1.

Învățarea
1.1 Conceptul de învăţare:
Conform pedagogului I. Nicola (2003) învăţarea este un proces care determină o
schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi
acţiona a acestuia.
La sfârşitul unei activităţi de învăţare, subiectul cunoscător va dispune de cunoştinţe,
priceperi, deprinderi, capacităţi, competenţe, interese, atitudini, convingeri etc., pe care nu le
avea înainte de învăţare sau le avea la un nivel de performanţă mai scăzut.
Învăţarea umană este ca un fenomen complex ce vizează dezvoltarea personalităţii în
ansamblu, iar învăţarea şcolară este o formă particulară a învăţării umane, ce se desfăşoară
într-un cadru instituţional (şcoala) sub îndrumarea specialiştilor – cadrelor didactice.

1.2 Învăţarea şcolară

Prezintă următoarele caracteristici şi particularităţi specifice ce o diferenţiază de
învăţarea general-umană:
- reprezintă o necesitate socială;
- se realizează într-un cadru instituţionalizat, normativizat;
- presupune o desfăşurare procesuală, fiind ghidată de legi interne, orientată şi
optimizată prin modele şi programe.
Când controlul (realizat de profesor) este admis şi interiorizat de elev, demersul
învăţării devine conştient, se transformă în autoînvăţare;
- are un caracter secvenţial, este o activitate planificată;
- are un pronunţat caracter informativ-formativ;
Când controlul (realizat de profesor) este admis şi interiorizat de elev, demersul
învăţării devine conştient, se transformă în autoînvăţare;
- are un caracter secvenţial, este o activitate planificată;
- are un pronunţat caracter informativ-formativ.

2. Învățarea prin condiţionare clasică

2.1. Reflexul condiționat

Ivan Petrovich Pavlov (1849 – 1936) s-a născut în Ryazan, Rusia. Până la vârsta de
21 de ani, Pavlov şi-a dorit să devină preot, după care a fost atras de o carieră ştiinţifică în
domeniul fiziologiei şi în 1904 a obţinut premiul Nobel pentru cercetările sale asupra
sistemului digestiv. El studiază reflexele condiţionate din perspectivă fiziologică şi nu
psihologică, evitând, în descrierea experimentelor sale, termenii psihologici.
Interesul pentru acest subiect s-a născut de la descoperirea accidentală a procesului de
salivare la câini. În mod obişnuit câinii salivează când limba lor atinge hrana, Pavlov a
observat că aceştia salivează chiar şi înainte de a avea mâncarea în gură, fiind suficient să
intre în contact vizual cu hrana sau să audă paşii stăpânului. Acest lucru se explică prin faptul
că reflexul este condiţionat de un nou stimul, diferit de hrană.
În experimentul tipic pentru demonstrarea condiţionării (Pavlov, 1928) un câine a fost
legat într-o cameră întunecoasă şi s-a aprins un bec. După 30 de secunde i se aducea mâncare
câinelui declanşându-se astfel reflexul de salivare. Această procedură s-a repetat de câteva ori,
de fiecare dată oferirea hranei fiind asociată cu aprinderea unui bec. După un timp s-a
constatat că, aprinderea becului, care iniţial nu avea nici o legătură cu declanşarea reflexului
de salivare, a provocat răspunsul câinelui (salivarea) fără a mai avea legătură cu hrana. Pavlov
defineşte 3 concepte:
- stimul necondiţionat (hrana – care declanşează reflexul de salivaţie în virtutea unor
mecanisme fiziologice asociate alimentaţiei);
- stimul condiţionat (aprinderea becului care declanşează acelaşi reflex de salivaţie în
lipsa hranei);
- condiţionare (procesul de declanşare a reflexului de salivaţiei la alt stimul decât cel
asociat alimentaţiei şi digestiei).
În acest experiment stimulul condiţionat a fost introdus prima fază, fiind urmat de
stimulul necondiţionat, întâi s-a aprins becul şi apoi s-a adus hrana. Pavlov a studiat acest
aspect şi a conchis că, aceasta este ordinea cea mai eficientă pentru obţinerea condiţionării -
prezentarea stimulului condiţionat înaintea celui necondiţionat. Alte studii au sugerat că în
foarte multe cazuri condiţionarea se realizează mai uşor dacă stimulul condiţionat este
prezentat cu jumătate de secundă înaintea celui necondiţionat (Schwartz, 1989).
Un stimul condiţionat are durată limitată în timp de funcţionare. Pavlov a observat că
deşi poate transforma aprinderea unei lumini într-un stimul condiţionat pentru declanşarea
salivării, repetarea în timp a stimulului condiţionat, de unul singur, fără cel necondiţionat va
conduce la scăderea efectului celui dintâi. Formarea salivei la aprinderea luminii va fi din ce
în ce mai săracă până când nu v-a mai apărea deloc. Dacă stimulul condiţionat nu mai produce
efecte asupra subiectului condiţionat putem afirma că s-a produs extincţia stimulului.
Pe parcursul cercetărilor sale Pavlov a descoperit că reflexul condiţionat, chiar dacă, la
prima vedere, a ajuns la extincţie, se poate recupera spontan. Într-un experiment (Pavlov,
1927) un câine a fost antrenat să saliveze la simpla vedere a mâncării. Înainte câinele saliva
doar când mâncarea i se afla în gură. Următorul pas a constat în prezentarea mâncării (a
stimulului condiţionat) la un interval de trei minute de şase ori. La a şasea prezentare a hranei
câinele nu a mai salivat. Astfel s-a dedus că stimulul condiţionat a ajuns la extincţie. După o
pauză de două ore, însă, prezentarea stimulului condiţionat a condus la producerea unei
cantităţi moderate de salivă, ceea ce demonstrează restabilirea spontană. Dacă se continuă cu
prezentarea stimulului condiţionat fără cel necondiţionat, efectul de recuperare spontană va
dispărea şi el.
Cu toate că un reflex condiţionat este declanşat iniţial doar de un stimul, ulterior
răspunsul pare să se generalizeze asupra unei clase de stimuli similari fără condiţionare
(Pavlov, 1928). De exemplu, un câine care a fost condiţionat să saliveze la auzul sunetului
unui clopoţel de un anumit ton, va saliva şi la auzul altor clopoţei, chiar dacă au o altă
tonalitate decât cel cu care s-a realizat condiţionarea. Capacitatea stimulilor învecinaţi să
declanşeze reflexul condiţionat variază în funcţie de asemănarea cu stimulul condiţionat
original. Pavlov credea că această generalizare a stimulilor se datorează unui proces
fiziologic denumit iradiere. Stimulul original excită o anumită parte din creier, care apoi
iradiază alte regiuni din apropiere.
Generalizarea, descrisă mai sus este legată şi de un proces de diferenţiere a stimulilor.
Astfel dacă vom produce sunete de diferite tonalităţi, fără să le asociem pe fiecare cu
mâncarea, câinele va începe să răspundă din ce în ce mai selectiv, respectiv doar la sunetele
apropiate ca tonalitate de cel întărit sau susţinut de alimente constant.
Pavlov a demonstrat că după realizarea unei condiţionării solide, poate utiliza stimulul
condiţionat pentru a stabili o nouă conexiune cu un alt stimul. De exemplu un câine este
condiţionat să saliveze la auzul unui clopoţel. Sunetul clopoţelului a fost asociat, apoi cu un
pătrat negru. După un număr de încercări prezentarea pătratului negru va declanşa reflexul
necondiţionat (salivarea). Pavlov a reuşit să experimenteze astfel de asocieri cu până la doi
stimuli condiţionaţi în plus faţă de cel original, nedepăşind însă această limită şi a denumit
acest proces condiţionare în lanţ.

În esenţă teoria lui Pavlov nu este nouă ( Crain, 2004 ). În secolul al XVII-lea, Locke a
emis ideea că învăţarea se bazează pe asocieri. Pavlov însă l-a depăşit pe Locke descoperind
câteva dintre principiile acestei asocieri prin experimente empirice şi punând astfel bazele
teoriei învăţării. Pavlov s-a limitat doar la o serie de răspunsuri înnăscute, ca cele descrise
anterior, cercetările şi teoria sa au fost continuate de studiile lui Watson şi Skinner.
Interpretările cognitive ale modelului condiționării clasice folosesc aceste date pentru
a susține că nu avem de-a face doar cu învățări elementare, stereotipe. O condiționare clasică
presupune o diferențiere între doi stimuli condiționați (legea discriminării); un stimul
condiționat poate juca rolul de stimul necondiționat față de un al doilea stimul condiționat,
situație în care vorbim despre o „condiționare de ordin superior'. De asemenea, s-a putut
constata faptul că organismul nu asociază cu stimulul necondiționat doar acel stimul
condiționat definit de experimentator, ci ansamblul situației, mai exact contextul permanent al
condiționării. Ceea ce controlează comportamentul organismului este combinația dintre
stimulul condiționat și context, iar schimbarea contextului perturbă condiționarea (Delacour,
2001, p. 126).

2.2. Condiționarea reacțiilor emoționale.

Procesul condiționării clasice, explicat de Pavlov, a fost utilizat de psihologii
americani J.B. Watson si R. Rayner pentru a demonstra modul în care se dezvoltă
răspunsurile emoționale. Watson susține că sentimentul de teamă la sugari este un răspuns
natural la un sunet. El a organizat un studiu în care un băiețel de un an și șase luni, Albert, a
învățat să se teamă de un iepure alb prin asocierea repetată a prezenței șobolanului cu un
zgomot puternic. În experiment, iepurele (SC) a fost prezentat primul, apoi s-a produs un
zgomot puternic (SN) chiar în spatele lui Albert. După câteva asemenea asocieri, copilul
manifesta o frică evidentă (RC) doar la vederea iepurelui alb, pe care înainte de experiment îi
plăcea să-l alinte.
 Watson a încercat apoi să-l dezveţe pe Albert de teama condiţionată. A plasat animalul
la o distanţă oarecare de copil, iar acestuia din urmă i-a dat ciocolată. Treptat distanţa dintre
Albert şi iepure s-a micşorat până când copilul putea să tolereze apropierea de animal.
Teoreticienii învățării susțin că această condiționare clasică este responsabilă de
apariția mai multor fobii. De exemplu, copilul care trăiește o experiență înfricoșătoare
asociată cu prezența unui câine poate dezvolta o teamă de câini durabilă. În mod similar,
asocierea repetată a medicului (SC) cu o intervenție medicală (SN) care produce durere (RN)
va face ca simpla vedere a medicului să producă o reacție de teamă. Prin generalizare, mediul
spitalicesc însuși poate produce o reacție fobică. În cazul în care comportamentul fobie este
rezultatul unei învățări, intervențiile terapeutice propun tocmai dezvoltarea sau construcția
unei noi asociații SC-RC. Situația fobogenă (SC) este asociată cu un răspuns de relaxare din
partea organismului (RC). Inițial, confruntarea cu situația fobogenă se realizează prin trăire
imaginativă, iar ulterior prin confruntarea directă cu aceasta.

3. Aplicații practice în școală

În practica școlară, mai ales la clasele mici, apar foarte frecvent situații de învățare de
semnale, considerându-se că figura educatoarei poate deveni pentru elev un semnal care să
provoace o stare afectivă pozitivă, date fiind evenimentele plăcute petrecute împreună.
Aceeași prezență poate declanșa la unii elevi stări afective negative, pentru că ei
asociază figura învățătoarei cu primirea unui calificativ slab sau cu o sancțiune.
Condiționarea reacțiilor emoționale reprezintă un aspect important pentru activitatea
educațională. Calitatea emoțiilor și a sentimentelor trăite de elev în școală nu este deloc o
problemă neglijabilă. De obicei, noi predăm fiind preocupați aproape exclusiv de transmiterea
de cunoștințe, dar este cel puțin la fel de important ca elevul să asocieze cu subiectul predat si
cu materia respectivă emoții pozitive. Acest fapt face ca procesul de predare să fie continuat și
dincolo de situația limitată din clasa. Profesorii excesiv de autoritari, care amenință frecvent
cu pedeapsa, care întrețin în clasă un climat tensionat, îl vor determina pe elev să se
îndepărteze de școală și să dobândească o aversiune față de acest mediu de educație. Conform
teoriei condiționării, orice situație neutră asociată unei situații încărcate afectiv dobândește ea
însăși (prin condiționare) o valoare afectivă. De exemplu, teama resimțită față de profesorul
de la o anumită disciplină (în ale cărui ore elevul este ridiculizat, amenințat, pedepsit) se va
generaliza asupra tuturor profesorilor ce predau disciplina respectivă, precum și asupra
obiectului ca atare. Chiar și sala de clasă unde s-au desfășurat aceste ore poate provoca teamă,
neliniște, agitație. Este foarte important ca profesorul să conștientizeze aceste aspecte legate
de condiționarea reacțiilor emoționale, pentru că ele pot genera fobii școlare.
Profesorul poate obţine cu ajutorul condiţionării clasice metamorfozarea unor
răspunsuri emoţionale; elevii concentraţi asupra performanţei sunt de obicei dominaţi de frică
şi teama de eşec dar utilizând condiţionarea clasică ei pot fi ajutaţi să înveţe răspunsuri
pozitive faţă de astfel de situaţii. Întemeietorii acestei teorii au efectuat experimente pe
animale; în cazul oamenilor reacţiile pot fi diferite şi contradictorii. De exemplu, gesturile
profesorului pot fi semnale condiţionate ca să le atragă elevilor atenţia asupra ceea ce
urmează să recepţioneze: „Se poate chiar ca ceea ce se numeşte – concentrarea atenţiei - către
ceva să fie constituită din asemenea răspunsuri anticipatorii învăţate.” ( R. Gagne, 1975).
 4. Concluzii:
Cu 300 de ani în urmă, John Locke observa că un copil pedepsit la școală pentru un
comportament greșit manifesta frică de cărțile sale și față de alți stimuli asociați cu școala.
Azi spunem că acești copii au dezvoltat fobie școlara pe bază de condiționare clasică. Astfel
profesorii vor dori ca elevii lor să-și dezvolte atitudini pozitive față de ei și materia pe care o
predau
Inițial, atât profesorul cât și materia vor fi stimuli neutri, dar de-a lungul
timpului profesorul și stilul său de predare vor deveni stimuli condiționați ce vor produce
răspunsuri condiționate cum ar fi: interes pentru materie, confort, naturalețe.
Rolul profesorului este acela de a conștientiza importanța condiționării clasice în clasa de
elevi și a o utiliza astfel încât să construiască asociații pozitive între activitățile de predare și
învățare.

Bibliografie:
1. Dragu,A.; Cristea,S.; „Psihologie şi pedagogie şcolară”,2002, Ovidius University
Press, Constanţa
2. NORBERT SILLAMY, ”Dicționar de Psihologie” Larousse, Universul Enciclopedic,
București, 1998
3. http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Invatarea25626.php
4. http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Invatarea25626.php
5. http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Modele-ale-invatarii-si-
implic723.php
6. http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/MODELE-ALE-INVATARII-
invatarea71967.php
7. https://www.slideshare.net/ralucaelenablanariu/dorina-salavastrupsihologiaeducatiei
8. https://www.scribd.com/doc/12673895/Psihologia-invatarii
Cuprins:
1. Învățarea
1.1 Conceptul de învăţare
1.2 Învăţarea şcolară
2. Învățarea prin condiţionare clasică
2.1. Reflexul condiționat
2.2. Condiționarea reacțiilor emoționale
3. Aplicații practice în școală
4. Concluzii