Sunteți pe pagina 1din 72

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODOLOGIA CERCETĂRII
PSIHOLOGICE
Vol II

Curs pentru învăţământ la distanţă

Conf.univ.dr Margareta Dincă


METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

A.CALENDAR 2004-2005

DATA

Cursul este predat studentului la înscriere.

Tutoriale :

Evaluare parţială :
- verificare pe parcurs
- lucrări de control

Evaluare finală :

B.INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de
Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate.

2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

2
C.CURSUL

1.Introducere

♦ PP2210 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.

2.Prescriere

♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării


psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică.

3.Conţinut

♦ În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice,
precum şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici,
instrumente teoretice şi aplicative de lucru.

4.Obiectivele cursului

♦ Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de
iniţiere în terminologia şi problematica cercetării în psihologie.

♦ Cerinţe :
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi
prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie etc. şi, bineînţeles, cursul de PP2109 de
Metodologia cercetării psihologice, vol. 1, valabil pentru semestrul I);
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite
modalităţi de evaluare ;
3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei.

5.Organizarea cursului

Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I. CERCETĂRI PE UN SINGUR SUBIECT


II. CERCETAREA CALITATIVĂ
III. METODE CALITATIVE DE CERCETARE
IV. METODA ANALIZEI DE CONŢINUT
V. METODA INCIDENTULUI CRITIC
VI. ANALIZA FENOMENELOR DE DINAMICĂ A
GRUPURILOR
VII. CERCETĂRI ASUPRA MOTIVAŢIEI

3
PRELEGEREA I

Cercetări pe un singur subiect

Introducere

Această primă prelegere asigură o introducere în problematica


cercetării în psihologie pe un singur subiect, exemplificându-se şi
analizându-se câteva tipuri de cercetări : studiul de caz, analiza de
caz, metoda biografică.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

4
Conţinut şi tematizare

Rezumat

În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la nivelul


performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice persoană care dipune
de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică caracterul nomotetic al ştiinţelor
psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de
subiecţi asemănători din punctul de vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare
idiografică a fenomenelor psihice.
Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza comportamentului
unui individ în condiţii strict determinate. El poate fi utilizat fie ca o exemplificare a unor
rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei pentru studii nomotetice. Analiza
de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu
scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem
în evoluţie şi dinamic.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei persoane, şi poartă
numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale ceea ce
presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup şi se numeşte biografie socială.

1. Studiul de caz.

Definim studiul de caz astfel: analiza şi descrierea completă a caracteristicilor evoluţiei


unei persoane. Unii autori consideră studiul de caz o metodă „prin excelenţă calitativă“ (Iluţ,
1997), alţii o consideră o metodă descriptivă cu valenţe cantitative şi calitative, necesară
completării informaţiilor care se obţin prin utilizarea altor metode precum observaţia, ancheta,
testul (Shaughnessy, 1998). Graniţa dintre cantitativ şi calitativ, este dificil de stabilit. Metoda
poate fi utilizată atât în abordările cantitative cât şi în cele calitative studiul de caz fiind o
procedură de integrare a celor două modalităţi de cercetare permiţând o descriere completă a
evoluţiei unei persoane.
• Având în vedere că scopul studiului de caz este să redea evoluţia, existenţa unei persoane
aşa cum a fost şi este, ea este considerată o metodă exploratorie şi descriptivă. Vom
considera studiul de caz metodă în înţelesul larg al cuvântului deoarece aceasta nu este o
modalitate efectivă de culegere de date. Datele pentru studiul de caz se obţin mediat
utilizând alte metode cum sunt observaţia, interviul, analiza documentelor personale şi a
datelor de arhivă. Studiul de caz se confundă relativ uşor cu o serie de metode

5
asemănătoare cum ar fi analiza de caz, experimentul monosubiect, metoda biografică. Ele
reprezintă fiecare în parte metode de sine stătătoare, cu caracteristici bine diferenţiate.
Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea comportamentelor
unei persoane în condiţii experimentale. B. F. Skinner în anii ’30 demonstrează importanţa
analizei experimentale a comportamentului. R. Fisher, I.P. Pavlov, J. Piaget şi Luria au utilizat în
studiile lor această metodă. Apelul la experimentul monosubiect este binevenit atunci când există
posibilitatea unui studiu în timp a comportamentului şi permite obţinerea unor informaţii de
profunzime, ceea ce îi asigură rigurozitatea ştiinţifică. Ca urmare, metoda nu este mai puţin
ştiinţifică comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice. Design-ul
monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, sunt mai puţin
expuse erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului control al diferenţelor
individuale) sunt excluse fiind un singur subiect şi se pot controla mai riguros variabilele
implicate. Replicabilitatea şi de aici generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri
singulare se asigură fie la nivel intrasubiect, fie la nivel intersubiecţi. Replicabilitatea studiilor
intrasubiect presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ şi evaluarea
prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă la
includerea în cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus separat aceluiaşi
demers. Spre deosebire de design-urile cu eşantioane în care datele sau performanţele sunt
prezentate sub formă de medii a performanţelor, în design-ul monosubiect datele sunt prezentate
independent pentru fiecare participant.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice şi este diferit de metoda experimentală la
nivelul scopurilor, al metodelor şi al tipurilor de informaţii obţinute. Metoda permite compararea
sistemică a cazurilor, sau „sistemică intercazuri“ cum spune Iluţ (1997). Comparaţia se
realizează între cazuri particulare, între evoluţii individuale şi nu include date experimentale, nu
comportă standardizare, dar este mai complexă şi mai sensibilă decât cercetările pe grupuri de
subiecţi căci se referă la evoluţii individuale în contexte naturale.
Studiul de caz prezintă o serie de avantaje:
a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie;
b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat trăsăturile de
personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea cu mult performanţele
uzuale;
c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a considerat
funcţionarea emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O intervenţie chirurgicală care
a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de legătură între cele două emisfere a permis să se
descopere capacitatea de funcţionare independentă a acestora;
d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o abordare
nomotetică se descriu performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz poate fi folosit ca
exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice;
e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi;
Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:

6
a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauză-efect. O terapie poate avea efecte pozitive
asupra comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte din modificări să se datoreze
altor factori, care nu pot fi controlaţi şi evidenţiaţi;
b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în acelaşi timp şi participant şi observator;
c) rezultatele nu pot fi generalizate.

2. Analiza de caz

Analiza de caz, cunoscută şi sub numele de „studiu de caz multiplu“ (Radu, 1993) este o
metodă de culegere de informaţii, ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicarea
caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice, al unui sistem în
evoluţie. Analiza de caz permite analiza relaţiilor din interiorul grupurilor/organizaţiilor.
În 1984, Yin defineşte analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de informaţii, de
ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex
al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic. Analiza de caz este metoda
prin care se evaluează performanţele unui grup de persoane şi care utilizează surse de informaţii
multiple. Ea mai poate fi definită ca o anchetă empirică asupra unui fenomen în context real de
evoluţie.
„Cazul“ este o structură în interiorul căreia se pot identifica şi determina o serie de procese
particulare. „Cazul“ este un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional şi
iraţional. Analiza prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a componentelor. Deseori
cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un suport care facilitează înţelegerea unor elemente
particulare.
Unul din avantajele analizei de caz este că furnizează o situaţie în care poate fi observată
evoluţia unui număr mare de procese şi fenomene care interacţionează, ceea ce permite
descrierea complexităţii şi a bogăţiei situaţiilor sociale.
Utilizăm analiza de caz dacă:
• suntem interesaţi să determinăm cum şi de ce fenomenele se produc într-un anume
context;
• ne interesează un eveniment care se derulează într-un cadru natural.
În aceste situaţii, metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente în timp între
evenimente sau fenomene chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul unei analize de
caz.
Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente
reale de viaţă cum ar fi: evoluţii individuale în context social, procese organizatorice şi de
gestiune umană, schimbări apărute într-un context social, caracteristici ale unor relaţii
internaţionale, procese de evoluţie şi involuţie industrială etc.
De asemenea, analiza de caz permite explicarea relaţiilor complexe care nu pot fi surprinse prin
anchete şi strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie două funcţii acestei metode: a)
funcţia de cadru într-o abordare inductivă, ceea ce presupune analiza situaţiilor particulare cu

7
scopul degajării evenimentelor repetitive care pot fi încadrate într-o teorie; b) funcţia de cadru
pentru o abordare deductivă, sau confirmativă, atunci cînd demersul are ca punct de plecare o
teorie care se verifică prin analiza mai multor situaţii concrete. Prima funcţie se foloseşte în
debutul unei cercetări şi asigură constituirea unei baze de date, iar a doua se utilizează într-o
etapă mai avansată de cercetare când se verifică şi se îmbunătăţeşte un model deja stabilit.
Stake (1994) defineşte trei tipuri de analize de caz şi anume intrinsec, instrumental şi multiplu.
• Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situaţie bogată în informaţii cu caracter de
unicitate sau care apare foarte rar. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor
aspecte pentru a putea determina elementele semnificative şi legăturile care reunesc
aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau unei evoluţii specifice.
• Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături specifice prin
raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este recomandat când cercetătorul
doreşte să ilustreze fenomene sociale definite anterior într-un model teoretic. Cazul
serveşte drept situaţie tip în care se verifică capacitatea unei teorii de a explica
fenomenele la care se raportează.
• Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau
fenomenelor asemănătoare intr-un număr oarecare de situaţii. După ce s-a analizat fiecare
situaţie în parte se compară rezultatele pentru a se evidenţia procesele asemănătoare.
Acest tip de analiză de caz este folosit cu preponderenţă în abordările inductive.
Analiza de caz se caracterizează printr-un demers specific de cercetare care presupune trei paşi:
fixarea cadrului general de analiză; culegerea şi ordonarea informaţiilor; analiza propriu–zisă a
informaţiilor reţinute.
• Fixarea cadrului general presupune precizarea poziţiei epistemologice faţă de problema
studiată şi stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor determina legături
operaţionale şi caracteristicile elementelor componente.
• Culegerea informaţiilor pune problema nivelului de generalitate şi abstractizare a datelor.
Se pot preciza două niveluri, un nivel descriptiv, în care descrierea trebuie să surprindă
evoluţia fenomenelor, a evenimentelor sociale şi al doilea nivel, abstract, care presupune
analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimente comune conform regulilor analizei de
conţinut prin teoretizare. În această etapă, cercetătorul trebuie să fie atent deoarece există
riscul reţinerii unor informaţii distorsionate subiectiv. Pentru a creşte gradul de
obiectivitate al informaţiilor se poate apela la o serie de tehnici de validare:
a.) Validarea prin triangulaţie a datelor, care presupune utilizarea mai multor surse de
informaţii, cum ar fi: documente prezente, documente de arhivă, interviuri, observaţii directe
şi participative, analiză de urmă.
b.) Fişierul de date primare care permite analiza succesivă a informaţiilor atât de cel care
efectuează studiul, dar şi de alţi cercetători. Nu se poate descrie o formă tip pentru acest
fişier sau bază de date, el trebuie să grupeze informaţiile într-o formă care să le facă
accesibile şi altor persoane.

8
c.) Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare care pot semnala unele
interpretări eronate, unele lipsuri de informaţii etc.
• Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă care se finalizează cu un
raport de cercetare. În mod obişnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea deductivă, atunci
când se raportează şi selectează informaţiile noi prin raportare la teoriile deja existente; fie cea
inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi analizează astfel încât să se reunească într-o
teorie coerentă.

3. Metoda biografică

Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei pesoane, şi poartă
numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale, şi atunci
presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup, biografia socială. Putem considera
metoda biografică ca fiind o metodă secundară deoarece informaţiile ca şi în cazul studiului de
caz se obţin mediat prin utilizarea interviului şi a analizei documentelor, care devin în acest
context tehnici de cercetare. Specificul metodei este modul de interpretare a evoluţiei, analiza
sistematică a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă.
Anamneza desemnează relatările subiecţilor despre ei înşişi pe care cercetătorul le analizează şi
interpretează. În continuare prezentăm capitolele principale ale unui ghid de anamneză.:
1. Date despre familia de origine (structura şi condiţiile materiale; informaţii despre părinţi
– însuşiri psihologice, nivel cultural, profesie; relaţiile dintre părinţi şi copii; climat
afectiv; particularităţi ale educaţieie primite; evenimente deosebite din viaţa de familie –
divorţ, deces, accident, boli grave);
2. Pregătirea generală şi profesională (şcoli urmate; obiecte de studiu preferate; rezultate
obţinute; modalităţi de pregătire preferate; comportamente în grupul de colegi sau
prieteni; ocupaţii preferate în timpul vacanţei şi în timpul liber; împrejurări care au
condus la alegerea profesiei);
3. Stagiul militar/ unde este cazul (adaptarea la regimul de disciplină militară; evoluţia
gradelor şi a funcţiilor, recompense şi sancţiuni);
4. Evoluţia profesională (ruta profesională; motivaţia pentru profesia actuală; regim de
lucru; relaţii cu membrii colectivului profesional; recompense şi sancţiuni deosebite);
5. Nivelul material, social şi modul de viaţă actual (stare civilă şi familia actuală; sarcini şi
eventuale greutăţi familiale; nivelul veniturilor în raport cu cerinţele proprii şi familiale;
locuinţa; relaţii în cadrul familiei; timp liber)
6. Conduita (în diferite situaţii: la serviciu, în familie, în situaţii critice)
7. Proiecte, aspiraţii (obiective urmărite).
Biografia socială permite descrierea unor evoluţii individuale (biografii individuale) şi în acelaşi
timp descrierea evoluţiei sistemului din care fac parte. Aceasta presupune descrierea efectelor
comportamentelor persoanei asupra sau în comunitatea socială ca şi efectele regulilor de
convieţuire socială asupra sa.

9
Biografiile individuale se pot constitui în „cazuri tipice“ pentru cicluri de viaţă socială. În calitate
de cazuri tipice, biografiile au mare valoare în special în înţelegerea unor fenomene sociale
majore şi pot fi considerate, prin convertire, analize de caz şi ca urmare materiale de cercetare
pentru evoluţia unor procese psihice (cognitive, volitive etc).
Chelcea (1993) defineşte două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau libere şi dirijate, când
se respectă un ghid de anamneză) şi neprovocate sau spontane. Clifford (1997) descrie cinci
tipuri de biografii, şi anume:
• Biografia obiectivă se bazează pe colaje de materiale şi date, presupunând o minimă
interpretare din partea celui care face biografia.
• Biografia erudit-istorică presupune descrierea faptelor cu respectarea ordinii cronologice şi
se acordă o mare importanţă integrării personajului respectiv în contextul social-istoric.
• Biografia erudit-artistică presupune o prezentare a datelor despre personalităţile analizate de
o manieră literară cu multe detalii prezentate plastic.
• Biografia narativă avansează mai mult în genul literar, documentele fiind redate prin
transformarea în scene, conversaţii.
• Biografia de ficţiune acordă o minimă atenţie documentelor de la care s-a pornit, fiind mai
degrabă un roman istoric.
Şi această metodă prezintă la rândul ei o serie de avantaje şi de dezavantaje.
• Informaţia redată într-o biografie este afectată de intervenţia autorilor atât la nivelul selecţiei
documentelor cât şi al interpretării acestora;
• Documentele personale sau relatările despre propria viaţă nu sunt obiective întru totul, sunt
de fapt reprezentări ale subiecţilor despre propria persoană, despre lumea socială etc.;
• Adevărul discursurilor propriei vieţi e discutabil în măsura în care actorul social pe de o parte
poate minţi deliberat şi deforma realitatea sub efectul dezirabilităţii şi pe de altă parte datorită
faptului că memoria reţine informaţiile sub formă de flash-uri. Ori o relatare coerentă
continuă a unor situaţii presupune intervenţia subiectului pentru a reuni aceste informaţii şi
această intervenţie este de fapt o interpretare.

10
 Exerciţii

Prezentarea comparativă unui studiu de caz şi a unei analize de caz.


Anamneza – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
(2 seminarii)

 Bibliografie
Tratat de psihiatrie Oxford, 1994
Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods in Psychology, New York, Mc
Graw-Hill Publishing Company
Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura
Sincron

11
PRELEGEREA II

Cercetarea calitativă

Introducere

Această a doua prelegere asigură o tratare ştiinţifică a metodelor de


cercetare calitativă, abordând subiecte precum specificul cercetării
calitative, tehnica grupului nominal, etapele cercetării calitative,
validitatea în cercetările calitative, tehnica validării prin triangulaţie.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

12
Rezumat

Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi cuantificate. Spre
exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru, reprezentările şi valorile constitutive ale
unei culturi.
Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la strategii identice cu cele
utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de specialitate, cerinţele sociale etc.), fie
apelând la strategii specifice cum este „tehnica grupului nominal“.
Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri ştinţifice ale desfăşurării
unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor comportamente individuale sau de grup, este
necesar să se respecte o traiectorie specifică acestui tip de demers ştiinţific. Spre exemplu, dacă
într-o abordare cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de
cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o etapă de
„validare externă“.
Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“, se bazează pe
prezumţia „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ şi presupune prezentarea orală a rezultatelor
unui grup de experţi.

1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal

O metodă poate fi definită ca o succesiune de operaţii şi activităţi utilizate de un cercetător


pentru a determina semnificaţiile unui comportament uman. Specificul metodelor calitative
constă în subordonarea lor paradigmei comprehensive. Ceea ce înseamnă că din punct de vedere
epistemologic considerarea evenimentelor sau fenomenelor umane ca având un sens, o logică
care poate fi înţeleasă printr-un efort specific. Acest efort presupune o anumită capacitate de
înţelegere a fenomenelor socio-umane de către cercetător şi care poartă numele de empatie, spre
deosebire de studiile pozitiviste unde înţelegerea umanului presupune analiza statistică a
performanţelor unui grup de persoane. Evenimentele umane pe care încercăm să le înţelegem
prin metode calitative sunt unice, nerepetabile. Spre exemplu, rezultatele activităţii unui individ
(jurnale, articole, discursuri). Aceasta este a doua diferenţă esenţială faţă de abordarea pozitivistă
în care se consideră ca o condiţie de validitate posibilitatea repetării independente a unui studiu.
Altă caracteristică a acestei metode constă în implicarea directă a cercetătorului în colectarea
de informaţii. Metodologia calitativă nu permite apelul la intermediari, cum sunt operatorii de
interviu. De exemplu, studiul monografic al unei colectivităţi presupune prezenţa cercetătorului
în comunitatea respectivă. În aceste condiţii cercetările calitative impun un grad crescut de
profesionalitate pentru ca informaţiile obţinute să poată fi corect interpretate atât într-o etapă
incipientă a cercetării, cât şi în final. Se poate folosi o grilă care să permită culegerea de

13
informaţii şi construcţia categoriilor necesare interpretării. Grila nu se construieşte anterior
studiului în conformitate cu cercetările documentare, ci în funcţie de informaţiile care se găsesc
pe teren în etapa de studiu-pilot. Validarea studiilor calitative presupune susţinerea raportului de
cercetare în faţa celor care au participat la studiu şi care trebuie să decidă asupra corectitudinii
informaţiilor expuse.
Identificarea problematicii de cercetare prin metode calitative se poate face fie urmând căile
clasice, comune oricărui tip de cercetare (documentare, cerinţa socială etc.), fie prin utilizarea
unei tehnici specifice denumită tehnica grupului nominal.
Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de cercetare şi a
implicaţiilor acesteia. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes faza de
documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq şi Van de Ven în 1968, această tehnică
presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie de paşi de urmat.
Denumirea de grup este în fapt neadecvată, căci este vorba de reunirea în acelaşi loc a unor
persoane care discută foarte puţin una cu cealaltă. Informaţiile pe care le oferă sunt intermediate
de un mediator, care preia orice mesaj, având grijă ca fiecare persoană din grup să-şi spună
opinia. Grupul de lucru este alcătuit din persoane avizate în domeniu.

Etapele funcţionării unui grup nominal

• Enunţarea problemei sau a temei. Mediatorul grupului precizează sub forma unei
întrebări tema şedinţei de lucru. Exemplu: Care sunt trebuinţele de încadrare în muncă a
studenţilor din anii terminali ?
• Generarea de soluţii. Toţi participanţii comunică în scris o serie de soluţii la problema
pusă în discuţie. În acest mod, răspund la întrebările puse în prima etapă, prin enunţuri
care trebuie să fie relativ scurte. Fiecare enunţ trebuie să conţină o soluţie unică şi numai
una.
• Colectarea soluţiilor sau a enunţurilor. La finalul etapei anterioare mediatorul grupului a
obţinut „o bancă de soluţii“, care sunt comunicate grupului. Scopul comunicării tuturor
soluţiilor în cadrul grupului este eliminarea duplicatelor.
• Formularea clară a soluţiilor. Această etapă are ca scop reformularea, regruparea sau
eliminarea unor idei redundante, astfel încât soluţiile care rămân în „bancă“ să fie clare,
acceptate şi înţelese de fiecare participant la grup.
• Votul preliminar. Fiecare participant ordonează primele opt soluţii pe care, din punctul
său de vedere, le consideră cele mai bune pentru problema discutată. Se asigură
confidenţialitatea acestei selecţii.
• Comunicarea rezultatelor. Mediatorul colectează datele votului preliminar şi stabileşte
nu doar o listă a soluţiilor, dar şi rangul de prioritate al fiecăreia. În continuare, se
comunică această listă participanţilor la grup. Enunţurile sunt ordonate în funcţie de
rangul primit prin ponderare. Se analizează coerenţa răspunsurilor, pentru a evita
contradicţile ce pot apărea.

14
• Votul final al listei de soluţii, care reprezintă tot atâtea posibile obiective de urmărit în
cercetare.
Avantaje şi limite ale tehnicii grupului nominal
Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri de vârste diferite
şi cu niveluri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game foarte largi de subiecte.
Limite: a) poate genera frustrări participanţilor grupului care nu-şi pot exprima opiniile, fie
pentru că sunt prea vorbăreţi, fie pentru că sunt prea retraşi; b) este posibil ca soluţiile care s-au
oferit la probleme şi reprezintă obiective de cercetare să nu fie recunoscute social şi astfel ne
vom afla în situaţia similară infirmării ipotezei; c) soluţiile emise pot fi superficiale, situaţie la
care se ajunge fie dintr-o greşită coordonare, fie dintr-o selecţie neatentă a participanţilor.

2. Etapele cercetării calitative

Obiectivul general al unui studiu este acela de a determina cum se desfăşoară un fenomen social
sau individual uman şi, în secundar, determinarea efectului acestuia în plan individual sau social.
Etapa 1. Analiza problemei de cercetare. În cazul cercetării calitative, aceasta etapă presupune
utililizarea de tehnici cum sunt: interviuri individuale cu specialişti; discuţii de grup cu persoane
competente în domeniu (tehnica grupului nominal); analize calitative ale cercetărilor şi
raporturilor ştiinţifice pe tema dată. Specifică acestei abordări este valorizarea intuiţiilor. Intuiţia
poate fi definită ca operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se dezvoltă (mai corect se
declanşează) corelativ cu raţionamentele conştiente şi dezvăluie diferite semnificaţii
neperceptibile la momentul iniţial de timp.
Etapa 2. Formularea problematicii de cercetare. În funcţie de rezultatele primei etape se face o
primă analiză a posibilităţilor de abordare a temei. Aceasta presupune pe de o parte analiza
propriilor competenţe (Pot eu să determin rolul intranetului în structurarea stresului
profesional?), dar şi a pertinenţei problemei de cercetat.
Etapa 3. Studii pregătitoare. Studiile pregătitoare nu se desfăşoară liniar aşa cum le vom descrie
în continuare. Există oricând posibilitatea ca pe parcursul cercetării să fie necesară revenirea la o
etapă anterioră, la fel cum este posibil ca unele din etapele descrise să nu fie parcurse.
• Documentarea preliminară presupune studiul cercetărilor publicate „pentru a nu se
repeta şi descoperi cunoscutul“, analiza globală a documentelor, discuţiile în grup asupra
temei de cercetare, stabilirea experţilor în domeniu cărora ne vom putea adresa într-o
etapă ulterioară.
• Interviuri cu experţii reprezintă o primă fază non-directivă, de discuţii nefocalizate pe
domeniul larg din care face parte tema pentru care s-a optat, pe problematica de
ansamblu. Urmează o a doua fază în care întrebările sunt focalizate pe problematica
direct corelată temei respective.
• Prelucrarea informaţiilor obţinute prin interviurile cu experţii presupune analiza de
conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi pe parcursul cercetării.
Precizarea tehnicilor şi a metodelor de cercetare se face tot în această etapă.

15
• Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese şi asigură un prim contact cu
subiecţii care alcătuiesc grupul de cercetare.
• Precizarea metodologie este etapa in care se decide design-ul studiului, numărul de
membrii ai echipei de lucru şi sarcinile fiecăruia, se definitivează tehnicile de culegere şi
analiză de date, mijloacele necesare derulării cercetării.
Etapa 4. Reformularea problematicii. Studiile pregătitoare permit verificarea pertinenţei
obiectivelor, a temei şi a problemei de cercetare propuse. Problematica poate să fie prea vastă,
sau obiectivele prea înguste şi în aceste condiţii va trebui reformulată problematica studiului.
Cercetarea calitativă nu obligă la formularea ipotezelor, dar presupune cu necesitate fixarea unor
obiective explicite, clare.
Etapa 5. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. În această etapă se fixează caracteristicile
eşantionul, se stabileşte numărul de subiecţi şi metoda de lucru. Termenul de eşantionare apriori
se foloseşte pentru a diferenţia această operaţie efectuată sub „pălăria“ paradigmei
comprehensive de cea efectuată în studiile subordonate paradigmei pozitiviste. La pozitivişti
eşantionul trebuie să fie suficient de mare (şi deci reprezentativ) pentru ca datele cercetării
obţinute să se poată generaliza. Eşantionul minim de dorit în cercetările cantitative este de 30
subiecţi (pentru siguranţa rezultatelor este însă de dorit să fie de minim 50 subiecţi). Rezultatele
obţinute se verifică prin diferite tehnici statistice. În mod obişnuit numărul de subiecţi se
stabileşte în debutul cercetării şi nu se schimbă pe parcurs.
În abordările comprehensive numărul subiecţilor poate fi mult mai mic, dar rezultatele obţinute
nu se pot generaliza aupra altor populaţii cu caracteristici identice. Aceste rezultate pot fi
preluate doar ca informaţii documentare pentru alte cercetări.
Etapa 6. Ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor, presupune deplasarea cercetătorilor în
teren şi culegerea informaţiilor în conformitate cu metodologia antestabilită.
Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică obligatoriu de utilizat în
colectarea informaţiilor. Jurnalul de bord reprezintă un document cu valoare de „memorie vie“ a
cercetării. În acest jurnal cercetătorul va nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv
propriile reflecţii asupra derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau
informaţiile sunt de patru tipuri:
• Note de context, care descriu ceea ce se întâmplă pe teren, caracteristicile generale ale
mediului social în care se desfăşoară studiul;
• Note personale sunt cele care fixează insight-urile, conştientizările concomitente
efectuării anchetei;
• Notele metodologice precizează modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi
motivele acestor modificări ;
• Notele teoretice reprezintă explcaţii, integrări teoretice ale rezultatelor parţiale obţinute.

Etapa 9. Efectuarea de analize calitative şi cantitative.


În cadrul unei cercetări analiza datelor este etapa cea mai importantă. Precizăm că utilizarea unei
metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la utilizarea unei interpretări de tip

16
calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se utilizează frecvent o analiză cantitativă, riguros
statistică a datelor după o „citire flotantă“ calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem
între două expresii: analiza datelor calitative, care este o analiză cantitativ-statistică, şi analiza
calitativă a datelor, care reprezintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de
teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este interpretativ şi
încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de date care surprind un
eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale informaţiilor şi pot fi supuse unei analize
care să evidenţieze sensul sau conţinutul lor informaţional. Exemplu: semnificaţia utilizării
repetitive a unui cuvânt într-un discurs. Rezultatele unei analize calitative nu sunt niciodată o
proporţie sau o cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul
analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza
fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor.
Foarte apropiate ca structură, dar fără să întrunească atributul de calitativ întrutotul sunt
analizele cvasicalitative. Caracteristic lor este următoarea succesiune de operaţii: a) operaţii
preliminare, exploratorii de tip calitativ ; b) operaţii de confirmare, definitorii, numeric-statistice.
Analize cvasicalitative, în fapt un hibrid calitativo-cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de
conţinut (unele forme); b) analiza propoziţională a discursului; c) analiza protocolului.
Alte deosebiri între analizele calitative şi cele cvasicalitative sunt:
- metodele cvasicalitative urmăresc să măsoare, să cuantifice evenimentele analizate, pe
când metodele calitative caută să înţeleagă, în sensul de „comprehensiune discursivă“
sensul evenimentelor. Utilizarea primului tip de metode comportă calcule statistice, în
timp ce al doilea tip de metode nu va înlocui niciodată cuvintele cu cifre în analiză şi
interpretare.
- metodele cvasicalitative sunt preponderent formale interesând performanţele medii, în
timp ce metodele calitative presupun o analiză intrinsecă a datelor.
- metodele cvasicalitative tind spre o obiectivitate de tip cantitativ, mai ales atunci când se
utilizează procedee de procesare automată a datelor (calcule statistice cu programe
specializate pe calculator, SPSS; Statistica ş.a.). Metodele calitative pentru interpretarea
informţiilor apelează la reformulări şi teoretizări ale fenomenelor şi evenimentelor
sociale.
Etapa 10. Validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare
Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale, ceea ce presupune
întrebări de tipul: până unde poate surprinde o cercetare realitatea socială şi psihologică, şi cât
rămîne necunoscut ? De asemenea este interesat şi de stabilitatea rezultatelor obţinute şi de forţa
lor explicativă.

Conceptul validitate are mai multe sensuri, şi anume:


• exactitatea unui rezultat;

17
• adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic fenomenului social sau
psihologic pe care îl descriu;
• caracterul operaţional al unei ipoteze;
• autenticitatea unei observaţii.
În mod tradiţional se distinge între:
• validitate internă, care priveşte corespondenţa între datele de observaţie şi realitatea
empirică surprinsă de această observaţie;
• validitate externă care pe de o parte semnifică verificarea propriilor concluzii cu
concluziile altor cercetării din domeniu şi pe de altă parte compararea rezultatelor, deci
verificarea concluziilor obţinute pe un grup dat cu acelaşi tip de observaţii făcute pe alt
grup.
Etapa 11. Redactarea sintezei, a raportului de activitate şi sugestii pentru continuarea
cercetărilor.
Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea externă mai poartă
numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se bazează pe prezumţia
incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind implicat în cercetare conform
procedurii calitative. Literatura de specialitate precizează o serie de strategii caracteristice acestei
etape:
• utilizarea unităţilor de observaţie;
• pregătirea minuţioasă a comunicării rezultatelor;
• verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară.
Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să fie întotdeauna
aceeaşi, bineînţeles nu se pot intercala etapele finale după prima etapă. Protocolul ştiinţific
precizează însă că etapele: patru (reformularea problematicii), şapte (ancheta propriu-zisă,
culegerea informaţiilor), nouă (efectuarea de analize calitative şi cantitative) şi 10 (validarea
internă, intoarcerea pe teren pentru verificare) nu sunt iterative.

4. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie

Tehnica triangulaţiei este utilizată pentru validarea rezultatelor obţinute într-o abordare
calitativă. Ea este o strategie prin care cercetătorul suprapune şi combină mai multe tehnici de
culegere a datelor pentru a compensa pierderile de informaţii inerente fiecărei metode.
Originea termenului triangulaţie este topografia. Transferat în ştiinţele sociale şi umane,
conceptul presupune o serie de activităţi de verificare succesivă a informaţiilor culese. Mai exact,
cu cât numărul de informaţii asupra unui fenomen este mai mare şi cu cât analiza se face din mai
multe unghiuri, cu atât certitudinea rezultatelor este mai mare.
Motivele pentru care se recurge la triangulaţie ca tehnică de validare sunt următoarele:
- fenomenele umane sunt dinamice şi evolutive,
- utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficientă pentru a obţine
informaţii corecte.

18
Triangulaţia permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective şi îl susţin în utilizarea
mai multor surse de verificare. Conform N.K. Denzin (1989) există patru tipuri de triangulaţie. O
clasificare anterioară făcută de Becker (1996) precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru
sunt identice:
• Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe, nuanţarea sau evidenţierea
unui număr mai mare de faţete ale fenomenului studiat. Triangulaţia datelor se poate face
în trei direcţii: a) triangulaţie spaţială, cercetătorul va urmări determinarea aceloraşi
caracteristici ale fenomenului în contexte diferite pentru a evidenţa convergenţa sau
divergenţa rezultatelor; b) triangulaţia temporală, cercetătorul consideră dimensiunea
evolutivă a fenomenului studiat, deci va face o analiză longitudinală, c) triangulaţia
subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diferite nivele: individual,
interactiv, colectiv. Justificarea acestei abordări constă în însuşi modul de existenţă a
indivizilor.
• Triangulaţia cercetătorului presupune participarea unui număr de minimum doi
cercetători la un studiu. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare separat se vor
compara, realizându-se astfel o validare de semnificaţie.
• Triangulaţia teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări succesive în
diferite teorii (Exemplu: Eşecul şcolar poate fi analizat prin prisma teoriei deficitului sau
a incompatibilităţii culturale).
• Triangulaţia metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite de culegere a
datelor: observaţia, interviul, analiza desenelor, analiza de text ş.a. Utilizarea unor tehnici
diferite de culegere a datelor reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.
• Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunile cercetătorului de a supune participanţii la
studiu unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute cu scopul determinării
constantelor comportamentale. Această verificare îi permite acestuia să facă corecţiile
necesare în funcţie de situaţia reală din teren şi să reţină informaţiile corecte necesare
pentru cercetare.

19
Exerciţiu

Tehnica grupului nominal – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

 Bibliografie

Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open
University Press.
McKenzie, G., Powell, J., (1997) Understanding social research: perspectives on methodology
and practice, London, Falmer Press
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.

PRELEGEREA III

20
Metode calitative de cercetare

Introducere

Această a treia prelegere abordează tematica metodelor calitative de


cercetare : observaţia participativă, monografia, interviul
comprehensiv şi tipurile sale, designul cercetării în care se foloseşte
interviul comprehensiv, focus grupul, metodele şi tehnicile similare
de evaluare a atitudinilor şi opiniilor, regulile de alcătuire şi
funcţionare a focus-grupului, avantajele şi limitele metodei.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

Rezumat

21
Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de psihologie socială.
Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă care presupune implicarea
(participarea) directă a cercetătorului în activitatea grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la
respectarea principiilor care o fundamentează, şi anume: neutralitatea, integrarea în grup,
verificarea datelor postfactum. Dificultăţile generate de utilizarea acestei metode ţin de condiţia
implicării în grupul de studiat, implicarea însemnând un grad crescut de subiectivitate. Ca
urmare metoda obligă în prima etapă a culegerii de date să nu se utilizeze criterii de selecţie a
lor. Selecţia informaţiilor se va face într-o etapă ulterioară, iar studiile de validare a rezultatelor
sunt absolut necesare. Participarea directă la activitatea grupului ridică şi problema formării
cercetătorului. Cel care utilzează această metodă trebuie să fie apt să reţină informaţiile în
context şi în absenţa unui cod sau grile prestabilite. Se pune accentul pe sensibilitatea teoretică
necesară dealtfel oricărui psiholog care lucrează în cercetare.
Pentru a creşte gradul de obiectivitate al datelor obţinute se recomandă o metodă secundară de
colectare a datelor şi anume interviul non-structurat bazat pe o grilă tematică.
Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul XIX, se dezvoltă în
contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia reprezintă studiul complet şi detaliat al
tuturor aspectelor funcţionării unei entităţi umane şi sociale. Prin entitate socială şi umană se
înţelege un grup social cum ar fi o organizaţie, o familie, un sat ş.a. Scopurile unei monografii
pot fi aspectele formale sau informale, organizaţionale şi comunicaţionale, ecologice şi istorice,
economice şi demografice, psihologice şi sociale. Metoda utilizează o abordare sistemică şi
comunicaţională pentru a detaşa şi explica interacţiunile din cadrul unei structuri sociale. De
asemenea, ca orice demers ştiinţific, ea apelează la o structură logică, la anumiţi paşi bine
definiţi în dezvoltarea cercetării, cum sunt: delimitarea structurii sociale ţintă, preanchetă,
anchetă, interpretarea rezultatelor, raportul de cercetare, validarea externă.

1. Observaţia participativă

În 1994, Sarantakos defineşte observaţia ca o metodă de culegere a datelor care presupune


accesul direct la obiectul cercetat, care poate fi utilizată în orice domeniu al ştiinţelor sociale şi
permite doar măsurarea evenimentelor prezente.

22
Observaţia calitativă sau participativă este definită de Petru Iluţ (1997) prin comparaţie cu cea
cantitativă: „diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, faţă de cea cantitativă, consistă în
faptul că sistematizarea şi codificarea materialului observat se face pe parcursul cercetării,
alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile
comportamentale şi valorice. „Selecţia“ evenimentelor care diferenţiază între pattern-uri şi
comportamente întâmplătoare (nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea unui instrument
flexibil. Spre deosebire de observaţia cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei
comportamente sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite
evaluarea unui grup de indivizi, iar grila este mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a grilei nu
înseamnă că cercetătorul nu îşi va propune o serie de scopuri la începutul lucrului, ci că aceasta
se completează pe parcurs în funcţie de necesităţile care apar. O altă deosebire se referă la relaţia
cercetător – obiect al observaţiei. Astfel, dacă în cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“
şi exterior prin raportare la participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi
decât vizibil (deşi nu este obligatoriu ca identitatea lui să fie bine precizată membrilor grupului
observat) şi implicat. Şcoala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat o tipologie a
cercetătorului care utilizează acest tip de observaţie în funcţie de nivelul de implicare. Conform
acestui criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de observatori:
• periferic, poziţie pe care o preferă cei care consideră că o implicare prea puternică duce la
distorsionarea datelor;
• activ, poziţie pe care o preferă cei care pentru a obţine informaţii pertiente consideră că
este necesar să participe la viaţa grupului de studiu;
• complet, poziţie pe care o preferă cei care se angajează întru totul în viaţa comunităţii
respective şi practic urmăresc să nu se simtă vreo diferenţă între ei şi ceilalţi membrii ai
comunităţii, considerând că aceasta este calea unică pentru a obţine informaţii complete
şi valide.
Observaţia calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate datelor obţinute.
Observatorul fiind implicat în activităţile studiate, este necesar să fie luate o serie de măsuri de
precauţie pentru ca subiectivismul generat de această implicare să nu determine erori de
evaluare. Folosim metoda observaţiei participative atunci când dorim să obţinem informaţii cât
mai complete asupra unui grup relativ mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent
utilizată în studii etnografice împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între
cercetător şi obiectul cercetării o relaţie care conjugă principiile unei anchete intensive de lungă
durată cu implicarea directă şi participativă a cercetătorului.
Obiectivitatea informaţiilor este un scop principal atât în întocmirea raportului, dar mai ales pe
parcursul culegerii datelor. Zimmerman introduce noţiunea de tracking, care se poate traduce
astfel: „să urmăm pista, să mergem pe urmele a ceea ce există“. Pentru a descrie corect
caracteristicile unei comunităţi este necesar să trăim în acea comunitate şi să folosim acelaşi
limbaj. Înregistrarea opiniilor (intervievarea participanţilor) înseamnă să situăm aceste descrieri
în contextul lor real şi să le considerăm importante pentru cercetare. Principiul de bază al unui
interviu constă în obţinerea de la cel care oferă informaţii, „informatorul“, toate datele

23
recunoscute de comunitatea analizată ca fiind valide pentru toţi membrii ei. Informatorul este
persoana care face parte din grupul pe care îl analizăm şi care dispune de capacitatea de a
înţelege corect modul de gândire al celorlalţi. Atât interviurile cât şi observaţia urmăresc să
descrie activităţile repetitive şi de rutină.
Etapele demersului de cercetare
1. Documentarea şi precizarea obiectivelor de cercetare. În această etapă se alege grupul care va
fi observat, se asigură colaborarea cu participanţii la cercetare.
2. Observarea directă şi participativă. Această etapă presupune culegerea informaţiilor necesare
realizării studiului direct sau prin interviuri cu informatori. Pentru îndeplinirea dezideratului de
obiectivitate, în condiţii de implicare directă, se aplează la tehnici precum: a.jurnalul de teren; b.
fişele descriptive; c. scalele de tip check-list. În această etapă se schiţează primele structuri de
informaţii. În observaţia calitativă impun o serie de precizări legate de activitatea de cercetare.
• Neutralitatea derivă din presupoziţia conform căreia „orice interpretare făcută de
cercetător poate fi deformată de subiectivitatea acestuia“. Ca urmare, cel care utilizează
observaţia comprehensivă este obligat moral să dezvolte o atitudine neutră şi să redea
informaţiile aşa cum apar ele.
• Focalizarea pe detalii este foarte importantă deoarece detaliul într-o etapă de interpretare
poate susţine informaţiile cu un grad mai mare de generalitate.
• Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decât o
formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este corelativă implicării: cât de
mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că pentru a obţine rezultate bune
utilizând observaţia participativă este necesar ca cercetătorul să fie bine informat asupra
caracteristicilor tipului de comunitate pe care o studiază. O altă problemă se referă la
limbajul folosit. Cunoaşterea noţiunilor şi conceptelor folosite în comunitatea analizată
asigură un plus de validitate rezultatelor. Validarea datelor ridică o altă serie de semne de
întrebare pentru că metoda calitativă se bazează într-un mod esenţial pe informaţii care
urmează să se prezinte într-un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au
participat la cercetare. O condiţie în această situaţie este verificarea informaţiilor pe
măsură ce sunt obţinute. Degajarea unui principiu presupune reţinerea unor evenimente şi
activităţi care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp şi nu la
finalul cercetării. Problema validării se mai pune şi în raport cu eşantionul cercetat şi
foarte importantă este densitatea informaţiei. Principiul este să se reţină cât mai multe
date şi să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.
3. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi a ipotezelor. Informaţiile de teren se înregistrează
utilizând un sistem de coduri. Informaţiile se structurează şi se ordonează în funcţie de
obiectivele şi ipotezele de cercetare.
4. Redactarea raportului obligă, spune Iluţ (1997) la „o construcţie de teorii întemeiate care
leagă conceptele şi teoriile într-un întreg“ (p. 83).

2. Monografia

24
Metoda monografică, sau monografia, nu este o observaţie de lungă durată, aşa cum a fost
definită frecvent, ci este o metodă de sine stătătoare. Monografia este studiul complet şi detaliat
al tuturor aspectelor funcţionale unei entităţi umane şi sociale (Muchielli, 1994). Este necesar să
precizăm conţinutul noţiunilor de „entităţi sociale şi umane“ şi de „aspecte ale funcţionării“.
Entităţile sociale şi umane pot fi o organizaţie, o instituţie (o sumă de grupuri care lucrează
împreună), un cartier, un sat, o unitate, o mănăstire. Aspectele funcţionării entităţilor sociale pot
fi: formale şi informale, organizaţionale, ale comunicării, fizice şi geografice, ecologice, istorice,
economice, demografice, culturale. Toate acestea reprezintă ţinte obligatorii ale unei monografii.
Monografia utilizează abordarea sistemică şi comunicaţională pentru a justifica interacţiunile
dintre diverse subsisteme care compun realitatea, ca şi a interacţiunilor dintre aceste elemente
(interne) şi diferite elemente care ţin de contextul entităţii respective. Descrierea finală urmăreşte
să ofere o imagine coerentă şi comprehensivă a funcţionării întregului. Ea poate debuta cu
analiza sistemică pentru ca ulterior să se insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară
a acestei entităţi.
Abordarea sistemică are largi aplicaţii în psihologia clinică şi presupune nu numai informaţii, ci
şi o anume experienţă practică. În culegerea şi analiza fenomenelor, această abordare utilizează
cinci concepte:
• conceptul interacţiunii: nu există fenomene izolate, ci fiecare fenomen social-uman este
în interacţiune cu celălalt;
• conceptul cadrului limitator: fiecare fenomen nu poate fi înţeles decât atunci când îl
analizăm în sistemul din care face parte;
• conceptul cauzalităţii circulare: fiecare fenomen face parte, „este prins“ într-un joc
complex de acţiuni de la care el primeşte semnale, dar şi trimite semnale;
• conceptul funcţionării homeostatice: fiecare sistem dispune şi de propriile sale reguli de
funcţionare care-i permit continuitatea existenţei;
• conceptul paradoxului: fiecare fenomen este în acelaşi timp autonom şi dependent,
organizat şi organizator, informat şi informator.
Şcoala de la Palo Alto consideră că sistemul este un ansamblu de interacţiuni care dau sens unei
acţiuni. O acţiune nu are sens în sine, căci reprezintă un sistem izolat de comportamente, dar
dacă-l plasăm într-un context de comunicare mai general el poate căpăta sens.
Scurt istoric al evoluţiei metodei monografice
Metoda este cunoscută şi descrisă din punctul de vedere al structurii de la începutul secolului
XIX de Fréderic Le Play.(1852). Acesta elaborează o primă monografie care are ca obiect de
studiu familiile de muncitori francezi.
Etapele urmate în acest studiu au fost: a. observaţia preliminară (descrierea contextului general,
organizarea activităţilor şi precizarea importanţei în dezvoltarea grupului, condiţiile generale de
existenţă); b. analiza bugetului de familie; c. studiul condiţiilor sociale ale familiei (structura
relaţiilor interpersonale).

25
Un alt pionier al studiilor monografice a fost Abatele de Tourville care a precizat faptul că „o
monografie, indiferent de scopul şi obiectivul ei, trebuie să analizeze totalitatea informaţiilor
corelative obiectivului fixat, respectând o linie bine precizată într-o etapă de început. Ulterior,
printr-un raţionament inductiv, în funcţie de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie
care are ca scop determinarea unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile
particulare.“
Metoda monografică se dezvoltă prin studiile de antropologie structurală. Ea utilizează teoria
structural-funcţionalistă (Talcott Parsons, 1937) conform căreia trăsăturile sau caracteristicile
observabile ale unei comunităţi se auto-organizează funcţional, asigurând evoluţia comunităţii
respective. Subsistemele (organizaţionale, psihologice, economice, culturale) unei societăţi se
organizează într-o structură dotată cu logică proprie şi coerenţă interioară datorită sistemelor de
comunicare. Acestea sunt modalităţi de mobilizare a resurselor, de legitimare a autorităţii, de
solidaritate, consum etc.) şi pot fi evaluate prin metoda monografică.
Monografia este utilizată frecvent în studiile sociologice şi antropologice. Willie (1968)
elaborează un studiu pe populaţii rurale engleze. Capitolele lucrării pot fi considerate tot atâtea
scopuri ale unei monografii, şi ele sunt:
• evoluţia istorică a comunităţii;
• agricultură;
• caracteristici ale populaţiei;
• organizarea socială;
• religia şi politica;
• relaţia individ – comunitate.
Utilizând aceeaşi metodă, Petonnet (1972) studiază populaţiile de emigranţi din cartierele
periferice ale oraşelor din Franţa. Capitole raportului de cercetare au fost:
• originea cartierului şi a locuitorilor;
• zona geografică din care provin emigranţii şi obiceiuri caracteristice acestor populaţii;
• caracteristicile arhitecturale;
• relaţiile de muncă, ocupaţii, venituri;
• copii (numărul de copii, şcolarizare, dorinţele părinţilor faţă de copil);
• agresivitatea şi violenţa, conduita autodistructivă.
În România metoda s-a utilizat frecvent în studiul comunităţii rurale în perioada interbelică. Sunt
recunoscute studiile realizate de Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Galopenţia, Traian
Herseni.
Demersul cercetării monografice
1. Delimitarea entităţii studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite mai mult spaţiale.
Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai ferme şi interacţiunile pe care
aceasta le are cu contextul mai larg în care se încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa.
Entitatea studiată sau unitatea umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin
totalitatea activităţilor actorilor implicaţi, cum sunt: acţiunile de grup, preocupările cotidiene,
proiecte existenţiale comune.

26
2. Etapa de preanchetă presupune trei activităţi principale, şi anume: a. lectura şi analiza rapidă
a documentelor referitoare la entitatea studiată, b. studiul caracteristicilor ocupaţionale ale
grupului, c. interviuri cu personalităţi din grupul respectiv. Sinteza informaţiilor din această
etapă vor permite să se definească orientarea globală a problematicii monografice, se precizează
întrebarea la care trebuie să răspundă. Tot ca urmare a preanchetei se stabileşte metodologia de
cercetare (ansamblul de tehnici de culegere de informaţii şi de analiză), punctele cheie pentru
observaţie şi interviu (unde trebuie să se facă observaţia şi ce tip, cu cine se va discuta) şi
eşantionarea populaţiei. Acum se stabilesc şi obligaţiile fiecărei persoane care participă la studiu.
3. Etapa anchetei de teren presupune un studiu amănunţit al fiecărui subsistem, apelându-se la
metoda analizei de conţinut prin teoretizare;
4. Etapa de analiză şi ordonare a informaţiilor în care se sistematizează datele şi se prefigurează
primele concluzii;
5. Redactarea raportului de cercetare .

Rezumat

Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în etnologie şi psihologie
clinică. Ulterior metoda este aplicată şi în studiile asupra motivaţiei, în studiile de psihologie
organizaţională şi în cele cross-culturale.
Ca orice alt tip de interviu, interviul comprehensiv, sau nondirectiv, permite culegerea de
informaţii pe o temă stabilită utilizând convorbirea şi presupune două personaje: intervievatorul
şi intervievatul sau actorul.
Denumirea de „actor“ este foarte frecvent utilizată în psihologia calitativă pentru a denumi
persoana, dar şi persoanele cu care se discută, care se intervievează. „Actorul“ lingvistic,
denumeşte atât o persoană cât şi un grup.
În evoluţia istorică a interviului se constată o modificare a statutului intervievatorului, căruia i se
acordă o mai mare importanţă şi anume are loc o trecere de la un rol pasiv (un cititor de
chestionar care înregistrează şi răspunsurile) la unul activ (informaţia este culeasă în baza unui
ghid, o schiţă de discuţie pe care o poate modifica în funcţie de evoluţia acesteia).

Specific interviului comprehensiv este atitudinea nondirectivă a intervievatorului care asigură


libertatea de exprimare a actorului pe tema pusă în discuţie.
Metoda presupune respectarea unor tehnici speciale care asigură menţinerea unei atmosfere
relaxate propice discuţiilor generatoare de informaţii cât mai complete. Aceste tehnici sunt:
1. Intervenţiile indirecte şi neutre. Intervievatorul trebuie să se controleze pe parcursul discuţiei
astfel încât să nu intervină direct în conversaţie. Orice replică (ca de exemplu un comentariu de

27
valorizare) poate modifica „discursul actorului“. Discursul trebuie dirijat astfel încât să se
expună opiniile despre tema discuţiei şi să nu permită divagaţii pe alt tip de probleme.
2. Reformulări ale discursului. Roger şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive
a reformulărilor – întrebări care oferă actorului şi intervievatorului certitudinea că informaţiile au
fost corect înţelese. Se definesc mai multe tipuri de reformulări:
• Reformularea reflex este o preluare a frazei şi se lucrează pe accente de exprimare.
• Reformularea sinteză presupune reordonarea şi sintetizarea informaţiilor.
• Reformularea prin inversarea raportului „figură-fond“ necesită decentrarea faţă de
conţinutul imediat al discursului, dar asigură conştientizarea tuturor amănuntelor
discuţiei.
• Reformulările de clasificare ajută actorul să sesizeze mai clar logica propriului discurs.
Reformulări de clasificare sunt de tipul „Nu-i aşa că... ?“, iar fraza se construieşte în
continuare folosind cu totul alte cuvinte.
• Reformulările prin abstractizare sunt folosite atunci când cel care răspunde poate accede
la această abstractizare.
Apelul la aceste tehnici indică participarea activă a intervievatorului şi securizează actorul. În
acelaşi timp, se asigură seriozitatea unui demers ştiinţific care în ciuda aparenţei este departe de
a fi o tehnică de tip „laissez-faire“. Cel care intervievează utilizează reformulările fără să
intervină la nivelul conţinutului, al fondului discursului, ci numai în organizarea acestuia.
3. O altă caracteristică a acestui tip de interviu este obligaţia de a nota o serie de informaţii care
sunt tangenţiale informaţiilor bazale, principale. Aceste notiţe dublează informaţiile înregistrate.
Geertz (1983) le numeşte „thick description“. Notiţele de tip calitativ nu presupun preexistenţa
unor grile, ci reprezintă o activitate de înregistrare a tuturor comportamentelor, a activităţilor
colaterale, a conversaţiilor, a reflexelor metodologice de tipul „apelăm şi la metoda X pentru
precizarea informaţiilor“ sau reflecţii teoretice generate de informaţiile primite. Strauss şi Corbin
(1990) descriu trei tipuri de notiţe calitative: metodologice, teoretice, descriptive.
• Notiţele metodologice pot fi considerate un fel de jurnal paralel activităţii de cercetare,
descriptiv şi critic, având la bază o serie de întrebări cum ar fi: „Metodologia folosită în
timpul cercetării a fost cea mai bună sau trebuie să mai apelez şi la alta spre
completare?“; „Voi marca problemele apărute pe parcurs şi modul în care s-au corectat
acestea?“
• Notiţele teoretice sunt paralele desfăşurării studiului, dar pot apărea şi în perioada de
redactare a raportului. Acestea constau în date de observaţii, intuiţii etc. Acest tip de
informaţii trebuie reţinute chiar dacă la o primă analiză pot avea foarte puţin sens. Pe
parcursul cercetării apar sensuri şi ipoteze noi (schiţate sau creionate), care riscă să se
piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conţinut prin teoretizare, aceste notiţe
calitative se confundă cu codificările laterale ale textului.
• Notiţele descriptive se mai numesc şi „note de observaţie“ şi au forma unor diagrame,
fraze sau cuvinte care redau situaţiile la care participă intervievatorul. Ele se intercalează
între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice şi nu abstractizări sau raţionalizări

28
şi depind în mod logic de interesele cercetătorului. În cazul analizei de conţinut prin
teoretizare care se caracterizează printr-un demers iterativ, descrierile analitice sunt mai
ordonate în sensul în care vor reţine doar informaţii strict legate de cercetare. Având în
vedere complexitatea unui studiu, descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notiţele constau
în cuvinte cheie, expuneri schematice şi orice alte procedee care permit surprinderea unui
surplus de informaţii lămuritor pentru tema interviului.

Tipuri de interviu comprehensiv

Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii: nivelul de implicare al


cercetătorului şi gradul de structurare al întrebărilor (pozitivist-cantitative şi comprehensiv-
calitative). La rândul lor, interviurile comprehensive pot fi de mai multe tipuri: clasic, creativ,
interpretativ. Pentru început, vom delimita interviul calitativ de opusul său interviul cantitativ.
Interviurile pozitivist-cantitative au un continut antefixat prin întrebări cu răspuns dirijat, motiv
pentru care au o eficacitate redusă, fiind din ce în ce mai puţin utilizate. Motivul pentru care se
apelează la seturile de întrebări prestabilite este de a elimina pe cât posibil influenţa
anchetatorului asupra intervievatului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, se consideră că astfel se
reduce riscul unor interpretări subiective. Această atitudine neutră, reţinută poate declanşa însă la
intervievat o reacţie specifică de retragere. Caracterul impersonal al anchetatorului şi cel al
întrebărilor determină o non-implicare a intervievatului. Datorită acestui fapt, analiza acestor
conţinuturi devine impersonală, cercetătorul fiind pus în situaţia de a se restrânge la propriile
înterpretări. Interviul de acest tip vizează un nivel precis al informaţiilor, care sunt cele mai
accesibile şi, din păcate, doar opinii de suprafaţă. De aceea, aceste interviuri permit disimularea
esenţialului, iar analiza informaţiilor se reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.
Discutând modalităţile de analiză a informaţiilor obţinute prin interviu, cea mai periculoasă
tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o inventariere a răspunsurilor
obţinute la itemi. Aceasta inventariere este greşită pentru că „distruge arhitectura cognitivă şi
afectivă a persoanelor singulare“, după cum spune Bardin (1991).
Interviurile comprehensiv-calitative presupun o dinamică opusă. Anchetatorul se angajează
puternic în formularea întrebărilor pentru a provoca angajarea respondentului. Analiza datelor
obţinute, se face în colaborare cu cel intervievat. „De ce?“, „Cum?“ sunt întrebările care se pun
în cazul în care informaţia nu este clară. Astfel, interpretările capătă un plus de obiectivitate,
rezultatele fiind mai realiste. Interviul comprehensiv îşi propune o restructurare a situaţiei. Se
consideră că socialul nu poate fi înţeles separat de percepţia subiectivă a individului, separat de
cunoaşterea comună. Demersul comprehensiv porneşte de la ideea că oamenii nu sunt simplii
purtători de informaţii, ci participanţi la construcţia socialului. Ca urmare, ei sunt deţinători de
informaţii care trebuie abordate din interior, prin intermediul sistemului de valori al indivizilor.
Interviul comprehensiv presupune echilibrarea a două poziţii:
• înţelegere şi ascultare atentă;
• analiza critica a informaţiilor.

29
Caracterul obiectiv al datelor se obţine treptat, cu ajutorul instrumentelor conceptualizate care se
susţin reciproc şi se organizează astfel încât subiectul anchetei devine din ce în ce mai îndepărtat
de ideea spontană de la care s-a plecat, fără să se rupă însă definitiv de ea.
Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece obligă sau
presupune discuţii libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă obiective ale cercetării.
Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.
În literatura de specialitate se menţionează mai multe tipuri de interviu comprehensiv, dar nu s-
au stabilit criterii ferme. În funcţie de ţelul şi obiectivul cercetărilor se pot descrie:
• interviuri asupra motivaţiei;
• interviuri care au ca scop culegerea de „incidente critice“. La modul foarte general,
incidentul critic poate fi caracterizat ca un eveniment „cheie“, care schimbă cu 180 de grade
traiectoria evoluţiei unui individ.
• interviuri nondirective ce privesc modalităţi de percepere ale unor situaţii (debut de an
şcolar);
• interviuri nondirective ce privesc tipuri de aşteptări şi aspiraţii.
Fontana, Frey (1994) fac o clasificare utilizând un criteriu dublu, conţinut / formă:
• interviuri clasice – utilizate în cercetările etnografice unde apare întotdeauna în asociaţie
cu observaţia participativă, pentru că cercetătorul, fiind implicat în activitatea unei
comunităţi, are posibilitatea să apeleze la observaţie şi totodată să realizeze o serie de
convorbiri informale.
• interviuri specifice studiilor de istorie orală urmăresc reconstituirea unor evenimente,
episoade istorice din relatările orale ale celor implicaţi în respectivele situaţii.
• interviuri creative – presupun consonanţa şi rezonanţa intervievatorului cu cel
intervievat.
• interviuri interpretative – urmăresc determinarea unor evenimente-cheie în evoluţia unei
societăţi sau a unei organizaţii.

Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv

Etapa de documentare sau exploratorie presupune fie parcurgerea litaraturii pe tema cercetată,
fie apelul la tehnica grupului nominal. Astfel, se poate preciza un plan de cercetare, care va
include temele de discuţie, persoanele ţintă şi grila de întrebări. Instrumentele utilizate trebuie să
fie simple şi evolutive, adică să se poată modifica dacă situaţia de teren o cere şi totdată să
asigure o constanţă în discuţie, precum şi evitarea dispersiei conversaţiei. Constant, pe parcursul
cercetării, se va face un bilanţ al informaţiilor care ne permite să hotărâm dacă păstrăm toate

30
întrebările sau dacă unele nu mai sunt necesare. Discutând despre eşantion, el nu trebuie să
respecte criteriul de reprezentativitate, dar important este „să evităm dezechilibrul evident al
categoriilor de populaţie şi să nu uităm nici una din categoriile sociale mari“ reţinem însă faptul
că rezultatele unui studiu în care se utilizează interviul comprehensiv nu pot fi generalizate.
Etapa culegerii de date. O caracteristică a dialogului comprehensiv este atitudinea non-directivă.
Acest tip de atitudine asigură libertatea de exprimare a actorului prin raportare la tema discutată.
De asemenea, interviul comprehensiv presupune utilizarea unor serii de tehnici care asigură
obţinerea unor informaţii cu nivel crescut de valabilitate (obiectivitate). Aceste tehnici se
încadrează în cadrul tehnicilor de comunicare interpersonală şi sunt de două tipuri:
Tehnici non-verbale fac apel la mimică şi pantomimică. Reacţiile mimice şi pantomimice ale
actorului pot acorda de multe ori un sens contrar informaţiilor verbale. Pe de altă parte,
intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog, atitudinea sa trebuie să susţină dialogul şi
discursul actorului.
Tehnici verbale – privesc mai multe aspecte ale dialogului:
• intervievatorul trebuie să se abţină să aibă intervenţii directe care pot distorsiona
discursul actorului (comentarii de valorizare a unor informaţii şi de devalorizare a altora);
• dialogul se va menţine în limitele expunerii unor opinii pe tema dată, evitându-se
expunerea unor probleme personale;
• Rogers & Kinger (1966) au demonstrat importanţa reformulării întrebărilor care
generează un nivel de inductie pozitivă şi conferă actorului nu numai certitudinea că a
înţeles sensul frazei, dar asigură că intervievatorul a înţeles informaţia primită.
Acum se face apel şi la o serie de instrumente corelative de culegere de informaţii, care asigură o
mai mare veridicitate şi complexitate datelor obţinute. Acestea sunt notiţele descriptive (thick
description) şi au rolul de a dubla informaţiile obţinute cu ajutorul reportofonului ca şi acela de a
asigura o descriere mai bogată a întregii activităţi de intervievare.
Etapa redactării raportului de cercetare. Etapă finală, redactarea trebuie să respecte standardele
etice, ca orice raport de cercetare.

Rezumat

Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele cantitative. În
cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze) rezultatele. Tehnicile
utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul metodei este K. Lewin, care în
1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor mici. În prezent, o regăsim în studiile de
piaţă şi în sondajele de opinii. În mod frecvent ea se foloseste în etapa preliminară a unei
cercetări (având ca scop precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru

31
verificarea concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor mici. De o
deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup. Criteriile privesc
numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile de relaţionare ş.a.

1. Focus grupul

În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup-ul ca metodă pentru studiul grupurilor
mici. Ulterior ea este preluată şi utilizată în studiile antropologice, dar este aceptată cu greu de
comunitatea socio-psihologilor. În anii '40, Paul Lazarfeld şi Robert Merton au folosit-o pentru a
analiza audienţa radio şi caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de
Cercetări Sociale din Franckfurt utilizează focus grupul în studii asupra opiniilor şi atitudinilor.
Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiţionată a metodei care, începând din acest
moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management, antropologie, reclamă şi
dinamica grupurilor.
Petru Iluţ (1997) defineşte focus-grupul ca fiind „un interviu de grup structurat“ (p. 95).
Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigaţie calitativă, în care se pot obţine şi
informaţii cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, care are la bază o grilă, mai
corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna, semistructurat şi în mod cu totul excepţional de
tip structurat.“(p.15)
Focus-grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât şi în cele calitative,
utilizând ca tehnică de bază interviul non-directiv concomitent cu metoda observaţiei. Poate fi
inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de un moderator şi discuţiile se
focalizează pe o temă bine delimitată.
Această metodă permite obţinerea de informaţii sociale de profunzime, care ţin de infrastructura
atitudinilor şi opiniilor, permite identificarea mecanismelor de formare şi exprimare a acestora.
Dreher şi Dreher (1991) consideră că focus grupul mai poate fi folosit şi ca metodă preliminară
de cercetare într-un studiu pilot sau la sfârşitul studiului pentru validare. În prima situaţie, ea
permite obţinerea de informaţii mai clare asupra domeniului de studiat şi asigură precizarea
variabilelor, eliminarea unor posibile erori. Dacă o folosim la final, ea asigură validarea
informaţiilor obţinute cu alte metode şi posibile descrieri a unor direcţii de evoluţie ca şi a
motivelor dezvoltării unor opinii şi atitudini.
Această metodă de investigaţie aparent simplu de utilizat, conduce la obţinerea unor date valide
doar dacă cercetătorul dispune de o serie de competenţe şi abilităţi, cum sunt: a. informaţii
aprofundate în domeniu, b. informaţii privitoare la dinamica grupurilor, în special a grupurilor
mici, c. abilităţi de comunicare (Bulai, 2000).

2. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor

32
Avînd aceste caracteristici, focus-grupul poate fi confundat cu alte tehnici şi metode care
presupun un grup de discuţie şi un moderator, cum sunt tehnica grupului nominal, tehnica
Delphi, brainstorming, sinectica, grupul de discuţie fără lider etc. Toate acestea fac parte din
familia mare a metodelor care urmăresc să obţină informatii despre o comunitate şi presupun un
grup de lucru, o grilă de întrebări, un moderator.
Tehnica grupului nominal utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie. Regula de
bază în funcţionarea acestuia este ca persoanele care-l alcătuiesc să nu comunice între ele, ci
numai cu moderatorul. Acesta chestionează pe rând pe fiecare participant cu aceleaşi metode,
colecţionează răspunsurile şi relansează noi întrebări în funcţie de rezultatele parţiale. Se
utilizează atunci când se doreşte eliminarea efectului de hallo şi orice alte efecte perturbatoare
care pot fi generate de prezenţa liderilor de opinie.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de informaţii de la experţi (selectaţi astfel încât să
alcătuiască un grup omogen), informaţii care să permită elaborarea unor pronosticuri, a unor
previziuni sociale. Metoda presupune mai multe runde de interviuri în sistem panel. În prima
rundă, fiecare participant este rugat să facă propriile previziuni şi să le ordoneze ierahic (sau să le
acorde un grad de încredere). Moderatorul analizează enunţurile primite de la toţi participanţii la
grup şi elaborează un raport-chestionar în care sunt exprimate sintetic atât rezultatele obţinute,
cât şi problemele, întrebările care derivă din această primă analiză. Urmează o nouă rundă de
interviuri în care se cer răspunsuri la întrebările rezultate Şi se continuă astfel până când se obţin
răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri care se caracterizează prin consensualitatea tuturor
participanţilor.
Tehnica brainstorming şi sinectica sunt relativ asemănătoare şi se utilizează în special în
domeniul creativităţii. O regulă esenţială de funcţionare a acestor grupuri este interdicţia totală a
criticii, scopul acestei metode fiind obţinerea unui număr cât mai mare de idei (o avalanşă de
idei) corecte sau mai puţin corecte care vor fi selectate într-o etapă următoare. Interzicerea
criticii este specifică acestei metode spre deosebire de focus-grup unde critica este admisă.
Tehnica grupului de discuţie fără lider este utilizată în analiza relaţiilor şi modelelor de
interacţiune dintre membrii unui grup nestructurat. Tehnica este folosită atunci când interesează
modul în care apar şi se difuzează opiniile şi relaţiile de influenţă într-un grup şi mult mai puţin
structura acestor influenţe, conţinutul lor.

3. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului

Selecţia participanţilor la grup se poate numi „eşantionare teoretică“ şi este mai dificil de
realizat. Spre deosebire de alte tipuri de eşantionare, în selecţia participanţilor trebuie respectate
atât modelul teoretic pe care se bazează investigaţia, cât şi metodologia de selecţie a
participanţilor.

33
„Modelul teoretic, pe baza căruia se desfăşoară cercetarea bazată pe focus-grup stă şi la baza
metodologiei de selecţie a participanţilor“ (Bulai, 2000, p.32). Eşantionul se alege în funcţie de
scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant teoretic în investigaţie.
Se pot descrie mai multe tipuri de eşantionări în conformitate cu mai multe criterii. În funcţie de
gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a. eăantioane omogene, se utilizează când
dorim să studiem „diferenţa minimă“, deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt
asemănatoare dar nu identice; b. eşantioane eterogene, care favorizează producerea „efectelor de
polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini şi opinii diferite pot evidenţia aspecte pe
care participanţii ezită să le prezinte într-un grup omogen. Acest tip de eşantionare evidenţiază
blocajele, ca şi barierele de comunicare existente între diferite categorii sociale,
incompatibilităţile valorice şi de opinie. Pentru înţelegerea unor mecanisme sociale, acest gen de
relaţii între diverse categorii sociale este foarte importantă; c. eşantionarea cu structuri
preexistente, obligă la selecţia unor participanţi la grup care se cunosc între ei şi permite studiul
mecanismelor de decizie.
Dacă clasificăm grupurile în funcţie de tipul de relaţii existente, vom avea: a. eşantioane
conflictuale, care asigură rezultate bune pentru că participanţii devin critici, îşi precizează poziţia
şi efectul de dezirabilitate este foarte redus; b. eşantioane armonice, care sunt grupuri în care se
respectă şi se iau în considerare şi opiniile contradictorii argumentate. Presupune exprimarea
liberă a opiniilor şi respect pentru alte opinii.
Numărul de participanţi la grup. Numărul optim de participanţi este de 8-10 persoane. Acest
număr asigură o funcţionare bună pentru că se respectă „spaţiul intim“, în sensul în care
participanţii se simt în siguranţă, se percep ca acţionând într-un spaţiu personal, neintimidant şi
sunt dezinhibaţi. Un astfel de grup este mai uşor de moderat, căci permite o echilibrare optimă
între participanţii activi şi pasivi. Un număr mai mare de participanţi (peste 10) crează
sentimentul de „spaţiu public“, intimidant şi generator de sentimente de expunere şi de lipsă de
protecţie.
Moderarea discutiei. Moderatorul trebuie să aibă competenţe de comunicare şi negociere, să
dispună de o pregătire serioasă în domeniul cercetării cu grupuri mici. Să aibă cunoştinţe de
psihologie socială ca şi cunoştinţe în domeniul metodologiei calitative. Pregătirea pentru focus
presupune: construirea unui model teoretic referenţial pe care se bazează instrumentul de
investigaţie (ghidul de interviu), stabilirea structurii grupurilor generatoare de eşantioane,
stabilirea momentului optim de desfăşurare a şedinţelor, ca şi a duratei (optim 60 – 90 minute).
Discuţiile se opresc atunci când calitatea răspunsurilor şi implicarea participanţilor scade. Din
punctul de vedere al locului de desfăşurare al şedinţelor în mod uzual se preferă un loc neutru,
dar putem apela la locuri care au o rezonanţă afectivă puternică pentru participanţii la discuţie,
care permit regresia, spre exemplu. O atenţie deosebită trebuie acordată modului de înregistrare a
discuţiilor. Cele mai eficiente modalitati de înregistrare sunt stenodactilografierea răspunsurilor,
înregistrarea audio sau video.
Tehnici utilizate în cadrul focusurilor. Tehnica principală folosită este interviul (grile de interviu
flexibile care se pot dezvolta şi adapta în functie de evoluţia discuţiilor). În acelaşi timp, se

34
apelează şi la o serie de tehnici / instrumente secundare, cum sunt: a. observaţia, care permite
„înregistrarea şi reţinerea“ comportamentelor non-verbale. Se recomandă din acest motiv ca
moderatorul să fie însoţit de un co-moderator a cărui identitate să nu fie dezvăluită
participanţilor, pentru a nu crea inhibiţii; b. teste proiectivele; c. jocurile de rol; d. prezentări de
situaţii de tip dilematic.
Ghidul de interviu precizează tema de discuţie şi sunt cel mai frecvent utilizate întrebări de tipul:
de ce, întrebări deschise, ipotetice, dilematice. Ghidul este organizat după principiile scenariului,
urmareşte o succesiune de teme şi probleme, prin întrebări şi situaţii propuse participanţilor. Pe
parcursul şedinţelor se apelează la metoda observaţiei, care are ca scop să constate: gradul de
interes faţă de temă al participanţilor, gradul de competenţă al acestora, nivelul de dezirabilitate
al răspunsurilor, stilul de lucru (afectiv / raţional). De asemenea se face o analiză a conţinutului
manifest / latent al răspunsurilor. Se face şi o evaluare / analiză a interacţiunilor care se stabilesc
în focus-grup.
Stiluri şi strategii de moderare. Revenim şi insistăm spunând că moderatorul trebuie să fie un
bun profesionist. Moderarea se poate realiza într-un număr mare de modalităţi în funcţie de
natura şi de structura populaţiei sau eşantioanelor folosite, în funcţie de problematica discutată,
în funcţie de tipurile de instrumente folosite. O primă obligaţie a moderatorului este să asigure
implicarea tuturor participanţilor în discuţii. Metoda cea mai simplă şi eficientă este ca fiecare
participant să se prezinte, după care se acordă o pauză de 15 – 30 min. în care se presupune că se
vor lega conversaţii şi se va asigura depăşirea blocajelor. De asemenea, produsele de protocol
(cafea, apă minerală etc.) au un rol foarte important în crearea unei atmosfere destinse. În cazul
în care se constată că în ciuda acestor eforturi atmosfera este tensionată, în mod uzual se
apelează la „forţarea“ primelor răspunsuri.
În literatura de specialitate sunt descrise o serie de procedee şi stiluri de moderare. Utilizarea lor
depinde de caracteristicile grupului cu care se lucrează. Printre procedeele cele mai frecvent
utilizate sunt: a. provocarea conflictelor şi stimularea polarizării (conflicte contolate de
moderator şi strict corelate cu tema) ; b. reformularea răspunsurilor; c. atenuarea răspunsurilor
(atunci când opiniile devin agresive moderatorul este obligat să le reformuleze astfel încât să
evite declanşarea unor conflicte în grup) ; d. atenuarea disputelor şi mai ales a efectelor de
moralitate.
Pe parcursul şedinţelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră, dar există şi situaţii în
care este de dorit să renunţe la aceasta pentru a obţine informaţiile pentru care s-a construit
grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de moderare care contrazic neutralitatea. Astfel,
moderatorul se situează pe o poziţie opusă grupului, atunci când grupul funcţionează omogen,
nediferenţiat. El devine „avocatul diavolului“, este agresiv şi apelează la o argumentaţie contrară
majorităţii. Stilul empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi şi cu apel la
verbe de stare. Acest stil trebuie folosit cu reţinere, se poate apela la el maximum de două ori în
cadrul unui focus-grup. Stilul neutru este cel mai recomandat şi presupune tratarea echidistantă a
problematicii abordate (Bulai, 2000).

35
Tipuri de focus-grup. Clasificarea se face în funcţie de tema discutată sau obiectivele propuse şi
distingem mai multe tipuri: teme politice; evaluare comunitară; evaluare instituţională; analiză
mass-media; marketing şi publicitate ş.a.m.d.
Prelucrarea şi analiza datelor. Modalităţile de prelucrare a datelor obţinute prin aplicarea
acestei metode sunt de două tipuri: analiză calitativă de conţinut (în cazul căreia se apelează la
decupaje tematice în funcţie de ipoteze şi pe categorii de participanţi) sau analiză de conţinut
cantitativă.

5. Avantaje şi limite ale metodei.

Fiind un interviu de grup, rezultatele obţinute pot fi influenţate de ceea ce se numeşte „efecte de
grup“. Ceea ce înseamnă că informaţiile obţinute poartă întotdeauna amprenta caracteristicilor
grupului de referinţă. Cu alte cuvinte, răspunsurile pe care le dau diferiţii participanţi la grup sunt
răspunsuri ale structurii grupale, răspunsuri influenţate de presiunile existente la nivelul acestuia.
Avantajele utilizării focus-grupului:
• Permite obţinerea de informaţii despre un subiect dat, dar şi descrieri de motive, de
atitudini, de credinţe generatoare de comportamente.
• Construieşte o situaţie de comunicare socială care este mult mai naturală comparativ cu
interviul tradiţional. În cadrul şedinţelor de focus-grup comunicarea se face pe
orizontală, la acelaşi nivel, moderatorul integrandu-se în grup în timp ce în interviul
tradiţional moderatorul este exterior grupului şi poziţionat oarecum superior.
• Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiţionează în realitatea socială,
opiniile şi atitudinile polarizate pe baza unor procese de comparare şi comunicare
socială.
• Permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau blochează diferite opinii sau
atitudini.
• Informaţiile obţinute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a obţine rezultate cu
grad înalt fidelitate este necesar ca moderarea să fie realizată de cercetători cu
experienţă, iar numărul participanţilor să fie suficient de mare. Spre deosebire de
cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate şi fidelitate se obţine prin
creşterea numărului de participanţi la cercetare, focus grupul fiind o metodă calitativă,
formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau „paralele“, ceea ce
înseamnă discutarea aceleiaşi teme cu mai multe grupuri, minim două.

Limitele utilizării focus-grupului:


• Fiind o investigaţie calitativă, relevanţa statistică este slabă şi prin urmare rezultatele
nu sunt generalizabile.
• Validitatea şi fidelitatea rezultatelor depind în foarte mare masură de profesionalismul
moderatorului.

36
• Altă limită este aceea a efectelor de grup, care pot influenţa negativ rezultatele.
Amintim aici efectul de polarizare (emiterea de idei diametral opuse şi de atitudini
exagerate ca efect al presiunii grupului), efectul de turmă sau gregar (conformarea
opiniilor şi atitudinilor exprimate la ideile grupului de apartenenţă), efectul groupthink
(tip mai complex de influenţă care apare tot datorită presiunilor normative şi care
presupune sau conduce la deteriorarea aprecierilor pe care le fac membrii unui grup în
raportarea la o problema dată). Efectul groupthink constă în emiterea unor opinii
identice de toţi membrii grupului datorită gradului înalt de coeziune a acestuia. De
obicei apare atunci când participanţii se cunosc foarte bine sau problema, prin
importanţă, obligă la aceeaşi poziţie.

  Exerciţii

1.Construcţia unui proiect monografic (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).


2.Construcţia unui ghid de interviu comprehensiv şi activitate practică (se lucrează cu
microgrupuri de studenţi).
3.Stabilirea unei teme de cercetare care poate fi abordată cu metoda focus-grup. Modelare şi
activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

Bibliografie
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales,
Paris, Armand Colin
Filipescu, I., (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
Bannister, P., (1994) Qualitative methods în psychology – a research guide, London, Open
University Press
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.
Iluţ, P., Rotariu, T., (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom.
Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open
University Press
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
Bulai, A., (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage

37
PRELEGEREA IV

Metoda analizei de conţinut

Introducere

Această a patra prelegere are ca obiect studiul metodei analizei de


conţinut, atât cantitative, cât şi calitative.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

38
Rezumat

Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a reduce întregul
conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de
categorii care reprezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de
conţinut este frecvent utilizată în studiile psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi
calitativă. Analiza de conţinut este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra
unui fenomen cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
Ea presupune analiză calitativă a bazei de date şi un algoritm prin care se construieşte un edificiu
conceptual. Analiza de conţinut presupune o activitate metodică de culegere a datelor, dar şi o
„lecturare teoretică nuanţată“ a fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se
dezvoltă progresiv prin succesiunea operaţiei de culegere de date cu aceea de analiză a acestora
până se ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operaţiile specifice analizei de conţinut nu
au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente. Cele şase operaţii
(etape) presupun trecerea de la codificarea iniţială a informaţiilor la categorizare, relaţionare,
integrare, modelare şi teoretizare. Etapa finală, de teoretizare, denumită de Iluţ (1997)
„producerea raportului“ implică o serie de operaţii specifice cum sunt: eşantionarea teoretică (în
sensul reţinerii categoriilor care se repetă pe parcursul analizei şi reprezintă trăsături
caracteristice ale fenomenului studiat), inducţia analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),
verificarea implicaţiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea valorii
practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eşantion de date).

1. Analiza de conţinut cantitativă

Din punctul de vedere al abordărilor pozitiviste, Cartwright (1953, 1963) defineşte analiza de
conţinut ca fiind „descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament
simbolic“. Impunerea abordărilor comprehensive în anii ’60 aduce cu sine o definiţie care
elimină termenul de cantitativ din definiţie, extinzând astfel sfera conceptului. Astfel, analiza de
conţinut este definită drept o metodă care asigură crearea inferenţelor prin identificarea obiectivă
a caracteristicilor unui mesaj (Holsti, 1969). Chelcea (2001) concluzioneză: „analiza conţinutului
reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale,
în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent
pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces de
interacţiune socială. „(p.157). Analiza de conţinut este asociată în primul rând cu comunicarea

39
scrisă, deoarece activitatea oamenilor presupune existenţa unor documente, în sensul larg al
cuvântului, cum sunt scrisorile, jurnalele, rapoarte de lucru, articole de ziar, cărţi. Cu toate
acestea, ea poate fi utilizată în analiza imaginilor discursurilor, ş.a. Studiul ştiinţific al acestor
documente asigură o sursă indirectă sau alternativă de informaţii asupra comportamentului
uman.
Criterii de clasificare a documentelor. Iluţ (1997) consideră că documentele se pot clasifica în
funcţie de următoarele criterii: a. vechimea; b. destinatarul; c. accesibilitatea; d. gradul de
încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii şi anume: a. natura documentelor (scrise, imagini,
audio); b. conţinutul informaţional (în limbaj natural, cifre, necifrice); c. destinatarul (personale,
publice); d. emitentul (oficiale, neoficiale). Documentele fac obiectul mai multor genuri de
analiză. Din perspectiva ştiinţelor socio-umane facem distincţia între analiza cantitativă şi
calitativă de conţinut.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop determinarea şi definirea temelor, tendinţelor,
atitudinilor, valorilor, modelelor prezente în diferite documente. Este utilizată atunci când se
doreşte selectarea unor date din documente care conţin informaţie cu valoare de comunicare
complexă cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale. Nu orice
temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ea a fost aplicată cu succes în stabilirea
caracteristicilor mesajului, în identificarea cauzelor şi a efectelor sale. Se face distincţie între
două tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document, şi
analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauzele, antecedentele şi intenţiile care au
condus la producerea documentului respectiv.
Etapele analizei de conţinut cantitativ. În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice
şi materiale de care dispunem, cantitatea de documente supuse analizei va fi mai extinsă sau mai
puţin extinsă. Prima etapă în analiză este stabilirea tipului de document pe care se va lucra în
conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De exemplu, dacă tema este „Atitudini faţă de
procesul de privatizare în industria românească în anii '90“, documente care pot oferi informaţii
sunt ziarele, emisiunile TV etc. Dacă tema aleasă este „Rolul femeii în societatea feudală
românescă“, documentele în care putem găsi informaţii sunt letopiseţele, scrierile istorice ş.a.
A doua etapă presupune parcurgerea (lecturarea) materialelor selectate pentru a fi cercetate şi
formularea unor ipoteze şi transpunerea acestora în unităţi de analiză (categorii şi indicatori).
Transcrierea ipotezelor în categorii şi indicatori (procedură asemănătoare operaţionalizării
conceptelor) înseamnă construcţia unei grile prin care se va filtra şi analiza materialul brut.
Categoriile sau clasele respectă criteriile analizei gramaticale a unui text, iar indicatorii pe cele
ale analizei morfologice şi sunt direct numărabili în text.
Existenţa grilei de categorii şi a sistemului de indicatori permite trecerea la următoarea etapă,
definirea unităţii de analiză. Unitatea de analiza poate fi de două tipuri: de reperaj şi de context
(Iluţ, 1997). Unitatea de reperaj este reprezentată de lungimea textului în care este recunoscută
sau găsită tema, iar unitatea de context este dată de lungimea minimă a textului care trebuie citită
pentru a descoperi dacă tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, în
cazul articolelor de ziar putem considera paragraful ca fiind unitatea de reperaj, iar întregul

40
articol ca fiind unitatea de context. Unitatea de context poate fi mai mare decât prima sau cel
puţin egală cu aceasta, pentru că trebuie să ne permită să facem o comparaţie între ceea ce este
favorabil şi ceea ce nu este favorabil. Conţinutul unităţilor de reperaj poate fi clasificat ca fiind
favorabil, nefavorabil sau neutru, prin raportare la unităţile de context.
Prin numărarea unităţilor favorabile, a celor nefavorabile şi a celor neutre putem obţine o
evaluare statistică a informaţiei prezentate în documente. Chelcea (2001) face o clasificare uşor
diferită de cea de mai sus, în sensul în care adaugă o ultimă unitate de analiză şi anume unitatea
de înregistrare. Conform autorului, în analiza de conţinut cantitativă se folosesc trei unităţi de
analiză. Unitatea de înregistrare, ceea ce am denumit mai sus unitate de reperaj, este acea parte
din comunicare care urmează a fi analizată şi variază în funcţie de scopul cercetării, de nivelul de
profunzime al analizei, de timpul şi de posibilităţile materiale de care dispunem. Unitatea de
context reprezintă acel segment al comunicării care ne permite să vedem dacă unitatea de
înregistrare are orientare pozitivă, negativă sau neutră. Mărimea unităţii de context este
condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare, putând fi mai mare sau cel puţin egală cu ea.
Unitatea de numărare are funcţie de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare,
dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente
(lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului, propoziţiei, frazei, paragrafului,
articolului, ca unităţi de numărare se mai pot utiliza unităţile tipografice şi centimetrul (pentru
stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat şi coloana (pentru analiza presei scrise), rândul
şi pagina, minutul şi ora (pentru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV).
Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului sunt analiza frecvenţelor, analiza
tendinţei, analiza tendinţei evaluative şi analiza contingenţei.
Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă în determinarea
numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor de analiză (sau
al materialului de analizat).
Analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite evaluarea atitudinii unui emiţător
faţă de o persoană, idee, fapt social. Ca şi în cazul analizei frecvenţelor se începe cu
determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor
de analiză (materialului de analizat). Următorul pas este stabilirea caracteristicilor unităţilor,
pozitive, negative sau neutre. Evidenţierea tendinţei se face după formula AT=F-D/L. În care AT
= indicele de analiză a tendinţei, F = numărul de unităţi favorabile, D = numărul de unităţi
nefavorabile, L = numărul de unităţi în legatură cu tema. Acest indice calculat ne permite să
comparăm atitudinea exprimată printr-o sursă de informaţii cu cea exprimată prin intermediul
altei surse.
Charles Osgood (1959) descrie tehnica analizei evaluative a textului. Aceasta presupune
transformarea informaţiilor din text în construcţii sintactice echivalente semantic, astfel încât să
apară foarte clar obiectul atitudinii şi evaluarea. În mod concret analiza evaluativă presupune:
• Identificarea tuturor informaţiilor şi a expresiilor din text referitoare la obiectul atitudinii.
• Stabilirea gradului de determinare a informaţiilor identificate (directe şi indirecte).

41
• Acordarea de ponderi informaţiilor (uzual între +3 şi -3) ceea ce permite stabilirea
direcţiei şi intensităţii atitudinilor.
Analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor într-un text.
Frecvenţa de apariţie asociată a „cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecvenţa relativă) se
compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este
semnificativă, se poate concluziona că asocierea termenilor nu este întâmplătoare, ea datorându-
se fie unei particularităţi de stil, fie intenţiei manifeste sau latente a autorului.
Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de avantaje: a) aduce rigoare în interpretarea
documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire; b) permite determinarea
tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi caracterizarea unei perioade sau a unei
epoci, structuri sociale; c) documentele cu care se lucrează nefiind provocate, efectul
dezirabilităţii sociale este nul. Datele obţinute prin analiza cantitativă a documentelor au un plus
de obiectivitate şi nu sunt distorsionate de relaţia cercetător-participant la cercetare; d) analiza de
acest tip nu presupune costuri mari.
Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de dificultăţi şi limite.
Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o astfel de grilă trebuie să
fie: exhaustivă (să cuprindă toate problemele cercetate), exclusivă (o unitate care apare într-o
categorie să nu apară şi în alta), obiectivă (să permită o clasificare obiectivă sau corectă a
datelor), pertinentă (să fie adecvată scopului urmărit);
Stabilirea validităţii şi a fidelităţii rezultatelor. Din punctul de vedere al validităţii nu putem
discuta decât de validitatea de construct şi despre cea conţinut. Fidelitatea rezultatelor se poate
estima cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a rezultatelor la care ajung membrii
juriului, care au lucrat independent pe acelaşi text, permite stabilirea indicelui de fidelitate. O
valoare a indicelui de corelaţie a inter-versiunilor mai mare de 0.70 se consideră a fi indicativă
pentru o bună fidelitate.
Volumul materialelor analizate. Există situaţii în care materialele referitoare la tema stabilită
sunt numeroase şi o analiză exhaustivă a întregului volum este imposibilă. În acest caz suntem
obligaţi să apelăm la o eşantionare a materialului, ceea ce înseamnă o pierdere de informaţii mai
ales în situaţii în care nu se respectă regulile de eşantionare.
Interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiilor autorului documentelor supuse cercetării. Se
poate apela la inferenţe ca modalităţi de analiză. Dacă vom considera ca având valoare de adevăr
informaţia ca atare atunci vom utiliza inferenţa directă. Dacă apreciem că informaţia directă este
falsă vom considera ca adevăr sensul opus afirmaţiilor în conţinut şi atunci vom utiliza inferenţa
opusă.

2. Analiza de conţinut calitativă

42
Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză calitativă prin
teoretizare sau analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994) sau analiză de conţinut iterativă
(Iluţ, 1997). Analiza calitativă de conţinut este o metodă care permite generarea inductivă a unei
teorii (asupra unui fenomen cultural, social, psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea
progresivă şi validă a datelor empirice (Muchelli, 1996). Această metodă se aseamănă cu metoda
descrisă de Glasser şi Strauss în 1967 sub numele de „Grounded theory“.
Caracteristica cea mai importantă a ei este independenţa. Analiza calitativă de conţinut poate fi
considerată sau utilizată ca strategie generală de cercetare permiţând menţinerea unui oarecare
grad de autonomie teoretică, în sensul în care spre deosebire de celelalte metode nu trebuie să ne
raportăm, să ne supunem şi să respectăm regulile unei teorii cunoscute în interpretarea datelor.
De asemenea, această metodă permite şi o autonomie tehnică, în sensul în care metoda nu este
unidirecţionată, ci poate urmări diverse scopuri.
Analiza prin teoretizare presupune o serie de paşi, operaţii care conduc la structurarea unei teorii
asupra fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se
finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme analiza presupune
determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată (categorizarea),
stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definirea unui algoritm prin care se
poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Metoda se bazează pe un examen
sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei. Această analiză presupune
nu numai o activitate metodică, dar şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat.
Lecturarea teoretică nuanţată permite decodificarea, înţelegerea corpusului de informaţii.
Performanţele care se obţin în urma acestei lecturări nuanţate depind de nivelul de cultură, de
profesionalismul, de informaţia şi de experienţa cercetătorului.
Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât şi rezultatul
analizei. Teoretizarea nu înseamnă numai o construcţie de teorie, ci şi o modalitate de a înţelege
faptele sociale şi evenimentele psihologice. Aceasta înţelegere presupune inserarea
evenimentelor într-un context explicativ şi integrarea într-o altă schemă care permite reevaluarea
unor noi aspecte. Indiferent de amploarea unei astfel de analize, ceea ce se obţine este
întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor empirice. Materialul empiric este în acelaşi timp punctul
de plecare al teoretizării, locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de
validare a întregii constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de adecvare
empirică este prezent în toate etapele procesului şi este un indice de rigurozitate ştiinţifică.
Această adecvare se obţine printr-o activitate de comparaţie între teoria în construcţie şi
realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiză şi datele de teren. Această revenire
relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în mod ideal analiza calitativă
debutează din momentul primei selecţii de informaţii.

Etapele analizei calitative de conţinut

43
Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv. Se
definesc conceptele prin aproximări succesive. În sensul în care demersul de teoretizare sau de
definire a conceptului permite reîntoarcerea la o etapă anterioară. Etapele nu au o succesiune
liniară şi operaţiile de revenire nu sunt echivalente. Descriem în continuare aceste etape.
Etapa 1 este identică cu cea a analizei cantitative de conţinut şi presupune fixarea scopurilor şi a
materialelor de analizat. Înainte de trece la etapa următoare se formatează paginile pe care se
lucrează. Materialele pe care se lucrează se înscriu în fişe în care s-a lăsat un spaţiu liber în
partea stângă, spaţiu care va fi folosit în etapele următoare.
Etapa 2 Scopul acestei etape este acela de a elimina informaţiile nesemnificative, de a fixa
informaţiile esenţiale şi se numeşte codificare. Această etapă presupune examinarea atentă şi
reformularea informaţiilor existente în materialul de analizat. În urma operaţiilor de analiză se
păstrează doar informaţiile esenţiale, care se notează în spaţiul lăsat liber în partea stângă a
paginii pe care se lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ apropiate ca
nivel de abstractizare şi generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de
simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie suficientă pentru a
declanşa o imagine corectă a bazei iniţiale de date, fără a fi nevoie de o recitire a ei. Pentru a
codifica un material se pun întrebări de genul: „despre ce este vorba aici, ce este aici.“
Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care trebuie atins la finalul
acestei etape şi care se numeşte categorizare. Categorizarea desemnează un nivel superior al
abstractizării. Generarea de categorii reprezintă punctul de plecare a unui drum în care
conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate realităţii empirice. Orice categorie
obţinută presupune urmatoarele operaţii:
• definire concisă şi adecvată;
• precizarea elementelor distinctive;
• identificarea elementelor necesare definirii ei;
• identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate).
Se pun întrebări de tipul: „ ce fenomen are loc, ce se întâmplă aici“.
Etapa 4. Etapa de relaţionare presupune determinarea relaţiilor existente între categoriile de
informaţii determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la două niveluri. Primul este mai
concret şi presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legatură între categoria
stabilită şi fenomenele pe care le desemnează. Al doilea nivel, mai abstract, urmăreşte să
determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate. Întrebarile care se
pun vizează stabilirea de relaţii între categorii sau concepte sunt: „conceptul sau categoria x este
corelata cu categoria n“, „cum, în ce fel“, „care este legatura între aceste categorii?“.
Etapa 5. Există riscul ca având o serie de concepte şi o serie de relaţii unele contradictorii, altele
nu, să ne pierdem într-un „hăţiş“ de date, să fim tentaţi să păstrăm tot ce cuprinde materialul de
bază, iar explicaţiile să fie foarte complexe şi arborescente. Este necesară reunirea tuturor
informaţiilor şi a explicaţiilor într-un sistem coerent, iar operaţia (şi etapa) prin care se realizează
această sistematizare se numeşte integrare. Integrarea permite definirea obiectivului principal pe
care se va axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se pun următoarele

44
întrebări: „care este problema principală, în faţa cărui fenomen mă aflu, care este scopul
studiului?“
Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât mai fidelă a relaţiilor
structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat şi se numeşte
modelare. Se pun întrebări de tipul: „care sunt proprietăţile fenomenului, care sunt antecedentele,
care sunt consecinţele, care sunt procesele implicate în acest fenomen“.
Etapa 7. Este o etapă de teoretizare care presupune scrierea raportului şi obligă la trei activităţi:
• eşantionarea teoretică – înseamnă reţinerea categoriilor care s-au repetat în cursul
analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
• inducţia analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte cuvinte, după ce s-a
determinat o categorie şi elementele componente vom încerca să stabilim dacă pornind de
la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă categorie opusă celei iniţiale.
• verificarea implicatiilor teoretice – este ca şi cele de mai sus o strategie de validare în
interiorul demersului de teoretizare şi constă în determinarea la nivelul unui fenomen
aplicabilitatea teoriei la care s-a ajuns. Cu alte cuvinte, se verifică teoria aplicând-o pe
alte baze de date.

 Exerciţiu

Analiză de conţinut cantitativă a unui text (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

 Bibliografie

Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open
University Press
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales,
Paris, Armand Colin

45
PRELEGEREA V

Metoda incidentului critic

Introducere

Această a cincea prelegere abordează tematica metodei incidentului


critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,
analiza jocurilor) precum şi aplicaţii ale metodei incidentului critic:
scala cu ancore comportamentale, drumul critic.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

46
Rezumat

Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de Flanagan în 1954
şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o variantă a analizei de caz, ea
presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau factori care au determinat un salt esenţial,
pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui individ sau a unei organizaţii.
Metoda presupune utuilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală, generalizarea
descrierilor fenomenologice, analiza structurală şi fenomenologică, colectarea, interpretarea
globală şi generalizarea informaţiilor, analiza jocurilor, determinarea şi formalizarea ciclurilor
repetitive din interacţiuni).
O metodă frecvent utilizată în ultimii ani în evaluarea comportamentului şi care are originea în
măsurarea prin intermediul incidentului critic este scala de evaluare cu ancore comportamentale.
Dacă la baza interviului stă principiul: „cea mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană
este să întrebi“, la baza metodei de evaluare cu ancore comportamentale regăsim principiul: „cea
mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană este să îi întrebi pe cei ce o cunosc“.
Evaluarea cu ancore presupune o ordonare sintetică a informaţiilor referitoare subiectul de
măsurat, care poate fi o persoană, o organizaţie, un loc de muncă, o profesie. Aceste metode
(incident critic, scala cu ancore) construite pe terenul psihologiei organizaţionale pot fi preluate
şi utilizate cu succes în oricare alt domeniu al psihologiei.
Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activităţi complexe prin
descompunerea ei în acţiuni simple a căror durată şi necesităţi de realizare pot fi uşor
determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor
de desfăţurare tehnologică sau logică, pot fi redate prin arce (activitate-arc) sau prin noduri
(activitate-nod).“

1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,


analiza jocurilor)

Metoda incidentului critic s-a dezvoltat în domeniul psihologiei organizaţionale, dar în ultimii
ani a fost utilizată şi în psihologia socială şi sociologie. În funcţie de domeniul de utilizare,
această metodă poate fi definită în cel puţin două moduri. Prin prisma psihologiei
organizaţionale, metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor sau acţiunilor
care sunt adaptative şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Metoda se bazează pe
observaţie şi chestionar ca modalităţi de culegere a datelor (Flanagan, 1954).

47
Prin incident critic se înţelege „orice acţiune umană observabilă care este suficient de completă
pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii.“ (Pitariu, 1983). Un comportament poate fi
considerat un „incident critic“ dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
• activitatea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite;
• cauzele situaţiei definite ca şi urmările sale trebuie să fie evidente, astfel încât să poată fi
descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoana care acţionează;
• descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară;
• comportamentele pozitive sau negative descrise trebuie să fie cazuri extreme pentru a fi
considerate incidente (Pentru amănunte, vezi Horia Pitariu, Managementul resurselor
umane, Editura ALL, 1994).
Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, metoda incidentului critic este o variantă a
studiului de caz (Muchielli, 1996), care presupune culegerea sau colectarea „incidentelor critice“
prin intermediul anchetei (chestionar şi interviu). Prin incidente critice se înţeleg evenimente
esenţiale (situaţii sau factori) care au determinat o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei
persoane, un salt în bine sau în rău. Exemplu de incidente: utilizarea drogului ca debut pentru
prostituţie; întâlnirea dintre Gaugain şi van Gough etc. Analizată din această perspectivă (ca
variantă a studiului de caz), metoda poate apela la o serie de tehnici specifice pentru analiza
cazului, cum sunt analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor.
Analogia formală ca şi celelalte enumerate mai sus sunt considerate tehnici deoarece în acest
context au rolul de modalităţi de aplicare a metodei, deşi pot fi utilizate ca metode de sine
stătătoare.

Analogia formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situaţii. Ea


presupune determinarea, din punctul de vedere al mai multor actori, a elementelor esenţiale ale
unei situaţii, elemente care pot fi sintetizate, reprezentând trăirile comune tuturor membrilor
grupului respectiv. Relatarea unor evenimente într-un mod identic de către mai multe persoane
se bazează pe mecanismele de schematizare, aşa cum sunt descrise de teoria gestaltistă.
Sociologia şi psihologia socială, de exemplu, au folosit aceste tehnici pentru a surprinde
evenimentele cu valoare de „incident critic“, evenimente care au determinat schimbări esenţiale
în viaţa socială. Levy Leboyer (1971) a demonstrat că din punct de vedere profesional
agricultorii, pescarii şi minerii se raportează la aceeaşi „formă“ (gestalt) care are cel puţin trei
elemente comune:
• Contact direct cu natura (pământ, apă, mină) şi efort fizic pentru îndeplinirea unei sarcini;
• Percepţia sau posibilitatea de vizualizare directă a rezultatelor muncii (grâu, peşte,
minereu);
• Risc crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale care pot fi distrugătoare prin
raportare la eforturile de până atunci (ger, inundaţie, furtună)
Se constată că situaţiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice din punctul de
vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste profesii au o „formă“ comună
definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Este evident că se pot descrie şi o serie de

48
elemente diferenţiatoare, dar într-o analiză de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situaţii
de muncă le este asociată o trăire colectivă, un sens care depăşeşte elementele concrete
diferenţiatoare. Sensul comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei
profesii este efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de
evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile pot fi descrise
şi reprezintă incidente critice. Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de
culegere de informaţii. Acestea vor fi de tipul: elementele componente ale formei, relaţiile dintre
ele şi evenimentele care pot distruge această formă (care sunt incidente critice).

Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri distincte (cazuri


care descriu acţiuni şi situaţii), care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii
asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor subiective ale actorilor. Metoda constă
în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor actori, urmată de o interpretare globală a sensului
fiecărei acţiuni. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:

1. alcătuirea colecţiei de cazuri;


2. selecţionarea cazurilor pe categorii apriori analogice;
3. descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge, evidente în fiecare din cazurile descrise;
4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situaţiile să apară pe coloană şi fiecare caz în
elementele sale componente pe orizontală;
5. analiza coloanelor şi concluzionarea asupra sensului;
6. analiza globală a ansamblului coloanelor şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor.

Exemplificăm cu un studiu efectuat de J.Baechler (1975) asupra suicidului (conform Mucchielli,


1996). Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza fenomenologică. În acest scop, el
intervievează patru persoane care fuseseră internate într-un spital de urgenţă ca urmare a
tentativei de sinucidere. Cele patru cazuri prezintă următoarele elemente comune.

Evoluţie Efecte în plan Conflicte


comportamental
1. F, 16 Mama şi-a dorit un baiat. Eşec scolar şi reac- Conflicte cu mama care au
ani In copilăria mica crescută o ţie de opoziţie la ca urmări interdicţia de a
perioadă în familia bunicilor, pe tatăl vitreg. părăsi casa. Aceste conflicte
urmă preluată de părinţi, urmează şi interdicţii semnifică
din nou o perioadă cu părinţii pentru pacientă riscul
ş.a.m.d. pierderii afecţiunii materne.
Tatăl moare cand avea 10 ani.
2. F, 18 Tatal moare când pacientul avea Reacţii de rebeliu- Mama şi sora o ameninţă
ani 7 ani. Pentru o perioadă de timp ne. Enurexis noc- cu internarea într-un cen-

49
este crescut de o familie care turn. tru de plasament.
locuia în alt sat. Dificultăţi de
reinserţie în familie.
3. F, 21 Al treilea copil din opt. Mama Furt. Agresivitate şi Conflict cu soacra.
ani prostituată susţine că fiecare copil violenţă în relaţiile
are un alt tată. Pâna la 14 ani cu personalul
lucrează într-o familie, servitoare. Centrului de
Se căsătoreşte, un copil. Plasată Ocrotire. Fuge la
intr-un Centru de Ocrotire pentru socrii abandonându-
mamă şi copil la 16 ani. şi copilul.
4. B, 25 Ultimul dintr-o familie cu 13 Alcoolic din Soţia îi reproşează faptul
ani copii. Îngrijit de părinţi pâna la adolescenţă cu crize ca nu lucrează ceea ce
moartea acestora, pe urmă trece de delirium este interpretat de acesta
în ingrijirea unuia din fratii mai tremens. ca fiind un atac care con-
mari. Căsătorit fără copii. duce la riscul de a nu mai
fi protejat

• Elemente comune pe coloana 1 – trecut afectiv relaţional marcat de abandon, de lipsa de


protecţie şi siguranţă.
• Elemente comune pe coloana 2 – opoziţie globală şi constantă a subiectului la context ca
încercare de a atrage atenţia asupra sa.
• Elementele comune pe coloana 3 – justifică suicidul ca reacţie la ameninţarea de refuz
afectiv din partea celor apropiaţi (refuzul protecţiei).
Analizat prin prisma incidentului critic, tentativa de suicid poate fi considerată „incident“, care
poate fi anticipat prin trăirile de abandon şi reacţiile de opoziţie comune tuturor pacienţilor
analizaţi.

Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiuni între


actorii sociali. Formalizarea permite explicitarea regulilor implicite care par a guverna aceste
schimburi sistematice şi care se finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către actorii
implicaţi. Prin analiza tranzacţională, psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi
există interacţiuni constante, schimburi care se conformează unor scheme susceptibile de a fi
clasificate şi reproductibile la nivelul altor relaţii (Berne, 1975). Autorul explică faptul că aceste
relaţii prin repetitivitate aduc beneficii care nu au fost obţinute în copilăria mică. Totul se petrece
ca şi cum indivizii caută un anume tip de relaţii şi ca urmare încearcă să impună anumite
comportamente care le permit „să suporte“ şi să se simtă bine integraţi social. Aceste interacţiuni
repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul ludic al interacţiunii, ci pentru că analiza unui
ansamblu de schimburi (de tranzacţii) evidenţiază un sistem de interacţiuni în care schimburile

50
succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul de interacţiune astfel descris poate fi considerat
un joc.
De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relaţie s-a focalizat pe jocul
conjugal „fără tine“ şi a evidenţiat cauzele psihologice ale acestui tip de joc, care este teama de a
înfrunta o situaţie. Interacţiunea între două persoane este un sistem repetitiv care se dezvoltă
pentru a asigura fiecăruia dintre participanţi sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de
a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le presupun periculoase. Anamneza poate
preciza care evenimente din viaţa fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de
comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice.

2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale, drumul critic.

În 1963, Smith şi Kendall dezvoltă o nouă tehnică de evaluare denumită scală de expectanţe
comportamentale, care este mai cunoscută sub numele de scală de evaluare cu ancore
comportamentale (SEAC). Acest tip de scală diferă de cele clasice atât sub aspect constructiv, cât
şi prin faptul că apelează la comportamente în loc de adjective, litere etc. Metoda are la bază
teoria lui Flanagan (1949) care a descris şi utilizat metoda incidentelor critice combinată cu
exemple de performanţe sau evenimente de muncă care au generat schimbări în cadrul unei
organizaţii sau al unui individ. Aceste evenimente nu pot fi toate de aceeaşi intensitate. Ele pot fi
considerate evenimente de intensitate mare, medie sau mică şi pot alcătui o scală de evaluare.
Landy şi Trumbo (1994) consideră că ancorele sau evenimentele critice sunt propoziţii
explicative care pot identifica cu precizie un nivel de performanţă. Ei preiau teoria lui Flanagan
şi o aplică în psihologia socială, unde aceste ancore sunt indicatori de performanţă.
Scalele de evaluare cu ancore comportamentale trebuie să răspundă la trei criterii importante: a.
factorii de performanţă să fie definiţi cu acurateţe; b. ancorele să descrie cu multă precizie
principalele categorii de performanţe (înalt, mediu, slab); c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat
prin urmărirea unor instrucţiuni precise de operare cu scala.
Etapele construcţiei unei scale cu ancore comportamentale (cf. Pitariu, 1994)
Etapa 1. Se utilizează metoda juriului, care presupune două- trei grupuri de experţi cărora li se
solicită să denumească în scris factorii sau dimensiunile care permit evaluarea performanţei într-
un domeniu dat. Se analizează rezlutatele şi se elimină factorii sau dimensiunile redundante
obţinându-se astfel o listă „curată“ care se supune din nou judecăţii experţilor. De această dată,
sarcina lor este să definească şi să explice fiecare dimensiune.
Etapa 2. Lista de dimensiuni şi definiţiile lor este analizată de un al doilea grup de experţi care
are obligaţia să găsească unul sau mai multe exemple de comportamente care să descrie clar
fiecare nivel de performanţă (comportament de nivel mare/mediu/mic).
Etapa 3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte două liste: una cu dimensiuni
şi una cu comportamente. Sarcina acestui grup este să repartizeze fiecare exemplu de
comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost scris. Operaţia se numeşte

51
retroversiune şi scopul ei este de a determina corespondenţa între dimensiune şi comportamentul
ancoră din punct de vedere calitativ.
Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s-au reţinut după ultima triere sunt grupaţi pe
dimensiune şi un al patrulea grup de experţi notează individual pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare
comportament. Este o operaţie de ponderare sau de localizare pe scală a ancorelor
comportamentelor.
Etapa 5. Urmează o etapă de determinare a fidelităţii scalei, ceea ce presupune aplicarea ei pe un
lot pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueză o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările
tind către acelaşi rezultat se poate considera că scala are un grad mare de fidelitate. Scala de
evaluare cu ancore comportamentale este o metodă calitativă şi va trebui validată statistic.

Metoda drumului critic a fost utilizată şi descrisă prima dată în 1957 de catre Walker şi Kelly.
Această metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la care participă un
grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în organizaţii şi s-a constatat că timpul de lucru se
poate reduce la jumătate. Metoda presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o
variantă a drumului critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite,
prin ordonarea relaţiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpului de lucru. În 1959 în
Franţa se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M. (Metro Potential
Method).
În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975, Septimiu Chelcea
numără 30 de variante). Această metodă de utilizare eficientă a timpului de lucru are la bază
premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă, poate fi descompusă în activităţi simple
şi evenimente sau etape, care să marcheze începutul şi sfârşitul activităţilor. Activităţile
simultane sau succesive, în ordinea lor de desfăşurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin
arce (activitate arc) sau prin noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activităţi
prin metoda drumului critic se găseşte în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Chestionarul de
investigaţie sociologică“ (1985, pp. 135-136).

 Exerciţiu
Construcţia unei scale de evaluare cu ancore comportamentale (2 seminarii, se lucrează cu
microgrupuri de studenţi).

 Bibliografie
Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
Pitariu, H., (1994) Managementul resurselor umane – măsurarea performanţelor profesionale,
Bucureşti, Editura All
Dinca, M., (1998),.Echelle d’evaluation a ancrage comportamental de la créativité, Revue de
Psychologie, nr.2

52
53
PRELEGEREA VI

Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor

Introducere

Această a şasea prelegere abordează tematica analizei fenomenelor


de dinamică a grupurilor, respectiv metoda sociomatricei, reţelele de
comunicare, stilurile de conducere.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

Rezumat

54
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup
social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită
evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii
unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale.
Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile
precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social
al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de comunicare
descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului de coeziune şi de
funcţionalitate.

1. Metoda sociomatricei

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup
social. Metoda a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită evaluarea
locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Teoria lui Moreno asupra fenomenelor
psihosociale este o abordare dinamică care se bazează pe reacţii afective de tipul atracţie,
respingere, indiferenţă, reacţii care caracterizează viaţa oricărui microgrup. Moreno afirma că
sociometria se ocupă cu „studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei“.
Fundamentale pentru sistemul său sunt conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea
este determinantă, ea reprezentând o reacţie potrivită la o situaţie nouă sau, o reacţie nouă la o
situaţie anterior întâlnită. Ea acţionează asupra creativităţii şi a modelelor culturale. Energia
psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza actului interpersonal, manifestat
prin atracţie – respingere – indiferenţă. Aceste trei elemente, acţionând ca acte de emisie sau
recepţie se numesc teleelemente. Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment
transmisă de la un individ la altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în
complexitate: atomul social (reţeaua sociometrică elementară ce înconjoară un individ),
molecula socială (superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile
mici (ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot evalua prin
matricea sociometrică, care reprezintă aspectele microsociale ale vieţii sociale, patternul social.
În cadrul grupului se definesc două tipuri de relaţii, formale şi informale într-o relativă opoziţie.
Sociometria poate evalua diferenţierile de structură între aspectul formal şi cel informal al
relaţiilor de grup.
Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant în stabilirea căilor
de acţiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor membrilor grupului. Grupurile
mici se caracterizează prin prezenţa unui obiectiv unic care se realizează prin eforturi
individuale. Există diferenţe între contribuţiile membrilor la scopul comun din mai multe puncte
de vedere: calitativ, cantitativ, al tipului, intensităţii. Au şanse să devină lideri persoanele care

55
contribuie în mod semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuţi de ceilalţi ca persoane de
încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:
• liderul formal (oficial, instituţional), în acest caz poziţia de conducere rezultă din
structura socială fixată, prestabilită, funcţia fiind condiţia autorităţii sale
• liderul informal (neoficial, neinstituţional): nu are o poziţie dată de structura căreia îi
aparţine, aceasta este dobândită în raporturile de preferinţa ale grupului, ocupă o poziţie centrală
datorită influenţei în grup.
Având drept criteriu relaţia lider-subaltern, tipul comportamentului de influenţare a unui subltern
(B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri de conducere:
• conducere manipulativă: scopul lui A este să modifice comportamentul lui B;
• conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcţie de dorinţa lui A;
• conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B îi aduce lui A o
recompensă.
R.B.Cattell (1954) evidenţiază două funcţii ale liderului:
• structurarea grupului – iniţiative în procesul de structurare a grupului;
• menţinerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin motivarea indivizior.
Considerând ipotetic că statutele se află într-o ordine unidimensională, simplă, ierarhia
membrilor grupului după competenţă şi simpatie coincide, Robert Bales a dorit să determine
dacă indivizii manifestă tendinţa de atribuire a unor roluri diferite în cazul în care nu există
diferenţe prestabilite de statut. Concluziile cercetării au fost următoarele:
• persoanele generatoare de idei întreprind acţiuni mai multe în domeniul rezolvării
problemei, însă recepţionează dezaprobări mai numeroase, reacţii negative şi întrebări;
• persoanele simpatizate au mai multe acţiuni în domeniul manifestării solidarităţii fiind
ajutate semnificativ de ceilalţi membrii ai grupului.
Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al iniţiativei. Liderul formal este recunoscut de
grup ca având în majoritatea situaţiilor iniţiativă şi caracterizându-se prin activism, dar pe o scală
de evaluare a simpatiei se situează într-o poziţie secundară prin raportare la liderul informal.
Eficienţa tehnică a liderului formal este în raport invers proporţional cu popularitatea, deţinută de
liderul informal, care are competenţă superioară în relaţiile socioafective. De aici reiese
necesitatea existenţei în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să
poată sesiza cauzele, efectele şi însemnătatea diferitelor fenomene apărute în grup: scăderea
eficienţei muncii, conflictele de muncă, incompetenţa profesională etc.
Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relaţiilor socioafective care se
dezvoltă într-un grup) permite tuturor membrilor grupului să precizeze relaţiile (pozitive sau
negative) pe care le întreţin cu ceilalţi. Fiecare trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de
respingere în legătură cu partenerii săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări:
Cu cine aţi prefera să lucraţi pentru a efectua X activitate? şi Cu cine nu aţi prefera să lucraţi
pentru a efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei nume
de colegi.
Pentru a obţine răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condiţii, şi anume:

56
- grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relaţiile socioafective să funcţioneze;
- persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze chestionarul, nu să li se
impună;
- răspunsurile să fie confidenţiale şi să fie garantată confidenţialitatea lor.
În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiţi indici sociometrici. Indicii pot fi:
1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite), expansivitatea pozitivă
( numărul de alegeri făcute), inserţia pozitivă (numărul de alegeri reciproce).
2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite), expansivitatea negativă
(numărul de respingeri făcute), inserţia negativă (numărul de respingeri reciproce).
În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt:
1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ;
2. rezultatele surprind situaţia dată sau precizată prin întrebări şi nu se pot generaliza pentru
alte situaţii;
3. rezultatele sunt valide pentru momentul de timp în care s-a aplicat chestionarul;
4. rezultatele reflectă doar relaţiile afective din grup fără să fie indicative pentru personalitatea
celor implicaţi (a celor la care se face referire).
Dacă indicii sociometrici oferă informaţii despre persoanele care fac parte din grup,
sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele sunt de două tipuri:
individuale şi colective.
Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relaţiilor reale şi imaginare care unesc
un individ cu alţi membrii ai grupului şi corespunde atomului social.
Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relaţiilor socioafective care există în
grup.(Abric, 2002, p.137)

2. Reţelele de comunicare

Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând


fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt
influenţate de diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie
să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind
matematic reţelele de comunicare, descrie o serie de dimensiuni a acestora care permit evaluarea
gradului de coeziune şi de funcţionalitate:
• suma vecinilor fiecărui membru al grupului reprezintă numărul de persoane cu care un
membru al grupului poate comunica direct;
• centralitatea este dată de numărul de opţiuni directe pentru o persoană din grup, se
cuantifică după numărul verigilor de comunicare;
• suma totală a vecinilor – suma poziţiilor aflate la distanţă minimă faţă de o persoană;
• suma distanţelor – suma pentru toate poziţiile a celor mai mici distanţe de la o poziţie la
alta.

57
Leavitt (1968) subliniază o serie de trăsături ale reţelelor de comunicare, având la bază modul în
care sunt interconectate elementele acestora:
• Flexibilitatea reţelei: o reţea flexibilă este aceea în care pentru a rezolva o problemă
subiecţii au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este criteriul conform căruia se
stabileşte eficienţa teoretică a unei reţele şi se stabileşte după formula C=2 (n-1), în care: C=
numărul minim de comunicări; n= numărul de subiecţi.
• Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De această calitate
depinde cantitatea de informaţii deţinută de un individ. Informaţia deţinută de o persoană
determină diferenţele de comportament (viteza, agresivitatea, flexibilitatea, precizia);
• Poziţia periferică relativă este reprezentată de diferenţa dintre centralitatea poziţiei
periferice şi centralitatea poziţiei celei mai centrale a reţelei. Odată cu creşterea poziţiei
periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziţia liderului.
În urma studiilor pe reţele de comunicare s-au stabilit o serie de ierarhizări ale acestora în funcţie
de diferiţi parametrii:
• În funcţie de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) şi „y“ sunt mai
stabile decât organizările de tip „linie“ şi „cerc“
• În funcţie de viteza de transmitere a informaţiei: organizările de tip „roată“ sunt mult
mai rapidă decât organizările de tip „cerc“
• În funcţie de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“ utilizează cel mai
mare număr de mesaje
• În funcţie de numărul de erori care apar în activitaea grupului: numărul cel mai mare
de erori se întâlneşte în organizările de tip „cerc“
Organizările de tip „roată“şi „y“ funcţionează cel mai corect. Deşi formaţiunile de tip „stea“ şi
„y“ sunt mai eficiente, ele limitează independenţa acţiunii membrilor existând riscul pasivităţii şi
al insatisfacţiei. În cazul „cercului“, deşi lipsită de lider, neorganizată şi dătătoare de erori,
formaţiunea poate oferi mai multă satisfacţie şi poate fi mai activă, însă poate da naştere
activismului anarhic, ce riscă a se transforma, în cele din urmă, în insatisfacţie.
Grafic reţelele de comunicare se pot reprezenta astfel:

A)

B)

58
C)

E)
Reţea în lanţ

F)

Reţea de tip „roată“ (stea)

G)

Reţea de tip „cerc“

H)

Reţea de tip „y“

3. Stilurile de conducere

59
Stilul de conducere influenţează relaţiile de grup din toate punctele de vedere. Într-o serie de
cercetări efectuate asupra mai multor grupuri de către Lippit şi White s-au putut preciza
caracteristicile diferitelor stiluri de conducere. Cercetarea s-a fectuat pe trei grupuri de subiecţi.
În prima serie de experimente liderul îşi schimba stilul de conducere de la un grup la altul. În a
doua serie, grupurile parcurgeau succesiv trei tipuri de conducere. Tipurile de conducere au fost:
în cazul unei conduceri democratice votul a fost instrumentul de decizie a activităţii acestuia; în
cazul unei conduceri autoritare decizia a aparţinut în totalitate liderului; în cazul unei conduceri
„laissez faire“ membrii grupului au avut dreptul de a opta intre diferite variante de activitate
prezentate de lider.
Rezultatele primei variante de experiment au demostrat că odată cu trecerea timpului membrii
din grupul autoritar deveneau tot mai agresivi şi ostili la nivel interpersonal, cu o frecvenţă de
opt ori mai mare decât în cele democratice, faţă de lider manifestau supunere. Rezultatele celei
de a doua variante de experiment au demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la
conducerea autoritară la cea democratică au loc apariţii bruşte de agresivitate şi pe de altă parte,
absenţa liderului autoritar generează agresivitate în grup.
Stilul de conducere democratic şi „laissez – faire“ sunt eficiente şi liderii se bucură de simpatie
din partea majorităţii persoanelor care fac parte din grup. În grupuri apar două tipuri de conflicte,
şi anume conflicte cu declanşare graduală şi conflicte cu declanşare bruscă. Lewin (1939)
explică conflictele în grup prin teoria câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoţională a
unei tensiuni interne“7. Tensiunea reprezintă o anumită trebuinţă, stabilind numai forţa
agresiunii, situaţia în ansamblu dând naştere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul
grupului şi produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul
agresivităţii este vorba de interacţiunea proceselor motivaţionale ale membrilor grupului, „stilul
de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de orientare a subiecţilor în sarcină“. În
cazul grupurilor cu lider autoritar motivaţia subiecţilor vine din exterior, aceştia fiind vulnerabili
la perturbările ce-i pot influenţa, pe când în grupurile democratice există o motivaţie internă
pentru îndeplinirea sarcinii, interacţionând pozitiv cu sarcina şi rezistând la influenţele
exterioare.
Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activităţii, de relaţiile interpersonale, de
caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale ale liderului ş.a. Leavitt a
efectuat experienţe prin care a arătat că indicele centralităţii unui individ din grup contribuie la
probabilitatea acestuia de a deveni lider.
Un procedeu pentru măsurarea leadership-ului este oferit de Cattell: unui grup de n-1 indivizi i se
adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n şi se cuantifică performanţa realizărilor
grupului, ştiindu-se sintalitatea acestuia. Astfel se poate evalua poziţia liderului.
R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reuşitei liderului, în mod indirect variindu-se
succesele grupului prin retargerea alternativă a unor lideri.

60
 Exerciţiu

Stabilirea liderului formal şi informal în grupa de studenţi utilizând metoda sociometrică.

 Bibliografie

Moreno, J.L. (1970) Fondements de la Sociometrie, Paris, P.U.F., p. 26


Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York, Harper.
Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus.
Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group performance, J.
abnorm. soc. Psychol., 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers
canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale
„Textes fondamentaux“, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316.
Lewin, K., Lippit, R., White, R., (1939) Patterns of aggresive behavior în experimentally
created social climates, Journal of Social Psychology, 10, p.271-299. citat după trad. în. l.
franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“
în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959, p.196-227
Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.233
Cattell, R.. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group Syntality, în:
Hum.Relat., 1954, 4, p.161-184
Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions majeurs,
Bull. Psychol., 1954, nr.7
Abric, J.C. (2002) Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi

61
PRELEGEREA VII

Cercetări asupra motivaţiei

Introducere

Această a şaptea prelegere abordează tematica cercetărilor asupra


motivaţiei, cuprinzând studii asupra trebuinţelor, asupra atitudinilor,
asupra credinţelor, precum şi studii de marketing.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

62
Rezumat

Motivaţia este definită ca un „sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni interne, energizante sau
activatoare, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunii şi conduitei“ Popescu Neveanu (1978).
Dacă motivul este interior şi funcţionează ca un generator de acţiuni, motivaţia trebuie înţeleasă
fie ca un ansamblu de motive, fie ca proces al motivării.
Cercetările asupra motivaţiei atât din punctul de vedere al metodelor, cât şi al interpretărilor, sunt
dependente de teoria psihologică căreia i se supun. Scopul cercetărilor a fost fie analiza
motivaţiei din interiorul psihismului (psihanaliza), fie analiza motivaţiei ca interacţiune socială
(psihologia situaţională).
Cercetările asupra motivaţiei îşi găsesc aplicabilitatea în domenii diferite, de la marketing la
psihologia muncii, din politică până la educaţie. Cele mai frecvente studii asupra motivaţiei
urmăresc să precizeze relaţii, caracteristici la nivelul trebuinţelor, al atitudinilor, al credinţelor şi
riturilor. Acest tip de cercetări presupune apelul la o serie de metode specifice: interviul
comprehensiv, analiza de conţinut, analiza documentelor ş. a. Studiul trebuinţelor poate utiliza ca
metodă analiza de conţinut care, având ca punct de plecare o grilă apriorică permite determinarea
trebuinţelor, ca şi a modalităţilor lor de exprimare în discurs (Murray, 1956). Studiul atitudinilor
se poate face utilizând metode calitative (analiza de conţinut, analiza jocurilor) sau prin metode
cantitative (chestionar, interviu). Studiul credinţelor presupune utilizarea unui tip de analiză de
conţinut, care se bazează în mod esenţial pe operaţia de categorizare. Ea presupune determinarea
într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Studiul riturilor presupune apelul
la metoda analizei de conţinut cu grilă apriorică. Riturile sunt definite astfel: „ansamblu de
conduite şi acte repetitive şi codificate, adesea solemne, de ordin verbal, gestual şi postural, cu o
puternică încărcătură simbolică, întemeiate pe credinţa în capacitatea de a acţiona a unor fiinţe cu
puteri sacre, cu care omul încearcă să comunice în scopul obţinerii unui efect anume“. (Riviere,
2000)

1. Studii asupra trebuinţelor

Trebuinţele sunt frecvent numite motive şi definite ca sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni
interne, energizări sau activări, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunilor şi conduitei (Popescu
Neveanu, 1977, p.464).
Metoda principală de studiu a acestora este analiza de conţinut cantitativă care presupune o grilă
apriori ca bază pentru stabilirea tipurilor de motive ca şi a modalităţilor lor de exprimare într-un
discurs. Prin discurs înţelegem orice expunere, de la cele oficiale până la discuţiile dintre
prieteni. Elementele grilei clasice de decodare a motivelor au fost descrise de Murray în 1956 şi

63
sunt: trebuinţa, suportul trebuinţei (elementul generator de dezechilibru), achiziţia, afilierea
(condiţii de satisfacere).
• Trebuinţa presupune decodarea şi descrierea sistemului de impulsuri, stări tensionale etc.
manifeste în discurs, text etc.
• Suportul este reprezentat de trăirile afective şi cognitive care susţin, conduc la generarea
unei trebuinţe. Cele mai frecvente tensiuni sau cauze declanşatoare de acţiune sunt
absenţa hranei, a repausului, a protecţiei, a susţinerii ca şi nevoia de identificare cu alţii,
de apartenenţă la o familie, de reputaţie şi prestigiu, de consideraţie, estetice etc.
• Achiziţia este reprezentarea bunurilor materiale sau spirituale care pot reduce tensiunea
declanşată de trebuinţă.
• Afilierea este o variantă de achiziţie în care integrarea sau participarea la acţiunile unui
grup reprezintă modalitatea de satisfacere a trebuinţei.
Pentru evaluarea trebuinţelor cel mai frecvent se folosesc tehnicile proiective. Mucchielli (1996)
exemplifică modalitatea de evaluare a trebuinţelor prin decodarea caracteristicilor trebuinţelor de
afiliere şi afecţiune ale adolescenţilor. În acest scop el a utilizat metoda proiectivă şi anume a
cerut unui grup de adolescenţi să descrie acţiunea reprezentată de un desen. Desenul a fost astfel
ales încât să poată induce trăiri corelative trebuinţelor de afiliere şi protecţie. El reprezenta doi
adolescenţi care se ţin după umeri în faţa unui adult care are o poziţie autoritară. Pentru a evalua
trebuinţele este necesară analiza discursului sau a povestirii adolescenţilor. Una din povestirile
asociate planşei prezentate a fost următoarea: „Doi tineri stau de vorbă cu un bătrân şi îi cer (1.
expresia unei trebuinţe de sprijin) bani ca să poată trăi, (2. expresia unei trebuinţe de
achiziţionare) pentru că bătrânul este bogat iar ei sunt săraci. Bătrinul îi sfătuieşte (3. trebuinţa de
consiliere) să se angajeze în fabrica lui (4. trebuinţa de suport) şi cei doi acceptă (5. dublă
trebuinţă de afiliere).“
Analiza textului evidenţiază următoarea situaţie: 1,2,5 sunt trebuinţe ale adolescenţilor, iar 3 şi 4
trebuinţe ale bătrânului; 1, 2, 3, 4, sunt elemente generatoare de trebuinţe, iar 5 pare a fi o
modalitate de rezolvare.
Limita acestui tip de analiză constă în dificultatea validării rezultatelor obţinute prin utilizarea
grilei clasice de decodare a motivelor descrise de Murray. Mucchielli (1996) consideră că
numărul mare de grile propuse pentru interpretarea motivelor se datorează unei definiţii
defectuoase a conceptului şi de aici rezultă dificultatea de evaluare a unei structuri motivaţionale
şi de validarea rezultatelor.

2. Studii asupra atitudinilor

Termenul de atitudine prezintă şi el mai multe sensuri, rezumând mai multe tipuri de relaţii. R.
Mucchielli distinge între atitudini de postură, de exprimare a unei opinii, de exercitare a unui rol,
atitudini care reprezintă predispoziţii generale. Considerând că atitudinea este un concept
indispensabil atât în psihologia socială cât şi în psihologia personalităţii, M. Rockeach defineşte
atitudinea ca o organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie,

64
predispunând persoana să răspundă într-o manieră preferenţială. Atitudinea mai poate fi definită
ca orientare generală a unei persoane sau a unui grup, faţă de diferite elemente exterioare lui.
Precizăm că persoana sau grupul sunt consideraţi actori sociali, în timp ce elementele exterioare
se numesc obiecte sau eventual obiecte nodale. Prin urmare, atitudinea reprezintă un mod de a
reacţiona al actorului faţă de obiectele care au importanţă pentru el. Faptul de a reprezenta o
valoare le acordă obiectelor denumirea de nodale.
Atitudinile au următoarele caracteristici:
• dispun de un suport comportamental (se exprimă prin comportamente şi opinii) care se
formează pe parcursul socializării, ceea ce presupune preluarea lor de la grupul social
prin interiorizare;
• reprezintă un sistem cognitiv-afectiv-comportamental care individualizează persoana sau
grupul;
• reprezintă modalităţi de relaţionare, ele intervenind în dinamica schimburilor sociale;
• sunt caracterizate prin inducţie reciprocă, deoarece intervin în derularea relaţiilor sociale
şi le orientează.
Cercetarea atitudinilor se realizează folosind chestionarele, dacă se evaluează reacţiile afective
faţă de persoane şi grupuri de persoane şi a tehnicilor proiective atunci când se analizează gradul
de exprimare a atitudinilor, factorii care le-au generat şi căile prin care se pot restructura.
Atitudinile pot fi studiate din unghiul dinamicii intrinseci, în modul descris mai sus, sau al
modului în care intervin în relaţiile interumane. Din unghiul modelului de relaţionare,
modalităţile clasice de analiză sunt analiza tranzacţională, analiza jocurilor şi analza jocurilor de
rol.
Cercetarea atitudinilor prin metode calitative este o aplicaţie a analizei de conţinut. Ca şi în cazul
trebuinţelor, scopul este de a determina ce se ascunde sub învelişul unor expresii diverse şi care
este sensul general al trăirilor afective subiacente comune tuturor fenomenelor expresive
analizate. Ceea ce presupune o operaţie de categorizare, cu alte cuvinte se utilizează analiza de
conţinut, cu insistenţă pe etapa a doua a procedurii, deoarece fenomenele expresive analizate
funcţionează ca indicatori de atitudini.
Ipoteza conform căreia în societăţile „X „ domină o atitudine colectivă egocentrică şi
individualistă se bazează pe o serie de conduite observate la populaţia analizată, cum ar fi
scăderea numărului de căsătorii şi a numărului de copii, reacţii de refuz al regulilor de grup
social pe care le resimt ca fiind constrângătoare etc.

3. Studii asupra credinţelor

„Credinţa este o opinie fermă, o certitudine subiectivă asupra unui fapt sau a unei relaţii care nu
este de domeniul evidenţei şi uneori nici nu se poate demonstra, cum este cazul credinţelor
religioase. Se datorează întăririi afective a unor relaţii cognitive în condiţiile în care

65
demonstraţiile raţionale sunt inconsistente sau imposibile. În sens figurativ, credinţa o opţiune
sau opinie fermă“ (Popescu Neveanu, 1978, p.158).
Analiza credinţelor este un tip de analiză de conţinut care se bazează în mod esenţial pe operaţia
de categorizare. Evaluarea convingerilor despre existenţa unor forţe divine care controlează şi
decid soarta oamenilor presupune o concepţie structuralistă asupra conduitelor umane şi
determinarea într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Se presupune de la
început că se pot determina în diversitatea conduitelor actorilor un număr relativ restrâns de
credinţe care justifică comportamente diverse. Odată ce sistemul de credinţe devine explicit,
actorii pot fi înţeleşi deoarece s-au definit invariantele care justificau comportamentele lor.
Analiza credinţelor unor populaţii de africani faţă de boală şi moarte (Mucchielli, 1984) a condus
la o serie de concluzii cu rol explicativ. În acest studiu s-au folosit metode proiective.
Participanţilor la cercetare li s-a prezentat un desen reprezentând o vrăjitoare, un bolnav şi un al
treilea personaj care prin poziţia sa inspira căinţa. Prin instructajul facut li se cerea participanţilor
să construiască o povestire pornind de la imaginea infăţişată şi să răspundă la o serie de întrebări
privitoare la moarte şi boală.
Analiza răspunsurilor a permis descrierea sistemului de credinţe, care presupunea următoarele
invariante:
• O forţa divină, spiritul (reprezentat de vrăjitoare) care poate interveni în destinul unei
persoane pedepsind orice încălcare a regulilor tribului;
• Un sistemul de norme sociale, dictate de forţa divină care trebuie respectate neabătut;
• În cazul în care aceste norme au fost încălcate există posibilitatea răscumpărării
greşelilor, fie printr-o plată directă făcută celui prejudiciat, fie prin intervenţia vrăjitoarei
care poate justifica în faţa forţei divine greşeala şi obţine iertarea pentru cel vinovat.

4. Studii de marketing

Marketingul calitativ este un instrument de gestiune care împreună cu cel cantitativ permite să se
„construiască“ pe piaţă oferta în funcţie de cerere. Marketingul este fundamental calitativ, chiar
dacă utilizează şi tehnici cantitative. El apare şi se dezvoltă direct corelat cu apariţia concurenţei
între întreprinderi. Întreprinderile sau producătorii care au apelat la marketing nu urmăresc doar
să impună propriile produse pe piaţă şi propriul punct de vedere clienţilor, ci mai ales le permite
să cunoască mai bine trebuinţele, aşteptările, dorinţele clienţilor potenţiali ca şi modul de
percepere şi interpretare a informaţiilor privitoare la produs, modul de funcţionare a pieţei, oferte
şi cereri ale partenerilor şi ale concurenţei etc. Conceptul a căpătat o aplicabilitate mai largă după
1969, noţiunea de marketing fiind aplicată şi în politică, organizaţii umanitare, în funcţionarea
intreprinderilor etc. Marketingul calitativ şi cantitativ nu se opun, ci se completează.
Marketingul calitativ permite formularea obiectivelor, o mai bună înţelegere a evoluţiei pieţii,
precizează deciziile. Marketingul cantitativ contribuie la alegerea segmentelor de piaţă (populaţii
sau obiecte, în sensul larg al cuvântului) care trebuie cercetate şi serveşte la programarea
modului de acţiune propriu-zis.

66
Marketingul calitativ asigură o bază psihosociologică cercetărilor şi presupune studii de
profunzime pe eşantioane mici. Aceste studii urmăresc să determine atitudini, trebuinţe, valori
constitutive ale stilului de viaţă etc. Marketingul cantitativ reprezintă o bază statistică, care face
apel la eşantioane cu caracteristici bine definite, cărora li se aplică chestionare.
Marketingul calitativ nu utilizează chestionarele, metode centrate pe interlocutor şi pe punctul lui
de vedere. Conştientizarea trebuinţelor şi a atitudinilor nu este întotdeauna evidentă, tendinţa de
a masca o serie de atitudini sau/şi comportamente sunt cele două motive pentru care
chestionarele nu sunt relevante în acest tip de cercetare. În aceste condiţii, se utilizeaza metode
specific calitative, focus grupul şi interviul comprehensiv, analiza de conţinut, probe proiective
care asigură atingerea scopurilor unei anchete de marketing.
Criteriile de evaluare a unor campanii publicitare sunt exemplificatoare pentru o abordare
calitativă în marketing. Se consideră că o campanie publicitară este potenţial eficientă dacă
îndeplineşte o serie de criterii de tipul:
• capacitate de a crea un eveniment;
• surprind caracteristicile concurenţei;
• credibilitate;
• perspective de memorare;
• perspective de uitare;
• exprimă beneficiul pentru consumator;
• accesibilitate a mărcii (firmei producătoare);
• gradul de implicare a consumatorului;
• simpatia asociată produsului prezentat sau mărcii respective;
• dimensiuni ale reclamei;
• încredere indusă;
• referire la tradiţie;
• imagine a calităţii superioare prin raportare la concurenţă.

 Exerciţiu

Analiză din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a reclamei a campaniei publicitare a


firmei ORANGE.

 Bibliografie
Riviere, C.,(2000) Socio-antropologia religiilor, Iaşi, Polirom
Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică ţi
Enciclopedică
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom

67
Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales,
Paris, Armand Colin

68
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.


2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,
Woodsworth
3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random
House Wadsworth Company
4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy
5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal
of abnormal and social psychology
6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,
Open University Press
7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.
8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,
Harper
9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)
Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem
10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press
11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York
12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart
and Winston, University Press of America
13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin
15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.
Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F.
16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group
Syntality, în: Hum.Relat, 4
17. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,
Editura Institutului Naţional de Informaţii
20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi
L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel
21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu
(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti
22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică
23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere
a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,
(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall
25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue
de Psychologie, nr.2
26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)
Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti

69
28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation,
„Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All,
Bucureşti
29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991)
Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of
qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage
31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions:
Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social
psychology
32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New
York, Basic Books
33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence
from tongue twisters, American Journal of Psychology
36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and
Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-
276
37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus
38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-
Wesley
39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom
40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,
Iaşi
42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi
43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur
44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among
moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:
The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall
48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză:
Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în:
A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316
49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat
după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées
experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959
50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia,
Memory & Cognition
51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York
52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University
Press
54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on
methodology and practice, London, Falmer Press

70
55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice
ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992
56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.
57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et
sociales, Paris, Armand Colin
59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,
London / New York, Pinter Publisher
61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With
particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist
62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content
analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions
majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique
65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,
Sage
66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia
67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti
69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman
71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-
Napoca, Ed. Sincron
72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De
l'Universite de Louvain, 7 ed.
73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The
experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American
Scientist
74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai
75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory
Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.
McGraw –Hill Publishing Company, New York
78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)
Approaches to social research, New York, Oxford University Press
79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de
producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to
the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 2
81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si
Y.S. Lincoln) London, Sage
82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in
the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston

71
7