UNIVERSITATEADE STATDIN MOLDOVA

DEPARTAMENTUL PSIHOLOGIE

Carolina Platon

PSIHODIAGNOSTIC ORGANIZAȚIONAL

Masterat

Chişinău 2020
 Tema 1. Noțiuni generale
Argument
Cunoaşterea bazelor psihodiagnosticului face parte integrantă din pregătirea profesională
a oricărui specialist din domeniul clinic. Capitolul dat prezintă o panoramă a problemelor
generale ale psihodiagnosticului – obiect de studiu, izvoare şi domenii de aplicare, metode şi
aspecte deontologice - cunoaşterea cărora va contribui la înţelegerea complexităţii acestui proces
multidimensional.

Obiective
În rezultatul studierii acestui capitol, veţi fi capabili să:
• identificaţi problemele de ordin general al psihodiagnosticului;
• definiţi obiectul de studiu al psihodiagnosticului;
• deosebiţi domeniile de aplicare a psihodiagnosticului;
• cunoaşteţi izvoarele psihodiagnosticului;
• deosebiţi diverse metode psihodiagnostic;
• selectaţi şi să determinaţi esenţa şi aria de utilizare a metodelor cu grad scăzut de
formalizare;
• selectaţi şi să determinaţi esenţa şi şi aria de utilizare a metodelor cu grad înalt de
formalizare;
• aplicaţi principiile Codului deontologic în activitatea practică.

Conţinut
1. Obiectul de studiu al psihodiagnosticului
În psihologie, termenul "psihodiagnostic" (grec. „psyche” – suflet şi „diagnosticos” – apt
de a recunoaşte) are o dublă semnificaţie: de disciplină teoretică şi de sferă a activităţii practice.
Ca domeniu teoretic, psihodiagnosticul studiază legităţile elaborării metodelor de
recunoaştere, depistare şi măsurare a particularităţilor psihologice ale persoanei. În competenţa
psihodiagnosticului se înscriu: construirea probelor, definirea cerinţelor vizavi de acestea,
elaborarea regulilor de desfăşurare a examenului psihodiagnostic, determinarea modalităţilor de
prelucrare şi interpretare a rezultatelor, definirea valorii şi limitelor diverselor probe. Or,
psihodiagnosticul are menirea de a asigura, prin intermediul anumitor metode, acumularea
informaţiei despre particularităţile psihicului uman.
Actualmente, psihodiagnosticul, ca domeniu al ştiinţei, şi-a formulat trei abordări
fundamentale, care cuprind, practic, toată multitudinea probelor existente.
1. Abordarea obiectivă− diagnosticul se realizează pe baza succesului (rezultativităţii)
realizării activităţii. Abordarea obiectivă a dus la elaborarea a două tipuri de teste tradiţional
contrapuse: teste de inteligenţă şi teste de personalitate. Primul tip este orientat spre determinarea
nivelului de dezvoltare intelectuală a personalităţii şi este reprezentată de testele de inteligenţă,
de aptitudini şi de cunoştinţe, al doilea vizează măsurarea particularităţilor ei nonintelectuale şi
pot fi divizate, la rândul lor, în teste acţionale şi teste situaţionale.
2. Abordarea subiectivă– diagnosticul se realizează pe baza informaţiei despre sine
comunicate de subiect, a autodescrierii particularităţilor sale şi a comportamentului său în
diverse situaţii. Abordarea subiectivă este reprezentată de numeroase chestionare.
 3. Abordarea proiectivă− diagnosticul se realizează pe baza analizei interacţiunii cu stimuli
externi neutri care, în virtutea ambiguităţii lor, devin obiect al proiecţiei. Abordarea proiectivă
este reprezentată de variate metode proiective.
În cadrul fiecărei abordări pot fi uşor depistate grupuri de teste destul de omogene, iar
unele probe pot fi atribuite cu greu unei abordări concrete, ele plasându-se pe o poziţie
intermediară.
Ca domeniu practic, psihodiagnosticul presupune activitatea concretă de examinare a
subiectului şi de formulare a diagnosticului. În examinarea psihodiagnostică pot fi evidenţiate 3
etape de bază: acumularea datelor, prelucrarea şi interpretarea rezultatelor obţinute, formularea
deciziei.
1. Acumularea datelor cu ajutorul probelor psihodiagnostice trebuie să fie precedată de
perioada familiarizării cu unii indici obiectivi şi subiectivi vizavi de persoana examinată (de
exemplu: istoria maladiei, opiniile altor specialişti etc.). În acest scop, pot fi utilizate anchete sau
interviuri. Marii psihodiagnosticieni atrag atenţia asupra importanţei studierii preventive a
subiectului, creându-se prin aceasta fondul de bază al examinării. Dat fiind faptul că examinarea
psihodiagnostică formează un sistem de interacţiune "examinator – examinat", este necesar să se
ia în considerare diversele variabile incluse în acest sistem (scop, sarcini, situaţii etc.). În
selectarea metodelor trebuie să se ţină cont de fidelitatea şi validitatea acestora în raport cu
sarcina diagnostică. Etapa acumulării datelor se finalizează cu obţinerea unor rezultate brute ale
probelor aplicate.
2. Prelucrarea şi interpretarea datelor se realizează, de obicei, pe două căi: calitativă şi
cantitativă. Abordarea calitativă ţine, de regulă, de experienţa specialistului, intuiţia lui
profesională, pe când cea cantitativă prevede evidenţa şi prelucrarea indicilor statistici. În
examinarea psihodiagnostică este obligatorie combinarea armonioasă a ambelor modalităţi.
3. La etapa luării deciziei pot fi evidenţiate trei niveluri de formulare a diagnosticului:
a) empiric – diagnosticul se limitează la constatarea unor particularităţi sau simptome în baza
cărora se trag anumite concluzii practice;
b) etiologic – diagnosticul ia în considerare nu numai existenţa unor particularităţi şi
simptome, ci şi cauzele apariţiei lor;
c) tipologic - diagnosticul determină locul şi importanţa datelor obţinute în structura
personalităţii.
Diagnosticul este în strânsă legătură cu pronosticul, care se bazează pe capacitatea de a
înţelege logica internă a "mişcării" personalităţii şi, pe baza trecutului şi prezentului,
preconizează dezvoltarea ei.
Examinarea psihologică se finalizează cu elaborarea unui program de acţiuni de
recuperare. În dependenţă de o situaţie concretă, acesta poate fi realizat de psiholog, de alţi
specialişti (pedagog, defectolog, medic) sau poate fi transmis spre realizare subiectului sau
părinţilor lui. Orice examinare psihologică trebuie să fie realizată în strictă corespundere cu
cadrul deontologic al psihologului.

2. Domenii de aplicare a psihodiagnosticului

Domeniile de aplicare a psihodiagnosticului sunt foarte variate. Unul din cele mai
importante ţine de optimizarea procesului educaţional, de soluţionarea unui şir de probleme
întâmpinate de lucrătorii instituţiilor de diverse tipuri: grădiniţe, şcoli, şcoli-internat etc.
Determinarea maturităţii şcolare, definirea cauzelor nereuşitei şcolare, diferenţierea instruirii,
orientarea şcolară şi profesională, tratarea individuală a elevilor, depistarea elevilor dotaţi,
examinarea copiilor cu nevoi speciale etc. − iată doar câteva exemple de aplicare a
psihodiagnosticului în învăţământ.
Selecţia şi orientarea profesională constituie, de asemenea, o sferă largă de aplicare a
psihodiagnosticului. Acesta are menirea să ajute orice persoană să îşi aleagă profesia potrivită, să
găsească modalitatea cea mai rapidă şi eficace în asimilarea cunoştinţelor profesionale, să obţină
calificarea dorită.
Activitatea psihoterapeutică constituie un alt domeniu de aplicare a psihodiagnosticului.
În acest context, una din sarcinile primordiale ţine de depistarea cauzelor apariţiei unei probleme
concrete la pacient (anxietate, fobii, complicaţii în relaţiile cu cei din jur etc.) şi determinarea
modalităţilor de rezolvare a ei.
În consiliere metodele psihodiagnostice sunt utilizate într-un spectru foarte larg de
probleme: alegerea instituţiei de învăţământ, examinarea stărilor emoţionale şi a relaţiilor
interpersonale, autocunoaşterea şi dezvoltarea personalităţii.
Practica judiciară utilizează metodele psihodiagnostice în validarea expertizei
psihojudiciare; în examinarea inculpaţilor, martorilor, trăgându-se concluzii despre trăsăturile de
personalitate, dezvoltarea intelectuală, particularităţile psihofiziologice ale acestora.
Însă aplicarea psihodiagnosticului nu se reduce numai la soluţionarea problemelor de
ordin practic. Metodele psihodiagnostice sunt instrumente importante ale cercetărilor
fundamentale. Majoritatea studiilor apelează la diverse probe ca la o modalitate eficientă de
acumulare a informaţiei în scopuri ştiinţifice. Cercetarea particularităţilor psihologice, a
deosebirilor de grup, a factorilor biologici şi culturali care generează deosebirile
comportamentale; studierea schimbărilor de vârstă în dezvoltarea individului; cercetarea
eficienţei diverselor metode de instruire; investigarea influenţei rezultatelor psihoterapiei şi a
diverselor programe sociale − iată doar câteva exemple de aplicare a metodelor psihodiagnostice
în cercetare. Or, fără o bună cunoaştere a acestora devine imposibilă înţelegerea adecvată a
principalelor orientări ale psihologiei moderne.
3. Izvoarele psihodiagnosticului
Rădăcinile psihodiagnosticului se pierd în antichitate. În literatura de specialitate găsim
curioase descrieri ale sistemului de angajare în câmpul muncii, care exista cu 3000 de ani în
urmă în imperiul chinez. La grecii antici, testele erau un însoţitor obişnuit al procesului de
instruire: ele se utilizau pentru a evalua gradul de stăpânire a abilităţilor fizice şi mentale. În evul
mediu, investigaţiile europene au introdus examinarea respectivă în calitate de condiţie pentru
acordarea titlurilor şi gradelor ştiinţifice. Însă ca domeniu ştiinţific, psihodiagnosticul a început
să se constituie la frontiera secolelor XIX - XX. Apariţia lui a fost pregătită de câteva orientări în
dezvoltarea psihologiei, cele mai importante fiind psihologia experimentală(1) şi psihologia
diferenţială(2).
1. Apariţia psihologiei experimentale este legată de fondarea de către Wundt, în 1879, în
Germania, a primului laborator de psihologie experimentală. Ulterior, asemenea laboratoare au
fost înfiinţate şi în alte ţări: Franţa, Olanda, Suedia, S.U.A., Marea Britanie etc.
Biologul englez Galton a fost unul din cei care a pus fundamentele testării. Galton
considera că testele senzoriale pot servi drept modalitate de evaluare a inteligenţei omului. El
sublinia că informaţia despre evenimentele exterioare parvine, în exclusivitate, prin organele de
simţ şi, cu cât mai bine aceste organe sesizează diferenţele, cu atât mai largă este aria de
activitate a inteligenţei. Studiind factorul ereditar, Galton conştientizează din ce în ce mai mult
necesitatea măsurării diverselor caracteristici ale subiecţilor care se aflau (sau nu se aflau) în
legături de rudenie. În acest scop, cercetătorul a realizat numeroase măsurări ale elevilor din
diverse instituţii de învăţământ. La Expoziţia Internaţională din 1884, Galton organizează un
laborator antropometric unde vizitatorii aveau posibilitatea să îşi măsoare unele caracteristici
fizice şi să îşi testeze acuitatea vizuală şi auditivă, timpul reacţiei şi alte funcţii senzorial-motorii.
Aplicarea unor asemenea metode contribuiau din plin la acumularea primelor date sistemice
despre diferenţele individuale în desfăşurarea funcţiilor psihice elementare.
Un aport deosebit în dezvoltarea testării psihologice au adus lucrările psihologului
american Cattell. Testele lui Cattell, influenţate de ideile lui Galton, măsurau viteza mişcării,
sensibilitatea la durere, acuitatea vizuală şi auditivă, timpul reacţiei, memoria etc. Aceste teste
erau tipice în şirul testelor elaborate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Asemenea serii se
administrau elevilor, studenţilor, adulţilor.
Multe serii de teste create de psihologii europeni în această perioadă prevedeau
măsurarea unor funcţii mai complexe. Savantul german Kraepelin, preocupat de examinarea
clinică a pacienţilor cu tulburări psihice a elaborat o serie de teste pentru măsurarea factorilor
consideraţi de el de bază în caracteristica individului. Aceste teste utilizând, de regulă, operaţii
aritmetice elementare, erau menite să măsoare efectele memoriei, surmenajului, distragerii
atenţiei.
Un alt psiholog german Ebbinghaus a studiat legile memoriei, utilizând în acest scop serii
de silabe fără sens. El considera că rezultatele astfel obţinute, nefiind influenţate de conştiinţa
individului, au un caracter mai obiectiv.
Psihologul italian Ferrari a introdus în seriile elaborate, în afară de teste fiziologice, teste
de măsurare a volumului percepţiei şi interpretarea imaginilor.
Criticând majoritatea seriilor existente pentru atenţionarea exagerată asupra
caracteristicilor senzoriale şi aptitudinilor speciale elementare, renumitul psiholog francez Binet
propune un şir de teste pentru măsurarea unor asemenea funcţii ca memoria, imaginaţia, atenţia,
percepţia, sugestibilitatea, percepţia estetică etc. De acum în aceste teste se profilează tendinţele
care, ulterior, au condus la crearea renumitelor scale de inteligenţă ale lui Binet.
2. Psihologia diferenţială a constituit un alt izvor al apariţiei psihodiagnosticului. În afara
reprezentărilor despre particularităţile individual-psihologice, obiect de studiu al psihologiei
diferenţiale, ar fi imposibilă apariţia psihodiagnosticului ca ştiinţă despre metodele studierii lor.
Psihologia diferenţială se constituia sub influenţa cerinţelor practicii: pedagogice, medicale,
industriale. Necesitatea studierii şi tratării persoanelor cu retard mental şi a bolnavilor psihici a
contribuit, de asemenea, la constituirea psihodiagnosticului.
Una din primele publicaţii dedicate retardului mental aparţine medicului francez
Esquirol. El evidenţiază diverse forme ale manifestării acestui retard − de la prima treaptă a
subnormalului până la profunda idioţie. Totodată, savantul trasează deosebirea dintre bolnavii
psihici şi retardaţi. Primii se caracterizează prin tulburări emoţionale neînsoţite în mod
obligatoriu de subdezvoltare intelectuală. Ceilalţi se caracterizează, în cea mai mare măsură, prin
defecte intelectuale înnăscute sau obţinute în fragedă copilărie.
Un alt medic francez, Seguin, a fost primul care a acordat atenţie instruirii retardaţilor.
Ignorând opinia general acceptată că retardaţii mentali sunt de nerecuperat, Seguin a utilizat un
şir de metode, numite fiziologice, în instruirea cu succes a copiilor cu retard mental pe parcursul
mai multor ani. Multe dintre aceste metode sunt utilizate şi în prezent în instituţiile de
învăţământ special.
 4. Metode de psihodiagnostic
Toate metodele utilizate în psihodiagnosticar putea fidivizate în două categorii: metode
cu grad scăzut de formalizare (1.4.1.) şi metode cu grad înalt de formalizare (1.4.2.).
4.1. Metode cu grad scăzut de formalizare.
Din grupul de metode cu un grad scăzut de formalizare fac parte observaţia, convorbirea,
anamneza, analiza produselor activităţii etc. Aceste metode furnizează informaţii de valoare,
însă sunt laborioase, necesită mult timp şi ţin mult de profesionalismul şi intuiţia
psihodiagnosticianului.
A) Observaţia este necesară în orice fel de psihodiagnoză. Ca procedeu al cunoaşterii
ştiinţifice, observaţia constă în analiza metodică şi intenţionată a comportamentului unui subiect,
a unei reacţii sau a unor manifestări ale subiectului aflat în atenţia celui ce trebuie să efectueze o
diagnoză psihică. Observaţia nu este o simplă percepere, ci o sistematizare a perceperii, un act de
cunoaştere orientat. Observaţia este o metodă tot atât de utilă pentru psiholog cum este pentru
medic examenul clinic, prin care, palpând, ascultând pulsul, respiraţia etc. cu instrumente relativ
nu prea complicate, acesta pune în evidenţă caracteristicile mai importante ale pacientului.
Observaţia poate fi simplă (în cursul unor activităţi psihodiagnosticianul notează
atitudinile subiectului, mimica sa maniera sa de a proceda) sau „armată” (înregistrare, perete
unitransparent care îi permite observatorului să vadă fără a fi văzut); limitată la un eşantion de
timp (de exemplu, cinci minute la fiecare interval de trei ore) sau continuă şi de durată; efectuată
în mediu deschis (general) sau în mediu închis (dictată de anumite activităţi sau de anumite
momente ale regimului de viaţă, de exemplu, clasă, laborator, teatru etc.).
Tehnica oricărei observaţii trebuie stăpânită bine. Este foarte utilă o primă observaţie de
orientare, pentru a se organiza cele mai adecvate modalităţi de abordare a subiectului examinat.
Orice observaţie este însoţită de un sistem de notaţie. În această problemă nu există modele strict
stabilite. Totuşi, în general, rezolvarea corectă a unei probleme se notează prin semnul " + ",
rezolvarea greşită se notează prin semnul " − ", rezolvarea cu ezitări − prin semnul " ~ ". Dacă
subiectul nu înţelege, se pune " !? ", dacă cere explicaţii se pune semnul întrebării "??", dacă îşi
manifestă uimirea, se pune semnul exclamării "!!". Timpul de reacţie se notează "TR", timpul de
odihnă − "TO", timpul de lucru − "TL", timpul de gândire - "TG" etc.
Centralizarea datelor de observaţie se face fie în fişele de observaţie, fie în foi sau fişe de
evaluare. În anumite tipuri de observaţii (mai ales în cele individuale) notaţia este relativ
complexă şi presupune o foarte bună însuşire a ei.
În secolul al XX-lea, observaţia a suferit o oarecare discreditare, însă important este că
gradul de penetraţie în substanţa fenomenelor psihice prin observaţie este foarte mare.
Bineînţeles, este vorba de observaţie ca metodă supusă rigorilor şi exigenţelor ştiinţifice.
B) Convorbirea este utilizată destul de eficient ca metodă de cunoaştere a fenomenelor
psihice. În general, convorbirea solicită, din partea subiectului investigat, răspunsuri care conţin
opinii, atitudini, expresii privind concepţia despre viaţă şi lume a subiectului, dar şi modalităţi
explicite verbale de exprimare. Din aceste motive, convorbirea pune în acţiune atât mecanismele
intelectuale, coerenţa lor, cât şi calităţile de exprimare spontană sau dificilă a ideilor, nivelul
cunoştinţelor, calitatea informaţiilor etc.
Convorbirile se pot se pot clasifica conform unor anumite criterii: metoda utilizată (a);
numărul de participanţi în convorbire (b); obiectivul convorbirii (c).
a) Din optica metodei utilizate se poate evidenţia:
 - convorbirea liberă, care se concentrează în jurul unei teme şi este greu de urmărit,
materialul adunat însă poate fi foarte preţios, deoarece permite să fie analizate planuri subiective
mai complexe şi să se facă sondaje subtile privind subiectul examinat;
- convorbirea semidirijată,care se caracterizează prin faptul că psihodiagnosticianul îşi
propune în prealabil să atragă atenţia asupra anumitor obiective precise, pe care însă nu le
realizează într-o anumită ordine strictă în timpul convorbirii;
- convorbirea dirijată, care are la bază un plan de întrebări bine structurat ce se pun în
aceeaşi ordine tuturor subiecţilor cu care se lucrează; acest fel de convorbire este un fel de
chestionar oral;
- convorbirea dinamică (utilizată preponderent de psihanaliştii), care se caracterizează prin
faptul că psihologul, prezentând o temă-problemă, un incident, lasă subiectul să vorbească liber, fără
întrerupere, astfel fiind proiectate atitudini, conflicte, sentimente, prejudecăţi, obsesii etc.
b) Din optica numărului de participanţi se poate vorbi despre convorbirea individuală în
cadrul căreia se realizează un psihodiagnostic individual şi convorbirea de grupîn cadrul căreia
se realizează un psihodiagnostic colectiv.
c) Din optica obiectivului se poate identifica:
-convorbirea subordonată cerinţelor de psihodiagnostic;
- convorbirea utilizată ca tehnică de psihoterapie;
- convorbirea de consiliere;
- convorbire de comunicare a rezultatelor examenului psihologic şi a tot ce se consideră
important în legătură cu aceasta.
Convorbirea are loc întotdeauna într-un climat de bunăvoinţă, în care subiectul să se
poată exprima în mod liber.
C) Anamneza (din greacă - "întoarcere în trecut") reprezintă ansamblul de informaţii
culese de la subiect şi de la anturajul acestuia, referitoare la istoria sa personală şi la problemele
sale. Cadrul anamnezei ca metodă psihodiagnostică este mai îngust decât cel al convorbirii.
Anamneza se referă la evenimentele importante, la tot ceea ce prilejuieşte reacţii pozitive sau
negative în prezent, având o legătură psihologică cauzală cu evenimentele din trecut. Anamneza
permite să se surprindă discordanţele dintre modul cum s-au desfăşurat secvenţele istoriei
personale a subiectului şi modul cum le-a trăit acesta pe plan subiectiv. Din această cauză,
anamneza prezintă o foarte mare importanţă şi permite să se facă o inserţie în planul
motivaţional, în cel al aspiraţiilor, al atitudinilor subiectului. Anamneza sondează longitudinal
dezvoltarea psihologică, precum şi cadrul în care aceasta s-a desfăşurat. Din acest motiv, ea
permite o dezvăluire a cauzelor care au determinat o anumită evoluţie sau involuţie psihică.
Acest fapt permite să se realizeze cadrul unei diagnoze psihice etiologice.
Pentru a fi operativă, anamneza se structurează pe două planuri. Un plan sumar de date
generale privind evenimentele vieţii şi un plan legat de faptul, evenimentul, simptomul ce a
solicitat diagnoza psihică. De aceea, anamneza poate avea structuri variate în care se
consemnează evenimente mai pregnante în funcţie de vârsta, sexul, statutul civil şi profesional al
subiectului.
4.2. Metode cu grad înalt de formalizare.
Din grupul de metode cu un grad înalt de formalizare fac parte testele în sensul larg al
acestui cuvânt (testele propriu-zise, chestionarele, tehnicile proiective). Ele se caracterizează prin
proceduri stricte de aplicare (realizarea strictă a instrucţiunii, modalităţi stricte de prezentare a
materialului, neimplicarea psihodiagnosticianului în activitatea subiectului etc.), prelucrare
(existenţa criteriilor stricte de prelucrare şi evaluare a rezultatelor ), fidelitate, validitate şi
sensibilitate. Aceste metode asigură acumularea rapidă a informaţiei care permite compararea
cantitativă şi calitativă a individului cu alte persoane.
4.2.1. Apariţia testului ca metodă diagnostică.
Dintre multiplele instrumente de psihodiagnostic cea mai mare răspândire o au testele. În
general, testul psihologic constă dintr-o probă, mai frecvent dintr-o serie de probe, construite cu
scopul stabilirii prezenţei / absenţei a particularităţilor de manifestare sau a gradului de
dezvoltare psihică.
Termenul „test mental” (engl. „mental test”) a apărut pentru prima dată în anul 1890 în
unul din articolele lui Cattell, care a propus acest termen pentru a desemna noile probe ce se
refereau, mai ales, la funcţiile senzorial-motorii şi erau aplicate de el studenţilor săi. În articolul
său, Cattell menţiona că administrarea testelor unui mare număr de indivizi va permite să se
descopere legităţile proceselor psihice, transformând, astfel, psihologia într-o ştiinţă exactă.
În 1905, psihologul francez Binet, în colaborare cu psihiatrul Simon, publică un articol
care descria primul test mental ce măsura o funcţie intelectuală superioară − inteligenţa − şi avea
aplicaţii practice evidente. Binet a fost primul care a rupt cu tentativele de măsurare a
inteligenţei, pornind de la procesele elementare (acuitate senzorială, timp de reacţie etc.). El
considera că inteligenţa trebuie să fie percepută prin prisma proceselor superioare ca memoria,
înţelegerea, imaginaţia etc. Scalele construite de Binet (1905, 1908, 1911) au fost primele teste
de inteligenţă de aplicare individuală care puneau în joc componente esenţiale ale inteligenţei si
se afla în legătură cu dezvoltarea copilului. Succesul în lume a fost imediat şi un număr crescând
de lucrări a condus la crearea numeroaselor probe de inteligenţă.
În timpul primului război mondial eficacitatea testelor a fost demonstrată în Statele Unite,
când ele au fost utilizate masiv pentru a recruta rapid o armată, punând bazale apariţiei testelor
de grup− un răspuns firesc la cerinţele stringente ale practicii care necesita diagnosticarea unui
mare număr de persoane în scopul selectării lor pentru anumite tipuri de activitate conform
particularităţilor individuale. Astfel, au apărut două forme ale testelor militare utilizate şi în:
Army Test Alpha şi Army Test Beta. Primul, destinat pentru testarea generală obişnuită, era un
test verbal conţinând vocabular, sinonime, antonime etc. Al doilea, destinat analfabeţilor şi
persoanelor de origine străină care nu cunoşteau limba engleză, era un test nonverbal conţinând
labirinte, imagini, coduri etc. După terminarea războiului au fost elaborate numeroase teste
pentru toate vârstele şi treptele de şcolaritate.
Încă până la primul război mondial, psihologii au simţit necesitatea de a completa testele
de inteligenţă generală cu teste de aptitudini speciale. Apariţia testelor de aptitudini era dictată şi
de acute necesităţi practice legate de dezvoltarea furtunoasă a consilierii şi selecţiei profesionale
în diverse domenii de activitate. Au început să se elaboreze teste pentru determinarea
aptitudinilor mecanice, artistice, muzicale etc.
De rând cu testele de inteligenţă si de aptitudini speciale apare încă un tip de teste,
utilizate pe larg în instituţiile de învăţământ şi numiteteste de cunoştinţe. Acestea reflectă, într-o
anumită măsură, influenţa programelor şcolare asupra eficienţei rezolvării testelor, măsurând
astfel rezultatele instruirii. Istoria dezvoltării acestor teste poate fi urmărită din momentul
înlocuirii în unele şcoli din S.U.A. a examenelor orale cu cele scrise. Actualmente, testele de
cunoştinţe, fiind numeroase, sunt utilizate pe larg în diverse domenii ale activităţii practice.
O altă direcţie a testării psihologice este orientata spre examinarea aspectelor afective sau
nonintelectuale ale personalităţii. Testele utilizate în acest scop sunt numite teste de personalitate
si sunt utilizate, de regulă, pentru măsurarea unor asemenea particularităţi ca motivaţia,
interesele, montajul, reglarea emoţională, relaţiile interpersonale etc. Mai multe abordări sunt
caracteristice pentru această direcţie a testării personalităţii.
O primă abordare este reprezentată de chestionarele depersonalitate. În calitate de
variantă iniţială poate fi menţionat chestionarul lui Woodwort, elaborat în anii primului război
mondial şi utilizat pentru depistarea primară a persoanelor suferinde de nevroză. Testul conţinea
o serie de întrebări privind indicii obişnuiţi ai nevrozei, iar persoana testată trebuia să răspundă
dacă le are sau nu. Ulterior, chestionarul lui Voodwort a servit drept model pentru elaborarea
unui şir de chestionare de personalitate.
O a doua abordare este reprezentată de tehnica proiectivă.În testele de acest tip
subiectului i se prezintă o probă nestructurată care admite mai multe variante de soluţionare. Dat
fiind faptul că metoda proiectivă nu îi permite individului să definească scopul testării, se
presupune că în rezolvare subiectul va manifesta modalităţi de reacţie specifice lui, fără a avea
posibilitatea de a crea o impresie dorită.
O a treia abordare este reprezentată de testele obiective de personalitate (acţionale şi
situaţionale). În aceste teste subiectul este rugat să întreprindă nişte acţiuni ce reproduc situaţii
cotidiene, al căror scop deseori rămâne necunoscut. Pentru prima dată asemenea teste au fost
folosite în anii 20-30 în S.U.A. în studierea unor asemenea particularităţi comportamentale ca
minciuna, furtul, perseverenţa.
Actualmente, expansiunea testelor a luat o amploare nemaipomenită, ocupând unul din
primele locuri în aplicaţiile psihologiei în cele mai variate domenii: psihologia educaţiei,
psihologia personalităţii, psihologia patologică, psihiatrie etc. Deşi Statele Unite, unde pentru
prima dată a apărut termenul “test mental”, ocupă o poziţie dominantă, contribuţia, uneori
decisivă, a psihologilor din numeroase ţări este evidentă în acceptarea actuală a metodei în lumea
întreagă.
4.2.2. Condiţiile de elaborare a testelor.
La elaborarea oricărui test sau baterii de teste este necesar să se îndeplinească anumite
condiţii care se referă la obiectiv, eşantion, etalon, standardizare.
Orice test are un obiectiv. Obiectivul urmărit de test prevede obţinerea unor informaţii cât
mai precise asupra caracteristicilor psihice ale subiectului examinat. Pentru a atinge obiectivul e
nevoie de realizat un şir de sarcini. Sarcina cu care subiectul se confruntă într-un test poartă
numele de „item". Fiecare test va cuprinde deci un număr mai mare sau mai mic de itemi.
Rezultatele obţinute de o persoană la test, reprezentate prin numărul de puncte realizate, poartă
numele de „scor" sau „cotă”.
Deoarece evaluarea unui subiect din punctul de vedere al însuşirilor psihice pe care le
posedă se poate face numai prin comparaţie cu alţi subiecţi, iar cuprinderea întregii populaţii în
procesul de analiză psihică comparativă este imposibilă, se pune problema eşantionului de
populaţie pe care să se facă probarea testului. Eşantionul reprezintă o colectivitate numerică
restrânsă, aleasă conform unor criterii. În primul rând, el trebuie să cuprindă un număr cât mai
reprezentativ de subiecţi. În genere, este necesar ca eşantionul să nu fie nici excesiv de mare,
impunând un volum de muncă mărit, nici prea mic, riscând să cuprindă doar anumite părţi ale
populaţiei. Se presupune că studiul a 100 de subiecţi satisface cerinţele de populaţie, anumite
domenii de experimentare efectuându-se cu loturi şi mai mici de populaţie. În al doilea rând,
eşantionul trebuie să fie omogen. Omogenitatea reflectă însuşirile importante numai pentru o
anumită categorie de populaţie (omogenitate culturală, socială, profesională, de vârstă, de
şcolarizare etc.).
Rezultatele obţinute de o populaţie cât mai reprezentativă, atât din punct de vedere
numeric, cât şi din punct de vedere al omogenităţii servesc drept etalon pentru evaluarea
ulterioară a rezultatelor individuale. Rezultatele eşantionului care au servit la etalonarea
testuluise prelucrează statistic. Scopul este de a găsi locul unde se situează rezultatul subiectului
în interiorul ansamblului de rezultate obţinute de membrii eşantionului. De calitatea etalonării
testelor depinde, în mare măsură, valoarea lor. Este util ca particularităţile şi volumul populaţiei
care au servit la etalonare să fie cunoscute psihodiagnosticienilor care folosesc testul respectiv.
O condiţie care atribuie testului calitatea de test este standardizarea. Există mai multe
aspecte ale acesteia. Standardizarea instrucţiunii acordate subiectului în legătură cu sarcina ce
trebuie executată (la unele teste la care timpul de execuţie are o valoare simptomatică, acesta este
indicat cu precizie de secunde); standardizarea stimulilor prezentaţi; standardizarea modului de
cotare a rezultatelor. Standardizarea face ca evaluarea prin intermediul testelor să se deosebească
de evaluările unui profesor. De exemplu, profesorul poate evalua gradul atenţiei elevilor prin
observarea lor zilnică, însă acest lucru nu înseamnă că s-a aplicat un test. Dat fiind faptul că
condiţiile de observare nu sunt strict standardizate şi identice, profesorul poate face o anumită
raportare doar la colectivul redus al clasei şi nu poate recurge la o prelucrare statistică a datelor şi
deci la etalon.
4.2.3. Calităţile testelor
Pentru a obţine rezultate obiective în baza cărora pot fi trase concluzii practice testul
trebuie să dispună de un şir de calităţi. Or, sunt trei calităţi de a căror prezenţă depinde valoarea
testului ca instrument diagnostic şi prognostic şi anume: fidelitatea, validitatea, sensibilitatea.
Fidelitatea reflectă stabilitatea testului şi face ca o probă aplicată subiectului de două ori
succesiv să dea rezultate identice.
Validitatea reflectă autenticitatea testului care face ca testul să măsoare anume acea
caracteristică psihologică pentru care este predestinat şi nimic altceva.
Sensibilitatea reflectăfineţea discriminativă a testului, capacitatea lui de a diferenţia
deosebirile fine, existente dintre indivizi.
Calităţile enumerate sunt inerente oricărui test, asigurând obiectivitatea rezultatelor
obţinute.
4.2.4. Clasificarea testelor
A doua jumătate a secolului XX a marcat o creştere considerabilă a numărului de teste şi
o extindere a folosirii lor în diverse domenii. Toate acestea au generat un şir de criterii de
clasificare a testelor.
1. După modul de administrare, în dependenţă de faptul dacă testul este aplicat unui sau
mai multor subiecţi simultan, pot fi distinse:
- teste individuale;
- teste colective.
2. Considerând drept criteriu timpul de administrare, testele se împart în:
- teste cu timp limitat de executare;
- teste cu timp liber de executare.
3. După materialul utilizat testele se împart în:
- verbale, în care itemii sunt exprimaţi prin cuvinte;
- nonverbale în care se utilizează figuri, scheme, labirinte, coduri etc.
4. Pornind de la semnificaţia psihologică se pot distinge două mari categorii de teste:
- teste de eficienţă (de inteligenţă, de aptitudini speciale, de cunoştinţe) care studiază aspectele
cognitive ale personalităţii.
- teste de personalitate (chestionare, teste proiective, teste obiective de personalitate) care
studiază aspectele afective,volitive și comportamentale ale personalităţii.

5. Aspecte etico-sociale ale psihodiagnosticului

Consecinţele sociale pe care le are utilizarea testelor au impus necesitatea fixării unor
norme de etică profesională. Este vorba de calificarea specialistului, de specificul condiţiilor de
testare şiavârstei celor testaţi, de aspectele etice ale psihodiagnosticului, de evitareaabuzului de
teste. Acestea şi alte principii au fost puse la baza elaborării Codului Deontologic al
psihologului.
Nivelul de calificare a specialistului constituie o condiţie inerentă a testării. Un psiholog
calificat selectează metodele în corespundere cu scopul examinării şi cu persoana concretă pe
care o examinează. El trebuie să cunoască literatura privind metoda selectată, să poată aprecia
parametrii tehnici ai acestei metode: fidelitatea, validitatea, sensibilitatea, etalonarea etc. În
literatura de specialitate găsim numeroase dovezi ale limitelor metodelor diagnostice. Testele nu
ne dau prin ele însele imaginea psihicului subiectului. Momentul esenţial şi, în acelaşi timp, cel
mai dificil şi de răspundere pentru utilizator este acel al interpretării rezultatelor. Capacitatea de
a face interpretări corecte, utile pentru practică implică o pregătire profundă în domeniu.
Dată fiind diversitatea direcţiilor de cercetare şi specializare, nici un psiholog nu poate
avea acelaşi grad de calificare în toate domeniile. Iată de ce orice psiholog trebuie să cunoască
limitele competenţei sale, să nu propună servicii şi să nu utilizeze tehnici care contravin
standardelor profesionale.
O mare importanţă o au şi dispoziţiile native necesare formării competenţelor de
psihodiagnostician: spiritul de observaţie, inteligenţa, capacitatea de a obţine uşor cooperarea
subiecţilor etc. De exemplu, psihologul cu un spirit de observaţie bine dezvoltat reuşeşte să
„vadă” că diferiţi subiecţi comit aceleaşi greşeli la un test de inteligenţă din cauze diferite:
oboseală, timiditate, neatenţie, supraapreciere. Aceste manifestări, reacţii secundare sunt foarte
semnificative pentru determinarea dinamicii şi a cauzelor eşecului.
Nu mai puţin importantă este şi capacitatea de a urma exact instrucţiunile, de a nota rapid
şi exact răspunsurile. Bineînţeles, volumul de pregătire depinde, într-o anumită măsură, şi de
natura metodei cu care se lucrează. Or, utilizarea corectă a testelor individuale de inteligenţă şi a
celor de personalitate necesită o perioadă mai lungă de instruire, decât a celor colective şi de
aptitudini profesionale simple.
Valoarea datelor obţinute cu ajutorul testelor poate fi mult alterată de lipsa condiţiilor
imanente oricărui examen psihologic. Or, orice examinare trebuie să se desfăşoare în condiţii,
unde să fie absenţi toţi factorii perturbatorii ce ar putea provoca distragerea, oboseala, teama
subiectului. Lipsa de cooperare a subiectului, tot ceea ce frânează manifestarea sa, de asemenea,
împiedică subiectul să realizeze maximul de care este capabil.
În timpul examinării, subiectul poate fi influenţat de reacţiile involuntare ale
psihologului: de aprobare, de nemulţămire, de plictiseală etc. Unele cercetări au demonstrat că şi
părerea examinatorului despre subiect poate modifica, într-o anumită măsură, rezultatele. O atare
situaţie ar putea fi evitată, examinatorului oferindu-i-se mai puţine date despre subiect înainte de
interpretarea datelor sau recurgându-se la interpretarea rezultatelor testării efectuate de un alt
psiholog. Însă aceste procedee prezintă şi mari dezavantaje, lipsindu-l pe psiholog de
informaţiile suplimentare, adesea extrem de semnificative.
Eficacitatea testării depinde şi de vârsta celor testaţi. În cazul copiilor, cu excepţia celor
ce manifestă o excesivă timiditate sau negativism, examinarea nu implică dificultăţi
excepţionale: noutatea materialului trezeşte curiozitatea copiilor normali. Tinerii şi adulţii, în
schimb, trăiesc adesea o teamă paralizantă. Pentru unii din ei examenul este o situaţie
neobişnuită, legată de o împrejurare importantă, astfel încât apare teama de nereuşită. În
asemenea cazuri, este necesar să se găsească o justificare pentru aplicarea unui test, sau să se
ascundă adevărata lui funcţie, pentru a nu leza amorul propriu al individului. De exemplu, un test
de atenţie poate fi prezentat ca atare, deoarece un tânăr sau un adult poate recunoaşte, fără a avea
trăirea unui eşec, că are o atenţie slab dezvoltată. În cazul unui test de inteligenţă, însă, subiectul
acceptă mai greu nereuşita. Este de dorit să se reducă la minimum toate elementele care
subliniază caracterul de examen.
Subiecţii, în special copiii, simt nevoia de a primi confirmarea corectitudinii reacţiilor lor.
În asemenea situaţii apar anumite dificultăţi. De exemplu, a spune subiectului că răspunsul este
greşit deseori înseamnă a-l tulbura, a-l inhiba. A încuraja subiectul, afirmând că rezolvarea este
corectă, înseamnă deseori a-l influenţa să transpună modul respectiv de rezolvare asupra altor
probe de acelaşi gen, ceea ce nu întotdeauna este corect. În asemenea cazuri, se va lua o atitudine
încurajatoare, fără a influenţa direcţia de gândire sau acţiunile subiectului, examenul fiind lipsit
de orice indicaţii moralizatoare sau instructive.
Utilizarea testelor doar de specialişti în domeniu este condiţia primordială în asigurarea
aspectelor etice ale diagnosticării şi, deci, în protejarea drepturilor individului testat. În acest
sens, utilizatorii de teste trebuie să dea dovadă de deplină responsabilitate, confidenţialitate,
onestitate ştiinţifică şi profesională.
Un aspect esenţial al utilizării metodelor psihodiagnostice este cel al necesităţii de a se
evita abuzul în folosirea lor. Utilizarea abuzivă a testelor duce deseori la divulgarea conţinutului
lor în păturile largi ale populaţiei şi le face ineficiente înainte de a se putea crea altele noi.
Utilizarea exagerată a testelor în şcoli, colegii, oficii, servicii militare, întreprinderi a dus la o
adevărată revoltă, mai ales în Statele Unite. Într-o societate, unde pentru a evalua capacităţile
membrilor săi, anual, se aplică aproape un sfert de milion de teste, publicul testat a început să
aibă îndoieli privind validitatea unei astfel de selecţii şi a testelor înseşi. Pentru a evita atare
nemulţumiri, psihologii sunt obligaţi să cunoască limitele testelor şi ale lor proprii, să le
folosească numai atunci când nu pot obţine informaţii identice pe alte căi.

Rezumat
Psihodiagnosticul poate fi abordat ca domeniu teoretic şi ca activitate practică. Ca
domeniu teoretic, psihodiagnosticul studiază legităţile elaborării metodelor de recunoaştere,
depistare şi măsurare a particularităţilor psihologice ale persoanei. Ca domeniu practic,
psihodiagnosticul presupune activitatea concretă de examinare a subiectului şi de formulare a
diagnosticului.
Aplicabilitatea psihodiagnosticului este enormă şi foarte variată. Educaţie, consiliere,
selecţie şi orientare profesională, clinică, cercetare, - iată doar câteva din multitudinea de
domenii de aplicare a psihodiagnosticului.
Rădăcinile psihodiagnosticului se pierd în antichitate. Însă ca domeniu ştiinţific,
psihodiagnosticul a început să se constituie la frontiera secolelor XIX - XX. Apariţia lui a fost
pregătită de câteva orientări în dezvoltarea psihologiei, cele mai importante fiind psihologia
experimentală şi psihologia diferenţială.
Psihodiagnosticul dispune de un număr impunător de metode. Toate metodele utilizate în
psihodiagnosticar putea fidivizate în două categorii mari: metode cu grad scăzut de formalizare şi
metode cu grad înalt de formalizare. Din grupul de metode cu un grad scăzut de formalizare fac
parte observaţia, convorbirea, anamneza, analiza produselor activităţii etc. Aceste metode
furnizează informaţii de valoare, însă sânt laborioase, necesită mult timp şi ţin mult de
profesionalismul şi intuiţia psihodiagnosticianului. Din grupul de metode cu un grad înalt de
formalizare fac parte testele în sensul larg al acestui cuvânt (testele propriu-zise, chestionarele,
tehnicile proiective). Ele se caracterizează prin proceduri stricte de aplicare (realizarea strictă a
instrucţiunii, modalităţi stricte de prezentare a materialului, neimplicarea psihodiagnosticianului
în activitatea subiectului etc.), prelucrare (existenţa criteriilor stricte de prelucrare şi evaluare a
rezultatelor ), fidelitate, validitate şi sensibilitate. Aceste metode asigură acumularea rapidă a
informaţiei care permite compararea cantitativă şi calitativă a individului cu alte persoane. Dintre
multiplele instrumente de psihodiagnostic cea mai mare răspândire o au testele.
Un domeniu important al psihodiagnosticului ţine de aspectele etice ale acestei activităţi.
Este vorba de calificarea specialistului, de specificul condiţiilor de testare şi a vârstei celor
testaţi, de evitarea abuzului de teste. Acestea şi alte principii au fost puse la baza elaborării
Codului Deontologic al psihologului.

Probe de evaluare / autoevaluare

1. Definiţi psihodiagnosticul ca domeniu teoretic şi activitate practică.
2. Numiţi şi caracterizaţi succint principalele domenii de aplicare a psihodiagnosticului. Indicaţi
(dacă cunoaşteţi) alte domenii de aplicare a psihodiagnosticului.
3. Indicaţi izvoarele psihodiagnosticului. Numiţi principalii reprezentanţi ai psihologiei
experimentale şi psihologiei diferenţiale. Identificaţi aportul lor în dezvoltarea
psihodiagnosticului.
4. Enumeraţi şi analizaţi succint metodele cu grad scăzut de formalizare.
5. Descrieţi apariţia testului ca metodă diagnostică. Analizaţi condiţiile de elaborare a testului ca
metodă psihodiagnostică.
6. Identificaţi şi caracterizaţi calităţile testului.
7. Comparaţi testele cu grad scăzut / ridicat de formalizare; identificaţi asemănările şi deosebirile
dintre ele.
8. Identificaţi problemele de ordin etico-social în activitatea psihodiagnostică.
9. Argumentaţi necesitatea respectării Codului Deontologic. Aduceţi câteva exemple de utilizare
a principiilor Codului Deontologic în activitatea Dvs. profesională.
Bibliografie
1. Dicţionar de psihologie, Larousse, Bucureşti, 2000.
2. Dîncă M., Teste de creativitate, Bucureşti, 2001.
3. Fontaine O., Fontaine F., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă. Bucureşti,
2008.
4. Lăzărescu M., Psihologie clinică, Timişoara, 1994.
5. Mclntire S., Miller L., Fundamentele testării psihologice, Polirom, Iaşi, 2010.
6. Mureşan P. (coord.), Teste de aptitudini, Bucureşti, 1991.
7. Platon C., Introducere în psihodiagnostic, Chişinău, 2007.
8. Platon C., Serviciul psihologic şcolar, Chişinău, 2001.
9. Platon C., Psihodiagnostic clinic, Chişinău, 2007.
10. Platon C., Semionov S., Teste de personalitate, Chişinău, 1993.
11. Platon C., Semionov S., Dezvoltarea mentală: examinare şi stimulare, Chişinău, 1993.
12. Platon C., Semionov S., Dezvoltarea mentală: examinare şi stimulare (Anexe), Chişinău,
1993.
13. Platon C., Semionov S., Ghid psihologic. Şcolarul mic, Chişinău, 1994.
14. Rişard J. Goldberg, Ghid clinic de psihiatrie. Bucureşti, 2001.
15. Roşca M., Metode de psihodiagnostic, EDP, Bucureşti, 1972.
***
16. Anastasi A., PsychologicalTesting, 6 ed.NewYork, 1988.
17. Anzieu D., ChamberCh., Lesmetodesprojectives, PUF, Paris, 1995.
18. Benesch H., Atlas de la psychologie, Paris, 1995.
19. Bouvard M., Cattraux J., Protocoles et echellesd’évaluation en psychiatrie et en psychologie.
Paris, 2010.
20. Cottraux J., Blackburn I.M., Therapiescognitives des troubles de la personalite.Paris, 1995.
21. Huteau M., Manuel de psychologiedifferentielle, Paris, 1995.
22. Laveault D., Gregoire J., Introductionauxthéories des tests en scienceshumaines, Paris,
Bruxelles, 1997.
23. Pichot P., Lestestsmenteaux, PUF, Paris, 1999.
24. Reuchlin M., Lesmethodes en psychologie, PUF, Paris, 1995.
***
25. Bodaliov A., Stolin V., Obşciaiapsihodiagnostika,Moskva, 1987.
26. Burlaciuc L., Morozov S., Spravocinikpopsihologhiceskoidiagnostike, Kiev, 1981.
27. Gurevici K.M., Psihologhiceskaiadiagnostikadetei i podroskov, Moskva, 1995.
28. Krîlov A., Praktikumpoexperimentalinoi i prikladnoipsihologhii, Leningrad, 1990.
29. Nemov R.S., Psihodiagnostika,Moskva, 1998.
30. Şapari V.B., Practicescaiapsihologhia, Rostov-Don, 2007.