Metodele de cercetare în psihologia contemporană

Unităţi de conţinut:
1. Conceptul de „metodă” şi specificul cercetării în psihologie
2. Clasificarea metodelor psihologiei
3. Principalele metode utilizate în psihologie
4. Strategii şi principii a cercetărilor psihologice

O b i e c t i v e: Cuvinte – cheie
Definirea noţiunii de metodă de cercetare psihologică;
metodă
Cunoaşterea criteriilor de clasificare a metodelor strategie
psihologiei; observaţie
Argumentarea esenţei principalelor metode utilizate experiment
în
cercetarea psihologică; convorbire
Stabilirea specificului cercetării ştiinţifice în test
psihologie; ancheta
Aplicarea metodelor psihologice pentru cauzometria
autocunoaştere şi cunoaşterea altor persoane

1. Conceptul de „metodă” şi specificul cercetării în psihologie

Psihologia este caracterizată nu doar prin prezenţa obiectului specific de studiu, ci şi prin
aplicarea unei metode sau a unui ansamblu de metode proprii pentru a investiga acel obiect,
astfel încât metoda reprezintă un element component al definirii psihologiei ca ştiinţă.
Metodă de cercetare Omul a cunoscut despre existenţa
(din grecescul methodos - cale, itinerar) fenomenelor psihice foarte devreme, dar
numim structura de ordine sau ansamblul transformarea preocupărilor sale cu privire
de procedee şi mijloace prin intermediul
cărora se orientează și reglează acţiunile la viaţa psihică într-un domeniu ştiinţific s-a
intelectuale şi practice în vederea produs foarte târziu, la sfârşitul sec. XIX,
atingerea atunci când s-a demonstrat că pentru studiul
unui scop.
fenomenelor psihice există metode adecvate
care să satisfacă exigenţele impuse de modul
de definire a ştiinţei.

Complexitatea obiectului de studiu al psihologiei, natura ideală, subiectivă a psihicului nu

puteau să nu se reflecte şi asupra metodelor utilizate în cercetarea psihologică. Cercetarea
psihologică este una dintre cele mai complexe forme ale înţelegerii umane, pentru că obiectul ei
se diferenţiază extrem de mult de obiectul altor forme de cunoaştere.
Ca obiect de studiu cercetarea psihologică are comportamentul şi fenomenele psihice.
Cercetarea psihologică trebuie să îndeplinească cel puţin trei deziderate:
❑ să descrie exprimarea fenomenele psihice şi manifestările comportamentului;

1
 ❑ să explice cauzele acestora şi să emită o predicţie;

❑ să anticipeze condiţiile în care acele fenomene psihice şi acel comportament va apărea

din nou.
Cercetarea psihologică deşi plurivalentă şi dificilă, este extrem de necesară, utilă şi eficace
nu numai pentru om, dar şi pentru activitatea lui şi pentru colectivitatea în care trăieşte. În
vederea realizării cunoaşterii psihologice cât mai adecvate, psihologia pune la dispoziţie un
ansamblu de metode.
Metodele de cercetare psihologică prezintă procedeele şi mijloacele prin intermediul cărora
se obţine informaţie veridică despre subiect, care apoi poate fi folosită pentru elaborarea teoriilor
ştiinţifice sau recomandărilor practice.
Metodele psihologiei indică sistemul de reguli, principii, norme privind cunoaşterea şi
transformarea fenomenelor, proceselor psihice şi comportamentului uman, în cele mai generale
forme ale acestora. Prin metodele de cercetare se arată şi se descriu raporturile dintre
caracteristicile comportamentale generale, dintre diferitele fapte, acte, atitudini, stări individuale
care vor fi evaluate ca utile sau inutile, în caracterizarea unui comportament sau fenomen psihic.
Toate metodele psihologiei au un caracter instrumental, de intervenţie, de informare,
interpretare şi acţiune.
Aplicarea metodelor în psihologie sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de
principiile teoretico-ştiinţifice de la care porneşte, reunite sub denumirea de metodologia
cercetării. Conceptul de metodologie (din grec. methodos + logos ceea ce înseamnă „ştiinţa
metodelor”) este des definit ca “totalitatea metodelor utilizate de o ştiinţă”.
Specificul cercetării psihologice. Specificul cercetării psihologice rezultă din faptul că în
psihologie raportul dintre metode şi obiectul asupra cărora sunt aplicate este extrem de dificil.
Complexitatea obiectului de cercetare în psihologie, natura lui ideală, subiectivă fac ca metodele
de cercetare să aibă anumite particularităţi specifice care le-ar împiedica să deţină aceeaşi
rigurozitate şi precizie ca în ştiinţele exacte.
În psihologie cunoaşterea se realizează indirect, manifestările exterioare, comportamentale
sunt considerate indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne, subiective. Cercetătorul fenomenelor
psihice nu se poate rezuma la a constata, explica şi prevedea sau reproduce cât mai exact faptele,
cu detaşare faţă de obiectul studiat. El se implică sau chiar se identifică cu “obiectului”, este
interesat de „relevarea sensului valoric al prefacerilor pe care le suportă obiectul”, angajându-se
„pe direcţia ofertei de soluţii care să optimizeze fluxul schimbărilor”.
Specificul şi dificultatea cercetării psihologice sunt provocate de mai multor factori:
■ Fenomenul cercetat este subiectiv, ideal, aparţine subiectului concret şi depinde de
stările lui de moment şi de istoria vieţii personale (în fizică, chimie, biologie fenomenul
cercetat este obiectiv, material);
■ Cunoaşterea psihologică se realizează indirect, mijlocit prin studiul manifestărilor
exterioare, comportamentale ale subiectului, care sunt considerate ca indicatori ai
stărilor şi relaţiilor interne, subiective);
■ În unele forme, cum ar fi „cunoaşterea de sine”, obiectul cercetat se identifică cu
subiectul cercetător.

2. Clasificarea metodelor psihologiei.

2
 Complexitatea vieţii psihice a necesitat în desfăşurarea procesului de cercetare nu doar
limitarea la o singură metodă, dar elaborarea a mai multor tipuri de metode, fiecare dintre ele
având o anumită valoare instrumentală în recoltarea, prelucrarea şi interpretarea datelor despre
un fenomen psihic sau altul.
Clasificarea metodelor se realizează după mai multe criterii:
❑ După scopul (obiectivul) metodelor:
- metode de recoltare a informaţiilor şi metode de prelucrare şi interpretare a
informaţiilor;
- metode de investigaţie intensivă şi extensivă;
- metode de diagnoză şi prognoză;
- metode de cercetare şi aplicative.
Fiecare dintre aceste metode, permit atingerea unei mari diversităţi de scopuri ale
cunoaşterii psihologice. Astfel se pot utiliza metode de recoltare a datelor fie într-o investigaţie
intensivă fie într-o investigaţie extensivă, fie în ambele scopuri, fiecare dintre ele mai având ca
scop specific fie diagnoza fie prognoza, fie ambele, într-o cercetare fundamentală sau aplicativă,
ori într-o cercetare cu dublu scop, atât fundamental cât şi aplicativ. Cu cât sunt mai multe
scopurile aplicării unor metode, cu atât caracterul acelor metode devine mai elaborat şi necesită o
monitorizare mai atentă.
❑ După modul de relaţionare cu subiectul:
- metode directe (experimentul, convorbirea);
- metode indirecte (ancheta, analiza produselor activităţii).
❑ După specificul relaţiilor investigate:
- metode cantitative (metoda experimentală);
- metode calitative (observaţia).
❑ După gradul de intervenţie a cercetătorului:
- metode active (când cercetătorul intervine direct pentru a provoca un fenomen -
experimentul);
- metode pasive (când cercetătorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte
pe fondul comportamental general al subiectului (observaţia, metoda biografică).
❑ După natura dinamicii procesului studiat:
- metode constatative (în cadrul cărora se urmăreşte determinarea stării fenomenului sau
procesului psihic la un moment dat);
- metode formative (în cadrul cărora se urmăreşte aducerea fenomenelor sau proceselor
la o stare nouă, considerată superioară).
Metodele psihologiei pot fi clasificate şi după alte criterii (de exemplu, după criteriul
istoric, după cel al gradului de repetare a fenomenului studiat etc.)

3. Principalele metode utilizate în psihologie

Cercetarea psihologică se realizează prin metode care adună material factologic despre
activitatea psihică a omului. Alegerea unei metode este întotdeauna determinată de obiectul şi

3
obiectivele cercetării concrete. Toate metodele cercetării psihologice pot fi împărţite în două
categorii:
1. Metode de bază;
2. Metode speciale.
3.1.Metodele de bază sunt: observația și experimentul
Metoda observaţiei. Este cea mai folosită şi arhicunoscută metodă, atât în psihologie cât
şi în alte ştiinţe, fiind utilizată pe larg în cunoaşterea ştiinţifică dar şi în cea cotidiană.
Observaţia este urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitor
manifestări comportamentale ale unui individ sau a grup în condiţii naturale.
Aplicarea observaţiei în psihologie trebuie să se facă în condiţiile unei riguroase
specificări: a conţinutului observaţiei (ce se observă), condiţiilor necesare pentru asigurarea
unei bune calităţi, formelor adecvate observaţiei şi depăşirea obstacolelor care apar în
asigurarea calităţii corespunzătoare.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia sunt:
⮚ ce observăm (conţinutul observaţiei);

⮚ care sunt formele observaţiei?;

⮚ de ce anume depinde calitatea observaţiei?;

⮚ care sunt condiţiile unei bune observaţii?;

⮚ cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei?;

⮚ care sunt avantajele şi dezavantajele observaţiei?

Conţinutul observaţiei include aspecte ce au o mare stabilitate în timp (simptomatica
stabilă) precum înălţimea, greutatea, constituţia individului cât şi aspecte ce se schimbă în
permanenţă (simptomatica labilă, flexibilă) ale comportamentelor individului (conduita verbală,
cea motorie, memoria, inteligenţa, expresiile afectiv-atitudinale etc.
Condiţiile necesare unei bune observaţii sunt:
● stabilirea clară, precisă a scopului urmărit;

● selectarea formelor care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare;

● elaborarea unui plan de observaţie (stabilirea punctelor de reper, durata şi locul de

desfăşurare etc.;
● consemnarea imediată a celor observate, pentru a evita omisiunile sau distorsiunile
(întocmirea unui protocol de observaţie);
● efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii cât mai variate;

● desfăşurarea observaţiei cât mai discretă (pe cât posibil subiectul să nu-şi dea seama că
este observat).
Felurile (tipurile) observaţiei. Formele observaţiei sunt clasificate după diverse criterii:
1. După orientarea actului observaţional

4
 - autoobservaţia sau introspecția (observarea propriului comportament);
- observaţia externă sau extrospecția (orientată spre sesizarea comportamentului altor
persoane).
2. După prezenţa sau absenţa observatorului:
- directă (observatorul este prezent, prezenţa lui fiind conştientizată de subiecţii cercetaţi)
- indirectă (observatorul este ascuns, mascat);
- cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent dar fiind bine cunoscut, subiecţii
îl ignoră).
3. După implicarea sau neimplicarea observatorului:
- pasivă (fără implicarea directă a observatorului în activitate);
- activă sau participativă (observatorul devine membru al grupului şi se implică în
activitatea acestuia).
4. După durată observaţiei:
- continuă (efectuată pe o perioadă mare de timp);
- discontinuă (realizată pe unităţi mici de timp şi la intervale diferite).
5. După obiectivele urmărite:
- integrală (urmăreşte surprinderea cât mai multor manifestări de conduită);
- selectivă (se concentrează doar la un singur aspect).
Depăşirea obstacolelor care apar în calea observaţiei vizează influenţa subiectivităţii
observatorului şi influenţa subiectivităţii celui observat (de la particularităţile lor de
recepţie/percepţie până la întregul lor sistem de valori şi de aşteptări cu privire la evoluţia
fenomenului observat). Aspectele psihice observate pot fi influenţate de aşteptările
observatorului (care poate să înregistreze doar ceea ce se aşteaptă să vadă) şi de dorinţa
subiectului care fie vrea să ascundă ceva fie vrea să corespundă aşteptărilor observatorului.
Asigurarea calităţii observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale
observatorului: capacitatea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul sau de
sugestibilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei,
categorizarea spontană şi structurată a câmpului de observaţie sau pur şi simplu factorii sociali ai
percepţiei care o modelează şi o deformează.
Avantajele observaţiei. Observaţia permite surprinderea manifestărilor comportamentale
naturale ale individului în condiţii obişnuite de viaţă. Oferă date de ordin calitativ şi este cu
uşurinţă aplicată.
Dezavantajele observaţiei constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte, uneori un
timp îndelungat, până când apar fenomenele care îl interesează.
Metoda experimentului. Experimentul este metoda cu cel mai mare grad de
obiectivitate şi exactitate în psihologie. El depinde de instrumentele şi tehnicile de măsurare dar
şi de relaţia dintre experimentator şi subiect care poate modifica fenomenele şi funcţiile psihice
supuse experimentului. Spre deosebire de observaţie, experimentul psihologic provoacă
fenomenul psihic supus cercetării.
Experimentul este metoda de culegere a datelor în condiţii special organizate, care
asigură manifestarea activă a fenomenelor psihice studiate.
Cea mai cunoscută clasificare a experimentului este cea care evidenţiază două feluri:
1. Experimentul de laborator;
2. Experimentul natural.

5
 Experimentul de laborator are loc în condiţii speciale, artificiale, unde sunt surprinse mai
bine relaţiile cauzale dintre fenomene, oferind date atât de ordin cantitativ cât şi calitativ cu un
grad mare de precizie.
În cadrul experimentului de laborator se aplică programe şi condiţii de desfăşurare bine
determinate, deseori obligatorii, iar unele studii se realizează la aparataj specializat.
Experimentul de laborator a fost introdus ca metodă specifică de cercetare în psihologie de către
W. Wundt în an. 1879. De atunci şi până în prezent experimentul de laborator a cunoscut o
evoluţie spectaculoasă, atât sub aspectul sferei de extensiune, cât şi sub cel al structurii interne şi
al suportului tehnic. Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător.
Avantajele experimentului de laborator constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin
dozarea şi succesiunea exactă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei
experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele experimentului de laborator este legat de caracterul lui artificial. Subiecţii
aduşi în laborator şi supuşi studiului se comportă cel mai des nefiresc, artificial, condiţiile de
laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală. De asemenea forţa unor variabile care intervin
în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul fiind în stare să o subaprecieze
sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze în mod
involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, influenţând astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa
de a se prezenta într-o ipostază favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul natural are loc în condiţii naturale, obişnuite. Se organizează în aşa fel ca
cei experimentaţi să nu bănuiască că sunt supuşi cercetării.
Experimentul natural se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi cel de laborator,
dar se efectuează într-un cadrul real, veritabil de activitate al subiectului. În experimentul
natural, spre deosebire de cel de laborator, se păstrează conţinutul activităţii obişnuite a omului,
însă se creează condiţii în care numaidecât apare fenomenul studiat.
Experimentul natural are la bază ideea eliminării încordării şi temerii ce poate apărea la
subiecţii experimentali. A fost propus pentru prima dată de psihologul rus A.F. Lazurski, în an.
1919.
Experimentul natural constă în a urmări o persoană sau un grup de persoane în condiţiile
vieţii sale obişnuite, în care a survenit o modificare.
Avantajele experimentului natural rezidă în faptul că desfăşurându-se în condiţii obişnuite,
reacţiile subiectului vor fi mai reale, mai sincere şi nu vor fi influenţate de ambianţă.
Dezavantajele experimentului natural este că acest tip de experiment este mai imprecis şi
nu avem siguranţa că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului
cercetat.
O formă particulară, o variantă a experimentului natural, utilizată în condiţiile procesului
educaţional este experimentul psihopedagogic.
Experimentul psihopedagogic se desfăşoară în mediul şcolar şi presupune provocarea
intenţionată a unor fenomene psihice şi educaţionale în condiţii bine determinate care finalizează
cu descoperirea unor relaţii cauzale şi legităţi caracteristice activităţii educaţionale.
Experimentul psihopedagogic poate fi de doua feluri:
● de constatare (urmărind consemnarea situaţiei, nivelului existent la un moment dat);

● de formare (urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii

performanţelor).
6
 Experimentul psihopedagogic urmăreşte stabilirea unor condiţii externe optime (metode
de predare, materiale de învăţare, modalităţi de evaluare etc.) pentru activitatea educaţională.
Utilizarea experimentului în psihologie este condiţionată de restricţii ce ţin de dimensiunea
fenomenelor investigate, de anumite norme morale şi de specificul cunoaşterii în psihologie.

3.2. Metodele speciale sunt: testele, convorbirea, ancheta, metoda biografică, metoda analizei
produselor activităţii.
Metoda testelor psihologice. Metoda testelor mai este numită şi metoda psihometrică şi
îşi propune recoltarea unor informaţii obiective despre starea actuală a funcţiilor şi capacităţilor
psihice ale subiectului. În baza acestor informaţii s-ar putea face predicţii cu privire la evoluţia
ulterioară a acestor funcţii şi capacităţi psihice.
Testul este o probă psihologică standardizată, care ne permite măsurarea capacităţilor
psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului de dezvoltare.
Dacă iniţial testele măsurau doar dezvoltarea intelectuală a copiilor, mai târziu au fost
extinse la determinarea aptitudinilor în vederea selecţiei profesionale, pentru ca în momentul de
faţă să fie folosite în legătură cu orice funcţie psihică şi în orice domeniu de activitate.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei lui ulterioare.
Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa îndeplinească anumite condiţii.
Condiţiile testului:
⮚ Validitatea (să măsoare exact ceea ce îşi propune);

⮚ Fidelitatea (să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă

aplicare);
⮚ Standardizarea (să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării, fără ai
favoriza pe unii şi defavoriza pe alţii; de regulă, se standardizează: conţinutul probei –
acelaşi test, cu acelaşi conţinut distribuit tuturor subiecţilor, în exact aceleaşi condiţii);
⮚ Etalonarea (constă în stabilirea unui etalon, adică a unor unităţi de măsură a
rezultatelor obţinute).
Tipuri de teste. Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
1. După conţinutul măsurat (după scopul urmărit prin aplicarea lor):
- teste de performanţă (teste de cunoştinţe, de inteligenţă, de aptitudini);
- teste de personalitate (teste de temperament, de caracter, referitor la sistemul de valori);
- teste de comportament.
2. După structură:
- teste de pronostic (teste de maturitate psihică, de dezvoltare intelectuală etc.);
- teste de randament ( teste de aptitudini, de cunoştinţe etc.);
- teste de diagnostic (teste analitice).
3. După modul de aplicare:
- teste individuale;
- teste de grup, colective.
4. După materialul folosit:
- teste verbale;
7
 - teste nonverbale.
5. După durată lor:
- teste cu durată strict determinată;
- teste cu durată la alegerea subiectului.
6. După tipul de răspuns:
- teste cu răspuns liber, deschis;
- teste cu răspuns la alegere.
Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor
recomandări:
⮚ crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care
urmează a fi aplicate sau, cel puţin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi;
⮚ utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice, ci a unei baterii
de teste;
⮚ corelarea rezultatelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin
aplicarea altor metode;
⮚ corelarea rezultatelor testelor cu rezultatele obţinute în activitatea practică.
Avantajele testului rezidă în posibilitatea de a măsura obiectiv şi standardizat anumite
funcţii şi capacităţi psihice, în baza acestora efectuând diagnoza nivelului de dezvoltare a
acestora.
Dezavantajele testului este că nu iau în considerare modul în care se obţine rezultatul, ci
doar rezultatul; de multe ori testele conţin confuzii şi ambiguităţi, clasificările sunt rigide, unii
autori ignoră deosebirile de nivel cultural al subiecţilor etc.
Metoda convorbirii. Metoda convorbirii permite sondarea vieţii interioare, a intenţiilor,
opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor,
mentalităţilor, sentimentelor, valorilor, dorinţelor, aşteptărilor, idealurilor, etc.
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat. Ea
presupune relaţie directă de comunicare, permite investigarea unor aspecte ale vieţii interioare
care determină comportamentul.
Convorbirea este considerată o metodă destul de complicată, deoarece în cadrul ei,
influenţa reciprocă dintre cercetător şi subiect este mai mare decât în oricare altă metodă şi
presupune o selecţie a relatărilor făcute de subiect. De asemenea, se bazează pe capacitatea
subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitând o motivare corespunzătoare a subiecţilor.
Formele convorbirii.
1. Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, unde sunt formulate aceleaşi întrebări,
în aceeaşi formă şi în aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii;
2. Convorbirea semistandardizată, semistructurată, unde sunt reformulări, schimbată
ordinea întrebărilor şi întrebări suplimentare;
3. Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea
fiind formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară.
Pentru reuşita convorbirii este necesar a respecta anumite condiţii:
❑ structurarea anticipată a întrebărilor;

8
 ❑ întrebările să vizeze informaţii despre subiect;

❑ întrebările să fie corect formulate din punct de vedere gramatical;

❑ să se evite sugerarea răspunsurilor;

❑ să se evite pe cât de posibil răspunsurile prin „da” şi „nu”.

Avantajele convorbirii constau în posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi
variate, direct de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită condiţii
sofisticate ori instalaţii speciale.
Dezavantajele convorbirii provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât al
cercetătorului, cât şi al subiectului şi din eventuala absenţă de sinceritate.
Metoda anchetei psihologice. Ancheta ca metodă de cercetare psihologică, diferă de
ancheta judiciară sau ziaristică.
Ancheta presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui
individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale.
În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode:
1. Ancheta pe baza de chestionar (scrisă);
2. Ancheta pe baza de interviu (orală);
Ancheta pe baza de chestionar presupune întrebări şi răspunsuri scrise, iar ancheta pe
bază de interviul are ca temei comunicarea verbală şi implică totdeauna obţinerea unor informaţii
pe cale verbală/orală. De multe ori, interviul este confundat cu convorbirea. Convorbirea
presupune schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează
schimbă frecvent rolurile de emiţător şi de receptor, nu există un conducător al discuţiei. În
interviu informaţia este direcţionată într-un singur sens şi manifestă un conducător al discuţiei.
Ancheta psihologică în dependenţă de unele criteriile mai poate fi: individuală şi de grup;
centrată pe persoană (clinică), sau centrată pe o anumită temă (focalizată).
Tipurile de întrebări care se aplică în anchetă:
▪ Întrebări factuale (de identitate) - despre vârstă, sex, etc.;

▪ Întrebări de cunoştinţe;

▪ Întrebări de opinii şi atitudini;

▪ Întrebări de motivaţie;

▪ Întrebări dihotomice (da , nu);

▪ Întrebări libere (la iniţiativa subiectului).

Regulile de formulare a întrebărilor într-o anchetă:
⮚ să nu fie prea generale;

⮚ să nu se folosească limbaj greoi, cuvinte ambigui, vagi;

9
 ⮚ să nu sugereze răspunsul.
Folosirea acestei metode presupune respectarea câtorva condiţii de bază:
● ancheta (chestionarul sau interviul) să cuprindă întrebări relevante pentru cercetarea
aspectului propriu;
● întrebările să fie clar formulate, fără ambiguităţi, şi să corespundă particularităţilor de
vârstă şi de dezvoltare ale subiecţilor;
● să fie organizată în mod logic şi să nu genereze suspiciunile subiectului, să nu conţină
întrebări indiscrete;
● să existe posibilitatea controlării răspunsurilor de la unele întrebări prin cele ale altora,
pentru a se diminua gradul de subiectivitate sau a se evita intenţia subiectului de a
ascunde ceva;
● chestionarul şi interviul să nu fie nici foarte lung (în acest caz apare plictiseala) şi nici
foarte scurt (ar face ca subiectul să nu-i acorde prea multă atenţie).
Avantajele anchetei: Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de
subiecţi într-un timp relativ scurt, recoltarea unui volum de informaţii foarte semnificativ,
precum şi prelucrarea rapidă, mai ales când există răspunsuri precodificate la întrebări.
Dezavantajele anchetei: Este posibilă apariţia unor denaturări sau falsificări subiective
atât din partea cercetătorului, cât şi a subiecţilor. Este de asemenea posibil ca subiecţii, chiar bine
intenţionaţi să furnizeze informaţii iluzorii, amăgitoare, neadecvate în raport cu fenomenul
investigat.
Metoda biografică (cauzometria). Biografia oferă o imagine unitară asupra omului,
facilitând cunoaşterea sa concretă şi contribuind la descifrarea specificului individual al
persoanei.
Metoda biografică (cauzometria) este recoltarea de informaţii despre principalele
evenimente trăite de subiect în viaţa sa, pentru stabilirea profilului personalităţii.
Metoda biografică contribuie alături de alte metode la stabilirea profilului personalităţii
subiectului şi la explicarea comportamentului actual al acestuia. Această metodă se bazează pe
reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situaţii, împrejurări şi fapte care
puteau avea un efect de maximă importanţă asupra devenirii şi stării lui actuale.
Variantele mai noi ale metodei biografice sunt cunoscute sub denumirea de cauzometrie
sau cauzogramă – unde evenimentele sunt analizate prin relaţionarea: cauză - efect (analiza de
cauzalitate) şi scop - mijloc (analiza finalistă);
Obţinerea informaţiei prin această metodă se realizează pe cale directă, de la subiect, sau
pe cale indirectă, din documente (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale,
date de familie etc.) şi de la alte persoane (părinţi, profesori, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc).
Specificul cauzometriei se conturează în procedeele de analiză şi prelucrare a datelor.
Astfel, au fost determinate două categorii de procedee pentru analiza datelor biografice:
● procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;

● procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi

obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi până la cel al culcării.
10
 Avantajele metodei biografice decurg din naturaleţea, simplitatea, valabilitatea şi calitatea
datelor furnizate de această metodă.
Dezavantajele metodei biografice sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a
vieţii unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie
incompletă sau chiar voit deformată.
Metoda analizei produselor activităţii. Este una dintre cele mai folosite metode în
psihologie. Orice produs realizat de om poate deveni obiect de investigaţie psihologică.
Metoda analizei produselor activităţii constituie metoda de culegere a faptelor prin
analiza rezultatelor materializate ale activităţii psihice
Metoda analizei produselor activităţii oferă informaţii semnificative despre dinamica şi
nivelul de dezvoltare a capacităţilor psihice a indivizilor. Prin aplicarea aceste metode obţinem
date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun indivizii (coerenţa planului mintal, forţa
imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor şi
aptitudinilor etc.), stilul realizării (personal sau comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu,
slab), progresele realizate (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii).
Analiza produselor activităţii ne permite să dezvăluim mai bine anumite particularităţi şi
însuşiri ale indivizilor. Drept produse servesc: desene, compuneri literare, creaţii muzicale,
formule matematice, obiecte, construcţii, maşini etc.
Trăsăturile personalităţii umane, capacităţile, disponibilităţile, potenţele sale, se
exteriorizează nu doar în conduite nonverbale, motorii sau expresiv-emoţionale, ci şi în
produsele activităţii. Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin
analiza psihologică a obiectului, aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său. Pentru aceasta
este necesară introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (număr, frecvenţă), cât şi calitativ
(originalitate, nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc.).
Produsele activităţii pot fi evaluate şi comparate pe baza unor criterii riguroase :
● corectitudinea – incorectitudinea;

● originalitatea – banalitatea;

● complexitatea – simplitatea;

● expresivitatea – nonexpresivitatea;

● valoarea – nonvaloarea;

● utilitate – inutilitate.
Produsele activităţii reprezintă o înmagazinare de munca creatoare, o sinteză a fondului
aptitudinal şi a celui informaţional, de care poate dispune o persoană. Analiza produselor
activităţii literar-artistic sunt relevante mai ales pentru componentele motivaţional-afective şi
morale ale personalităţii, în timp ce produsele activităţii ştiinţifice şi tehnice sunt relevante
pentru componentele de ordin cognitiv-instrumental şi motor - abilitat.
Avantajele metodei analizei produselor activităţii constă în faptul că cercetătorul dispune
de rezultate materiale fixate ale activităţii psihice a omului. Aceasta permite a reveni de mai
multe ori la ele, a compara rezultatele obţinute în timpuri diferite sau în diferite condiţii de
activitate a omului.

11
 Dezavantajele metodei analizei produselor activităţii este că de cele mai multe ori se
foloseşte ca metodă auxiliară, deoarece nu întotdeauna pe baza acestei metode este posibilă
dezvoltarea întregii diversităţi a activităţii psihice care a avut drept rezultat crearea produsului
material.

4. Strategii şi principii ale cercetare psihologică

Fiind subordonată unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea
psihologică capătă un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple explorări
secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează ca un demers integrat, întemeiat pe
anumite principii şi consideraţii metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie
de cercetare - plan de acţiuni complex şi coerent de metode, mijloace, materiale şi alte resurse
care vizează atingerea scopului cercetării.
Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea
mai multor strategii, şi anume:
■ Strategia cercetării transversale – presupune cercetarea mai multor indivizi aflaţi la
niveluri diferite de dezvoltare psihică;
■ Strategia cercetării longitudinale – implică urmărirea unui individ sau grup de indivizi
de-a lungul mai multor etape ale vieţii lui; la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani,
la vârsta de 11 ani etc.; folosind asemenea strategii, se pot identifica şi stabili particularităţile
curbei evoluţiei psihice, amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârsta;
■ Strategia cercetării genetice – prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanismelor,
legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice şi comportamentelor – în plan
istoric - filogenetic şi în plan individual - ontogenetic;
■ Strategia cercetării comparate (diferenţiale) – prin care se evidenţiază şi se evaluează
deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală între: om şi animal, copil şi
adult, bărbat şi femeie, normal şi patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc.;
studiul deosebirilor interindividuale şi intergrupal este la fel de important pentru cunoaşterea
psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asemănărilor şi aspectelor comune;
■ Strategia cercetării clinice (psihopatologice) – vizează studierea şi explicarea devierilor
şi tulburărilor patologice a psihicului şi comportamentului, cauzate de focare organice sau de
dereglări funcţionale ale creierului.
Psihologia ca ştiinţă este ghidată de mai multe principii:
1. Principiul determinismului porneşte de la axioma că fenomenele psihice ca şi
psihicul în ansamblu sunt percepute ca formaţiuni secundare. Toate fenomenele psihice sunt
considerate ca fiind condiţionate de activitatea creierului. La studierea fenomenelor psihice se
stabileşte obligatoriu cauzele care au provocat aceste fenomen. Cauzele psihologice sunt
multiple şi complexe. Ele apar frecvent ca cauze finale.
2. Principiul dezvoltării: acest principiu arată că omul, la naştere, nu este decât un
„candidat” la umanitate, întreaga sa evoluţie ulterioară fiind efectul conlucrării dintre
împrejurările maturizării sale biologice, condiţiile integrării sale în sistemul mediului social,
rezultatele învăţării şi educaţiei, premisele culturale etc. Orice funcţie psihică este supusă
principiului învăţării şi dezvoltării, nici un fenomen, stare sau competenţă nu poate căpăta o
explicaţie suficientă fără aportul experienţei căpătate prin interacţiunea Subiect-mediu. Psihicul
este nu numai un service al acestei interacţiuni, ci şi un beneficiar.

12
 3. Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său,
inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit
ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de
la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese
fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos
etc.). Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc., în virtutea
simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării şi interpretării
stimulilor din afara sa.
4. Principiul unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un
proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene
neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi
condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative
proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai
proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice
obiective). Pe măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea
capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra
stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia
şi psihoterapia.
5. Principiul unităţii conştiinţei şi activităţii înseamnă că psihicul poate fi just înţeles şi
explicat în mod adecvat, dacă este cercetat ca un produs al dezvoltării şi un rezultat al activităţii.
Există o interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern.
Forma primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a
copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele de
organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de
grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care dobândesc
autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-
abia în jurul vârstei de 14 ani. Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale
conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa
ei. Se închide astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune.
6. Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un
dat
sau ca ceva predeterminat şi neschimbat, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în
ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi
în plan individual, ontogenetic. Toate fenomenele psihice sunt considerate ca permanent
modificându-se şi dezvoltându-se cantitativ şi calitativ
7. Principiul funcţionării sistemice reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma
exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu
conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem,
ale cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele,
condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează acea
calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se imprimă
pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte.

13