsurile la întrebări;
− păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din relatările
individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare;
− înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit subiectul şi care
prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a profilului
personalităţii;
− manifestarea prudenţei, chiar suspiciunii în legătură cu datele furnizate de subiect (sau de

ceilalţi) şi neapărat verificarea acestor informaţii prin alte metode.
Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această metodă.
Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire aieţii unui individ, pornind
de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit
deformată.
5. Metoda analizei produselor activităţii Analiza psihologică a produselor activităţii –

compuneri, desene, creaţii literare, sau de orice fel, obiecte realizate, modul de
rezolvare a unor probleme etc. – furnizează informaţii despre însuşirile psihice ale
persoanei, constituind reale surse de cunoaştere ştiinţifică a individului.
Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin analiza psihologică a
obiectului, aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său.
Cu ajutorul acestei metode putem cunoaşte atât caracteristicile psihice ale unor persoane în
viaţă, cât şi ale unor personalităţi dispărute
În general produsele de ordin literar-artistic sunt relevante mai ales pentru componentele
motivaţional-afective şi morale ale personalităţii, în timp ce produsele de ordin ştiinţific şi
tehnic sunt relevante pentru componentele de ordin cognitiv-instrumental şi motor-
dexteritatea.
6. Metodele psihometrice Metodele psihometrice sunt modalităţile de măsurare a

capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii prezenţei sau absenţei lor şi mai
ales a nivelului şi gradului de dezvoltare.
Permit stabilirea unui diagnostic pe baza căruia să se poată formula un prognostic asupra
evoluţiei viitoare.
Metoda testelor psihologice este cea mai cunoscută. Iniţial testele măsurau doar
dezvoltarea intelectuală a copiilor, mai târziu au fost extinse la determinarea aptitudinilor în
vederea selecţiei profesionale, iar astăzi sunt folosite în legătură cu toate funcţiile psihice şi
în toate domeniile de activitate.
Testul este o probă relativ scurtă, standardizată care vizează determinarea cât mai exactă a
unor însuşiri psihice.
Calităţi necesare unui test:
− validitatea: gradul în care testul măsoară ceea ce şi-a propus;
− fidelitatea: stabilitatea în timp a rezultatelor;
− standardizarea: aceleași condiţii subiecţilor supuşi examinării fără a-i favoriza pe unii şi
defavoriza pe alţii (aceleaşi sarcini, aceleaşi instrucţiuni, aceleaşi modalităţi de cotare şi
interpretare a rezultatelor);
− etalonarea: stabilirea unui etalon, adică a unor unităţi de măsură a rezultatelor obţinute.
Condiţii de utilizare eficientă a testelor:
• crearea unor teste sau adaptarea celor existente la condiţiile socioculturale ale populaţiei
investigate;
• utilizarea unei baterii de teste şi apoi corelarea rezultatelor obţinute cu cele ale altor metode;
• stabilirea unor legături între rezultatele obţinute la teste cu cele din activitatea practică.
Avantaje: capacitatea de a măsura obiectiv şi standardizat o anumită capacitate psihică,

permiţând diagnoza nivelului de dezvoltare a acesteia,
Dezavantaje deoarece nu iau în considerare modul în care se obţine rezultatul, ci doar

rezultatul; de multe ori testele conţin confuzii şi ambiguităţi, clasificările sunt rigide, unii autori
ignoră deosebirile de nivel cultural al subiecţilor etc.
SISTEMUL PSIHIC UMAN
A. Activităţi psihice: jocul, învăţarea, munca, creaţia, comunicarea
B. Însuşiri psihice: temperament, aptitudini, caracter
C. Procese psihice: 1. cognitive: a. senzoriale: - senzaţii
- percepţii
- reprezentări
b.superioare: - gândire,
- memorie, - imaginaţie,
- limbajul
2. afective: emoţii, sentimente, pasiuni
3. reglatorii: - voinţa
- motivaţia
4.condiţionale: atenţia, deprinderile

Modulul III MEMORIA
În cadrul acestui modul va fi clarificat conceptul de memorie cu tot ce presupune acesta. De

asemenea vor fi prezentate procesele memoriei, legile și condițiile memoriei, factorii
reactualizării, tipurile de păstrare, uitarea și cauzele ei. .
 Să definească conceptul de memorie
 Să identifice rolul și importanța memorie în viața noastră
 Să enumere procesele memoriei
 Să evidențieze legile și factorii memorării
 Să argumenteze impactul mediului și a stării emoționale asupra reactualizării
 Să discute pe marginea existenței sau inexistenței uitării.
3. Cuvinte cheie: memorie, memorare, engramare, encodare, păstrare, retenție,

reactualizare, reproducere, recunoaștere
I. DEFINIŢIA MEMORIEI
Impresiile, imaginile şi gândurile elaborate, emoţiile trăite, mişcările executate în prezent nu se
pierd, nu se volatilizează, nu dispar fără a lăsa vreo urmă, ci, dimpotrivă, se sedimentează, se
cristalizează luând forma experienţei anterioare.
Prin memorie omul întipăreşte, conservă şi reactualizează atât propria sa experienţă de viaţă,
cât şi experienţa întregii omeniri.
DEF: Memoria este un proces psihic prin care cunoastem lumea şi relaţiile omului cu lumea prin
întiparire, stocare şi reactalizare a experinţei anterioare.
II. CARACTERISTICILE MEMORIEI UMANE

1. Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, organice şi anorganice.
Dar, memoria umană, capătă forma unui mecanism psihic complex.
Ex: calculatorul are memoria, fiintele vii retin anumiti excitanti, mamiferele superioare recunosc
locurile şi pot reproduce anumite acte, cainele îşi recunoaste stăpânul etc
2. Memoria umană este în strânsă legătură cu toate celelalte procese psihice:

Materialul care se stochează în memorie provine din contactul organelor de simţ cu realitatea,
evidenţiind relaţia memoriei cu procesele senzoriale; memoria însemnă şi prelucrarea şi
interpretarea datelor ceea ce înseamnă că ea face apel la gândire, la operaţiile ei specifice; nu
se reţine şi nu se reactualizează orice, ci ceea ce produce plăcere, corespunde unor dorinţe,
aspiraţii, fapt care evidenţiază relaţia dintre memorie şi mecanismele afectiv –motivaţionale;
memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, fiind legată de voinţă; trăsăturile
temperamental –caracteriale influenţează procesul memoriei, aceasta legându-se de
personalitatea integrală a omului, fapt care permite ca ea să joace roluri distincte în diferite
etape ale evoluţiei personalităţii umane.
5. Memoria asigură continuitatea, consistenţa, stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a
individului. Ea este cea care sudează elementele anterioare de cele care vor urma, dă
posibilitatea reactualizării unor date anterioare ale cunoaşterii, supunerii acestora unui
examen critic, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este perimat, împingând
cunoaşterea mai departe. Omul ar trăi într-un continuu prezent, numai sub influenţa
datelor nemijlocite ale realităţii, comportamentul său fiind haotic, spontan, fără
stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp. Toate obiectele care ar acţiona din nou
asupra lui i s-ar părea absolut noi, necunoscute, el n-ar avea posibilitatea de a folosi
rezultatele cunoaşterii, dimpotrivă, aceasta ar trebui luată de fiecare dată de la început;
gândurile şi acţiunile lui n-ar putea fi asociate unele cu altele, viaţa sa psihică ar fi
constituită din elemente disparate.
6. Capacitate absolut necesară. Aceasta este implicată în marile comportamente ale vieţii
omului: cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi rezolvare de probleme, inteligenţă şi
creativitate.
Caracteristici ale memoriei:

1. Memoria umană este mijlocită: pentru a ţine minte mai bine şi pentru a reproduce mai uşor,
omul se serveşte de o serie de instrumente care au rol de mijloace de memorare.
Ex: fixarea unor puncte de reper – idei principale, fişe de lucru – care vor facilita
reproducerea.
2. Memoria umană are un caracter inteligibil, presupune înţelegerea celor memorate şi
reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie.
3. Selectivitatea memoriei umane trebuie pusă în relaţie cu conţinutul mnezic, în sensul că nu
se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează absolut totul, ci doar o parte din
informaţii. Selectivitatea memoriei umane este în funcţie fie de particularităţile stimulului, fie
de particularităţile psihologice ale celui care memorează (se reţine ceea ce corespunde vârstei,
sexului, gradului de cultură, structurii motivaţionale, afective etc).
4. Relativ fidelă. Nu este este o copie fidelă a realităţii
III. PROCESELE MEMORIEI

1. Memorarea informaţilor (întipărirea, fixarea, engramarea sau encodarea);
2. Păstrarea (reţinerea, conservarea, stocarea);
3. Reactualizarea informaţilor (reactivarea ).
1. Memorarea informaţilor. Forme ale memorării:
A. După prezenţa sau absenţa înţelegerii
1. Memorarea mecanică: asociaţiile binare, asociaţiile de contiguitate, de alăturare în timp şi
spaţiu. Implică respectarea succesiunii elementelor informaţionale dintr-un text, memorarea
realizându-se în mod unilateral, univoc, respectiv, un element informaţional este memorat

după altul, în stricta lor succesiune, fără preocuparea de a surprinde corelaţiile logice,
semnificative dintre concepte şi idei.
Acest de tip de memorare este neproductiv, pentru că el asigură o memorare a formelor
verbale, nu şi a conţinutului logic.
Situaţii în care se impune totuşi memorarea mecanică: când materialul de memorat nu dispune
de o structură logică (numerele de telefon, numele persoanelor, datele istorice etc); dar, chiar
şi în aceste situaţii, pentru a-şi uşura memorarea, persoana face efortul de a acorda anumite
semnificaţii faptelor memorate sau le leagă de anumite puncta referenţiale din experienţa sa de
viaţă.
2ˇ. Memorarea logică: sesizarea înţelesurilor logice şi valorice ale conceptelor, organizarea
materialului de memorat în unităţi logice, elaborarea unor raporturi explicative, de tip inductiv,
deductiv, analogic.
Avantaje:
- creează mari posibilităţi operaţionale şi de transfer a informaţilor în cele mai diverse situaţii
- este economică pentru că pretinde un efort de memorare mai redus comparativ cu
memorarea mecanică care se bazează pe un număr mult mai mare de repetiţii, în aceeaşi formă
statică.
B. După prezenţa sau absenţa efortului voluntar:
1. Memorarea involuntară întipărirea informaţiilor se realizează în absenţa unui scop mnezic
fixat în prealabil şi fără utilizarea unor procesdee speciale de memorare.
Factori care facilitează memorarea involuntară: însuşirile obiectelor, fenomenelor etc care se
impun atenţiei prin caracterul lor nou, inedit sau imprevizibil (culori deosebite, contraste de
forme sau dimensiuni, ritmuri alerte etc). , acele evenimente sau situaţii de viaţă care au
proprietatea de a ne satisface optimal anumite trebuinţe sau interese de cunoaştere.
2. Memorarea voluntară implică formularea în prealabil a unui scop mnezic, mobilizarea
tuturor resurselor persoanei pentru îndeplinirea scopului şi recurgerea la o serie de procedee
speciale care să faciliteze memorarea.
Factorii facilitatori sau inhibitori ai memorării (encodării, fixării) informaţiilor:
 Factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat: unele carcateristici ale materialuli

de memorat, cum ar fi natura lui, gradul de organizare, volumul, semnificaţia, gradul de
familiaritate etc influenţează în mod semnificativ vivacitatea şi consistenţa ulterioară a datelor
memorării şi eficacitatea lor în viaţa psihică umană:
1. Natura materialului: imagini mai uşor decât cuvinte
2. Organizarea şi omogenitatea
3. Volumul
4. Familiaritatea materialului
5. Modul de prezentare: serială sau secvenială
6. Locul ocupat de material în structura activităţii
7. Poziţia materialului în serie
8. Ambianţa
9. Starea subiectului
Optimizarea memorării
10. Prelucrarea cât mai activã a textului
11. Stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin
12. Stabilirea clară a scopului învãţãrii: în ce ordine, cât de amãnunţit, pentru cât
timp,
13. Sistematizarea cunoştinţelor
14. Natura procedeelor, a acţiunilor cognitive: citit 10%, ascultat 20%,privit 30%,
vãzut şi auzit 50%,rostit 80%, explicat şi efectuat 90%
15. Motivaţia, interesele
2. Stocarea, păstrarea informaţiilor şi fenomenul uitării: materialul
engramat nu se păstrează în memorie în proporţia şi în forma în care el a fost memorat iniţial.
Acesta este ordonat şi restructurat continu, este erarhizat valoric şi este inclus în sisteme de noi
legături informaţionale, respectiv în categorii logice aflate pe trepte tot mai ridicate de
abstractizare şi generalizare. Aşa se explică de ce, pe măsură ce ne îndepărtăm de timpul, de
data memorării unui material, restructurarea lui se face în alt fel, altă formă, structură, ordine
decât acea în care a fost memorat iniţial. Acest fenomen al structurării informaţiilor petrecut pe
parcursul păstrării, sporeşte eficienţa actului memorării, pentru că s-a constatat că, cu cât o
unitate informaţională este mai bine structurată, cu atât retenţia este de mai lungă durată.
Durata şi calitatea păstrării sunt în strânsă dependenţă de:
- condiţiile psihice în se realizează (condiţii de stres, de boală, de confort psihic, etc)
- de particularităţile materialului de memorat. (un material cu sens şi de un volum mai restrâns
este mai bine păstrat în memorie decât un material confuz şi voluminos) Dar chiar şi materialul
cu sens şi bine structurat se păstrează diferit în memorie, în funcţie de procedeele utilizate în
actul memorării. Cercetările psihopedagogice au arătat că după 6 luni de la memorare, ideile
principale ale unui text sunt reţinute în proporţie de 60%, unităţile logice, categoriile în
proporţie de 36%, în timp ce forma textuală în proporţie de 21 –22%.
3. Reactualizarea: Procesul recunoaşterii este considerat mai simplu şi mai uşor de realizat
pentru că reactualizarea experienţei anterioare se realizează în prezenţa obiectului, a situaţiei
memorate. Se realizează pe baza suprapunerii modelului perceput actual pe cel aflat în
memoria personală.
De exemplu, revizitând un oraş, un parc recunoaştem o serie de edificii, specii de plante sau de
animale. Totuşi, recunoaşterea poate să se realizeze nu numai pe baza unor percepţii
anterioare, nemijlocite, ci şi pe baza unor reprezentări pe care ni le-am format despre anumite
lucruri, fenomene, prin intermediul unor descrieri, lecturi etc. De exmplu, putem să recunoaştem
caracteristicile unor perioade istorice îndepărtate atunci când ni se prezintă diferite urme
concrete ale acestora.
Recunoaşterea este în acest caz mai vagă, mai puţin precisă sau chiar eronată.
Reproducerea prezintă un grad mai mare de complexitate psihică pentru că ea se realizează în
absenţa obiectului de referinţă. Acest fapt pretinde realizarea unui process activ de
reconstrucţie, triere a informaţiilor, de prelucrare, sintetizare a lor în plan
verbal pentru a ajunge astfel la redarea cât mai adecvată a acelor informaţii de care avem
nevoie la momentul respectiv.
Esecul reactualizarii informatiei memorate nu dovedeste însă nimic despre deficienţa stocării
cunoştinţelor memoriei.
Procesul de reactualizare este dependent de o serie de factori care fac ca performantele de

reactualizare sa fie extrem de fluctuante, deci nepotrivite pentru a trage concluzii ferme asupra
capacităţii memoriei în general.
Eficienta reactualizării creşte dacă:

a) contextul reactualizarii are cât mai multe proprietăţi similare celor prezente în contextul
memorării;
b) contextul reactualizarii are cât mai putine asemanari cu alti stimuli decât cei care trebuie
reamintiti.Vom ilustra importanta similaritatii contextelor de reactualizare/memorare, prin
doua cazuri tipice.
Reactualizarea şi similaritatea contextului fizic
1. Smith & colab. (1982) au cerut subiectilor din grupul experimental sa memoreze în ordine o lista de cuvinte într-
unul dintre laboratoarele universitatii. Dupa patru zile, a urmat testul de eproducere în doua medii diferite: o parte
a subiectilor a reprodus lista în acelasi laborator, iar cealalta parte a sustinut testul de reproducere într-un
laborator cu totul diferit. S-a înregistrat o rata a reproducerilor corecte de 59% pentru primul lot de subiecti si de
46% pentru cel de-al doilea. Asadar, performantele la testul de reproducere au favorizat pe cei la care contextul
reproducerii era similar cu contextul învatarii.
2. Rezultate similare s-au obtinut prin manipularea altor tipuri de medii fizice. De pilda, Godden si
Baddeley (1975) solicita o echipa de scafandri sa memoreze o lista de cuvinte în doua medii: la 120 m sub apa si pe
uscat. Ulterior, ambele liste trebuiau reproduse în ambele medii. Rezultatele obtinute au confirmat importanta
similaritatii mediului fizic: rata reproducerilor corecte pentru itemii învatati pe uscat a fost mai mare daca
reproducerea se realiza tot pe uscat; similar, în cazul itemilor memorati subacvatic.
Mentionam ca, în general, diferentele de reactualizare în functie de similaritatea contextului

fizic nu sunt mari, dar ele sunt semnificative statistic si apar în mod constant în toate
experimentele care au avut intentia sa reproduca acest efect.
3. Reactualizarea si similaritatea "contextului neuropsihic"

Performantele de reactualizare (reproducere si/sau recunoastere) sunt semnificativ mai ridicate
daca starea neuropsihica din momentul învatarii este congruenta cu cea din momentul
reactualizarii sau ecforarii. De pilda, itemii învatati în conditiile în care subiectii fumau arijuana
au fost reamintiti mai bine daca, în momentul reproducerii, subiectii se aflau iarasi sub influenta
drogului, decât daca erau într-o stare de constiinta normala (Anderson, 1985).
Materialul învatat într-o anumita dispozitie afectiva poate fi reamintit mai acurat atunci când
subiectii se afla într-o dispozitie afectiva similara (Bower, 1981). De pilda, pacientii maniaco-depresivi
îsi reamintesc mai bine continuturile învatate în faza maniacala, când reproducerea se realizeaza tot pe un fond
maniacal; materialul învatat în faza depresiva e reprodus mult mai corect la revenirea starii depresive. În mod
analog, itemii învatati pe fondul consumului de
alcool, sunt reamintiti mai corect într-o stare bahica ulterioara, decât în stare de trezie (Eich, 1980)
Dependenta performantelor mnezice a fost confirmata si în cazul studierii subiectilor

infraumani. Kalat (1988) a învatat un lot de soareci aflati sub narcoza sa parcurga un labirint. Dupa liminarea
efectului narcoticului au fost înregistrate performantele lor în parcurgerea labirintului respectiv.
Ulterior, fara nici un antrenament prealabil, li s-a injectat iarasi doza initiala de narcotic, si au reluat sarcina de
parcurgere a labirintului. Performantele lor s-au dovedit net superioare în acest din urma caz.
MEMORIA DE SCURTA DURATA SAU MEMORIA DE LUCRU

Pe la sfârşitul anilor 50, au început sa apară în literatura de specialitate tot mai multe
teoretizări ale diferenţei dintre memoria imediata sau de scurta durata si memoria de
lunga durata.
Modelul care s-a impus ulterior şi a făcut o lungă cariera în psihologia cognitivă, va apărea în
1968, într-un studiu elaborat de R.C. Atkinson si R.M. Shiffrin: Human memory: A proposed
System and its control processes. Potrivit acestui model, informaţia stocată în memoria
senzorială (MS) e transmisa ulterior memoriei de scurta durata (MSD) care are o capacitate
limitata, atât ca durata, cât si ca volum. Din MSD, o parte a informatiei este transferata în
memoria de lunga durata (MLD).
Se contura, astfel, ideea existentei unei diferenţe structurale între MSD si MLD: MSD si MLD
sunt doua sisteme autonome, distincte, chiar daca se afla în interacţiune.
În favoarea diferenţei structurale dintre cele doua sisteme ale memoriei au fost invocate o serie
de date experimentale vizând capacitatea, durata, timpul de codare a informaţiei, actualizarea
si baza neurofiziologică.
Principalele diferenţe dintre MSD si MLD

ASPECTE DIFERENŢIALE TIPURI DE MEMORIE

MSD
MLD
1. Capacitatea: limitata (7±2) nelimitata
2. Durata: limitata (2-20 sec.)
Nelimitata (întreaga viata)
3. Tipul de codare al informatiei:
verbala sau imagistica
semantica
4. Actualizarea: serială
paralelă
Dovezi în favoarea modelului: datele experimentale si compatibilitatea lui cu experienţa
subiectiva. (În fiecare moment uitam o mare parte din ceea ce am auzit sau văzut anterior. O
parte infima din aceasta informaţie intra în memoria noastră de lunga durata si o putem
recunoaşte sau ne-o putem reaminti după intervale mari de timp, de la câteva ore, la ani
întregi.) Prin repetiţie, o informaţie intră din MSD în MLD (repetitio mater studiorum est).
Experimentele realizate şi analizate mai târziu ne fac să susţinem, că între MSD şi MLD nu există
diferenţe structurale. Mai precis, diferenţele dintre MSD si MLD sunt diferenţele dintre două
stări ale aceluiaşi sistem, nu diferenţele dintre două sisteme diferite. Memoria de scurta
durată, care este coextensivă cu memoria de lucru, reprezintă cunoştinţele activate din
memoria de lunga durată.
1. Pe scurt, memoria de scurtă durată sau de lucru, este partea activată a memoriei de
lungă durată. Diferenţele dintre MSD si MLD sunt, aşadar, de stare sau de nivel de activare a
cunoştinţelor. Din mulţimea totala a cunoştinţelor de care dispune subiectul uman (MLD), acele
cunoştinţe care sunt temporar mai activate vor fi numite memorie de scurta durata sau, mai
preferabil - memorie de lucru.
Durata MSD este, de fapt, durata de activare a unităţilor cognitive existente la un moment dat
în memorie. Activarea poate fi prelungita, sau scurtata, în functie de intensitatea inhibitiei
laterale sau a altor fenomene care o pot face fluctuanta (ex: repetitia stimulilor, restul de
activare preexistent etc.). de pilda, acasa fiind, îmi propun sa ma reîntorc la Universitate. Până
sa-mi realizez int entia, pot efectua o multime de alte lucruri: stau de vorba cu vecina de palier,
cumpar bilet de autobus, ma întâlnesc cu diversi cunoscuti, discutam despre diverse lucruri etc.
Cu toate acestea, nu uit încotro am pornit. Modul în care sunt îmbracat, obiectele care le am la
mine,imaginile de strada care se succed în fata mea, oamenii pe care-i întâlnesc etc., prin
asociere, îmi mentin activat scopul comportamentului meu. Ni se poate întâmpla, uneori, sa
cautam o carte în biblioteca si, citind diversele titluri înscrise pe cotorul cartilor de pe raft, sa
uitam titlul cartii pe care o cautam. Acest lucru e posibil deoarece contingentele sunt extrem de
asemanatoare, iar cartile deja parcurse, ne activeaza o serie de gânduri sau stari emotionale
care vor subactiva tinta initiala. Dupa ce aceasta activare s-a diminuat, titlul cautat devine din
nou accesibil.
Comportamental, acest lucru l-am observat cu toţii când, dupa ce ne-am oprit pentru câteva
secunde, ne-a revenit în minte ceea ce, de fapt, cautam. În cazuri extreme si cronice aceasta
deficienta a memoriei se numeste boala Alzheimer.
Memoria de scurta durata este memorie de lucru

Am arătat, mai sus, că memoria de scurta durata este, de fapt, o stare de activare a unor unitati
cognitive. Ea este acea parte din memorie activată temporar pentru realizarea unor sarcini sau
rezolvarea unor probleme. Cunostintele si mecanismele de procesare activate în vederea
rezolvarii unei probleme formeaza memoria de lucru..
Memoria de lunga durata (MLD) cuprinde toate cunostintele pe care le posedă sistemul
cognitiv, dar la care accesul este selectiv. Am mentionat anterior ca termenul de MLD nu
designează un "loc" anume unde se stochează informaţia ci o anumită stare de activare a
cunoştinţelor de care dispunem. În comparatie cu cunostintele din memoria de lucru, cele din
MLD sunt mai putin activate.
UITAREA
E.F. Loftus & G.R. Loftus (1980) au avut ideea unei anchete printre psihologii americani,
întrebându-i dacă consideră ca informatia din MLD ramâne permanent în sistemul cognitiv.
Aproape 84% dintre ei au dat un raspuns afirmativ. Un procentaj similar de non-psihologi au dat
acelasi raspuns. Printre argumentele invocate în sustinerea opiniei lor, psihologii mentionau,
mai ales, fenomenele de hipermnezie constatate în transa hipnotica si experientele lui
Penfield de stimulare electrica a neuronilor corticali. La o analiza mai atenta, ambele
argumente au o validitate discutabila. Este
adevarat ca sub inductie hipnotica subiectii sunt capabili sa-si reaminteasca amanunte
incredibile, considerate de mult uitate dar e la fel de adevarat, ca în aceste relatari, faptele
reale si cele fictive sunt prezente în egala masura (vezi pentru detalii, Naish, 1987). Din pacate,
nu exista nici o posibilitate de a verifica dacă relatările pacientilor lui Penfield sunt reale sau
sunt fanteziste. Amintirile care le aveau în urma stimularii electrice puteau fi false-memorii,
reprezentând experiente pe care doar li se pare ca le-au avut.
Oare uitam?
Există informatii pe care nu ni le aducem aminte, oricâte eforturi am face, oricâte metode am
încerca într-un timp fizic acceptabil.
De exemplu, ce am făcut in 2010 la ora 14? Nu cumva informatiile noastre despre acel moment
s-au pierdut definitiv, au disparut din sistemul nostru cognitiv?
Investigatii efectuate de T.O. Nelson (1971, 1977,1978) ne îndeamna sa fim prudenti înainte de
a raspunde afirmativ la astfel de întrebari.
Pe baza rezultatelor unor experimente realizate în acest scop conchidem ca informatiile care
anterior n-au fost reamintite nu s-au pierdut, practic, din memorie, ci au fost subactivate. A
doua faza de învatare le-a ridicat acest rest de activare, astfel încât le-a facut accesibile
constiintei si, deci, reproducetibile. Experimentele de recunoastere au dat rezultate similare.
Itemii care n-au fost recunoscuti în prima etapa, au fost amestecati cu noi itemi dupa care a
urmat o noua faza de recunoastere. Rata de recunoastere a stimulilor mai vechi a fost
net superioara comparativ cu rata recunoasterii noilor stimuli.
Care sunt fenomenele care au loc în interval de timp dintre memorare şi reactualizare
si îngreuneaza reamintirea? Acestea se subactiveaza.CUM ?¨intervin o serie de

fenemene precum:
Interferenţa: este un fenomen cunoscut de multa vreme, dar mecanismul ei continua să fie
incomplet explicat. În esenţă, ea vizează influenta pe care cunostintele învatate o au unele
asupra altora. În cazul în care cunostinţele anterior învăţate reduc rata de reactualizare a
cunostinţelor dobândite ulterior, avem de-a face cu interferenţa proactivă. Aceeaşi influenta
exercitata însă de ultimele cunostinte asupra celor anterioare, poarta numele de interferenta
retroactivă. Subliniem că aceste notiuni doar descriu, dar nu explica mecanismul responsabil de
producerea fenomenului.
Explicaţie posibilă: mecanismul inhibiţiei laterale.
Efectul FAN
Efectul FAN (= facts added to nodes) a fost pus în evidenta de J.R. Anderson (1973, 1976). Se
manifesta prin încetinirea ritmului reactualizarii în functie de sporirea informatiilor pe care le
avem despre un anumit obiect. De exemplu, în faza de învatare, subiectul poate sa memoreze o
multime de informatii despre un individ "Ion" (ex: "Ion locuieste la Cluj", "Ion are automobil",
"Lui Ion îi place palinca", "Ion e cumnat cu Maria", "Ana e sotia lui Ion" etc.). Cu cât avem mai
multe cunostinte despre Ion, cu atât ne este mai greu sa ne reamintim cu exactitate o anumita
informatie despre acesta. (Dupa câteva minute încercati sa raspundeti daca Maria sau Ana este
sotia lui Ion). Efectul FAN se realizeaza subconstient; el nu este în intentia subiectului. Anderson
&Bower (1974) explica acest fenomen recurgând la mecanismele de propagare a activarii. Când
solicitam o informative despre un obiect, reprezentarea cognitiva a obiectului respectiv este
activată din MLD.
Dacă cunoaştem un singur fapt despre obiectul respectiv, propagarea activarii este rapida si
raspunsul este aproape instantaneu. Dacă ştim două lucruri despre acelasi obiect, aceeasi
activare trebuie să se propage în două direcţii, deci plusul de activare primit de aceste unitati va
fi mai mic iar propagarea mai lenta s.a.m.d. Cu cât creste numarul de cunoştinte sau fapte pe
care le cunoştem despre un individ, cu atât mai lentă este reactualizarea unei informaţii
specifice. Silit sa raspunda în limita de timp, subiectul va conchide ca a uitat (a pierdut din
memorie) informatia respectiva.
Tipuri de memorie:
 Memoria episodică
 Memeria eidetică
Test grilă:
1. Memoria este:
a) o însuşire psihicã;
b) un proces psihic;
c) o activitate psihică
d) un proces senzorial.
2. Numãrul de telefon pe care tocmai l-am auzit şi pe care urmeazã sã-l tastez se aflã
stocat în:
a) memoria semantică;
b) memoria de lungã durată;
c) memoria de foarte scurtã durată;
d) memoria episodică.
3. În funcţie de prezenţa/absenţa gândirii în memorare distingem:

a) memoria de scurtă durată şi lungă durată;
b) memoria logică şi mecanică;
c) memoria intenţionată şi neintenţionată;
d) memoria senzorială şi socială.
4. Faptul cã Ana trebuie să înţeleagă lecţia înainte de a o memora, evidenţiază:

a) memorarea logică;
b) memorarea intenţionată;
c) caracterul inteligibil al memoriei;
d) caracterul mijlocit al memoriei.
5. Memoria se află în strânsă interacţiune cu următoarele fenomene psihice:

a) inteligenţă, aptitudini, capacităţi, reprezentări;
b) gândire, atenţie, senzaţii, percepţii;
c) reprezentări, voinţã, talent, motivaţie;
d) limbaj, senzaţii, caracter, temperament.
6. Faptul cã Mircea, deşi a învăţat lecţia la chimie, nu a putut să redea întocmai

definiţiile, evidenţiază o trăsătură a memoriei numitã:
a) caracter activ;
b) caracter situaţional;
c) caracter mijlocit;
d) caracter relativ fidel.
7. În funcţie de durata pãstrãrii existã urmãtoarele tipuri de memorie:

a) de scurtă durată şi de lungã durată;
b) intenţionată şi neintenţionată;
c) implicită şi explicită;
d) senzorială şi episodică.
8. Memoria este procesul cognitiv logic:

a) care se desfãşoarã într-un plan mintal, extern, subiectv;
b) de întipărire, stocare, reactualizare;
c) care presupune un anumit nivel de înţelegere;
d) care solicitã informaţiile obţinute prin simţuri.
9. Procesarea din memoria umanã are urmãtoarele caracteristici:

a) activă selectivă, inteligibilă;
b) interpretabilă, logică, situaţională;
c) relativ fidelã, intenţionatã, mecanicã;
d) mijlocită, involuntară, trainică.
10. Memoria este o proprietate:

a) specific umană;
b) specifică tinerilor;
c) specifică tuturor sistemelor biologice vii;
d) specifică adulţilor.
11. Memoria este procesul psihic care presupune:

a) cunoaşterea prin simţuri;
b) întipãrire, stocare, reactualizare;
c) conştientizarea trebuinţelor interne;
d) reflectarea relaţiilor dintre subiect şi obiect.
12. Memorarea mecanicã:

a) nu ar trebui folositã niciodatã;
b) se produce fãrã sã vrem;
c) implicã simpla repetare a materialului;
d) ne ajutã sã economisim timp.
13. Reactualizarea materialului întipãrit se realizeazã prin:

a) rezumare sau schematizare;
b) recunoaştere sau reproducere;
c) asocieri sau disocieri;
d) scris sau oral.
14. Atunci când este cerutã redarea din memorie a unei definiţii, modul de reactualizare
al informaţiilor solicitat este:
a) scoaterea la ivealã a celor memorate;
b) reproducerea;
c) recunoaşterea;
d) redarea.
15. Maria memoreazã foarte bine comentariile la Lb. romãnã, dar nu poate reţine
formulele la Chimie. Acest fapt ilustreazã caracterul memoriei:
a) situaţional;
b) activ;
c) inteligibil;
d) selectiv.
16. O persoanã care poate vorbi şapte limbi strãine beneficiazã de o calitate a memoriei
numitã:
a) volum;
b) rapiditatea întipãririi;
c) trãinicia pãstrãrii;
d) selectivitate.
17. Promptitudinea reactualizãrii se explicã prin faptul cã:

a) recunoaşterea şi reproducerea se produc rapid, imediat dupã stimulare;
b) engramarea se realizeazã repede;
c) reactualizarea se realizeazã corect şi cu precizie;
d) reactualizãm informaţii memorate recent.
18. Un elev care reuşeşte sã înveţe o lecţie repede, fãrã prea multe repetiţii, posedã
calitatea memoriei numitã:
a) elasticitate;
b) supleţe;
c) exactitate;
d) rapiditatea întipãririi.
19. Pentru rezolvarea corectã a unui test grilã este nevoie de acea calitate a memoriei
numitã:
a) rapiditatea întipãririi;
b) trãinicia pãstrãrii;
c) fidelitatea reactualizãrii;
d) mobilitatea memoriei.
20. Cercetãtorii au demonstrat faptul cã se reţine mai bine materialul care este mai
apropiat de experienţa anterioarã a subiectului. Acest fapt evidenţiazã:
a) caracterul mijlocit al memoriei;
b) caracterul activ al memoriei;
c) caracterul selectiv al memoriei;
d) caracterul situaţional al memoriei.
Modulul IV ATENȚIA
În cadrul acestui modul vor fi clarificate principalele concepte legate de fenomenul numit
atenție. De asemenea va fi prezentat rolul atenției, calitățile și formele atenției.
 Să definească conceptul de atenție
 Să identifice rolul și importanța atenției în viața noastră
 Să enumere factorii atenției și formele ei
 Să evidențieze calitățile atenției și rolul fiecăreia în viața de zi cu zi
3. Cuvinte cheie: atenție, vigilență, atenția voluntară, atenție involuntară, concetrarea,

distributivitatea, selectivitatea, mobilitatea atenției
1. DEFINITIA, ROLUL SI MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI

In fiecare moment asupra noastră acţionează foarte mulţi stimuli externi şi interni. Numai putini
dintre acestia sunt receptionaţi cu claritate, înţeleşi şi interpretaţi, altfel spus doar o parte
dintre stimuli atrag atenţia şi sunt conştientizaţi.
Imaginați-vă că aveți în mână o lanternă aprinsă, doar câteva obiecte dintr-o încăpere
întunecoasă pot fi luminate. Obiectele luminate sunt văzute bine, în timp ce celelalte obiecte
rămân în intuneric.
Atentia este funcţia psihică/ fenomenul psihic/procesul psihic prin care se realizează orientarea
şi concentrarea activităţii psihice asupra unui număr limitat de stimuli.
Atenţia are un rol important în majoritatea activităţilor umane.

Funcțiile atenției:
 A selecta din multitudinea stimulilor pe cei care au o valoare adaptativa mai mare
si care trebuie sa fie prelucrati;
 A controla modul in care se desfasoara actiunea care are loc in prezent. Dacă reusim sa
ne concentram, actiunea se desfasoara cu o mai mare precizie, rapiditate, eficienta.
Atenţia este o funcţie de sinteză (A. Cosmovici, 1996, p. 72) deoarece sintetizează (reuneste)
procesele psihice care actioneaza la un moment dat si le orienteaza intr-o anumita directie.
Ex. Atunci cand invatam un curs interactioneaza perceptia, memoria, gandirea,

limbajul, deprinderile de scriere, citire etc. Toate acestea sunt sintetizate si orientate
spre un singur scop (cel de a invata) de catre atentie.
2. FORMELE ATENTIEI
In functie de absenta sau prezenta intentiei de a fi atent si a efortului voluntar depus
atentia poate fi involuntara, voluntara sau postvoluntara.
Atentia este involuntara dacă orientarea si concentrarea atentiei intr-o anumita directie se
realizeaza spontan, neintentionat si fara depunerea unui efort voluntar.
Aceasta forma a atentiei are la baza reflexul neconditionat de orientare descris de Pavlov.
Factorii care declanseaza atentia involuntara pot avea un caracter extern sau intern.
Dintre factorii externi mentionăm:
 noutatea sau caracterul neobisnuit al unui stimul;
 contrastul în raport cu mediul. Stimulii care au o intensitate mai mare sau o culoare
deosebita fata de stimulii inconjuratori atrag atentia (de acest aspect este bine sa se
tina seama atunci cand alegem materialul didactic cu care vom lucra);
 daca stimulul sufera modificari, atentia se concentreaza asupra sa (lectiile variate

atrag mult mai usor atentia elevilor decat cele monotone).
Dintre factorii interni care au rol in trezirea atentiei involuntare fac parte trebuintele si
interesele persoanei. Daca se discuta despre o tema care ne intereseaza, ne va atrage atentia.
Daca un stimul nu are semnificatie deosebita, chiar daca se repeta nu mai atrage atentia. In
acest caz spunem ca se produce habituarea (obisnuirea).
La scoala o noua metoda de predare poate sa atraga atentia si interesul elevilor, determinand
cresterea randamentului invatarii. Daca metoda se repeta frecvent, se produce habituarea si
eficienta metodei poate sa scada.
Habituarea nu are loc daca stimulii sunt periculosi sau durerosi.
Atentia involuntara are un rol important in cunoasterea mediului inconjurator. De asemenea,

datorită acestei forme a atenţiei ne putem concentra uşor şi fără să obosim asupra activităţilor
interesante şi atractive. Ne concentrăm cu usurinţă dacă urmarim un film interesant, dar ne
concentram mult mai greu daca citim un text dintr-un domeniu cu care nu suntem familiarizati.
In acest caz trebuie sa depunem un effort voluntar, sa ne concentram intentionat.
Atentia voluntara consta in concentrarea atentiei asupra unei activitati intentionat, printr-un
efort voluntar, in urma unei comenzi sau autocomenzi verbale (de ex. invatatoarea spune
elevilor: "fiti atenti, acum va povestesc ceva foarte interesant!").
Atentia voluntara necesita efort si din aceasta cauza nu se poate mentine mult timp. Dupa o
perioada de concentrare intentionata apare oboseala, slabirea atentiei, somnolenta. Aceasta
forma a atentiei este importanta pentru realizarea actiunilor plictisitoare, monotone, dar nu
este prea eficienta.
Atentia postvoluntara se mai numeste si deprinderea de a fi atent. Aceasta forma a atentiei

este prezenta la persoanele care se obisnuiesc sa se concentreze voluntar. Se numeste atentie
postvoluntara deoarece la inceput, pana cand se formeaza deprinderea, copilul se concentreaza
mai greu, depune efort voluntar, dar apoi se concentreaza tot mai usor, aproape de la sine.
Copiii isi formeaza mai usor aceasta deprindere daca parintii ii obisnuiesc sa inceapa sa invete in
fiecare zi la aceeasi ora, in aceleasi conditii: in aceeasi camera, la acelasi birou etc. Formarea
acestei deprinderi usureaza mult munca pentru ca, desi atentia se concentreaza usor si nu
obosim atat de repede, eficienta activitatii este ridicata.
Tot despre atentie postvoluntara vorbim si in situatia urmatoare: atunci cand incepem o
actiune dificila, la inceput ne concentram greu; dupa un timp, daca actiunea incepe sa ni se para
interesanta, ne concentram tot mai usor. In aceste cazuri vorbim despre atentie postvoluntara
deoarece urmeaza dupa o perioada in care ne-am concentrate voluntar.
3. INSUSIRILE ATENTIEI
Insusirile atentiei care conditioneaza eficienta actiunii sunt: volumul, concentrarea, stabilitatea,
mobilitatea si distributivitatea.
Volumul atentiei se refera la cantitatea de informatii care pot fi cuprinse deodata in campul
atentiei; altfel spus, reprezintă numărul de stimuli asupra cărora ne putem concentra la un
moment dat.
Primele cercetări care au studiat atenţia au confundat volumul atenţiei cu volumul memoriei de
scurtă durată. Cercetările mai noi arată ca numărul stimulilor care pot fi cuprinşi în câmpul
atenţiei la un moment dat este mai mare decât volumul memoriei de scurtă durata, dar dintre
stimulii receptionaţi sunt reţinuţi de memoria de scurtă durată cel mult 9, ceilalti sunt uitati.
Concentrarea atentiei se refera la capacitatea de a mentine atentia orientata asupra

unei actiuni un timp suficient de lung, chiar si in conditii nefavorabile (zgomot, oboseala,
plictiseala etc.).
Stabilitatea se apreciaza prin durata in timp cat se poate concentra atentia atunci cand sunt
inlaturati factorii care ar putea deranja actiunea. Stabilitatea este relativa deoarece unele
fluctuatii apar in timpul oricarei actiuni, dar acestea nu intrerup orientarea de baza a actiunii.
Prin mobilitate înţelegem capacitatea de a deplasa atentia de la un aspect al actiunii la alt
aspect, în intervale scurte de timp, în funcţie de cerinţele acţiunii (soferul in timp ce conduce
trebuie sa fie atent la masina sa, la pietoni etc.).
Distributivitatea este posibilitatea de a orienta atentia spre două sau mai multe acţiuni în
acelaşi timp.
Reusim sa facem in acelasi timp mai multe actiuni dacă:
 numai una dintre ele solicită atentia si celelalte sunt automatizate (mergem pe strada,
discutam cu cineva, punem ceva in plasa: in acest caz probabil numai discutia ne va
solicita atentia);
 atentia se deplaseaza repede de la o actiune la alta si simultaneitatea este numai
aparenta, de fapt se manifesta mobilitatea atentiei (in timp ce conspectam un articol
citim un fragment, il intelegem si notam esentialul) (H. Eysenck, M. Eysenck, 1998, p.
156).
Atentia nu poate controla in acelasi timp doua actiuni care necesita un grad ridicat de atentie
(nu putem sa citim si sa intelegem un text, si in acelasi timp sa memoram o lista de cuvinte pe
care ne-o citeste cineva)
Test Grilă:
1. Caracteristica nepotrivita atenției este:
a) orientarea precisa;
b) selectivitatea;
c) concentrarea;
d) receptarea stimulilor colaterali.
2. Înțelegem și învațam mai bine daca ne concentram atenția asupra sarcinilor școlare. Acest
fapt arata ca:
a) atenția este o condiție facilitatoare pentru activitate;
b) atenția este suficienta pentru reușita activitații;
c) atenția are ea însa.i capacitatea de a atinge un obiectiv;

d) aten.ia este o activitate.
3. Atunci când ne asiguram pentru a traversa strada în siguran.a, privind culoarea

semaforului, dam dovada de atenție:
a) involuntara;
b) interna;
c) expectativa;
d) voluntara.
4. Când un zgomot brusc și neașteptat capteaza atenția noastra în mod

neintenționat,determinând orientarea reflexa catre sursa respectiva, forma atenției care se
manifesta este:
a) voluntara;
b) interna;
c) involuntara;
d) postvoluntara.
5. Atenția postvoluntara este:
a) atenția care necesita efort voluntar;

b) ansamblul deprinderilor de a fi atent;
c) atenția orientata catre exterior;
d) atenția orientata catre sine.
6. Însușirea care nu aparține atenției este:
a) concentrarea;
b) volumul;
c) distributivitatea;
d) perseverența.
7. Când obiectul atenției noastre sunt gândurile, sentimentele proprii, forma atenției care se
manifesta este:
a) atenția externa;
b) atenția interna;
c) atenția expectativa;
d) atenția postvoluntara.
8. Maria este foarte concentrata înainte de afișarea listelor care comunica rezultatele,
așteptând sa vada daca a reușit la examenul de admitere la facultate. Exemplul prezentat
ilustreaza:
a) atenția interna;
b) distragerea atenției;
c) atenția expectativa;
d) volumul atenției.
9. Însușirea atenției care se refera la numãrul de elemente pe care le putem include

concomitent în sfera de cuprindere a atenției este:
a) volumul;
b) concentrarea;
d) mobilitatea.
10. Despre Napoleon Bonaparte se spune ca era capabil sa faca mai multe lucruri în acelasi
timp: scria o scrisoare, îl asculta pe cardinal, privea un tablou nou, dadea ordine unui supus.
Însușirea atenției care se evidențiaza, este:
a) mobilitatea;
b) distributivitatea;
c) volumul;
d) concentrarea.
11. Ușurința comutarii atenției de la un stimul la altul, de la o activitate la alta,

reprezinta:
a) distragerea atenției;
b) distibutivitatea atenției;
c) mobilitatea atenției;
d) concentrarea atenției.
12. Un pilot de avion supersonic trebuie sa urmareasca cu atenție aparatura de bord,

pentru a percepe rapid stimulii care se schimba foarte repede pe bordul aparatului.
Acest exemplu ilustreaza:
a) distragerea atenției;
b) fluctuația atenției;
c) atenția interna;
d) mobilitatea atenției.
13. Capacitatea unei persoane de a-și menține racordata atenția la un stimul o

perioada mai mare de timp, reprezinta:
a) distributivitatea atenției;
b) stabilitatea atenției;
c) mobilitatea atenției;
d) intensitatea atenției.
14. Însușirea atenției care se refera la delimitarea între un focar dominant și zonele
apropiate inhibate, presupunând fixarea asupra unui obiect și neglijarea celorlalte
este:
a) concentrarea;
b) volumul;
d) mobilitatea.
15. Pașind cu grija pe trotuarul acoperit de polei, Marius îți spune: „trebuie sa fiu
atent pe unde merg”. Forma atenției implicata în acest caz este cea:
a) involuntara;
b) voluntara;
c) primara;
d) postvoluntara.
16. Posibilitatea concentrării atenției depinde de:

a) antrenamentul special de rezistența la factori perturbatori;
b) lipsa efortului voluntar;
c) distragerea atenției;
d) oscilația atenției.
17. Posibilitatea de a menține atenția asupra unui obiect, fenomen, acțiune crește o
data cu vârsta, astfel, daca la preșcolari este de 12-15 minute, la adulți ajunge pâna la
40-50 minute.
Însușirea atenției la care se face referire este:
a) vigilența;
c) stabilitatea atenției;
d) distributivitatea.
18. Opusa concentrarii atenției este:

a) mobilitatea atenției;
c) distributivitatea atenției;
d) flexibilitatea atenției.
19. Atenția involuntara:

a) implica prezența efortului voluntar;
b) este intenționata;
c) poate fi determinata de noutatea și neobișnuitul stimulilor;

d) nu apare spontan.
20. Rigiditatea sau fixitatea atenției este opusa:

a) mobilitații atenției;
b) stabilitații atenției;
c) concentrarii atenției;
d) distributivitații atenției.
21. Forma atenției care susține activitatea în orice moment (atât în situațiile placute,
neplacute, cât și în cele ușoare, dar și în cele grele) este:
a) atenția involuntara;
b) concentrarea atenției;
c) stabilitatea atenției;
d) atenția voluntara.
Cotare: 1.d; 2.a; 3.d; 4.c; 5.b; 6.d; 7.b; 8.c; 9.a; 10.b; 11.c; 12.d; 13.b; 14.a; 15.b; 16.a; 17.c;
18.b; 19.c; 20.a; 21.d.
Modulul V.VOINȚA
În cadrul acestui modul vor fi clarificate principalele concepte legate de voință. De asemenea va
fi prezentate, cu exemple fazele actului voluntar și calitățile voinței
 Să definească conceptul de voință, efort voluntar, act voluntar
 Să identifice rolul și importanța voinței în viața noastră
 Să enumere etapele actului voluntar
3.Cuvinte cheie: voință, efort voluntar, act de voință, obstacol, perseverență, încăpățînare,
puterea voinței
Definiție:
1.Voința - proces psihic de reglaj superior realizat în vederea biruirii obstacolelor și atingerii
obiectivelor
Exemplu: Elevul învață pentru teza de mâine și este anunțat de un coleg că în oraș rulează un
film mult așteptat.
2. Actul de voință implică efort voluntar. Mobilizare a tuturor resurselor este simțită ca o stare
de încordare. Este altceva decât încordarea musculară. Duce la oboseală nervoasă.
3. Intensitatea efortului voluntar este în raport cu obstacolul întâmpinat. Momentele de

dificultate diferă pe parcursul realizării unei sarcini.
4. Reglarea voluntară a activității se face în strânsă legătură cu toate procesele psihice.

Memoria, gândirea și imaginația intervin și preced realizarea deciziei și acțiunii.
Cum intervin fiecare dintre acestea?
Aplicație:
5 Reglarea proceselor afective se face în concentrarea energiei afective
Când persoana urmărește un scop;

În rezolvarea unor conflicte emoționale.
Structura și fazele actului voluntar
1 Actualizarea unor motive aflate în conflict
2. Lupta motivelor / deliberarea
3. Decizia
4. Executarea hotărârii
5. Verificarea rezultatelor
Calitățile voinței
1 Puterea voinței - slăbiciunea voinței
2 Perseverența - încăpățânarea
3. Independența - sugestibilitatea
4. Promptitudinea deciziei / rapiditatea deliberării - nehotârârea

Test Grilă:
1.Componentele activității voluntare sunt :
a) scopul, motivul, obstacolul;
b) obstacolul, scopul, efortul voluntar;
c) decizia, scopul, efortul voluntar;
d) motivul, obstacolul, decizia.
2.Renunțarea la fumat sau la alte activități nocive implică efort voluntar. În această situație
este vorba despre:
a) decizie;
b) amânarea acțiunii;
c) orientarea efortului voluntar în direcția inhibării unei acțiuni;
d) orientarea efortului voluntar în direcția inițierii unei acțiuni.
3. Componentă a activității voluntare, efortul voluntar reprezintă:
a) obstacolul care trebuie depășit;
b) concentrarea, focalizarea energiei psihonervoase pe direcția depășirii obstacolului;
c) optimul volitiv;
d) adaptarea la obstacol.
4. Bianca participă a doua oară la examenul pentru obținerea permisului de conducere. Chiar
dacă nu a reușit anterior, nu a renunțat ci a continuat să se pregătească, ceea ce arată că
dispune de acea calitate a voinței denumită:
a) independenţă; b) încăpăţânare; c) sugestibilitate; d) perseverenţă.
5. Nu reprezintă calitate a voinței:
a) independența; b) perseverența; c) mobilitatea; d) promptitudinea deciziei.
6. O persoană care a depus tot efortul să se recupereze după un accident, nu a cedat în lupta
cu o cumplită suferință, ci s-a mobilizat depășind obstacolul, dispune de acea calitate a
voinței denumită: a) puterea voinței; b) încăpățânare; c) perseverență; d) independență.
7. Calitatea voinței care implică luarea deciziei fara a se lăsa influențat de alții este a)
autocontrol; b) independență; c) curaj; d) motivație.
8. Ionel are probleme de sănatate, iar medicul i-a recomandat să renunțe la fumat. A încercat
de nenumărate ori reușind câteva zile, după care a revenit la vechiul obicei, deși este
conștient de pericol. Această situație evidențiază o însușire a voinței:
a) puterea voinței; b) slăbiciunea voinței; c) perseverența; d) încăpățânarea.
9. Ana avea reale aptitudini pentru practicarea patinajului, însă câteva înfrângeri avute au
determinat-o să renunțe la practicarea acestui sport, ceea ce arată că i-a lipsit acea calitate a
voinței denumită:
a) perseverență; b) autonomie; c) motivație; d) inteligență.
10. Când o persoană subapreciază obstacolul de depășit, efortul voluntar depus este:
a) corespunzător; b) mare; c) mic; d) mediu.
11. Chiar dacă știe că nu are aptitudini muzicale, Alina insistă să participe la un concurs de
talente muzicale, deși este clar că nu are șanse de reușită. Exemplul ilustrează acea însușire a
voinței denumită:
a) promptitudinea deciziei; b) perseverență; c) încăpățânare; d) puterea voinței.

12. Etapele actelor voluntare sunt:
a) actualizarea motivelor, lupta motivelor, luarea deciziei, executarea hotărârii;
b) lupta motivelor, luarea hotărârii, executarea deciziei;
c) lupta motivelor, luarea deciziei, verificarea;
d) actualizarea motivelor, lupta motivelor, luarea deciziei, executarea hotărârii, verificarea.
13. Ioana a hotărât să înceapă lupta cu kilogramele în plus și și-a facut abonament la sala de
sport, însă nu a ajuns niciodată găsind mereu câte o scuză. Acest exemplu ilustrează lipsa
unor etape ale actului voluntar precum:
a) lipsa deciziei și a executării acesteia; b) lipsa motivelor şi a luării hotărârii; c) lipsa executării
hotărârii și a verificării; d) lipsa motivelor și a deciziei.
14. Însușirea opusă independenței voinței este:
a) slăbiciunea voinței; b) sugestibilitatea; c) încăpățânarea; d) nehotărârea.
15. Un pilot pe un supersonic trebuie să judece o situaţie și să ia o decizie într-o fracțiune de

secundă pentru a evita o catastrofă. Această situație evidențiază o calitate a voinței
denumită:
a) independența voinței; b) inteligența; c) curajul; d) promptitudinea deciziei.
16. Când o persoană oscilează îndelungat și nejustificat între mai multe motive, scopuri,
mijloace, vorbim despre prezența unei însușiri a voinței denumită:
a) nehotărâre sau tergiversare; b) amânarea deciziei; c) sugestibilitatea; d) autocontrol.
17. Apreciem că oamenii dispun de voinţă atunci când:
a) iau o decizie; b) manifestă un bun autocontrol când ȋşi organizează acţiunile astfel ȋncât să
ducă la bun sfârşit ceea ce şi-au propus; c) revin asupra hotărârii luate; d) sunt mulţumiţi că au
luat o hotărâre.
18. Acțiunile voluntare pot fi simple și de scurtă durată atunci când:

a) obstacolele sunt minime; b) obstacolele sunt noi pentru subiect; c) numărul obstacolelor este
mare; d) obstacolele sunt corespunzătoare.
19. Însușirea voinței opusă încăpățânării este:
a) mobilitatea; b) independența; c) perseverența; d) puterea voinței.
20. Componenta voinței, de natură psihologică, ce constă în confruntarea dintre resursele

personale și condițiile atingerii scopului, se numește: a) efort voluntar; b) scop; c) decizie; d)
obstacol.
1.b; 2.c; 3.b; 4.d; 5.c; 6.a; 7.b; 8.b; 9.a; 10.c; 11.c; 12.d; 13.c; 14.b; 15.d; 16.a; 17.b; 18.a; 19.c;
20.d.
Modulul VI. IMAGINAȚIA

“Imaginaţia este mai importantă decât cunoştinţele”.
Einstein
În cadrul acestui modul vor fi clarificate principalele concepte legate de imaginație. De

asemenea vor fi prezentate, cu exemple - formele și procedeele imaginației
 Să definească conceptul de imaginație, imaginație voluntară, imaginație involuntară,

imaginație creatoare, vis de perspectivă și imaginație reproductivă
 Să identifice rolul și importanța imaginației în viața noastră
 Să enumere și să exemplifice procedeele imaginației
3.Cuvinte cheie: imaginație, imaginație voluntară, imaginație involuntară, imaginație

creatoare, vis de perspectivă și imaginație reproductive
1. Definiția: Imaginatia este procesul cognitiv complex de elaborare a unor noi idei,
imagini, proiecte pe baza combinarii si transformarii elementelor experientelor
acumulate.
2. Legătura imaginației cu celelalte procese psihice:

Imaginatia interactioneaza cu toate procesele psihice dar mai ales cu memoria, gandirea
si limbajul.
Memoria si imaginatia
 Memoria ofera materialul, informatiile pe care imaginatia le prelucreaza si

conserva rezultatele imaginatiei.
 Memoria este cu atat mai eficienta cu cat este mai fidela realitatii.
Imaginatia este cu atat mai valoroasa cu cat rezultatele sale sunt mai noi,
mai deosebite de realitatea existenta.
Gandirea si imaginatia
 Și gandirea si imaginatia au ca obiect si posibilul viitor dar predictiile

gandirii sunt fundamentate logic, pe cand ale imaginatiei se realizeaza prin
procedee specifice si mai putin logic.
Imaginația este puternic sustinută de afectivitate și motivatie
 Tensiunea afectiva puternica favorizeaza procesul imaginativ.
 Emotiile/sentimentele au rol de energizare si dinamizare a procesului

imaginativ.
 Motivele intretin o receptivitate crescuta pentru anumite elemente ale

realului, permit aducerea acestora in prim plan, evidentierea lor dupa alte
criterii decat ale gandirii.
 Exemple de motive si atitudini care favorizeaza procesul imaginativ:

curiozitate, interes pentru nou, incredere in fortele proprii, trebuinta de
auto-realizare.
Produsele imaginației au diferite grade de noutate și originalitate; de la simple

transformări până la produse în totalitate noi și originale.
3. Formele imaginației
Imaginația involuntară
a. Visul din timpul somnului – reprezintă o înlănțuire de imagini, trăiri afective;

acestea se deruleaza uneori haotic, alteori scenic, subiectul este spectator. Unele
sunt legate de dorinta si asteptarile noastre care nu se pot realiza in starea de
veghe.
In vis se produc combinari, transformari ale informatiei. Visul are caracter

simbolic = pot fi descifrate. Este posibila gasirea unor solutii pe baza imaginilor
din timpul visului.
b. Reveria – visarea cu ochii deschisi ce se produce de regula in starile de relaxare

si in functie de dorintele si asteptarile persoanei. De regula sensul de derulare a
imaginilor este unul fantezist.
Persoana este pasivă dar poate intervenii cu o usoara dirijare intr-un sens dorit.
Reprezinta un fel de indeplinire fictiva a dorintelor si asteptarilor.
2. Imaginația voluntară
 Imaginația reproductivă;
 imaginația creatoare;
 visul de perspectivă
Imaginaţia creatoare - forma cea mai înaltă şi complexă a imaginaţiei. Constă în elaborarea în
plan mental a unui produs nou, inexistent în prezent, dar posibil în viitor.
Exemple de imaginaţie productivă din viaţa şcolară: născocirea de către elev a unei istorii,
basm, poveste, mit.
În viaţa practică imaginea unui obiect noi
Imaginaţia creatoare este o componentă a creativităţii. Tehnicile de stimulare a creativităţii
sunt valabile şi în cazul imaginaţiei productive
Imaginaţia reproductivă - formă a imaginaţiei care, pe baza descrierilor verbale şi a asocierii cu

imagini deja cunoscute, construieşte mental imaginea unui obiect, fenomen, situaţie, existentă
în realitate, dar nici odată percepută direct anterior de acea persoană.
Citeşti un text despre Munții Apli și îi imaginezi
Cu ajutorul acestei forme de imaginaţie lecturile literare, ştiinţifice capătă viaţă. Imaginația
reproductive ne să „vedem” tablourile descrise într-o carte, eroii prezentaţi, scenele, să
transformăm conținutul prezentat într-un film.
4. PROCEDEELE IMAGINAȚIEI
Tipizarea : Generalizarea caracteristicilor unui grup de persoane şi apoi întruchiparea acestora

într-un personaj reprezentativ. Exemple din literatură: Ion al lui Rebreanu ca ţăran tipic etc.
Schematizarea înseamnă extragerea a ceva ce este esenţial, reprezentativ şi exprimarea lui

printr-o imagine care nu trebuie să respecte neapărat structura sau forma reală a obiectului.
Caricatura reprezintă un caz de schematizare a chipului uman.
Amplificarea - mărirea exagerată a unui obiect, trăsături sau însuşiri. Exemplu: Setilă, Flămînzilă
… Hiperbola ca mijloc artistic literar este o formă de amplificare.
Diminuarea - micşorarea exagerată a unui obiect, trăsături sau însuşiri. Opus amplificării. Statu-
Palmă-Barbă-Cot. Degiţica. Gnom. Litota ca mijloc literar artistic este diminuare.
Aglutinarea - contopirea într-un întreg (nou) a unor elemente (părţi) ale altor obiecte
cunoscute. Centaur: personaj alcătuit din bust omenesc şi trup de cal. Sirenă: cap şi bust de
femeie şi coadă de peşte; sfinx, om şi leu etc …
Multiplicarea - crearea unei imagini prin înmulţirea ei. Multiplicarea capului de şerpe a dus la
apariţia imaginii balaurului.
Analogia - crearea unei imagini noi utilizând asemănarea ei cu un obiect deja cunoscut.
Structura atomului (cunoştinţă nouă) a fost reprezentată printr-o imagine similară cu cea a
sistemului solar (cunoscută).
5. Aplicații:
Măsurarea şi evaluarea imaginaţiei (testele de imaginaţie)
Imaginaţia poate fi măsurată şi evaluată cu ajutorul instrumentelor psihologice dintre care cele
mai importante sunt testele de imaginaţie.
Material: 7 litere: a, e, i, r, t, m. s.
Sarcina: studenții să formeze din aceste 7 litere câte mai multe cuvinte cu înţeles. De
exemplu, ritm.
Procedura testării.
 Se dictează literele: a, e, i, r, t, m, s.
Sarcina: “Din literele a, e, i, r, t, m, s formaţi atâtea cuvinte cu înţeles câte puteţi.
Reguli:
 Aveţi voie să formaţi cuvinte şi din mai puţine litere decât sunt date.
 Nu puteţi folosi alte litere decât cele date.
 literă se foloseşte numai o dată.
 Cuvintele pot fi substantive, verbe la orice timp, articole etc.
 Se acordă 4 minute.
Cotarea: Se atribuie cоte 1 punct pentru cuvântul corect format.

Evaluarea: Se consultă grila de evaluare, se constată şi se apreciază nivelul de dezvoltare

actuală a imaginaţiei.
Vârsta Nivelul I Nivel II Nivel III

Nivel IV
17 şi mai mult 9 12 15 16 şi mai mult
Test Grilă:
IMAGINAŢIA
1. Celebrele creaţii: Coloana Infinitului şi Masa Tãcerii, ilustreazã procedeul imaginative

numit:
a) omisiunea;
b) substituirea;
c) multiplicarea;
d) analogia.
2. Visul din timpul somnului este o formã a imaginaţiei:

a) voluntare;
b) involuntare;
c) creatoare;
d) reproductivã.
3. Deseori, Cãtãlina cade pe gânduri şi viseazã cu ochii deschişi cum ar fi sã fie actriţã.
Acest exemplu ilustreazã forma imaginaţiei numitã:
a) reverie;
b) imaginaţie creatoare;
c) vis de perspectivã;
d) imaginaţie reproductivă.
4. Imaginaţia este:
a) un proces psihic;
b) un proces cognitiv-logic;
c) un proces senzorial;
d) un proces cognitiv.
5. Rolul imaginaţiei în activitate este acela de a:

a) gãsi soluţii practice;
b) transforma realitatea;
c) rezolva probleme;
d) ne feri de rutină.
6. Fenomenul psihic cu care se aseamãnã cel mai mult imaginaţia este:

a) gândirea;
b) inteligenţa;
c) aptitudinile;
d) creativitatea;
7. Personajele Setilã şi Flãmânzilã au fost create prin procedeul imaginativ numit:

a) amplificarea;
b) aglutinarea;
c) modificarea;
d) analogia.
8. Dupã conţinutul şi specificul activitãţilor umane, formele imaginaţiei se impart în:

a) imaginaţie creatoare şi reproductivã;
b) imaginaţie artisticã şi tehnicã;
c) vis de perspectivã şi reverie;
d) imaginaţie voluntarã şi involuntarã.
9. Realizarea hãrţii unui cartier de blocuri printr-un proces imaginativ poartã numele de:
a) rearanjare;
b) diviziune;
c) analogie;
d) schematizare.
10. Atunci când Maria îi poveşte Anei despre ceea ce a simţit în cearta cu pãrinţii ei, aceasta
încearcã sã se punã în locul Mariei ca sã o poatã înţelege mai bine. Procedeul imaginativ
utilizat aici se numeşte:
a) analogie;
b) empatie;
c) modificare;
d) amplificare.
11. Imaginaţia creatoare presupune:

a) o înlãnţuire de imagini şi emoţii;
b) construirea mintalã a unor realitãţi percepute în trecut;
c) urmãrirea pasivã a gândurilor fanteziste;
d) crearea unui produs nou, original, inedit.
12. În actul creaţiei, imaginaţia interacţioneazã cu:

a) gândirea divergentã;
b) memoria;
c) limbajul;
d) atenţia.
13. Proiectarea individualã a idealului de viaţã şi profesie este posibilã cu ajutorul:

a) reveriei;
b) visului de perspectivã;
c) imaginaţiei creatoare;
d) imaginaţiei reproductive.
14. Imaginaţia intrã în aceeaşi categorie cu:

a) senzaţiile şi percepţiile;
b) atenţia şi limbajul;
c) gândirea şi memoria;
d) creativitatea şi aptitudinile.
15. Personajele mitologice sirena şi centaurul au luat naştere prin procedeul:

a) diviziunii;
b) rearanjării;
c) substituirii;
d) aglutinării.
16. Fenomenul psihic care oferã material de combinare imaginaţiei este:

a) gândirea;
b) memoria;
c) limbajul;
d) motivaţia.
17. Din categoria laturilor personalitãţii fac parte:

a) persoana şi personajul;
b) individul şi individualitatea;
c) temperamentul şi caracterul;
d) imaginaţia şi afectivitatea.
18. Personalitatea imaturã este caracterizatã de:

a) adaptare suplã şi flexibilã;
b) caracteristici mai acute faţã de media populaţiei;
c) componente intim corelate între ele;
d) simplitatea structurilor psihice.
19. Complexitatea structural-funcţionalã, organizarea şi adaptarea flexibilã este

caracteristicã:
a) personalitãţilor mature;
b) personalitãţilor imature;
c) personalitãţilor accentuate;
d) personalitãţilor destructurate.
20. Principalele caracteristici ale personalitãţii sunt:

a) puterea voinţei, perseverenţa, curajul, independenţa, calmul;
b) concentrarea, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea, volumul;
c) durabilitate, esenţialitate, dinamism, unicitate, caracter sistemic;
d) mobilitatea, echilibrul, forţa, inhibiţia, nevrozismul.
IMAGINAŢIA
1.c; 2.b; 3.a; 4.b; 5.b; 6.d; 7.a; 8.b; 9.d; 10.b; 11.d; 12.a; 13.b; 14.c; 15.d; 16.b; 17.c; 18.d;
19.a; 20.c.
MODULUL VII
PERSONALITATEA - IMPLICAŢII PSIHOEDUCAŢIONALE
VII.1.1.TEMPERAMENTUL
VII.1.1.1 Clarificări conceptuale
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalității care se exprimă atât în

particularitățile activității intelectuale și afectivității cât și în comportamentul exterior
(motricitate și mai ales vorbire) Dafinoiu, I (Cosmovici, Iacob, p.58)
Este cea mai accesibilă și ușor de observat latură a personalității.

II.1.1.2. Explicații privind diferențele temperamentale
Prima încercare de clasificare a temperamentelor există din Antichitate și aparține medicilor
Hippocrate (400 î.e.n.) și Galenus (150.e.n). Pornind de la predominanța în organism a uneia
dintre cele patru „umori” (sânge, limfă, bila neagră și bila galbenă) avem patru temperamente.
sangvinic, flegmatic, melancolic și coleric. Deși teoria a fost infirmată, s-a păstrat denumirea
temperamentelor și ideea determinismului endocrin al unor însușiri temperamentale.
Pavlov, filozof rus, aduce o explicație științifică tipurilor de temperament evidențiind
determinismul dintre temperament și caracteristicile sistemului nervos central (SNC). Astfel,
SNC are următoarele însușiri:
Forța sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos și se exprimă prin rezistenta mai
mare sau mai mică la excitanți puternici sau la eventualele situații conflictuale. Din acest punct
de vedere, se poate vorbi despre system nervos puternic și sistem nervos slab;
Mobilitatea desemnează ușurința cu care se trece de la excitație la inhibiție și invers, în funcție

de solicitările externe. Avem un sistem nervos mobil când trecerea se realizează rapid, și un
sistem nervos inert când trecerea este greoaie.
Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiția forței celor două procese (excitația și
inhibiția). Dacă ele au forțe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat.
Există și un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitația. Din combinarea
acestor însușiri, rezultă patru tipuri de sistem nervos care corespund celor patru tipuri
temperamentale:
1. tipul puternic – neechilibrat – excitabil (temperamentul coleric)
2. tipul puternic – echilibrat – mobil (temperamentul sangvinic)
3. tipul puternic – echilibrat – inert ( temperamentul flegmatic)
4. tipul slab (temperamentul melancolic)
Psihiatrul elvețian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiențe clinice, că
oamenii se împart în două categorii, în funcție de anumite trăsături tipice:
unii oameni sunt orientați predominant spre lumea externă și intră în categoria extravertiților,
în timp ce alții sunt orientați predominant spre lumea interioară și aparțin categoriei
introvertiților.
Extravertiții: firi deschise, sociabili, comunicativi, optimiști, senini, binevoitori, se înțeleg sau se
ceartă cu cei din jur, dar rămân în relații cu ei. Sunt stăpâniți de spirit practic, se adaptează
rapid la situații noi.
 Introvertiții: firi închise, greu de pătruns, timizi, puțini comunicativi, înclinați spre reverie
și greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck, pornind de la această tipologie a lui Jung, adaugă o nouă
dimensiune, numită grad de nevrozism. Aceasta exprimă stabilitatea sau instabilitatea
emoțională a subiectului.
Instabilitatea emoțională: reacții exagerate, neadecvate la stimuli noi, dezechilibru emoțional,

anxietate, respect de sine scăzut, dificultăți de integrare.
Stabilitatea emoțională: echilibru emoțional, reacții adaptate diferitelor situații, autocontrol

bun, calm, respect de sine.
Eysenck a reprezentat cele două dimensiuni pe două axe perpendiculare, obținând tipurile
extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil si introvertit – instabil, pe care le-a
asociat cu cele patru temperamente clasice.
Echilibrat flegmatic sangvinic

Introvertit extravertit
Neechilibrat melancolic coleric
VII.1.1.3. Descrierea tipurilor temperamentale
 Tipul Coleric: emotiv, irascibil, oscilează între entuziasm și decepția, tendința de

exagerare, expresiv (ușor de citit gândurile și sentimentale), sociabil, comunicativ,
instabil, ne-echilibrat, activ, optimist, impulsiv, schimbător, excitabil, agresiv, vioi,
extrem de sensibil, este energic, neliniștit, impetuos, uneori impulsiv, își risipește
energia. Este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendința
de dominare în grup și se dăruiește cu pasiune unei idei sau cauze.
 Tipul Sangvinic: este vioi, vesel, optimist și se adaptează cu ușurință la orice situație. Fire
activă, schimbă des activitățile deoarece simte permanent nevoia de nou. Trăirile
afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale și instabile. Trece cu ușurința
peste eșecuri sau decepții sentimentale și stabilește ușor contacte cu alte persoane. Se
caracterizează prin ritmicitate și echilibru, comunicativ, prietenos, sensibil, nonșalant,
energic, lipsit de griji, autoritar.
 Tipul Flegmatic este liniștit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a
dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită și este foarte
tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, puțin comunicativă, preferă
activitățile individuale.
 Tipul Melancolic este puțin rezistent la eforturi îndelungate. Puțin comunicativ, închis în
sine, melancolicul are dificultăți de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut,
gesticulația este redusă.

II.1.1. 4. Caracteristici ale temperamentului

 Trăsăturile temperamentale, deși sunt înnăscute, pot fi modificate prin sistemul de
întăriri (recompense și pedepse).
 Nu există tipul pur în personalitatea unei persoane. Există diverse combinații ale celor
patru tipuri temperamentale însă predomină unul sau altul dintre aceste patru tipuri.
 Trăsăturile temperamentale sunt date de trăsăturile psihice ale persoanei. Astfel, o
trăsătură psihică evidențiază însușirile sau particularitățile relative stabile ale unei
persoane sau ale unui proces psihic.
 În plan comportamental o trăsătură este indicată de predispoziția de a răspunde în
același fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea se poate manifesta sub
formă de stângăcie, teamă, mobilizare energetică exagerată etc.
 La nivelul superior de generalizare se întâlnesc tipurile ca structuri sau configurații
specifice formate din mai multe trăsături.
II.1.1.5. Tipologia școlii franco – olandeze
Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult

mai nuanțată care va fi reluată şi completată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston
Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și răsunetul. Din
combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale:
 Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor evenimente.
Emotivii au tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte. Non-
emotivii sunt aceia care se emoționează greu și ale căror emoții nu sunt prea violente.
 Activitatea desemnează dispoziția spre acțiune a unei persoane. Persoanele active au o

continuă dispoziție spre acțiune, nu pot sta locului. Persoanele non-active acționează cu
efort și plângându-se continuu.
 Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii.
Persoanele secundare sunt acele persoane la care evenimentele, chiar neînsemnate, au
un puternic ecou. Persoane primare sunt persoanele la care ecoul evenimentelor este
mic.
Cele opt tipuri de temperament sunt: pasionații (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi,
activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi,
primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari),
apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
II.1.1.6. Tipologii constituționale

Nevoia de explicație și mai ales cea de predicție i-a făcut pe cercetători să caute legătura dintre
anumiți parametrii ai constituției fizice, corporale și anumite trăsături psihice. Cea mai
cunoscută tipologie constituțională aparține lui
E.Kretschmer. Potrivit acesteia, oamenii se împart în trei categorii, astfel:

 Tipul picnic: statură mijlocie, exces ponderal, față plină, mâini și picioare scurte,
abdomen și torace bine dezvoltate. Acestui tip îi sunt asociate următoarele trăsături
psihice, grupate într-un profil ciclotimic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor,
spontaneitate, spirit practic, superficialitate în relațiile sociale, înclinații către concesii și
compromisuri.
 Tipul astenic: corp slab, alungit, mâini și picioare subțiri. Acestui tip îi suntasociate
următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil schizotimic: sensibilitate,
capacitatea de abstractizare, interiorizat, meticulos, cu un simț acut al onoarei, are
unele complexe de inferioritate.
 Tipul atletic: tipul de dezvoltare fizică și psihică echilibrată.
 Pornind de la aceste tipologii s-a studiat și identificat legătura între unele dintre ele și
predispoziția pentru anumite boli psihice sau înclinația către anumite tipuri de
infracțiuni.
VII.1.2 CARACTERUL
Caracterul reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii şi ne furnizează informaţii despre

modul în care se comportă persoana în planul relaţiilor sociale şi despre valorile la care ea
aderă.
Spre deosebire de temperament, caracterul:
 implică aprecieri valorice dat fiind că el descrie profilul psihomoral al omului
 nu este înnăscut ci se dobândeşte prin modelare socio-culturală prin anumite
mecanisme:
 mecanismul condiţionării: încă de mic, copilul învaţă ceea ce este bine ceea ce
este rău fiind recompensat sau sancţionat pentru coomportamentele sale
 mecanismul imitaţiei se referă la faptul că un copil va imita şi va adopta modele
de conduită din mediul familial şi apoi chiar din mediul social alegându-şi anumite
“modele”
 mecanismul autorităţii: adultul, părintele este cel care reprezintă autoritatea în
ochii copilului, în consecinţă acesta va contribui decisiv la formarea caracterului
 Caracterul este alcătuit din trăsături care merg pe un continuum de la pozitiv la negativ.
 Caracterul se poate schimba în timp sub influenţa unor factori de mediu.
Aşa cum menţionam mai sus, caracterul este alcătuit dintr-o sumedenie de trăsături
caracteriale sau atitudini-valori. Nu orice trăsătură este însă o trăsătură caracterială ci doar
acelea care dispun de următoarele atribute:
- atributul generalităţii: să se manifeste în cele mai multe dintre situaţiile cu care se confruntă
un individ
-atributul constanţei: să se manifeste într-o manieră constanta, stabilă
-atributul plasticităţii: să permită adaptarea omului la variate situaţii
Trăsăturiel de caracter exprimă ceea ce este constant, relativ stabil şi definitoriu pentru
personalitatea umană. Ele se exprimă ca atitudini-valori, respectiv ca şi poziţii faţă de ceva
anume. În acest sens vom spune despre atitudini că reprezintă întotdeauna manifestări polare
şi nu putem vorbi de atitudini neutre. Astfel un om poate fi mai puţin harnic, dar foarte cinstit,
corect, discplinat; mai puţin ambiţios dar independent etc.
Psihologul american R.Linton introduce termenul de atitudine-valoare prin care desemnează o
structură complexă de natură socio-culturală în cadrul căreia primul element est formă iar cel
de-al doilea conţinut. Caracterul ca sistem de atitudini-valori îndeplineşte funcţia formală de
orientare, direcţionare şi reglare a conduitei.
Caracterul pune omul în relaţie cu lumea prin intermediul acestor atitudini-valori care în tip se
structurează, se organizează. G.Allport este acela care propune un model al trăsăsturilor de
personalitate organizate sub forma unui sistem: La bază se află mii de dispoziţii, trăsături
circumstanţiale care sunt denumite trăsături secundare.
Trăsăturile principale sunt in număr de 10-15 şi se vor manifesta în cele mai multe situaţii, find
în acest sens caracteristicile peroanei.
Trăsăturile cardinale sunt în număr de 2-3 iar acestea sunt definitorii pentru
personalitate
Cu toate că, pe baza acestui model oferit de Allport, vom caracteriza oamenii pe baza unui
număr restrâns de trăsături aceasta nu înseamnă că ei vor fi identici unii cu alţii pentru că
aceste trăsături vor intra în relaţie cu cele principale şi cu cele secundaregenerând o structură
unică, irepetabilă.
VII.1.3. APTITUDINILE
Aptitudinile reprezintă un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-operaţional

carediferenţiază oamenii între ei în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a diferitelor
activităţi şi mai ales în ceea ce priveşte randamentul cantitativ şi calitativ al acestora.
Caracteristicile aptitudinilor:
◦ favorizează obţinerea de rezultate supramedii în activitate
◦ diferenţiază indivizii între ei pe baza randamentului cantitativ şi calitativ
◦ nivelul de funcţionalitate al aptitudinilor poate fi analizat şi evaluat după
indicatori precum: rapiditate, volum, precizie, eficienţă
◦ aptitudinile se deosebesc de alte componente ale personalităţii precum:
deprinderi, priceperi, cunoştinţe
◦ aptitudinile se formează prin interacţiunea dintre factorii de mediu şi cei ereditari. Astfel
factorii ereditari îndeplinesc rolul de predispoziţii şi pot facilita sau îngreuna formarea
aptitudinilor.
Clasificarea aptitudinilor
După criteriul structurii şi al gradului de complexitate diferenţiem următoarele aptitudini:
simple: însuşiri dezvoltate peste medie care permit desfăşurarea cu randament a unor activităţi
(ex.: acuitate vizuală, distribuţia atenţiei)
complexe: rezultă din îmbinarea şi organizarea specidifcă a unor aptitudini simple (aptitudine
tehnică, pedagogică)
După criteriul specificului activităţii deosebim:

◦ aptitudini speciale care sunt necesare şi importante pentru a desfăşura numite forme de
activitate (ştiinţifice, sportive, tehnice, matematice)
◦ aptitudini generale ce facilitează obţinerea succesului într-o gamă mai largă de activităţi:
inteligenţa, spiritul de observaţie etc.
În orientarea profesională nivelul de dezvoltare al aptitudinilor specifice unei meserii constituie
un factor important în obţinerea reuşitei.

Complet Elemente de Psihologie Generala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Complet Elemente de Psihologie Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Psihologia generală

Modulul I INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA GENERALĂ

 Să definească conceptul de psihologie, psihic Introducere in studierea psihologiei

 Să identifice rolul și importanța psihologiei în viața noastră

 Să enumere etapele constituirii psihologiei ca știință

 Să evidențieze ramurile psihologiei: psihologia dezvoltării, Psihologia personalității,

 Să faciliteze prin aplicații înțelegerea conținutului. Aplicații

3. Cuvinte cheie: psihic, psihologie, știință, psihologia generală

I.1. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

Psihologia este știință deoarece:

 Are un obiect de studiu

Identificați contribuția fiecărei știinte la cunoașterea sufletului.

1 Psihologia poporană – create de popor În chip firesc, oamenii nu au aşteptat constituirea

Daţi exemple de 3 proverbe şi încercaţi să găsiţi explicaţia pentru care au apărut.

Se poate pune întrebarea, de ce s-a constituit atât de târziu psihologia ca ştiinţă?

 Cine sunt eu?

Modulul II. METODE DE CERCETARE

 Să definească conceptul de metodă de cercetare

 Să identifice cele mai importante metode de cercetare din psihologia generală

 Să evidențieze avantajele și dezavantajele fiecărei metode prezentată

 Să faciliteze prin aplicații înțelegerea conținutului. Aplicații

3.Cuvinte cheie: Metoda observaţiei; Metoda convorbirii; Metoda chestionarului;

Observaţia constă în urmărirea atentă intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a

Condiţiile unei bune observaţii

a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este necesar ca observaţia să se realizeze pe

b) selectarea formelor observației, a condiţiilor şi mijloacelor necesare. Vor fi precizate cu

d) discreţia observatorului –subiectul nu trebuie să-şi dea seama că este observant;

e) să fie veridică – înregistrându-se doar faptele observate şi nu supoziţiile observatorului,

f) efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii cât mai variate;

g) posibilitatea repetării observaţiei

4. Permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti ale individului în condiţii

Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează şi principalele sale

B Variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală,

Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea

Avantajul acestui tip de experiment

- este foarte precis şi riguros

-realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale,

- eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.

Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de

Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a experimentului natural, utilizată în

El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente la un moment dat şi formativ,

2. Asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi

3. Stabilirea unor grupe experimentale echivalente.

Metoda convorbirii şi interviului - permite sondarea vieţii interioare, a intenţiilor, opiniilor,

Convorbirea este o discuţie premeditată, angajată între cercetător şi subiectul investigat,

Convorbirea este o metodă mai complicată deoarece:

- se bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză

Există mai multe tipuri de convorbire, în funcţie de situaţie alegânduse dintre:

Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea aceloraşi

• Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se

Eficienţa acestei metode este dată de respectarea unor condiţii:

- necesitatea desfăşurării după o structurare anterioară a întrebărilor de către

- întrebările să vizeze culegerea cu anticipaţie a unor informaţii despre subiect, prin

- observaţia, analiza produselor activităţii etc.;

- preocuparea pentru anticiparea răspunsurilor subiectului de către experimentator,

4. Metoda anchetei. Ca metodă de cercetare psihologică, ancheta presupune recoltarea

– etapa I – constă în alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului. Se impune în prima fază

– etapa a II-a – este rezervată desfăşurării propriu-zise a cercetării.

– etapa a III-a – prelucrarea datelor obţinute.

– etapa a IV-a – analiza şi interpretarea datelor precum şi redactarea şi comunicarea raportului

4. Metoda anchetei presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa

- folosirea chestionarului ca instrument de lucru şi urmează în derularea sa mai multe etape: