Metodele experimentale

Cuprins

Introducere 1

1. Definirea metodei experimentale 2

2. Variabilele experimentale 2
3. Clasificarea experimentelor 4
4. Planurile experimentale 5
5. Analiza statistică a datelor 12

Concluzii 13

Bibliografie 14

0
 Introducere

Vreme îndelungata, psihologia s-a aflat în sfera de acţiune a filosofiei. Abia la sfârşitul secolului
al XIX-lea, odata cu îmbunatăţirea tehnicilor de cercetare, psihologia s-a deplasat spre tarâmul ştiinţelor
pozitive.
Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei consideră
ştiinţele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii "hard" consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei
sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii "soft" consideră că ştiinţele sociale trebuie să
constituie modelul de urmat. Toate ştiinţele dispun de un set de date şi de teorii explicative. Ceea ce este
distinctiv între diferitele ştiinţe, ca şi între subspecialităţile din interiorul unei ştiinţe, sunt diferitele
tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, aşa cum nici subiectul experimentat
de către psihologi nu are nevoie de telescop. Dacă psihologii hard uzează de tehnici mult mai rafinate,
aceasta se datorează în mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize
sofisticate.
Deşi distincţia cercetare fundamentală - cercetare aplicativă a intrat în vocabularul cotidian al
ştiinţelor, eu consider că cea mai importantă distincţie trebuie să fie făcută între o cercetare bună şi alta
mai puţin bună. Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură cercetării
fundamentale şi celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetările psihologice pe care le
întâlnim sau le realizăm fie ca studenţi, fie ca psihologi profesionişti sau ca cercetători în domeniul
psihologiei.
Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a oferi definiţiile
operaţionale ale următorilor termeni: experiment, metodă experimentală şi psihologie experimentală.
Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian, cât şi în cel al diverselor
ştiinţe. Dacă ştiinţa izvorăşte din realitate încercând s-o explice, experimentul este demersul prin
intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre a-l supune verificării (testării) în
vederea cunoaşterii. Ce vrem şi ce trebuie să cunoaştem? Una dintre trăsăturile definitorii ale psihicului
uman este că acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii 1. A
experimenta constituie, în fapt şi în esenţă, o dimensiune intrinsecă a lui "homo sapiens" şi răspunde
nevoii imperioase de a găsi cauzalitatea, de a răspunde la întrebarea "de ce" şi apoi de a se asigura asupra
modului cum vor evolua lucrurile în viitor. Oamenii de ştiinţă nu au făcut altceva decât să formalizeze
acest demers şi experimentul a constituit şi constituie o ambiţie mărturisită a tuturor ştiinţelor
naturii. Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din realitate pe care dorim să-l
studiem în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauza şi cu ce efecte.
Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la jumatatea secolului al XIX-lea şi
putem afirma că celebra lucrare a lui G.T. Fechner "Elemente de psihofizica" (1860) sta la baza ei.
Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul metodei experimentale, considerată ca
forma cea mai desavârşită şi cea mai convingătoare a demersului ştiinţific 2. Metoda experimentală
constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a experimentului. Aceasta implică prezenţa şi
utilizarea (prin verificări şi revizuiri periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduită,
dispozitive tehnice şi proceduri, strategii, planuri de experimente, modalităţi de culegere şi prelucrare a
datelor. Aşa cum susţin, pe bună dreptate, autorii mai sus citaţi, de obicei psihologii insistă mai mult
asupra modalităţilor de culegere şi prelucrare a datelor, neglijându-se rolul capital pe care îl joacă
instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei experimentale s-a
conturat, s-a impus, s-a dezvoltat şi va progresa în măsura în care cercetătorii imaginează şi propun noi
mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de cercetare a realităţii psihice.
Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care, fiind atât de intim legată de metodă,
se defineşte chiar prin metoda experimentală. Cel mai frecvent criteriu utilizat în clasificarea ramurilor
psihologiei este continuţul, ori, constatam că psihologia experimentală se defineşte prin metodă.

1
P. Popescu Neveanu, 1987
2
M. Richelle, X. Seron, 1994

1
 În acelaşi timp, fiecare ramura a psihologiei definită de un conţinut dispune de o parte
experimentală mai mult sau mai puţin importantă. Unii autori sunt tentaţi să nu considere psihologia
experimentală ca o ramura obişnuită ci, mai curând, ca metoda aplicabilă variatelor domenii ale
cunoaşterii. Alţi autori (P. Fraisse, 1963) consideră psihologia experimentală drept sursa de cunoştinţe
acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei
americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului, psihologia experimentală este un
demers repetabil şi autocorector în studierea manifestărilor vieţii psihice 3. Din punctul de vedere a lui N.
Lungu, domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de
cercetare activă şi eficientă, deservind astfel orice cercetare psihologică de tip experimental. Mai departe,
acelaşi autor ne oferă următoarea definiţie: "psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor,
normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurăarii experimentului în psihologie, cu
scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice 4". După cum observăm şi această definiţie
trimite la metodă (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativă
de definire a psihologiei experimentale.

1. Definirea metodei experimentale

Cercetarea experimentală este o abordare ştiinţifică a realităţii cu scopul stabilirii unei relaţii de
tip cauză-efect între două fenomene observabile şi măsurabile. Cercetătorul îşi propune să stabilească
această relaţie păstrând unele condiţii nemodificate, controlate şi variind altele, in funcţie de ipotezele
formulate. Datorită rigurozităţii sale, experimentul este considerat prototipul metodelor de cercetare
ştiinţifică (). Experimentul este, aşadar, o metodă de cercetare ştiinţifică a relaţiilor dintre diverse
fenomene într-un cadru strict controlat, bazată pe modificarea unor factori şi menţinerea constantă a
altora5.
Cea mai importantă caracteristică a experimentării este aceea de a fi o metodă predictivă. Prin
aceasta, cercetătorul poate indica cu siguranţă că, în anumite condiţii, un anume fenomen se va
întâmpla cu regularitate. Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca predicţia respectivă să fie
testabilă, adică să existe posibilitatea practică de manipulare a condiţiilor de derulare a fenomenelor
studiate şi de observare a lor6.
În esenţă, experimentul psihologic presupune măsurarea comportamentului uman în cel puţin
două situaţii în care s-au montat condiţii diferite de manifestare. Schimbarea comportamentală observată,
aşadar diferenţa dintre cele două măsurări, stă la baza confirmării sau infirmării ipotezelor formulate.
Noţiunile de „variabilă” şi „plan experimental”, ca şi distincţia experiment – cvasi-experiment, sunt
fundamentale în acest tip de cercetare.

2. Variabilele experimentale

În psihologie, prin termenul variabilă se desemnează o anumită proprietate (caracteristică fizică

sau socială) măsurabilă a unui obiect sau fenomen care poate lua două sau mai multe valori situate de-a
lungul unui continuum psihologic7. În general, trei tipuri de variabile sunt invocate în cercetarea
ştiinţifică: independente, dependente şi de control.

3
Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991
4
N., Lungu, 2000, pp. 15
5
Deaux şi Wrightsman, 1988; Christensen, 2001
6
Myers şi Hensen, 1997
7
McBurney, 1994, Frankfort-Nachmias şi Nachmias, 1996, Nation, 1997

2
 2.1. Variabile independente

Variabila independentă este un factor experimental considerat responsabil de variaţiile unui

comportament şi care este manipulat de experimentator. Manipularea variabilei independente permite să
se studieze impactul acesteia asupra unor comportamente ale subiecţilor. În practica cercetării, se
vorbeşte de nivel al variabilei, adică valoarea pe care experimentatorul o dă acestei variabile. După
Myers şi Hensen (1997), variabilele independente sunt de trei categorii: de mediu, de sarcină şi de
personalitate. Variabilele de mediu se referă la aspecte ale mediului fizic care sunt modificate de
cercetător în cadrul experimentului. De exemplu, iluminarea (puternică, medie, slabă), zgomotul (intens,
redus), temperatura camerei (ridicată, medie, scăzută) etc. sunt variabile de mediu. Variabilele de
sarcină sunt cele care corespund unor variaţii ale sarcinilor experimentale. De exemplu, se poate varia
complexitatea sarcinii (simplă, complexă), nivelul înţelegerii (silabe cu sens, silabe fără sens),
prezentarea materialului (auditiv, vizual) etc. Variabilele de personalitate sunt cele referitoare la vârstă,
trăsături de personalitate, gen biologic, apartenenţă socială, etnică, religioasă etc. Acest tip de variabilă
este specifică studiilor cvasi-experimentale. Practic, cercetătorul nu manipulează variabila, ci selectează
anumite valori ale acesteia care vor utilizate în cercetare. În strânsă legătură cu variabilele independente
se află noţiunea de condiţie experimentală. Condiţia experimentală este modul particular în care este
tratat un grup de subiecţi.

2.2. Variabile dependente

Variabilă dependentă este rezultatul manipulării variabilei independente. Din perspectiva relaţiei
stimul-răspuns, variabila independentă ar fi stimulul, iar cea dependentă răspunsul8. Ea este ceea ce de
fapt observă şi măsoară cercetătorul şi exprimă, în mod matematic, comportamentele subiecţilor. După
Nation (1997), există mai multe tipuri de variabile dependente: comportamentale, cognitive şi biologice.
Variabilele dependente biologice se referă la măsurări obţinute prin înregistrări fiziologice cu privire la
morfologia sau fiziologia organismului. Pot fi date referitoare la presiunea sanguină, undele cerebrale,
ritmul cardiac, rezistenţa galvanică a pielii, temperatura corpului etc. Variabilele dependente
comportamentale sunt observabile empiric şi direct măsurabile. Ele se referă la cele mai variate
comportamente ale subiecţilor, cum ar fi viteza de reacţie la anumiţi stimuli, recunoaşterea unor semne
sau silabe, aprecierea unor distanţe etc. Prin colectarea acestor răspunsuri, experimentatorul poate stabili
o legătură directă între manipularea experimentală şi manifestarea unui comportament. Variabilele
dependente cognitive au în vedere manifestări ale subiectului care pot fi doar indirect măsurate, cum ar fi
cele legate de gândire, rezolvare de probleme, raţionament etc. Prin măsurarea acestor variabile se pot
infera explicaţii privitoare la procesele cognitive neobservabile în mod direct.

2.3. Variabile de control

În cercetarea experimentală, se utilizează termenul de variabilă de control9 pentru a desemna

variabila al cărei efect vrem să-l controlăm sau să-l eliminăm. Se verifică astfel certitudinea relaţiei
dintre variabila independentă şi cea dependentă, altfel spus, efectul obţinut să nu fie explicat prin
prezenţa altei variabile decât cea independentă10. Practic, dacă influenţa altor variabile este controlată sau
eliminată, iar valoarea variabilei dependente se menţine, atunci relaţia cauză-efect (variabilă
independentă-variabilă dependentă) este una adevărată. În general, ne propunem să controlăm acele
variabile pentru care există suspiciunea că ar influenţa rezultatele cercetării.
Variabilele pot fi clasificate şi după alte criterii. O distincţie se face între variabilele discrete şi
cele continui11. Variabilele discrete se prezintă în unităţi sau categorii. De exemplu, sexul, numărul de
8
Nation, 1997
9
Punch, 1998
10
Frankfort-Nachmias şi Nachmias, 1996
11
Christensen, 2001

3
copii din familie, prezenţa sau absenţa unui stimul etc. Variabilele continui sunt cele ale căror valori se
exprimă de-a lungului unui continuum, de numere întregi şi fracţionate, teoretic fără posibilitatea stopării
fracţionării. De exemplu, putem măsura timpul de latenţă în secunde, dar aparate mai perfecţionate pot
măsura în zecimi de secundă, sutimi, miimi etc. Practic, nu există decât o limitare a percepţiei şi a
aparatelor noastre.
Din perspectiva nivelurilor măsurării, se disting două tipuri de variabile dependente: calitative
(categoriale) şi cantitative (numerice). Cele categoriale variază ca tip şi corespund nivelului nominal de
măsurare: sex (masculin şi feminin), religie (ortodox, catolic, protestant), mediu de provenienţă (rural,
urban) etc. Variabilele cantitative aparţin nivelurilor ordinal şi de interval de măsurare. Astfel, atitudinea
faţă de un partid politic (măsurare pe o scală în mai multe trepte, de la acord total până la dezacord total),
timpul de latenţă, temperatura, numărul de silabe reproduse, distanţa apreciată etc. sunt câteva exemple
de astfel de variabile. În practică, există o suprapunere a înţelesului variabilelor calitative peste cel al
variabilelor discrete precum şi a celor cantitative peste cele continui. De aceea, unii autori le tratează ca
similare12.
Punch consideră că adesea, în terminologia metodologică, se întâlnesc substitute ale denumirilor
celor două tipuri de variabile principale. Astfel, pentru variabila independentă, se mai utilizează termeni
precum factor, cauză, variabilă explicativă sau predictivă. Pentru variabila dependentă se mai folosesc şi
termenii efect, măsurare sau rezultat experimental. Însă cele mai răspândite sunt denumirile de variabilă
independentă şi dependentă, valabile pentru oricare tip de cercetare, experimentală sau non-
experimentală.

3. Clasificarea experimentelor

3.1. Experimente şi cvasi-experimente

Din perspectiva controlului variabilelor şi deci a preciziei datelor obţinute, se face distincţia între
experimente şi cvasi-experimente. Experimentele sunt proceduri de cercetare în care experimentatorul
are un control ridicat asupra tuturor aspectelor implicate şi, prin urmare, posibilitatea tragerii unor
concluzii indubitabile asupra cauzelor unui fenomen psihologic13. Aceasta presupune manipularea
variabilelor independente în conformitate cu ipotezele cercetării, repartizarea randomizată a subiecţilor
în condiţiile experimentale şi controlul deplin al variabilelor implicate în studiu.
Cvasi-experimentele sunt proceduri ştiinţifice în care cercetătorul exercită un control mai slab
asupra derulării cercetării. Dacă în experimente se manipulează variabila, în cvasi-experimente se
observă manifestarea variabilei. Dacă într-un experiment, putem creşte sau scădea gradul de manifestare
al unei variabile, obţinând astfel diverse variaţii, într-un cvasi-experiment trebuie sa ne mulţumim cu
ceea ce natura ne poate pune la dispoziţie. De asemenea, pentru cvasi-experimente se selectează subiecţii
din grupuri pre-existente. Cvasi-experimentele mai sunt denumite şi ex post facto, tocmai datorită
faptului că dispunem de grupuri deja formate 14. De exemplu, dacă ne propunem să studiem efectele
recompensei în învăţare la copiii de o anumită vârstă, vom organiza un experiment în care vom putea
varia tipul de recompensă (mare, mică), materialul învăţării (scris, imagistic) şi vom repartiza subiecţii
într-o manieră randomizată. Dar dacă ne interesează diferenţele de sex în percepţia culorilor, vom
organiza un cvasi-experiment deoarece nu putem crea noi înşine categoriile de sex, ci trebuie să selectăm
subiecţii din grupurile pre-existente.

3. 2. Experimente de teren şi experimente de laborator

Este ideal ca în laborator să putem reproduce acele situaţii naturale pe care vrem să le studiem.
Din păcate, ceea ce câştigăm pe de o parte (prin controlul condiţiilor experimentale) pierdem pe de alta
12
Punch, 1998
13
McBurney, 1994
14
Idem 12

4
(scăderea validităţii externe). Alain, Pelletier şi Boivin, în anul 2000, fac o comparaţie între cele două
tipuri, luând în calcul avantajele şi dezavantajele, aşa cum se poate vedea în tabelul următor:

Experimentul de Experimentul de
teren laborator
Controlul variabilelor Slab Ridicat
Avantajul Aproape întotdeauna Totdeauna
Repartizarea aleatorie
laboratorului utilizată utilizată
Practic şi economic Puţin semnificativ Foarte semnificativ
Realism Ridicat Slab
Efectul variabilei
Avantajul Mai ridicat Mai puţin ridicat
independente
terenului Reducerea suspiciunii Da Nu
Validitatea externă Ridicată Slabă

4. Planurile experimentale

Un plan experimental reflectă structura generală a unui experiment (variabile, condiţii

experimentale) şi nu dă detalii despre modul de desfăşurare, ipoteze etc. Sunt mai multe elemente
implicate în clasificarea planurilor experimentale: numărul variabilelor independente, numărul
condiţiilor experimentale date de nivelurile variabilelor independente şi utilizarea unui singur grup
(comparaţii în cadrul aceluiaşi grup) sau a mai multor grupuri (comparaţii între ele) 15. În forma sa cea
mai simplă, experimentul presupune efectuarea a două măsurări: una înaintea manipulării experimentale,
iar cealaltă după aceasta. Diferenţa dintre prima măsurare (pre-testare) şi a doua măsurare (post-testare)
reflectă efectul variabilei independente16. Deseori, în cercetarea experimentală se utilizează un grup de
control (uneori numit şi „grup martor”). Această opţiune s-a conturat în metoda experimentală începând
cu anul 1910 şi defineşte acel grup de subiecţi care este supus stării nule a variabilei independente (nu
trece prin tratamentul sau intervenţia experimentală) 17. Grupul de control serveşte la atingerea a două
obiective. Pe de o parte, el este utilizat ca sursă de comparare, iar pe de altă parte ca modalitate de
control pentru variabilele implicate în experiment.
Deşi am intitulat această secţiune „planuri experimentale”, vom trata aici şi alte categorii de
planuri de cercetare care nu fac propriu-zis parte din această categorie, cum ar fi planurile pre-
experimentale şi cele cvasi-experimentale.

A. Planuri pre-experimentale

Aceste planuri nu permit stabilirea unei relaţii de cauzalitate între variabila independentă şi cele
dependente. Sunt planuri mai puţin riguroase, utilizate în fazele de început ale cercetării 18. Putem deosebi
două categorii: planuri posttest şi planuri pretest-posttest.

a. Planuri posttest
Este un plan foarte simplu în care răspunsurile subiecţilor unui grup sunt colectate după o
intervenţie a cercetătorului. De exemplu, nişte subiecţi pot urma un curs de perfecţionare a unei
deprinderi şi apoi se măsoară performanţa pentru a se vedea eficienţa metodei şi nivelul atins de
15
Christensen, 2001
16
Frankfort-Nachmias şi Nachmias, 1996
17
Rateau, 2004
18
Delhomme şi Meyer, 1997

5
participanţi. Această modalitate este imprecisă, deoarece nu permite o comparaţie între nivelul de plecare
al subiecţilor şi cel atins după intervenţia experimentală.

Intervenţie experimentală Măsurare posttest

b. Planuri pretest - posttest

Pentru a înlătura neajunsul de mai sus, se impune o măsurare înainte şi după intervenţia
experimentală. În această situaţie, comparaţia este posibilă. De exemplu, efectele unui nou medicament
pot fi evaluate dacă se realizează o măsurare a funcţiilor biologice ale unui grup de subiecţi înainte şi
după administrarea respectivului medicament. Diferenţa dintre cele două măsurări indică efectul
intervenţiei experimentale.

Măsurare Intervenţie experimentală Măsurare

pretest posttest
Comparare

Principala critică a planurilor pre-experimentale este aceea că nu foloseşte pentru comparaţie un

grup care să nu treacă prin intervenţia experimentală.

B. Planuri cvasi-experimentale

Presupune prezenţa mai multor grupuri de participanţi între care se încearcă o comparaţie. Astfel
de planuri sunt frecvent întâlnite în psihopatologie, psihologia educaţiei, psihologia copilului, acolo unde
variabilele „sunt puternic ancorate în istoria participanţilor (apartenenţe culturale sau socio-
economice, credinţe etc.19”. În cadrul acestei categorii, deosebim planurile posttest cu grupuri non-
echivalente, planurile pretest – posttest cu grupuri non-echivalente, planurile cu serii temporale simple
şi planurile cu serii temporale multiple. Sunt planuri care recurg la grupuri deja existente, etichetându-se
sau invocându-se o variabilă independentă. Participanţii nu pot fi distribuiţi aleatoriu în condiţiile
experimentale. Există însă avantajul de a putea testa relaţile dintre variabila independentă şi cele
dependente.

a. Planuri posttest cu grupuri non-echivalente

Sunt comparate două grupuri de participanţi, un grup experimental şi un grup de control.

Măsurarea se face la ambele grupuri după ce unul dintre ele a trecut prin intervenţia experimentală.
Menţionăm că cele două grupuri, ca urmare a faptului că subiecţii nu au fost distribuiţi prin hazard, nu
sunt echivalate din start.

Intervenţie experimentală Măsurare posttest

Grup experimental B Ae
Grup de control Ac
Se compară: Ae-Ac
19
Delhomme şi Meyer, 1997

6
 b. Planuri pretest – posttest cu grupuri non-echivalente

Sunt comparate două grupuri de participanţi non-echivalente. Unul dintre ele trece prin
intervenţia experimentală (grupul experimental), în timp ce celălalt nu (grupul de control). Spre
deosebire de situaţia anterioară, ambele grupuri suferă două măsurări, una înainte de intervenţia
experimentală, cealaltă după.

Măsurare Intervenţie Măsurare

prettest experimentală posttest
Grup experimental Ae1 B Ae2
Grup de control Ac1 Ac2
Se compară: (Ae2-Ae1) – (Ac2-Ac1)

c. Planuri cu serii temporale simple

Aceste planuri presupun o serie de măsurări (minim 3) ale unui grup sau ale unui individ înainte
de intervenţia experimentală, urmate de un număr de măsurări echivalent după această intervenţie a
cercetătorului. Se compară diferenţele dintre cele două serii (înainte şi după intervenţie.

Intervenţie
experimentală
A1 A2 A3 B A5 A6 A7
Se compară pretest-posttest

d. Planuri cu serii temporale multiple

Se mai numesc şi planuri cu serii temporale însoţite de grup de control. Planul permite studiul a
două grupuri, din care doar unul este supus intervenţiei experimentale.

Intervenţie
experimentală
Ae1 Ae2 Ae3 B Ae5 Ae6 Ae7
Ac1 Ac2 Ac3 Ac5 Ac6 Ac7
Se compară grupul experimental (pretest-posttest) cu cel de control (pretest-posttest)

C. Planuri experimentale veritabile

În acest tip de planuri, principala sarcină a experimentatorului este repartizarea randomizată a

subiecţilor în grupuri, astfel încât să existe o bună echivalare a lor. De regulă, planurile experimentale cu
două sau mai multe grupuri sunt clasificate în două categorii: planuri cu o singură variabilă
independentă şi planuri cu două sau mai multe variabile independente (planuri factoriale).

I. Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă

a. Planuri posttest cu grup de control

Compară două grupuri independente, cu subiecţi plasaţi prin randomizare, din care unul a trecut
prin intervenţia experimentală. Schema clasică este următoarea:

7
 Intervenţie experimentală Măsurare posttest
Grup experimental B Ae
Grup de control Ac
Se compară: Ae-Ac

Planul este asemănător cu cel cvasi-experimental corespondent, cu menţiunea că subiecţii sunt

repartizaţi aleatoriu în această situaţie.

b. Planuri cu măsurări repetate

Grupul experimental trece prin mai multe măsurări, iar comparaţia rezultatelor oferă o imagine
asupra efectului manipulării variabilei independente.

Condiţia 1 Condiţia 2 Condiţia …n

A1 A2 A…n

c. Planuri pretest – posttest cu grup de control

Acestea presupun existenţa unui grup experimental (subiecţii aflaţi în condiţia experimentală,
supuşi manipulării, tratamentului experimental) şi a unui grup de control (subiecţi aflaţi în condiţia de
control, care nu trec prin manipularea experimentală). Practic, pentru aceştia din urmă variabila
independentă rămâne neschimbată şi cercetătorul măsoară variabila dependentă, în afara oricărei
influenţe. În forma sa clasică, un astfel de plan experimental arată ca în schema de mai jos:

Măsurare Intervenţie Măsurare

prettest experimentală posttest
Grup experimental Ae1 B Ae2
Grup de control Ac1 Ac2
Se compară: (Ae2-Ae1) – (Ac2-Ac1)

Planul este identic cu cel de la cercetarea cvasi-experimentală, dar diferenţa apare la selecţia
subiecţilor. Ei sunt distribuiţi randomizat în cele două condiţii experimentale. Pentru a ilustra acest plan
de cercetare, Babbie (2001) propune schema următoare:
Grup Grup de
experimental control
Comparare
Măsurarea variabilei dependente (este la fel?) Măsurarea variabilei dependente

Administrarea stimulului
experimental (manipulare)

Re-măsurarea variabilei Comparare Re-măsurarea variabilei

dependente (este diferit?) dependente
d. Planul lui Solomon cu o singură variabilă independentă

Se poate realiza o combinaţie a planurilor precedente (planuri pretest-posttest cu grup de control

şi planuri posttest cu grup de control), după cum se poate observa în schema următoare20:
20
adaptare după Delhomme şi Meyer, 1997

8
 Măsurare Intervenţie Măsurare
prettest experimentală posttest
Grup experimental Ae1 B Ae2
Grup de control 1 Ac1 Ac2
Grup de control 2 B Ac3
Grup de control 3 Ac4

O altă variantă este a renunţa la planul posttest. Graziano (1989), citându-l pe Solomon (1949),
sugerează următoarea schemă experimentală (versiune adaptată):

Măsurare Intervenţie Măsurare

prettest experimentală posttest
Grup 1 A1 B1 A2
Grup 2 A’1 B2 A’2
Grup 3 A’’2 B3 A’’3
Grup …n A…n1 B…n A…n2

II. Planuri cu două sau mai multe variabile independente (planuri factoriale)

Aceste planuri sunt mult mai complexe, teoretic putând fi luate în calcul o mulţime de variabile
independente, dar practic rar depăşindu-se cifra de trei variabile. Planurile factoriale de tip 2 x 2 sunt
cele mai simple şi mai frecvent utilizate în practica experimentală. Se împart în trei categorii: planuri cu
grupuri independente (between subjects designs), planuri cu măsurări repetate (within subjects designs)
şi planuri mixte (mixed designs).

a. Planuri cu grupuri independente (between subjects designs)

Să luăm un exemplu, după Martin (1996), privind atingerea consensului în cadrul discuţiilor de
grup. Una dintre variabilele independente poate fi lider, cu două niveluri: prezenţa sau absenţa din grup a
unui lider desemnat. A doua variabilă ar putea fi mărimea grupului, având şi ea două valori: 3 şi 6
membri. Acest plan experimental este unul de forma 2 x 2, cu patru grupuri.

Număr de membri
3 membri 6 membri
Cu lider A1 A2
Lider
Fără lider A3 A4

Planul poate fi transformat uşor într-unul de tip 2 x 4, dacă ne propunem să surprindem

manifestarea a încă două niveluri ale variabilei mărimea grupului (9 şi 12 de membri). În experimentul
astfel modificat este nevoie de 8 grupuri.

Număr de membri
3 membri 6 membri 9 membri 12 membri
Cu lider A1 A2 A3 A4
Lider
Fără lider A5 A6 A7 A8

9
 După cum se observă, până acum am dispus de două variabile independente. Mai putem
introduce şi o a treia variabilă independentă, sexul participanţilor. Dacă ne interesează trei categorii de
grupuri din perspectiva acestei variabile (feminin, masculin şi mixt), atunci vom concepe un plan
experimental de tip 2 x 3 x 4 (24 de grupuri), ca în schema de mai jos.

Număr de membri (V3)

Compoziţie
3 membri 6 membri 9 membri 12 membri
(V2)
Feminin A1 A2 A3 A4
Cu
Masculin A5 A6 A7 A8
lider
Lider Mixt A9 A10 A11 A12
(V1) Feminin A13 A14 A15 A16
Fără
Masculin A17 A18 A19 A20
lider
Mixt A21 A22 A23 A24

Sigur, cu cât mărim numărul de variabile, cu atât avem nevoie de mai mulţi subiecţi şi de modele
tot mai complexe de prelucrare a datelor. Studiul interacţiunii dintre variabile este avantajul major al
montării experimentelor cu planuri factoriale.

b. Planuri cu măsurări repetate (within subjects designs)

Este vorba de un plan de experimentare care utilizează un singur grup. Grupul de studiu este
trecut prin cel puţin patru condiţii experimentale (corespunzătoare la cel puţin două variabile
independente). Două mari neajunsuri se pot înregistra: pierderea pe parcurs a subiecţilor şi oboseala
acestora21. Un exemplu este experimentul descris de Michele Robert privitor la copiii autişti care practică
automutilarea. Se poate cerceta dacă şocurile electrice aplicate după apariţia comportamentului
diminuează intensitatea acestuia. Se variază intensitatea unui şoc electric (prima variabilă independentă
cu trei modalităţi: slabă, medie şi puternică) şi numărul şocurilor administrate (a doua variabilă
independentă cu două niveluri: unul sau două şocuri). Dispunem de un plan factorial de tip 3 x 2, cu
măsurări repetate, în care ambele variabile sunt within subjects. Fiecare copil din lotul supus studiului a
trecut prin cele 6 situaţii experimentale.

c. Planuri mixte (mixed designs)

Se pot combina variabile between subjects cu cele within subjects. Rezultatul este un plan
factorial combinat sau mixt. Putem avea mai multe variabile independente, dar pentru a discuta despre
un design mixt trebuie să dispunem în această combinaţie de cel puţin o variabilă independentă between
subjects şi cel puţin una within subjects. Un exemplu este experimentul realizat de Perloff şi Fetzer
(1986), privitor la optimismul comparativ, citat de Delhomme şi Meyer (1997). Participanţii la acest
experiment au primit sarcina de a face evaluări pentru sine şi pentru alţii (variabilă within). Ţinta
comparării prezenta 5 niveluri: persoană de acelaşi sex, student la aceeaşi şcoală, cel mai apropiat
prieten, cel mai apropiat prieten de aceeaşi vârstă şi unul dintre părinţi (variabilă between). O jumătate
dintre subiecţi a făcut evaluări pentru sine apoi pentru alţii, în timp ce cealaltă jumătate a început cu
evaluările celorlalţi şi a încheiat cu cea proprie (variabilă between).

D. Planuri incomplete

21
Robert, 1988

10
 Se mai numesc şi planuri de descompunere canonică incompletă 22. Sunt de două feluri: planuri
în pătrate latine şi planuri în pătrate greco-latine.

a. Planuri în pătrate latine

În momentul în care introducem o nouă variabilă independentă ridicăm semnificativ numărul

grupurilor experimentale, prin urmare controlul situaţiei şi prelucrarea datelor devin dificile. Pentru a
evita aceste inconveniente s-au propus planurile în pătrate latine, care sunt parţiale, cu număr mai redus
de condiţii experimentale. De exemplu, într-un experiment avem 3 variabile cu câte patru niveluri fiecare
(4x4x4). Avem nevoie de nu mai puţin de 64 de grupuri. Un astfel de plan poate fi redus la 16 condiţii
experimentale.
De exemplu, într-o cercetare pe tema eficienţei conducerii întreprinderii, ne propunem să studiem
relaţiile dintre trei variabile independente: vârsta subiectului (A, B, C, D unde A= 19-29 ani, B=30-39
ani, C=40-49 ani, D=50-59 ani), nivelul educaţiei (1, 2, 3, 4 unde 1=studii gimnaziale, 2=studii
profesionale, 3=studii liceale, 4=studii universitare) şi tipul stilului de conducere (I, II, III, IV unde
I=stimulativ, II=antrenorial, III=delegativ, IV=directiv). Planul va arăta în felul următor:

I II III IV
1 A B C D
2 B C D A
3 C D A B
4 D A B C

În tabelul de mai sus, se observă pe primul rând modalităţile variabilei stil de conducere, pe
prima coloană modalităţile variabilei nivel al educaţiei, iar în restul căsuţelor modalităţile celei de-a treia
variabile, vârsta subiectului.

b. Planuri în pătrate greco-latine

Sunt planuri mai complexe, care merg la fel pe principiul reducerii condiţiilor experimentale,
utilizând patru variabile independente. Principiul este de a asocia unei litere latine una grecească, într-un
plan experimental ca cel anterior. Literele greceşti asociale corespund modalităţilor a încă unei variabile
independente. Planul permite, aşadar, contrabalansarea a două variabile independente (litera latină apare
doar într-o singură pereche cu cea grecească). De exemplu, putem transforma planul anterior, reducând
modalităţile variabilelor (câte trei la fiecare), dar suplimentând cu încă o variabilă independentă,
mărimea grupului condus, cu trei niveluri (α =3 membri, β =6 membri, γ=9 membri). Noua schemă va
arăta aşa:
I II III
1 Aα Bβ Cγ
2 Bγ Cα Aβ
3 Cβ Aγ Bα

5. Analiza statistică a datelor

Aşa cum precizam anterior, esenţială în cercetarea experimentală este analiza comparativă a
datelor. Fiecărui design experimental îi corespunde un anumit model de analiză a datelor, centrat pe
testele de semnificaţie. Alegerea unui astfel de test trebuie să ţină cont de câteva aspecte: nivelul
măsurării variabilei dependente, numărul variabilelor independente şi numărul condiţiilor experimentale.
22
Sockeel şi Anceaux, 2002

11
Prezentăm în continuare două tabele care indică alegerea testului de semnificaţie în cazul design-urilor
cu una şi două variabile independente.

Selecţia testelor statistice în experimentul cu o singură variabilă independentă

(după A. Myers & C. Hansen, 1997)

O variabilă independentă
Nivelul Două condiţii Mai mult de două condiţii
măsurării experimentale experimentale
variabilei Mai multe
dependente Două grupuri Două grupuri Mai multe grupuri
grupuri
independente echivalente echivalente
independente
Scale de Testul t Testul t One-way
One-way
interval şi Pentru grupuri pentru grupuri ANOVA
ANOVA
raporturi independente echivalente (măsurări repetate)
Testul U
Scale Testul Testul Testul
(Mann-
ordinale Wilcoxon Kruskal-Wallis Friedman
Whitney)
Scale Testul Testul
2
nominale Χ Χ2

Selecţia testelor statistice în experimentul cu două variabile independente

(după A. Myers & C. Hansen, 1997)

Nivelul Două variabile independente

măsurării Design-uri factoriale
variabilei Grupuri Grupuri Grupuri independente sau
dependente independente echivalente grupuri echivalente
Scale de Two-way Two-way
Two-way
interval şi ANOVA ANOVA
ANOVA
raporturi (măsurări repetate) (mixare)
Scale
ordinale
Scale Testul
nominale Χ2

Concluzii

În concluzie, domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieţii psihice

abordate într-o manieră experimentală.
Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vietii reale identificate si
asupra carora cercetatorul avanseaza ipoteze ce urmeaza a fi testate prin experimente controlate si

12
replicabile în vederea avansarii unor predictii verificabile statistic privitoare la generalizarea
rezultatelor obtinute si evolutia comportamentelor studiate.
Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinţific veritabil este de a prezice fenomenul
studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentală, psihologia experimentală constituie
fundamentul cercetării ştiinţifice asigurând aceste exigente la cel mai înalt nivel de vigoare ştiinţifică şi
oferind imaginea unei evoluţii dinamice a tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru în deplin acord
cu evoluţia celorlalte ştiinţe moderne.

13